Îndărătnicii

Jump to navigation Jump to search
Îndărătnicii
de Ion Pop-Reteganul
Din broșura Țara Hațegului, Biblioteca poporală a Asociațiunii, nr. 180/1930, Sibiu, p. 3-27.


În desele mele călătorii întreprinse în lungul și latul scumpului nostru Ardeal, am căutat în cîteva rînduri și acea parte a lui, care se numește Țara Hațegului. Frumos e Ardealul fără măsură, dar în el mai frumos este acest corn, ce este în jurul Hațegului și care pînă în ziua de azi se numește Țara Hațegului. Soarele cînd răsare, mai întîi dă bună dimineața acestui ținut; razele lui stau mult de vorbă cu românii hațegani, pe care-i află în munți la oi, în vale la coasă, pe cîmp la secere, pe coaste la vii, că, deși e mică Țara Hațegului, dar întrunește în sine tot ce Ardealul are mai bun și mai frumos; Țara Hațegului se poate numi cu drept cuvînt un Ardeal în miniatură. Numai văzînd Țara Hațegului, poți înțelege de ce dacii, înaintașii noștri, pe acest pămînt, își făcuseră capitala Sarmisegetuza, în acest colț de țară. Zace chiar la cornul Ardealului de cătră apus-miazăzi; spre apus e despărțit prin muntele Marmore de Bănat, iar spre miazăzi îl despart de România (veche) Retezatul cu ramurile lui; pe la pasul Porții de Fier mergi de aci în Bănat și pe Poarta Vulcanului treci în România (veche).

Răpit de frumusețea acestui ținut l-am căutat adesea; am fost mai în toate comunele mai însemnate, am suit mai toate dealurile și munții lui și am cunoștință cu românii din toate clasele ai acestui rai pămîntesc; și de-ar fi să am putere, bucuros aș mai călca odată acest ținut romantic a cărui fiecare vale și culme își are istoria sa, mitul său, productele proprii; bucuros aș mai sta de vorbă cu cîte un luncan: Macrea, Tatul, Bălaur, Boian, Stejar, Graur, Iarba, Corbu, Mărăscu, Părăscu, Păun, Teian, Băluș, Boju, Fulgera, Bărcianu, Furtună, Cîndea, Păgînu, Ursu, Arbore, Mărilă, Lelescu, Junescu, Pitulice, Alun, Troilă, Marcu, Ciacu, Alecu ș.a., care mi-au spus atîtea și atîtea istorii din trecutul nostru, care știu începutul fiecărei familii din ținutul Hațegului, care vorbesc cu fală despre faptele vitejești și bune, iar cu groază despre faptele mîrșave și rele.

* * *

Înainte de asta cu vreo zece ani eram în orașul Hațeg. Era într-o luni, cînd se ține acolo tîrg de săptămînă. Bucuria mea că mi se dă prilej să mai convin cu vechi cunoscuți de ai mei. Dis-de-dimineață mă scol și ies la preumblare în piață. Piața era goală, atunci își construiau negustorii și sfîrnărițele șetrele lor, care așteptau ca peste un ceas-două să fie pline de săteni, de români. Zic: de români, căci toți locuitorii țărani ai satelor din Țara Hațegului sînt români și astfel, fiind, negustorii zic: de-ar fi timp bun, să poată veni românii.

Dar acum în piață ce să stau? Mai văzut-am eu doară și pînă-ntr-aceea greci (negustori) făcîndu-și șatre și mai auzit-am eu pilărițe (sfîrnărițe) certîndu-se. Mă hotărăsc deci să ies din piață, dar în care parte? Stam nehotărît, că voie aș fi avut să merg în patru părți deodată: pe drumul ce duce cătră Orlea, din care parte veneau românii de pe apa Streiului, de la Ruși, Bălălariu, Ocoliș, Vîlcelele bune și rele, Măceu, Plopi, Gînțaga, Covragiu ș.a. ori să iau drumul ce duce spre Sfînta Maria, din care parte veneau bravii jieni, cu căciulile lor cele mari, de prin satele Bărbățeni, Hobițeni, Cîmpul lui Neag, Lupeni, Coroeșteni, Merișor, Crivedia, Petros, Baru-mare, Livadia, Ponor ș.a. ori să ies pe drumul ce duce cătră apus, din care parte vin adevărații fii ai țării Hațegului: cei din Reia, Pîclișa, Ostrov, Găureni, Clopotiva, Grădiște, Pesceana, Cîrnești, Tușteni, Fărcădin ș.a. Eram deci nehotărît, cînd un prieten din copilărie îmi pune mîna pe umăr și dîndu-mi bună dimineața mă scoate din gînduri.

