Închisorile mele/Procesul ziariștilor

Sari la navigare Sari la căutare
La Hotel Modern Închisorile mele de Ioan Slavici
Procesul ziariștilor
Iar la Văcărești


Încheiere

La întrebarea Președintelui, dacă acuzații mai au ori nu ceva de adăugat la cele spuse de apărătorii lor, am răspuns cu «da» numai Carnabat, Camburopol și eu.

CARNABAT

Domnule Președinte,

Acest proces a avut darul de a clarifica atitudinea mea în timpul ocupației germane. Din dezbateri, din acuzația domnului comisar regal, din apărare, s-a văzut că în tot ce am scris n-am calomniat Țara Românească, n-am atacat Coroana, n-am atacat armata. Din contră, în vâltoarea luptelor de la Mărășești am scris articole prin care cântam virtutea soldatului român și chemarea istorică a țăranului și pământului nostru. Dacă acest ziar ar fi pătruns pe front, departe de a produce deserțiuni, ar fi fost un îndemn de lupte și de eroism.

De ce am scris în Gazeta Bucureștilor?

N-am scris din sărăcie, deși sunt sărac, fiindcă, dacă aveam convingerea că ceea ce fac este rău, nu o făceam. Mai bine mă făceam măturător de stradă. (Vorba comisarului regal.) N-am scris nici din venalitate, fiindcă din registre se vede că aveam o leafa minimă. În timpuri normale aveam leafă împătrită. N-am scris nici din ordinul comandaturii. Am scris din convingerea care-mi poruncea să scriu așa cu orice risc, convingere logică și naturală, care m-a condus și în timpul neutralității și la începutul războiului.

Dacă D-voastre, care vă jertfiți pentru patrie și pentru credință, credeți că un om care a scris din convingere merită o pedeapsă, vă rog să hotărâți D-voastre.

CAMBUROPOL

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Avocatul meu, domnul Mihail Mora, v-a făcut apărarea mea, dar fiindcă domnul avocat Periețeanu a vorbit aseară și în numele tuturor, am să fac o corectură asupra unei declarații a dumisale, care s-ar putea răsfrânge și asupra mea.

Ca unul care am stat în teritoriul ocupat și am cunoscut viața care s-a dus aici, am de protestat împotriva declarației pe care a făcut-o domnul Periețeanu cu privire la purtarea femeilor române în teritoriul ocupat. Nu admit și n-am admis niciodată generalizarea care s-a făcut.

Cu aceasta intru în apărarea mea și vă declar următoarele:

În cariera mea de ziarist m-am specializat în reportaje și îndeosebi în anchete referitoare la chestiunile importante ale zilei.

Am intrat la Gazeta Bucureștilor văzând din anunțul din 6 Martie 1917 că apare ca ziar românesc, pus în slujba exclusiv a intereselor românești și menit să publice mai ales articole pe care nu le puteau publica ziarele germane, ceea ce era pentru mine o dovadă mai mult că voi putea lucra din punct de vedere curat românesc.

Cât am fost la ziar, nu am avut a face cu nici un german, nu am primit bani mai mult peste leafă - care era inferioară celei ce primisem de la celelalte ziare, unde colaborasem - și nu am scris decât reportaje, dintre care unele au adus mari servicii populației, cum au fost - de pildă - cele referitoare la familiile mobilizaților.

Mie mi se datorează în mare parte schimbarea dispoziției autorităților de a se plăti ajutoare și familiilor demobilizaților grade inferioare.

Dacă aș fi adus aici mărturia multor funcționari din ministerul de finanțe, am fi văzut că în urma campaniei mele câteva mii de femei au intrat în Calea Victoriei într-o bună zi, fără ca să fi fost avizate oficial, avizate numai de mine prin Gazeta Bucureștilor, după ce luasem înțelegere la ministerul de finanțe, ca să forțăm astfel pe nemți printr-o mișcare de stradă să acorde acestor femei ajutoarele care li se cuveneau după convenția de la Haga. Și atunci, după două manifestații de acestea, care se cunosc în București, nemții au hotărât să dea un fond și pentru ajutorarea acestor familii.

Tot din această activitate a mea pot cita un fapt care vă arată și simțămintele mele față de lumea militară.

Murind foarte tânăr, căpitanul Radovici, fost adjutant al Prințului Ferdinand, își lăsase pensiune de 27 lei lunar și cu patru copilași și femeia paralitică. Am deschis la ziarul Minerva o listă de subscripție pentru această familie și am strâns o sumă de peste patru mii de franci, am apelat la medici, care au dat consultația lor gratuit, și am salvat acea familie. După aceea am îngrijit să se înscrie la Școala Militară copilul cel mai mare, care azi este sublocotenent la lași. Familia Radovici îmi era necunoscută, nu-mi era rudă.

Această femeie astăzi poate părăsi patul în urma îngrijirilor date de mine, în urma apelului către toată ofițerimea din țară, la care s-a răspuns admirabil. Aceasta era preocuparea mea principală în articolele ce le scriam.

De altminteri multe cazuri de această natură pot pleda în favoarea mea. N-am vrut să aduc asemenea martori.

Dovadă că aceasta a fost unica mea preocupare e faptul că domnul comisar regal nu mi-a imputat nici un articol semnat A. Camb. sau A. Camburopol, afără de unul singur, care însă - așa cum se vede din titlu, subtitlu și citații - reproduce fără comentarii un interviu al domnului Nenițescu.

Domnul comisar regal mi-a atribuit însă articole semnate A. C.

Declar, încă o dată, că nu eu sunt autorul lor.

1. La interogatoriul instrucțiunii am afirmat că semnam articolele mele.

2. Nu mi s-au imputat la instrucție articolele iscălite A. C. căci atunci aș fi cerut expertiză, ca să se dovedească contrariul în lipsa manuscriselor doveditoare.

