Îndoială

Îndoială de Dumitru Nanu

Eu știu că vanitatea vieței e plăcerea,
Și-a sufletului sfântă podoabă e durerea
– O aripă ce-nalță pe om de zei mai sus.
Ne-a-mprumutat-o însuși Isus spre-a fi Isus.
E-mpărtășirea forței în cea din urmă oră
Când luminat de-a morții mult tainică-auroră,
Apropii fără tremur și fără de blestem
Paharul, – ce cu spaimă cei fericiți îl bem.
Știu cât e de vremelnic și sbuciumul și cântul,
Fiorul ce încarcă de primăveri pământul
– Și-n cumpănă sunt totuși nehotărât s'aleg:
Primi-voi suferința murind semeț, întreg,
Sau voluptatea vieței până la fund sorbită
Cu prețu-ngenunchierii din ultima clipită?

De ce reverși, Părinte, precum pe pajiști flori,
Comori de ispitire sub pași șovăitori?
De ce lăsat-ai setea și-ai pus în drum izvorul
Din apa amăgirii să bea rătăcitorul?
Și dacă lupta-i soarta acelui înțelept,
La ce bun sângerarea și spinii-n drumul drept?

Miresme-ai pus în floare să ardă smirnă-n plaiuri,
În cântecul de pasări ecouri de prin raiuri,
În ochi ai pus uimirea, în suflete dorinți
Și farmec în primejdii, beții în năzuinți,
Împodobita-i valul ce duce pân' la tine,
Cu farmecul pierzării surâsului de-ondine.
Aș vrea ca să mă bucur de tot ce ai creat,
Să nu știu șovăirea, nici teama de păcat;

Dar ochiul tău în noaptea din sufletu-mi nu moare:
Aprinde-a remușcării dureri mîntuitoare!
O sete-adânc mă arde, mă chinuie mereu,
De-a mă topi în Tine, schimbând pe om în zeu.
Puteri necunoscute îmi dau într-aripare,
Presimt mult așteptata gândirii împăcare.
Ca dintr-un pom, din suflet căzând, se vestejesc:
Deșărtăciunea, – floarea a tot ce-i omenesc,
Tot ce încântă mintea și tulbură simțirea
Pălesc, când înainte-mi contemplu nemurirea.

Pe piscurile-nalte e însă-așa de frig,
Și nu-mi răspunde nimeni, o! nimeni dacă strig!
Din stânca fulgerată, pustie, înnegrită,
M-atrage nostalgia de huma înflorită.
Un râu fugar e vieața, dar vadu-i nu e sec,
De stăvilești undirea podoabelor ce trec?
Trudit îmi caut raiul și-o umbră-mi stă de pândă;
În culme sau abisuri târăsc a mea osândă!
Din calea Ta afară aș vrea să fug, să pier, –

Dar simt planând porunca și brațul Tău de fier.