— Ce stai pus pe gînduri? mă întreabă el.

— Stau, prietene, că voi a face o preumblare și nu știu în care parte aș apuca, că pe fiecare drum aș voi să plec numaidecît, fiindcă din fiecare parte cred că-mi vor veni cunoscuți, dar în patru părți odată nu pot pleca; deci hotărăște tu, în care parte să plecăm, de ai și tu gust de preumblare.

— Să mergem cătră Sînta Maria, din care parte vin jienii!

— Bucuros!

Astfel ne luarăm pe drum la preumblare. Cum ieșirăm din oraș vedeam cete-cete de oameni, toți în haine albe și cu căciuli ori pălării negre, venind la tîrg și mînînd vite: oi, miei, capre, viței, junci și altele. Ici colea era în urma vitelor cîte un moșneag cu pletele și barba albă, care păștea liniștit cu gluga în spate și ocolit de oameni mai tineri; după un botei de capre mergea un flăcău cît un brad de-a Retezatului, cu părul pînă la umeri, cu o pălărie mare pe cap și cu un băț zdravăn în mînă. În pas cu el venea o fată călare, cu capul descoperit, cu o cosiță groasă de păr, împletită peste jumătatea frunții și apoi dusă îndărăt. Ea era îmbrăcată în șuba ei albă, care acoperea tot corpul ca o reverendă, iar la mijloc era încinsă cu un brîu vînăt; încălțată era, ca și flăcăul, cu opinci cu curele unse. Calul, pe care călărea fata, ar fi putut purta și pe un general. Din mersul tinerilor pe lîngă olaltă, din vorbele și glumele lor, lesne puteam pricepe că ei nu-și sînt streini. Căruțe trase de cai muntenești, pietroși, pieptoși, treceau una după alta, încărcate de români, bărbați și muieri. Ici, colea cîte cu o figură de popă printre alți oameni. Ne era mai mare dragul a privi atîta popor adunîndu-se. Toți veneau înspre noi, pe toți îi vedeam în față și ne creștea inima auzind acea limbă curată ce o vorbesc acei frați ai noștri, dar o vorbesc atît de curat și frumos, cît ar merita a fi studiată de toți cărturarii noștri.

Cînd eram mai la podul Sîntă Măriei dau de o figură cunoscută: era nenea Alec din Valea Lupului, venea și el la tîrg călare alături cu nana Frăsina, nevasta dumisale. O adevărată păreche de oameni vrednici. De departe îl cunoscui și de departe mă cunoscură, deși nu ne văzurăm opt ani de zile.

— Bună dimineața, nene Alec și nană Frusină.

— Bună să-ți fie inima, domnule! Ai mai abătut prin Țara Hațegului? Cum te mai afli? Bine că a dat Dumnezeu să ne mai vedem!

— Da, am venit să mai văd ce faceți în acest rai pămîntesc! Cum o mai duceți?

— Bine, domnule, bine! Dumnezeu drăguțul de el, ne dă de nu sîntem vrednici să-i mulțămim. Vremi umblă bune, boalele nu ne cearcă, bucatele se fac și trăim, har Domnului, trăim de pe o zi pe alta cu nădejdea în Dumnezeu. Dar acum așa că vii și la noi? Așa vorbea nenea Alec, iar nana Frăsină, nu-mi dădu timp să pot răspunde, ci răspunse dumneaei:

— Apoi doar nu ne-a ocoli, acu sîntem aci, colo după amează se urcă pe un cal de ăștia și vine la noi acasă, că eu m-oi duce și pe jos!