3. Acuzarea care trebuie să-și probeze afirmările n-a adus nici o probă, nici o prezumție măcar, că eu aș fi semnat A. C.

4. Colegul de redacție Sulcină a numit pe autorul acestor articole și v-a declarat că eu am protestat în redacție contra faptului că se semnau articole cu niște inițiale, care ar fi putut produce confuzie.

Din citirea articolelor semnate A. C. s-a văzut că nici stilul, nici ideile, nici tonul nu-mi aparțin, dovadă că acest stil, ton, idei n-au fost găsite de domnul comisar regal în nici un articol semnat de mine. Or - nu s-ar putea susține că la acea dată, când, după spusele acuzării, noi am fost siguri de victoria germană și deci nu ne-am fi așteptat la acest proces, aș fi putut păstra atât de bine demarcațiunea între articolele semnate și cele cu A. C. Încât prin unele să fiu inofensiv, iar prin celelalte trădător.

Din toate acestea rezultă că numai prin răsturnarea sistemului de probațiune și printr-o nesocotire a celor mai elementare principii de dreptate și de omenie mi s-ar putea imputa o vină, pe care nu o am, și aș fi tras la răspundere pentru fapte, care - afirm cu toată tăria - nu sunt ale mele.

Rog Onorata Curte să nu facă această eroare judiciară și, făcând dreptate, să constate că nu numai că nu am avut intenția de a lucra contra intereselor românești, dar n-am scris o iotă care s-ar putea considera ca ceva neromânesc.

Am și găsit de altminteri dezmințirea pe care am dat-o în Ianuarie 1917 domnului care semna A. C. și care mă pusese rău cu funcționarii publici prin articole din Agrarul. Fiindcă eram în contact zilnic cu funcționarii publici, m-am dus la gazetă și am protestat.

Iată dezmințirea:

«Colegul nostru de redacție A. Camburopol face cunoscut că nu D-sa este autorul articolelor publicate în Agrarul sub semnătura A. C.»

Sunt de altminteri și alți gazetari, cum este eminentul umorist domnul G. Ranetti, care, când scria la Epoca articole politice, semna A. C.

Cu aceste lămuriri, Onorată Curte și domnule Președinte, vă rog să credeți că am avut totdeauna convingerea că, scriind la această gazetă, scriu la gazetă românească și mi-am făcut datoria așa cum mi-am făcut-o totdeauna ca profesionist cinstit și ca bun român.

SLAVICI

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Voind să intervertească șirul în care eram puși sub acuzare, domnul comisar regal m-a pus pe mine în frunte spunând că eu am zis că sunt gata să mor. Vorba e foarte grea.

Pentru ca D-voastre să puteți da verdictul, trebuie să știți în care anume împrejurări am zis aceasta, căci în adevăr am zis-o.

M-am pomenit odată că am fost arestat și dus la Văcărești. La Văcărești am petrecut cele mai urâte zile ale vieții mele.

Mai întâi și mai întâi, când am sosit acolo, eu, om bătrân, cum zice cu atâta patos domnul comisar regal, a trebuit să dorm pe scânduri.

Nu e destul atât: era o murdărie îngrozițoare!

Eu am citit «Divina Comedia» a lui Dante, am văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfățișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am văzut pe la mănăstirile noastre, așa cum e înfățișat, iadul: toate acestea sunt nimic în comparație cu ceea ce am văzut la Văcărești.

Las la o parte mormanele de gunoi de prin curte și murdăria de pe scări. Era însă acolo râie, și gardianul îmi spunea să nu pun mâna pe balustrada scării, că iau râia. Mai era febră recurentă, era vărsat, era tifos exantematic, iar eu stăteam în mijlocul acestui focar de infecție.

Ne aflam 17-l9 într-o sală. Când mă deșteptam noaptea, îi vedeam pe ceilalți goi în cel mai curat înțeles al cuvântului și spălându-și tot trupul cu petro] pentru ca păduchii să fugă de la dânșii. Eu nu puteam să fac lucrul acesta și-mi ziceam: «Vai și amar de tine, căci toți păduchii fug de la dânșii și dau năvală asupra ta!»

Când ieșeam pe afără, vedeam pe jos aruncați câte 4-5 morți cu ochii deschiși, oameni morți fără lumânare; nimeni nu le-a închis pleoapele; nici un preot nu a venit să le citească vreo moliftă. Așa zăceau goi pe jos, și câte doi-trei erau vârâți într-un coșciug.

De sine se înțelege dar că colegii mei au făcut o cerere ca să fie luați de la Văcărești, unde viața le era în primejdie, ori să fie puși în libertate provizorie. Au subscris toți cererea aceasta, apoi au venit la mine s-o subscriu și eu. Le-am zis: «Oameni buni, degeaba faceți aceasta, căci n-o să fiți puși în libertate». «Ba nu! - mi-au răspuns. Să subscrii și dumneata, că reușim».

Am subscris dar în modul următor: Subscriu și eu cererea de mai sus cu rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc cer aceasta.

Ce era aceasta?

Eram într-adevăr în fiecare clipă amenințat de moarte și vă spun D-voastre acum: dacă mă mai trimiteți pe mine un timp oarecare, două-trei săptămâni, la Văcărești, aceasta este pedeapsă cu moarte pentru mine!

Acesta e înțelesul în care am zis că sunt gata să mor.

De altminteri, ajuns odată la vârsta de 72 de ani, omul își știe moartea aproape și nu se mai sperie de ea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a îndurat să-mi lase viața de 72 ani, căci sunt puțini cei ce-au atins vârsta aceasta și-o au în starea în care sunt eu. Într-un timp când mor milioane de oameni nevinovați, ce-o să fie dac-oi muri și eu. Așa va fi judecând și domnul comisar regal în fața D-voastre. Știind că sunt aici membri ai familiei mele, care de la D-sa au căpătat bilete ca să intre aici, a mai zis: «Când marile interese ale neamului românesc o cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul».

O, Doamne! Dacă vorba e de moarte, câți oameni mai cumsecade decât mine n-au murit nevinovați.

Mai vine domnul comisar regal și vorbește’ de «salus reipublicae»: dacă marile interese ale neamului românesc cer ca moartea să fie, fie moarte.

Dați-mi voie să vă încredințez că vorba cu «salus reipublicae» o știu mai bine decât domnul comisar regal. Eu nu sunt numai gazetar, ba nici nu sunt chiar gazetar; am trăit din dăscălie. Dascăl am fost și sunt. Printre picături am făcut și literatură, din care la noi nu poți trăi, și am scris și la gazete, ceea ce pentru mine nu era o meserie. Ca om care a dăscălit mult în viața lui, am să-i răspund dar domnului comisar regal la vorba cu «Salus reipublicae».

Mai înainte am însă să mai adaug ceva la cuvintele pentru care am zis că sunt gata să mor.

O să le par, poate, multora om ridicol, dacă vă spun că am o pensie de 95 lei, repet 95 lei. Din aceasta nu pot trăi și sunt nevoit să dau lecții particulare. Când m-au trimis pe mine la Văcărești, de sine se înțelege, familia mea, mică, mare, cum este, a rămas în cea mai mare strâmtorare, căci eu mi-am pierdut lecțiile. Ceilalți poate că erau într-o situație mai bună căci, cu toate că se aflau la . Văcărești, le mergea leafa înainte, dar eu lecțiile mele le-am pierdut pentru tot timpul cât am stat la Văcărești și aici la hotel, căci persoanele cărora le dădeam lecții particulare nu puteau să mă aștepte, ci trebuiau să meargă înainte. Și acesta era unul dintre cuvintele pentru care ziceam că sunt gata să mor, dacă, repet, dacă interesele neamului românesc cer aceasta. Era treaba acelora care primeau cererea să-și dea seama că cer ori nu cer marile interese ale neamului românesc ca Ioan Slavici să moară la Văcărești, nici ca la vreme de bătrânețe să i se ia pâinea de la gură și să fie înfundat în iadul de la Văcărești ori în cel de la Modern.

Să vedem acum care e rostul vorbei cu «Salus reipublicae».

Eu am dat zeci de ani de-a rândul lecții de istorie, am publicat un manual de istorie și monografii istorice, sunt. membru corespondent în secțiunea istorică a Academiei Române, voi fi știind dar cel puțin atâta istorie ca domnul comisar regal.

«Salus reipublicae» s-a zis la Roma. Când însă?

Când Roma a purtat cele trei războaie cu samniții, nu s-a făcut nici o schimbare în constituția Romei. Romanii au trei războaie îngrozitoare cu cartaginenii: nici o schimbare. Prima dată s-au făcut schimburi în constituția Romei la 133. Î. Chr. când Tiberiu Grach a vrut să dezlege chestiunea agrară, care ne frământă și pe noi azi.

A fost ales tribun în primul an. Ca să poată executa legea pe care o crease, trebuia să fie tribun și anul al doilea, dar după constituție nu putea nimeni să fie consul, pretor ori tribun mai mult decât un an. Orbit dar de binele ce voia să facă, el a pierdut din vedere că cel mai de căpetenie interes al oricărui stat e ca legile lui să fie respectate de toți și în toate împrejurările, și a stăruit să fie ales și pentru anul al doilea. Atunci s-a făcut în forul roman prima vărsare de sânge și Tiberiu Grach a fost omorât împreună cu 300 din cei de un gând cu dânsul.

Zece ani de zile în urmă fratele său Caiu a fost omorât împreună cu 4000 de partizani ai lui.

Atât unul, cât și altul au spart constituția patriei lor spunând că «Salus reipublicae» cere aceasta.

Iar vreo zece ani de zile în urmă Mariu tot cu «Salus reipublicae» a fost consul șapte ani de-a rândul, apoi a murit ca vai de el.

Cu «Salus reipublicae» s-a făcut Sulla dictator pe viață și în cele din urmă a înnebunit.

Pompeiu cu «Salus reipublicae» s-a făcut stăpân al Romei și apoi a fost omorât mișelește de către fratele Cleopatrei, iar Iuliu Cezar a fost declarat în «interesul patriei» cenzor pe viață, consul pe viață, pretor pe viață, tribun pe viață, pontifex maximus pe viață până ce nu și-a pierdut viața la idele lui Marte.

Iată, domnule Președinte și Onorabilă Curte, unde ajung oamenii care vorbesc mereu despre «Salus reipublicae».

Aceasta e vorba oamenilor care țin să calce legile când le dă mâna și le vine la socoteală, și nu vor să știe că cel mai mare interes al oricărui stat e ca legile lui toate să fie respectate.

Domnul comisar regal a stăruit cu toată puterea ca noi să nu fim trimiși în fața curții cu jurați, zicând că, fiind trimiși în fața curții cu jurați, vom fi achitați. Cu alte cuvinte, noi am rămas aici pentru că D-sa e încredințat că D-voastre ne veți condamna. De ce? Pentru că așa cer «marile interese - Salus reipublicae». Atunci ce ne mai judecăm? Eu cred că domnul comisar regal se înșală și de aceea eram din capul locului hotărât să nu mă apăr. Ziceam:

Judecătorii aceștia vor vedea ei prin ei că eu nu sunt om ca interesele statului român și ale neamului românesc să ceară ca să fiu trimis la Văcărești ori să mi se astupe gura cu pământ, să piardă familia mea capul ei.

Nici apărător nu mi-am luat - și să vă spun de ce.