— Ba bine că nu, îi tai eu vorba, cine te-a lăsa să mergi dumneata pe jos; mi-oi afla eu vreo trăsură de o fi să mă hotărăsc să merg azi la dumneavoastră. Poate vine părintele ori altcineva de la dumneavoastră și mi-oi afla o lecuță de loc, că nu-mi trebuie loc mult, uite, sînt numai pui de om.

— Puiu de român! adause nenea Alec.

Așa, mai cu o vorbă, mai cu alta, mai întrebîndu-i eu una, mai răspunzîndu-le eu lor, ajunserăm la tîrg. Vezi bine, la locul unde ne-am întîlnit s-au coborît și dumnealor de pe cai și astfel am venit pînă în oraș. Acolo și-au dus caii la gazdă; nana Frăsina s-a luat prin tîrg după lucruri ce-i trebuiau, iar nenea Alec mă pofti să merg cu dumnealui în tîrgul de vite, că are niște vituțe scoase de vînzare. Astfel merserăm amîndoi, povestind, pînă am ajuns în tîrgul de vite. Acolo întrebă dumnealui pe unii cunoscuți că în care parte a tîrgului îi sînt copiii cu vituțele și după ce află, plecarăm într-acolo. Aceștia sînt copiii mei, zise nenea Alec, apropiindu-ne de cei doi tineri pe cari îi văzurăm mai înainte mînînd boteiul de capre.

— Copiii dumitale? întrebai eu, ai așa copii mari?

— Da, copiii mei, Petru e feciorul meu, iar Elena va fi fiica noastră peste cîteva zile.

— Așa? Atunci noroc să deie Dumnezeu!

— Mulțămim dumitale, răspunse tată și fecior ca cu o gură, iar Elena roși și, aruncînd ochii în pămînt, zise și ea „mulțam”.

* * *

Tîrgul era pe sfîrșite. Din vite unele le vîndu, altele le trimise prin Petru acasă, iar Elena cu mumă-sa, care venise cu trăsura și cu nenea Alec și cu nana Frăsina și cu mine, ne duserăm în piață. Acolo ei mai tîrguiră unele altele ce uitase nana Frăsina a tîrgui, apoi ne gătirăm de cale. Nana Frăsina se urcă în trăsura cuscră-sa, unde puseră și tîrgașul, iar eu mă urcai pe calul pe care venise dumneaei și plecai călare însoțit de nenea Alec și de Elena. Cînd era soarele de o suliță pînă la sfințit noi ieșeam din Hațeg. În dreapta Retezatul era într-o lumină de aur, iar în stînga Orlea era umbrită de un nor. Elena se uita cînd la Orlea, cînd la Retezatul, iar eu parcă-i gîcii gîndul și o întrebai în glumă:

— Ce te uiți Elenă, acum la Orlea, acum la Retezatul, nu cumva ai voi să fii acolo?

— Nu, domnie, dar uite dumneata, Retezatul cît de frumos e luminat și Orlea parcă fumegă; mă gîndesc că oare drept e ce povestesc oamenii?

— Dar ce povestesc? Ian, spune-mi, că apoi și eu ți-oi spune ce știu...

Alec atunci apucă el firul vorbirei și începu așa:

— Apoi vezi dumneata, domnule, oamenii noștri spun multe năzdrăvănii, unele vor mai fi și așa, altele poate sînt numai scornituri. Zice că au fost odată două fete de uriaș, Dumnezeu mai știe cînd, și s-au vorbit ele să facă două cetăți; cea mai mică a zis că de va voi Dumnezeu ea-i gata pînă sîmbătă seara și s-a pus pe muntele Retezatul să-și zidească cetatea; atunci însă muntele nu era așa, că era cu culme înaltă. Iar cea mai mare fată de uriaș a zis că ori i-a ajuta Dumnezeu, ori ba, ea are să fie gata cu cetatea ei pînă sîmbătă seara. Și s-au apucat fetele bărbătește de lucru, dar ce lucra fata cea mai mare, peste zi, peste noapte se surpa, așa că pe sîmbătă seara ea nu fu gata cu cetatea ei, iar cetatea surorei sale strălucea în lumină, gata fiind, cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci fata cea mai mare s-a supărat foc pe cea mai mică, a luat un fier de plug și zvîrr! în cetatea ei și a retezat-o din temelie. De atunci îi zic la muntele acesta Retezatul, că-i e retezat vîrful. Doamna lui, supărată de s-a dus în lume și mai mult nu s-a arătat prin locurile aceste; soru-sa cea mai mare încă a părăsit Orlea, negata cum era și negata este pînă în ziua de astăzi.