Eu am avut o mulțime de procese de presă, și totdeauna când am fost dat în judecată, mi s-a spus pentru care anume articol sunt tras în judecată și pentru care anume pasaj din acel articol. De ce? Pentru ca să-mi pot pregăti apărarea.

Aici m-am pomenit deodată cu o mare grămadă de articole. Surprins! Să te aperi pentru articolele acestea. Ei bine, cum să mă pregătesc eu așa în pripă? Cum să îndrăznesc să mă adresez unui avocat, ca să mă apere, când n-am putința de a-i da cuvenitele informații ca să-mi ia apărarea?

Ar fi fost un simulacru de proces. Eram deci hotărât ca nici să nu mă apăr, nici apărător să nu-mi iau.

A venit însă familia mea și a stăruit să mă apăr. Fac aceasta cu puterile ce mi-au mai rămas după zilele petrecute la Văcărești și după încordările sufletești prin care am trecut în timpul celor 15 zile de dezbateri și o fac pentru ca să nu puteți zice că m-ați osândit fiindcă nu m-am apărat.

Am să fiu scurt și mă mărginesc a rectifica câteva lucruri pe care domnul comisar regal le-a spus în avântul său retoric.

Mai întâi și mai întâi D-sa a spus c-am zis ceea ce n-am zis.

La interogatoriu am spus că dacă m-am vândut acum, atunci, eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate ca să fiu cu toate acestea om sărac - după ce m-am vândut și azi, și ieri și alaltăieri!? Am zis dar, să vină domnul comisar regal și să arate: m-a văzut pe mine trăind în belșug? M-a văzut la baluri? M-a văzut la teatre? M-a văzut în călătorii? M-a văzut risipind averi? Cum m-am vândut? Ce s-a făcut prețul vânzării!? După toate acestea D-sa vine aici și vă spune D-voastre: Domnia lui s-a plâns că este sărac lipit pământului și de aceea a scris!

D-voastre îmi sunteți martori că eu nu am zis aceasta. A spus un neadevăr știind că nu e adevărat ceea ce spune.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Ar fi o rușine - nu pentru mine, ci pentru societatea în mijlocul căreia am trăit cum am trăit, dacă la bătrânețe aș fi ajuns într-o stare încât să fiu nevoit a mă face trădător pentru că n-am ce să mănânc! Vă rog, eu nu sunt om care nu are nevoie de nimic. Domnia sa mi-a zis: să te fi dus să mături strada. Foarte frumos! N-am însă nevoie de așa ceva: totdeauna găsesc lecții particulare din care pot să trăiesc.

Țin dar, înainte de toate, să relevez că aceasta a fost o injurie din partea domnului comisar regal, și vă rog pe D-voastre, ca mai înainte de a lua o hotărâre s-o întrebați pe D-sa, dacă mai stăruie ori nu asupra acestui lucru.

Al doilea: domnul comisar regal a venit și v-a spus că eu am plecat din Transilvania pentru că fusesem acolo condamnat.

Va să zică am fugit de acolo.

V-am arătat aici scrisoarea prin care răposatul T. Maiorescu stăruia să viu în Țară. Aceasta la 1887. V-am mai arătat, tot de la 1887, scrisori în care M. S. Regina Elisabeta stăruia să vin profesor la Azilul Elena Domna având locuință, întreținere și leafă de 500 lei eu și alți 500 lei soția mea ca director.

Domnul comisar regal trebuia să cerceteze dacă am venit ori nu.

N-am venit.

De ce?

Pentru că dincolo unul dintre fruntași, părintele Dr. V. Lucaciu, avea un proces de presă. Mi-am zis dar: nu se poate să pleci acum, tocmai acum. Ar fi o deserțiune. Am rămas - și din fericire pomenitul Rege Carol I mi-a dat dreptate.

Am mai avut apoi la 1888 un proces de presă în chestiunea generalului Dodă care, ales deputat în dieta ungară, a zis:

«Eu n-am ce căuta în camera ungară, unde nu e loc și pentru români!» Eu am zis în coloanele Tribunei: Bine a zis Traian Doda! Pentru articolul în care am zis aceasta am fost osândit la un an de temniță, pe care l-am stat în anul 1888-l889. Tocmai la 1890 am venit, dar am venit cu acte în regulă, cu cheltuieli de drum plătite de cei ce m-au chemat și fiindu-mi mobila scutită de vamă. Corect am fost toată viața mea și nici Vama Cucului n-am trecut-o, nici pe portița din dos n-am intrat în casa nimănui.

Cum rămâne cu cele spuse de domnul comisar regal? Cum rămâne cu sentimentul public, dacă ar fi ca D-voastre să mă condamnați ca pe unul care de nevoie a făcut ceea ce i se impută, ca pe unul care a fugit odată de pedeapsă!?

Iar vă rog deci ca, mai înainte de a lua o hotărâre, să întrebați pe domnul comisar regal dacă mai stăruie ori nu asupra acestui lucru.

De altminteri, dacă doriți, vă pun la dispoziție scrisorile, ca să le vedeți mai de aproape.

Vin la al treilea punct.

Domnul comisar regal vine și vă spune că eu mă lăfăiam.

Aceasta e vorbă grea de tot - mai ales din gura unui comisar regal.

Eu sunt scriitor român de cincizeci de ani acum, căci prima scriere mi-a fost publicată în Convorbiri literare, la 1870. De la 1875, când dădeam lecții de limba română la liceul Matei Basarab mai sunt și dascăl în cele românești. Am colaborat cu Eminescu, cu Caragiale și cu Coșbuc. Am publicat o carte de citire împreună cu A. Odobescu. Am lucrat împreună cu I. Manliu. Am publicat «Gramatica limbii române». Voi fi știind ce va să zică «a lăfăi» cel puțin tot atât de bine ca domnul comisar regal: vorbă aspră, chiar urâtă.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte,

Domnul comisar regal avea și are la dispoziția sa întreaga poliție a statului român.

Mai nemărginită decât răutatea este numai prostia omenească; n-ar fi deci o minune dacă s-ar găsi oameni care-și închipuie fel de fel de prăpăstii și în ceea ce mă privește pe mine.

Aici, în fața D-voastre, nu se trec însă închipuirile. Având la dispoziția sa întreaga poliție a țării, domnul comisar regal putea să se încredințeze: în ce fel de casă locuiam eu? Cum îmi era mobilată locuința? Câți servitori aveam? De unde-mi cumpăram de ale băcăniei? Care croitor îmi făcea hainele?

Haina aceasta de pe mine e făcută mai înainte de a se fi pornit războiul. Nenorocita mea de soție, care a suferit atâtea din cauză că-i sunt soț - spună domnul comisar regal - cum se îmbracă, cum trăiește?

Toate acestea le putea dovedi domnul comisar regal. N-a dovedit nimic, căci nu putea să dovedească. S-a mărginit a rosti vorba.

Chiar aici în fața D-voastre a scăpat, în strâmtoare, vorba că nu pentru bani m-am vândut, ci făcându-mi iluzia că voi ajunge guvernator. Iluzia unui om de 72 de ani, care nici măcar la rangul de epistat n-a aspirat!! Mă rog, aceasta nu se poate spune despre un om fără ca să se dovedească. Viața mea toată am fost curat, am avut inimă curată, obraz curat, gură curată, mână curată. Cel ce zice că nu, are să dovedească, mai ales fiind comisar regal care dispune de întreaga poliție.

Vă rog deci iar și iar să întrebați pe domnul comisar regal dacă tot mai stăruie a mă prezenta drept unul care se «lăfăia».

S-a mai folosit domnul comisar regal și de-o altă apucătură retorică.

«Slavici - Slav» - și-a zis. De ce vă mirați? Slavici are în coadă un «vici». Carnabat e bulgar, Grossmann e evreu. M-a băgat pe mine între ei - fiindcă sunt Sla-vici. Îmi contestă D-sa romanitatea. Dar: Luca Stroici nu era român? Nu era român Șeptilici ori 138

Vârgolici? Alecsandri, Negruzzi și mulți alții, care au nume ce nu sună a românesc, nu erau români?

Domnul comisar regal nu va fi știind, dar știu eu, că cea dintâi dovadă despre stăruința în Carpați a românilor este scrisoarea unui călător bizantin, care a trecut Carpații. Am călătorit până la Dunăre, zice, și pretutindeni am găsit oameni cu care mă puteam înțelege, căci știau slavonește. Am trecut Dunărea și tot așa am găsit oamenii până la un sat, căruia îi zic Slăvitești, unde am găsit oameni cu care nu puteam să mă înțeleg, căci vorbeau altă limbă. De aici istoriografii noștri trag concluzia că pe vremea aceea erau români în Carpați.

Satul Slăvitești există și azi și din el se trag Slăviteștii, care de asemenea există.

Eu, domnule Președinte, am spus aici în fața D-voastre, că sunt de la Șiria, unde azi se fac vărsările de sânge. Într-un fel vorbesc alții și într-altul eu despre Șiria aceasta, unde mi-am petrecut copilăria, unde am rude și unde sunt mormintele părinților mei. V-am mai spus că eram acolo martirizați de către sârbi și am crescut în cultul Mitropolitului Șaguna, care ne-a scăpat de urgia sârbească. Vă mai spun acum că în Șiria, unde nu este nici un sârb, toate inscripțiile din biserică sunt sârbești, căci supremația sârbească a fost mult mai îngrozitoare decât cea maghiară ori cea nemțească. Avem la Șiria oameni pe care îi cheamă Barbulovici. Nu sunt ei români? Mai sunt Popovici - nu numai acolo, ci și aici.

Mai știu Codreanovici, Morarovici, Munteanovici. Nouă slăviteștilor de la Șiria ne-au zis sârbii Slavici, ceea ce în nici una dintre limbile slave nu se poate. Trebuiau însă să facă aceasta pentru ca un comisar regal oarecare să se lege de codița numelui meu și să mă scoată slav.

Apoi - să zicem că are dreptate. Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame. Nu-i sunt ele destulă dovadă despre românitatea mea!?

Va rog să binevoiți a-l întreba dacă da ori nu.

Stărui asupra acestui lucru, pentru că el e un semn că D-sa nu are arme contra mea și e astfel nevoit a se folosi de asemenea mijloace.

Vin acum la cel mai de frunte dintre argumentele domnului comisar regal.

Domnul A. Marghiloman, șeful partidului conservator și fostul președinte de consiliu, fiind citat aici ca martor, a zis, între altele, că în împrejurările date tăcerea era chestiune de prudență.

Profitând de această afirmație a fruntașului între fruntași, domnul comisar regal își ia aere de cenzor și întreabă: Ce-l împiedica pe bătrânul Slavici să tacă!?

Drept răspuns la întrebarea aceasta, voi arăta ce nu mă ierta să tac și vă rog, domnule Președinte și Onorabilă Curte, să binevoiți a-mi da ascultare.

Tăcerea era chestiune de prudență pentru oamenii politici care au să țină seamă de interesele speciale ale partidului din care fac parte și să-și menajeze situația.

Eu niciodată n-am făcut politică și niciodată n-am fost membru al vreunui partid. Sunt de atâta timp cetățean al statului român, dar o singură dată am luat parte la alegeri și o singură dată am fost jurat.

Domnul A. Marghiloman v-a spus că nu mă cunoaște personal, deci nu fac parte din partidul condus de D-sa.