* * *

Pe cînd găta badea Alec povestea cu Orlea și Retezatul, ne mai ajunseră cîțiva oameni, ce veneau și ei călări din tîrgul Hațegului și călărirăm împreună pînă în Valea Lupului. Valea Lupului este un sătuț la poalele munților, locuit de români voinici și harnici. Pui de om străin nu se afla pe atunci în acel sat și oameni mai de omenie n-am văzut cît am umblat; drept că nici boltiță nici crîșmă nu aveau, trăiau viață patriarhală, beția și fumatul le erau lucruri cunoscute numai cum le văzură la tîrgul Hațegului ori pe la nedee, în satele vecine. Popor deprins a trăi frugal și natural, ei aveau puține lipse măestrite, singuri își știau ajuta să-și împlinească lipsele firești și trăiau fericiți. Lucrau moșioarele, pentru care purtaseră pînă la 48 jugul robiei, își creșteau vite bune și rupeau din ele cînd cerea trebuința, ca să-și facă bani de cheltuială, iar cheltueli nu aveau multe. Din tîrg cumpărau numai năfrămi pentru femei și pălării și șerpare pentru bărbați; pentru bucătărie singur sarea o cumpărau, celelalte, atît ale portului, cît și ale traiului, și le fabricau singuri. Cînd avea lupeanul sare și opinci și-i era plătită darea nu mai avea lipsă nici de un ban. De aceea și erau mulți oameni cu stare bună, ba despre unii se zicea că și bani de argint și de aur au adunați, că cheltuiau foarte puțin, iar bani făceau pe miei, iezi, lîni, caș, piei de animale și altele; făceau adecă mai mulți bani decît cheltuiau, asta era cauza din care se spunea cu bună seamă că unii au bani adunați. Între aceștia era și nenea Alec, cel mai de frunte lupean, cel mai avut și totodată cel mai cu socoteală la toate afacerile; el era primar în sat, el ctitor la biserică, el fruntea la toate. Judecata lui sta pe loc; cei pricinuiți nu alergau la judecătorii din oraș; cum le rumpea el legea, așa era bine și mergeau mulțumiți acasă, atît pîrîșul cît și pîrîtul, că doară nenea Alec cumpănea vorba fiecăruia, nu aducea judecata pînă nu chibzuia păsul amîndorura, nu-și punea sufletul de dragul, nici de urîtul cuiva. Din asta pricină și era iubit și cinstit după cuviință de toată suflarea dimprejurul acela; nu era om să-l vorbească de rău, nu era preot să nu aibă cunoștință bună cu el, chiar și domnii de la judecătorii țineau foarte mult la dumnealui.

Cînd ajunserăm acasă era înnoptat, dar nu întunerec, că o lună frumoasă lumina aceste locuri minunate. Nana Frăsina era acasă, gătea cina, Petru așezase vitele și sta răzimat de poartă, iar vîzîndu-ne sosind se grăbi a ne deschide poarta și a ne ajuta să descălecăm. Doi dulăi mari se sculaseră din ușa tinzii, unde stau întinși pe labe, așteptîndu-și partea, și ne ieșiră înainte mirosindu-ne, să vadă de sîntem oameni buni ori ba? Eu, vezi bine, mă feream de ei, dar nenea Alec numai odată le strigă liniștit: „în lături!” și ei se retraseră la șură.

Nu apucarăm a intra înlăuntru, cînd o muiere din vecini și intră în curte, supărată și începu a se plînge:

— Uite, Alec, de ce venii, acum, în cap de noapte la dumneata, Diatcu Ursului a fost cu niște hăramuri de capre la tîrg și a venit cu ele mai devreme și cum le-a lăsat singure la el în curte, cum nu, destul că una sări peste gard în grădiniță la mine și-mi roase doi oltoi; fă bine și-l cheamă înainte să-mi plătească oltoile.