Domnul P. P. Carp mă cunoaște bine încă de la 1874, dar partizan nu i-am fost niciodată în timpul războiului.

Am fost apropiat de răposatul D. Sturdza, dar nu m-a socotit niciodată între membrii partidului național liberal.

Apropiat am fost și de răposatul I. C. Brătianu. Fiii lui tot mai trăiesc, pe cât știu, ei știu care era părerea tatălui lor în ceea ce mă privește, au stat la masă cu mine atât la Florica, cât și la București și ar sări să mă scape, dacă le-aș fi partizan.

Sunt om neatârnat de nimeni, am toată libertatea de a face ce vreau și cred că nu mai am nevoia de a stărui, căci au spus-o și domnul Periețeanu și ceilalți avocați, cărora le sunt recunoscător pentru că au avut bunăvoința de a pune o vorbă bună și pentru mine. Mă mărginesc a vă încredința că ceea ce am făcut am făcut numai din simțământ de datorie și din iubire către frații mei.

În anul 1875, deci înainte de aceasta cu 44 de ani, eram secretar al comitetului central ce luase asupra sa punerea la cale a unei serbări naționale la mormântul lui Ștefan cel Mare. În apelul adresat publicului și publicat la 10 iunie în Românul am zis:

«Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie sâ fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pe malurile Dunării bătrâne. Și cultura viitorului, 140 unitatea spirituală a viitorului, zace în noi, generațiile prezentului.»

Pornind din gândul acesta am zis că soarele pentru toți românii la București răsare.

Știindu-mă stăpânit de gândul acesta, răposatul T. Maiorescu, ajuns ministru, stăruie în această scrisoare de la 8-20 Aprilie 1874 să vin în țară și-mi zice între altele:

«La ce te crezi capabil? Profesorat? O funcție administrativă în minister? Inspector de școli cu misiunea de a revedea și însufleți învățământul din sat în sat și din oraș în oraș?»

Venit în țară m-am mulțumit să iau asupra mea sarcina de secretar al comisiei numite de Baronul Eudoxie Hurmuzachi pentru publicarea marii colecții de documente istorice adunate de dânsul, comisie din care făceau parte Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, B. P. Hașdeu și A. Odobescu.

Au trecut de atunci 44 de ani, dar niciodată la viața politică a statului român n-am luat parte. Chiar și la Azilul Elena Doamna am intrat pe timpul când așezământul acesta era particular, condus de răposatul general Davila ca efor al spitalelor.

Prudența recomandată de șeful partidului conservator mie nu mi se putea impune: eu nu angajam pe nimeni.

Vă rog acum să judecați.

Eu, șirianul de baștină, am stat 6 ani de zile la Arad, unde mi-am început studiile. Am urmat timp de doi ani studiile la Timișoara, mi-am trecut examenul de maturitate la Sătmar, am fost timp de un an secretar consistorial la Oradea Mare, am petrecut ani de zile la Sibiu ca director al Tribunei și în urmă secretar în comitetul partidului național român și am făcut ca, poate, nici unul dintre contemporanii mei, călătorii mai ales pe jos prin țările române. Am deci pretutindeni legături și de pretutindeni amintiri.

Când am văzut, deci, că izbucnește războiul, altfel simțeam cu soarta românilor de acolo nu ca cei ce numai din auzite îi știu pe români. Altfel văd eu și astăzi lucrurile, mizeria ce se întinde acolo, vărsările de sânge și pustiirile făcute de maghiari. Altora li se va fi părând interesant lucrul acesta, dar pentru mine e înfiorător, căci știam ce are să se întâmple.

Prudența cerea acum nu să taci, ci să înfrunți orice primejdie, stăruind cu hotărâre bărbătească pentru ca ai tăi să rămână oameni cu minte. Cel mai de căpetenie interes al nostru era - am zis-o mereu - ca românii să iasă din acest război crâncen ca un neam de oameni cumpăniți și vrednici de încredere.

Cercetați D-voastre și vă veți încredința că domnii Vaida- Voievod, Maniu și alții dintre fruntașii alăturea cu care am luptat au stăruit tot ca mine, au zis același lucru. Fruntașii bucovineni de asemenea.

«Da! - o să zică domnul comisar regal - dar aceia se aflau sub călcâiul maghiarilor.»

Parcă noi aici la București nu ne aflam sub călcâiul nemților. Ne era iertat să asmuțim contra lor? Era în interesul neamului românesc să nu mai zgândărim focul. Chiar și cei ce tăceau numai în public tăceau, dar în atingerile lor cu germanii vorbeau tot ca noi, cei ce ne aflăm aici pe banca acuzaților.

Oricât de îngrozitori ar fi fost nemții care au venit aici, D-voastre trebuie să știți și fără ca să vă spun eu că în ajunul venirii nemților s-au pus foarte multe stăruințe ca maghiari, turci și bulgari să nu intre în București mai înainte de a fi intrat germanii. De ce? Pentru că cei de aici ne temeam de maghiari, de turci și de bulgari și în acele împrejurări triste îi scoteam pe germani drept un fel de ocrotitori ai noștri contra aliaților lor. Nu aveți decât să cercetați pentru ca să vă încredințați că așa și era. Îngrozitoare lucruri au făcut bulgarii prin orașele și prin satele noastre, chiar și la București ce-ar fi făcut, dacă nu i-ar fi oprit germanii?

Spunea domnul comisar regal că la Capșa bulgarii trebuiau să stea cu perdelele lăsate. Eu vă mai spun că în cele din urmă nu aveau voie să poarte armă. De ce? Cine-i oprea? Hotărât că nu noi, care nu aveam nici o putere.

Este iubirea de oameni și durerea de neam ce ne-a făcut să vorbim cum am vorbit, nu numai pe noi, ci pe toți.