— Ai gard bun de cătră Diatcu Ursului? întrebă Alec.

— Am, da. Numai cît nu e streșinit încă.

— Și a cui e datorința să-l streșinească?

— D-apoi a mea, că-i gardul meu.

— Atunci să fi ștrășinit gardul, ca să nu poată trece nici caprele lui la tine, nici ale tale la el; gardul bun, vecin bun!

— Așa-i Alec, dar eu aș gîndi că vitele trebuie să aibă păstor și grajd, nu lăsate de hăram să facă pagubă la vecini.

— Așa ar fi să fie, dar totuși nu-i așa; dacă dumneata ai gardul cum se cade, atunci în grădina dumitale nimic nu poate intra; altcum mîne dimineață voi merge eu să văd paguba.

Dimineața, deodată cu ziua, toți erau în tălpi, Nana Frăsina merse cu cîțiva oameni din sat la săpat de cucuruz, Petru își luă gluga și mînă vitele nevîndute la munte, iar nenea Alec rămase în sat, parte de dragul meu, parte că ce avea să descurce unele pricine.

După ce plecă pe toți la lucru, zise nenea Alec cătră mine:

— Dumneata, domnule, de ai gust poți veni cu mine să vezi satul nostru, de nu, rămîi acasă, că peste un ceas sînt și eu acasă.

— Ba merg cu dumneata.

Și ne-am dus. Îndată a patra casă era muierea cu pricina oltoilor. Acolo stăturăm locului, iar Alec strigă de la poartă:

— Acasă ești vecină?

— Acasă.

— Noa, hai de-mi arată paguba. Și intrarăm în grădiniță. Acolo erau cîteva straturi cu salată, ceapă și usturoi și 2 altoi roși de vîrfuri.

— Aceasta-ți e paguba?

— Aceasta.

— Ian chiamă pe Diatcu!

Și muierea chemă pe vecinul Diatcu la gard.

— Mă Diatcule, zise Alec, d-apoi tu cum de lași caprele să facă pagubă vecinilor? Știi tu cum zice în zece porunci: Ce ție nu-ți place, altuia nu face!?

— Așa e, nene Alec, dar nici eu nu aș fi voit; acu dacă s-o întîmplat, ce să fac?

— Ce să faci? Uite ici! Eu voi ciuntă oltoile, ca să odrăslească a doua oară, iar tu să aduci un car de spini să streșinești gardul muierii, vezi că ea-i văduvă, n-are cine să i-l facă, apoi tu, om cu stare bună, din pricina unei streșini nu ți-i face de vorbă și de ură cu vecinii, că știi tu bine că un vecin bun de aproape e mai bun decît un frate de departe, apoi cel ce păgubește pe văduve și pe săraci nu ajunge bine în cea lume.

— Învoiți, sînteți?

— Învoiți, primarul nostru, Dumnezeu să-ți deie bine! răspunse muierea; iar Diatcu, scărpinîndu-se în ceafă, adause:

— Dacă zii pentru atîta treabă nu mai trebuia și dumneai să alerge pe la dumneata, că făceam eu streșina, numai să-mi fi zis.

— Acum bine că sînteți împăcați, grăi Alec, ieșind din grădinița muierii, vedeți de trăiți bine, cum poruncește Dumnezeu sfîntul, că-i rușine și pagubă să trăiască oamenii tot în ponce și-n gîlceavă!

Eu cu nenea Alec ne-am luat apoi povestind cătră mijlocul satului unde era biserica, școala și casa preotului. Biserica e mică, că puțini sînt și poporenii, dar frumoasă, ca un păhărel; școala mare, de lemn, așezată într-o grădină foarte frumoasă, chiar în mijlocul satului și pusă între biserică și casa parohială.

— Aceasta e școala, zise Alec, apropiindu-se de ea.

— Frumoasă școală, zic eu. E și pusă pe o grădină cum nu mai are nime, doară în Valea Lupului. De bună seamă e parohială, rămasă din moși-strămoși!