Îndeosebi eu mai aveam și un alt cuvânt încă mai puternic, pe care mai ales D-voastre, oștenii, îl veți înțelege.

În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți am ostenit, m-am expus și am adus jertfe și repet ceea ce am zis la interogatoriu, nu e între contemporanii mei nici unul care a făcut atât ca mine pentru unitatea sufletească a românilor de pretutindeni. În lupta grea și îndelungată am avut tovarăși oameni cu lepădare de sine, care au ostenit și ei, s-au expus și au adus jertfe.

S-au stins unul după altul acești vrednici și mie neuitați luptători, tovarășii mei de muncă și de suferințe, și eu am rămas 142 singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stărui în convingerile noastre și să port în grelele vremuri de azi steagul sub care am luptat? Dacă n-aș face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor și-ar striga: «Nemernicule, Dumnezeu ți-a făcut parte de o mai îndelungată viață pentru ca de frică să te lepezi de noi și să taci!?»

Nu-mi era iertat să tac, domnule comisar regal, căci eu nu sunt politician lihnit de căpătuire, nici patron nevoit a-și căpătui clienții.

Trec acum la cele zise de domnul comisar regal despre convingerile mele.

Să mă ierte domnul comisar regal: eu pot să fiu spânzurat, împușcat, ars pe rug ori decapitat pentru convingerile mele. Convingerile pentru care am fost adus aici nu sunt însă numai ale mele.

La interogatoriu v-am arătat că de la 1871 și până astăzi am susținut o politică și am făcut aceasta pentru ca să vedeți că nu era a mea politica aceasta și că-mi lipsea intenția rea care ar face din fapta mea o crimă. Nu poate să fie făcător de rele omul care susține ceea ce facea Regele Carol I, în înțelegere cu cei mai de frunte dintre sfetnicii lui.

Am avut legături cu Regele Carol I și voi fi știind mai bine decât domnul comisar regal care îi erau intențiile. Politica lui nu era, cum mulți cred, o politică personală, ci politica fruntașilor neamului românesc, care și mai înainte de a fi venit Regele Carol I în țară au avut aceleași convingeri.

Vă spun aceasta pentru ca să vedeți că e peste putință să fie intenție dușmănoasă la un om care nu susține părerile sale, ci convingeri tradiționale. Domnul Periețeanu v-a arătat în strălucita sa pledoarie că nu de la 1866, ci încă de la Heliade Rădulescu, de la Câmpineanu, de la Grigore Alexandrescu și de la V. Alecsandri, care a scris «Pohodna Sibir», politica românilor e aceeași.

Eu merg mai departe.

Am publicat, domnule Președinte și Onorabilă Curte, mii de documente privitoare la istoria românilor cu începere de la 1500 și din ele știu că Petru Rareș a fost alungat din țară pentru că avea legături cu Ferdinand I. Radu-Vodă Taisie, bunicul lui Mihai-Vodă Viteazul, a luat parte la războiul purtat de Carol V, contra ligei de Șmalcalda. Petru cel Șchiop, nepotul de fiică al lui Petru Rareș, a fugit din țară pentru că avea legături cu Rudolfll, și a murit la Bolzanv ca pensionar al acestuia.

Mihai-Vodă Viteazul a intrat în Ardeal în înțelegere cu Rudolf II, ca să alunge pe uzurpatorul Andrei Batory. Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai-Vodă, a trăit la Viena, acolo s-a căsătorit și acolo i-au crescut copiii. Radu-Vodă Șerban tot la Viena a murit, Matei-Vodă Basarab, care nu avea copii, roagă pe Ferdinand III să-i trimită pe Mihai, nepotul lui Mihai-Vodă, ca să și-l facă moștenitor. «Am să ți-l trimit - răspunde acesta, dar interesul lui e să fie crescut la Curtea mea; când va ajunge om, ți-l voi trimite.» A și plecat tânărul, dar a murit de ciumă pe drum. Mai știți apoi că Șerban-Vodă Cantacuzino, luând parte la înconjurarea Vienei, și-a câștigat merite pentru care și azi o stradă din Viena se numește «Cantacuzino». Constantin-Vodă Brâncoveanu, în sfârșit, a suferit moartea de mucenic pentru că dușmanii au dat pe față legăturile lui cu curtea din Viena.

Mă opresc aici, căci urmează epoca fanarioților, asupra căreia prea multe ar urma să vă spun.

Voiți să puneți în rândul făcătorilor de rele pe un om care se ține de firul ce trece prin întreaga istorie a românilor!?

Dar - zice domnul comisar regal - ai fost plătit ca să scrii, ai luat 50 Iei de articol.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte, nu știu ce vor zice urmașii noștri când vor afla că Ioan Slavici era pus în rândul trădătorilor pentru că lua 50 de lei de articol scriind numai ceea ce toată viața lui a scris.

E în gândul eminentului jurisconsult prea mult atât?

Eu aș putea să dovedesc că mi s-au oferit o mie de lei pe lună și foarte plăcute căpătuieli pentru câte un singur articol pe săptămână, și n-am primit pentru că vorba era să scriu și ceea ce nu se potrivește cu convingerile mele. E însă de prisos dovada aceasta, căci domnul comisar regal mai știa un lucru, pe care nu vi l-a spus D-voastre.

I-am spus D-sale că n-am colaborat la Gazeta Bucureștilor decât până la apariția Luminii. I-am spus și de ce.

Cu toate acestea nu mai departe decât ieri mi-a zis: «Ai luat 50 lei de articol!»

Ei bine! - judecați, mă rog, rece și limpede dacă preotul, când ia taxa de patrafir, cade ori nu în păcatul simoniei.

Domnul comisar regal păcătuiește când își ia leafa? Nu are să trăiască oricine pe urma muncii sale?