— De unde! Asta a fost grădina celui mai de frunte om de la noi și în urmă a trebuit satul ca să o ieie de la urmașii lui și pe ei să-i pună pe unul într-un capăt de sat, pe altul în celălalt capăt de sat.

La aceste vorbe ale nenii Alec se stîrni în mine dorul de a ști pricina din care cineva a fost silit să lase o grădină ca aceea, mare, frumoasă, bună, cu loc de moară în fund, pusă chiar în locul cel mai frumos din mijlocul satului și să se mute în marginea satului, unde își au numai țiganii și săracii bordeiele. Nenea Alec pricepu dorul meu, văzîndu-mă privind cu atîta nesaț la acea grădină frumoasă, deci deschise portița și zise:

— Hai să mergem, colo, sub cireșul cel mare din mijlocul grădinii, acolo ți-oi povesti întîmplarea după cum este, iar dumneata vei fi bun și o vei scrie și da la gazete, că multe poate omul cuminte învăța din ea.

Școala era închisă, că examenul cu pruncii se da p-acele vremi colea, cînd suie și vitele la munte; dascălul nu era aci, mersese la satul lui, fiind om singur, june, deci grădina era lăsată în grija ctitorilor, ca și școala.

N-am intrat deci în școală, ci am mers oblu la cireșul cel mare din mijlocul grădinei, sub care erau 2 scînduri cîte de un stînjin, bătute cu cuie pe niște pociumbi de lemn ce stau înțepeniți în pămînt. Grădina era cultivată bine, o jumătate era săpată și avea dascălul în ea legume și baraboi și cucuruz, într-o tablă și erau pomișori frumoși, iar jumătatea de cătră părău, spre fund, era lăsată de fîn. Foarte frumoasă grădină. Chiar în mijloc era cireșul cel mare, un cireș uriaș, dar cu fructe păsărești, mici și rele. După ce ne așezarăm pe o bancă de sub cireș, începu nenea Alec așa:

— Uite, domnule, vezi dumneata grădina asta mare și frumoasă, asta a fost toată a unui unchiu al meu, frate cu mama. El era cel mai avut om la noi în sat și era de omenie, cît să-i mai cauți păreche în șapte sate. Și avea numai doi copii, amîndoi feciorași. Și i-a dat pe amîndoi la școala la Hațeg, unde am fost și eu doi ani dimpreună cu ei. Eu, după 2 ani de învățătură, am rămas acasă că eram singur copil la părinți, m-au pus dascăl și diac, iar după ce m-am însurat m-au pus oamenii primar și curator, precum sînt și în ziua de azi. De 22 de ani sînt primar și curator și mila lui Dumnezeu a fost tot cu mine, pe nime n-am asuprit și pricinile dintre oameni le-am potolit cît am putut; cale la judecătorii și la advocați n-am făcut nimănui. Verii mei însă din Hațeg s-au dus la școală în Orăștie. Voia bietul unchiul, fie iertat, să facă din unul preot iar din altul notareș. Dar n-a avut noroc. Că ei nu prea stau de învățătură și i-au apucat vremea asentării cu școalele negata. Pe amîndoi i-au luat cătane și după vreo trei ani au venit acasă oameni-neoameni, oameni stricați, nici cu școalele gătate, nici harnici de purtarea găzdușagului, numai buni de făcut comedii; ei au fost cei dintîi care au prins a trage tabac în satul nostru. Nici azi nu sînt numai doară unul-doi dintre români și țigani, doi-trei cîți îi ținem ca fauri și trăiesc în bordeie, colo, între arini. Destul că dacă veniră verii mei din cătane, nu mai avură voie să urmeze învățăturile; voit-a bietul unchiu să-i ducă la Blaj, dar ei nu voiră, deci îi însură și le făcu la amîndoi case nouă, la unul de cătră biserică, iar la altul de cătră casa parohială. Unchiul de urîtul lor se mută la noi, că mama-i era soră și mătușe, soția unchiului murise. Toată averea o împărți la cei doi feciori și veni bietul unchiu numai cu hainele la noi. Mie-mi păru bine că se mută unchiul la noi, că tata murise și de un om mai bătrîn și mai cuminte avem chiar lipsă la casă, că știi zicala, fără un om bătrîn și fără o sută de zloți să nu te lași cît poți. Verii mei încă aveau ce le trebuia, că avere le dăduse unchiul și avere aduseră muierile, că luară pe cele mai avute fete din ținutul nostru, unul pe a popii din Puiu, iar altul pe a primarului din Hobița. Vreo 5-6 ani trăiră ei cum trăiră, scăzînd din avere, dar totuși nesărăcind de tot, că unchiul mai abătea și pe la ei, le mai băga minte-n cap, le mai ajuta pe timpul plugăritului, mai mergeam și noi și le ajutam cu plugurile noastre, pe vremea căratului de pe cîmp încă-i ajutam cu carăle, dar un lucru era la care nu le puteam ajuta: traiul dintre ei venea din ce în ce mai rău; din nimica se sfădeau ca țiganii și înjurau de sta satul în gura lor și-și făcea cruce. Întîmplarea a adus cu sine că amîndoi aveau numai cîte un copil. Cînd erau copiii ca de 5-6 ani, într-o vară, vor fi de atunci cam 12 ani, erau cu mamele lor în grădină, ele săpau la curechiu, fieștecare în grădina ei, copiii aruncau cu bruși în cireșul acesta, să le cadă cireșe. Cireșul era chiar în miezuină, așadară aveau drept deopotrivă la el... Cum aruncau ei cu bruși se întîmplă de brușul cade la unul din ei în cap și-i sparse o leacă pielița și-l podidi sîngele. Atunci el începu a zbiera, iar mă-sa fuga la el:

— Da ce-i!

— Că mi-a spart capul vărucul! Așa? Hoț, mișel, neam rău din Puiu, tîlhar... și cîte și mai cîte. Mama celuilalt copil încă alergă acolo, ea, nu să tacă și să mulcomească pe tătăișe-sa, ci ca o pară de foc îi sare-n nas vorbele celeia și începe mai pogan: ba neam rău ești tu, hobițană puturoasă și somnuroasă... Și mai știii dumneata, oamenii cînd se ceartă nu mai zic ocinașele. De aci sfadă, gîlceavă, pînă în urmă și una și alta merg bocindu-se în casă. Verii mei erau prin sat și auzind tărăboiul aleargă în ruptul capului să vadă ce este? Aflîndu-și muierile bocindu-se și întrebînd de pricină, ei nu să le împace, ci mai tare le înfuriară și se înfuriară și ei.

— Cum cutează muierea ta să zică muierei mele somnore și leneșe?

— Dar copilul tău ce are să spargă capul la copilul meu? Și una și alta, pînă se adună satul întreg în gura lor să-i împace. În de seară, după ce venirăm de la cîmp și auzirăm cele întîmplate, merserăm și eu cu unchiul la ei să-i împăcăm, dar n-am știut cum ieși de la ei.

Din minuta aceea darul lui Dumnezeu fugi de tot de la casa lor; pururea în certe, pururea cu pizmă și mînie. Azi murea un vițel al unuia: mi l-a omorît fratele; mîine pierea un porc celuilalt – mi l-a omorît fratele! Copiii creșteau cu pizmă unul pe altul, muierile trăiau în ceartă neîntreruptă, iar ei tot ca cocoșii numai să sară în cap unul altuia. Unchiul de rușine și de supărare, a căzut la pat și-a murit; mama mea încă s-a îmbolnăvit de rușine și de necaz și-a dus-o așa bolnavă 2 ani și jumătate și-a murit și dumneaei. Acum nu mai era suflet de om care să cuteze din cînd în cînd a mai dojeni pe verii mei. Eu, de ziceam vreo vorbă, săreau amîndoi asupra mea și-mi strigau în gura mare:

— Dă-ne pace, mișelule, că tu ai amăgit pe tata de-a mers la tine cu banii cei mulți, iar pe noi ne-a lăsat calici! Măcar că domnule, de a adus el ban rău ori bun în casa mea, ban să mă fac în minuta asta, că, de o fi avut ceva bani, i-au mîncat ei în cătane și la școale. Mă îngrozisem de purtarea lor, îmi era milă de copiii lor, că ce pildă capătă de la părinți, cum vor fi ei și cum or ajunge după ce părinții lor numai în ceartă stau și pe zi ce merge li se prăpădește averea; dar nu puteam face nimic. Astfel stînd lucrurile m-am înțeles odată cu bătrînii satului că ce ar fi de făcut. Unii ziceau că să-i plătim din banii bisericești, să iasă de pe moșie și unul să meargă la Puiu și altul la Ponor, la socri și cu banii ce vor căpăta să-și cumpere acolo moșii, că doară – dacă n-or mai fi lîngă olaltă, le-a mai trece mînia, s-or mai lua pe seamă și s-or apuca de lucru bărbătește; alții ziceau să-i lăsăm în plata sfîntului, să nu ne facem de lucru cu ei, iar alții își dau cu socoteala că ar fi bine să-i arătăm la judecătorie ca pe niște oameni care țin satul tot în spaimă cu purtarea lor. N-am apucat însă să aducem nici o hotărîre că ei ne luară înainte; fiind odată la fîn și locurile fiindu-le neîmpărțite, unuia i se păru că celălalt a intrat prea afund cu brazda de iarbă. De aci sfadă, bătaie și, cel mai mare rămîne mort pe loc, tocat după ureche cu furca de frate-său. Acum încetară toate. Pe cel mort l-am îngropat, iar omorîtorul zace în temniță în Gherla, judecat pe 20 de ani. Nu cred să scape cu zile. Mai are 15 ani de împlinit și spun cei ce l-au văzut că-i ca un moș de 70 de ani de sfîrșit. Dar acum cum să ținem pe aceste 2 tătăișe într-o curte, după ce una știe că bărbatul ei e mort de mîinile bărbatului celeilalte, iar cealaltă știe că bărbatu-i robește din pricina morții celuilalt? Am făcut rugare la scaunul orfanilor ca să le despărțim de pe curte iar moșia încă să li-o despărțim și să li-o dăm în arîndă să crească pe seama copiilor. Scaunul s-a învoit și noi ne-am pus și le-am mutat casele pe cheltuiala bisericii. Pe una am dus-o din sus de sat, pe o grădină bisericească, iar pe alta din jos de sat, pe o grădină ce era numai de școală. Așa rămînînd grădina asta goală, am făcut pe ea școala, care o vezi. Oamenii de la noi ziceau că să tai jos cireșul, din care urmă atîta rău și vrajbă, dar eu am zis:

— Ba, acela va rămînea, ca toți cei ce-l vor vedea să se înfioare de pățania celor doi frați încăpățînați și să nu facă ce au făcut ei.

Aci încetă nenea Alec, iar eu întrebai: și ce e acum cu muierile și cu feciorașii verilor dumitale?

— Cu ele-i mai bine acum, decît pînă erau cu bărbați; eu cu satul le lucru toată moșia și au ce le trebuie; bărbații sînt unul în Sibiu, la făurie, iar altul în Rășinar, la rotărie și se poartă foarte bine; în scurtă vreme au să fie meșteri de capul lor. Aci le-a merge bine, numai de nu or lua năravul părinților lor.

A doua zi m-am dus cu nenea Alec la munte, de unde o apucai cu un călăuz la Retezatul și peste custurile lui la Clopotiva și Grădiște.

De atunci n-am mai fost p-acolo, dar aducîndu-mi aminte de locurile acele frumoase, de poporul acel harnic și blînd, nu-mi încape în minte: cum de au putut de acolo ieși doi frați așa rabiați și îndărătnici, cum spunea nenea Alec că au fost verii săi. Dar cînd îmi vine în minte că omul e numai om, ori unde s-ar afla el, atunci zic da, omul e în stare a săvîrși fapte bune și rele, după cum l-au ursit ursitoarele, după cum a fost creșterea ce i-au dat-o, dar cu deosebire după cum au fost aceia cu care s-a însoțit, că doară nu în zadar zice zicătoarea: Spune-mi cu cine te însoțești că-ți voi spune cine ești?!