Toți oamenii aceștia nevinovați, cu desăvârșire nevinovați, luau înainte de război mai mult decât în timpul colaborării lor la Gazeta Bucureștilor, iar eu nu luam - decât rar - cei 50 lei.

Știți prea bine că, după ce scriam articolul, îl trimiteam la redacție, iar redacția îl trimitea la cenzură. Cenzura mi-l suprima ori mi-l ciopârțea încât nu-mi mai dădea mâna să-l public și eram nevoit să scriu altul și iar altul. Luam deci cei 50 lei ai domnului comisar regal adeseori pentru câte două-trei articole.

încă mai rău era că redacția publica din când în când și articole ciopârțite, din care ieșea cu totul altceva decât ceea ce scrisesem eu. Asemenea articole ciopârțite sunt și cele citite de domnul comisar regal în fața D-voastre drept dovezi de trădare. De aceea nici nu mai stau de vorbă în ceea ce le privește.

Era, în sfârșit, un lucru și mai greu.

Domnul comisar regal - zic iar - avea la dispoziția sa întreaga poliție și putea să cerceteze: care sunt germanii cu care aveam legături? Pe cine a văzut intrând la mine? La cine m-a văzut ducându-mă? Unde și cu cine unelteam?

Eu vă spun un lucru. Șeful cenzurii era într-un timp căpitanul Kremnitz, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu și al Mitei Kremnitz, care a tradus câteva din nuvelele mele. Am purtat în brațe pe căpitanul Kremnitz când era copil, l-am învățat să citească și să scrie românește, dar după ce a venit la București cu oștirile germane nu ne-am întâlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alții vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întâlni, dar i-am răspuns: câtă vreme e șeful cenzurii, eu n-am a face cu el - e mai bine să nu ne vedem.

Aveam însă legături literare cu alți germani, căci am publicat un dicționar român-german și o gramatică română pentru germani. Acestora le spuneam părerile mele fără de înconjur. Mereu le-am spus: «voi, nemții, aveți un particular talent de a vă face fără de nici un folos nesuferiți». Le-am mai spus: «Dacă mai stați aici, o să se pună la barierele Berlinului table cu inscripția: „Cel ce a stat trei luni la București timp de trei ani nu mai are voie să intre în acest oraș.”» Când au vrut să introducă calendarul gregorian și în cele bisericești, le-am zis: «Voi ați cucerit țara, dar nu sufletele noastre!» Când au intrat în teatrul național le-am zis: «Ce căutați acolo? Acolo e templul artei române. Nu e în interesul vostru să-i jigniți pe români.» Când s-au pornit negocierile de pace, le-am zis: «Vreți să încheiați o pace păgubitoare nu numai pentru noi, ci și pentru voi.»

Nu mai puteam s-o duc și astfel, când a apărut Lumina, m-am lipsit de cei 50 lei ai domnului comisar regal. I-am mulțumit domnului Stere că m-a scăpat… «S-o mai poarte și alții - am zis - sarcina cea atât de grea.»

De ce nu v-a spus domnul comisar regal și aceasta!?

Mai rămâne o obiecție, pe care am s-o înlătur - și aici vorbesc nu numai de mine însumi, ci și de toți cei ce am stăruit și mai stăruim în politica tradițională.

S-au schimbat împrejurările și astfel nu mai avem nici noi să ne încăpățânăm.

Aceasta nu!

Nu sunt eu, nu e domnul comisar regal, nimeni în lumea aceasta nu e în stare să scrie istoria faptelor nepetrecute. Nu mai cercetez ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi întâmplat cele întâmplate, sunt însă stăpânit și azi de gândul că bine nu e cum este.

M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai neînduplecat și mai primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii, care ne împresoară din toate părțile, viața mea toată mi-am petrecut-o săvârșind fapte pornite din simțământul acesta, și nu osândă mi se cuvine pentru că stărui în convingerea că pe calea cea bună sunt aceia dintre fruntașii neamului nostru care ne spun că din legăturile noastre cu slavi și cu sprijinitori ai slavilor pentru poporul român numai rele pot să purceadă.

Se poate că ei greșesc și greșesc și eu, dar greșeala nu e crimă și procesul acesta au să-l judece urmașii noștri, care vor cunoaște și urmările faptelor săvârșite azi de noi.

Mai înainte de a încheia am, domnule Președinte și Onorabilă Curte, să întregesc trei dintre articolele ciopârțite, pe care domnul comisar regal vi le-a citit drept dovezi ale trădării.

Unul e acela în care am zis că cei ce au încurajat dezertările românilor din armata austro-ungară dezorganizează armata română. În acel articol am zis: «Băgați de seamă că în armata română sunt și bulgari, maghiari, precum și peste 40.000 de evrei, care nu sunt cetățeni ai statului român: nu sunt aceștia trădători, dacă la vreme de grea cumpănă trec la dușmanii noștri!?» Cenzura a suprimat aceste vorbe. 146

A mai suprimat cenzura și următorul citat din scrierile lui Dimitrie-Vodă Cantemir: «Unde este inima curată, nici întâi jurământul, nici pe urmă vicleșugul sau călcarea jurământului nu încape.»

Bărbatul adevărat refuză jurământul, iar dacă nu l-a refuzat se ține de el.

Eu nu din degetul meu am supt convingerea că în războiul acesta cel mai de căpetenie interes al nostru era să fim socotiți drept neam de oameni vrednici de încredere.

Altul e articolul în care am zis că vărsările de sânge de la Mărășești erau fie zadarnice, fie de prisos.

Zadarnice au fost, pentru că după ele a urmat pacea pentru noi grea.

De prisos au fost pentru că gloria cea mare o câștigaseră oștenii români la poalele Bucegilor, la Dragoslave, la Salătrug și în valea Oltului, unde puțini, râu pregătiți și slab înarmați, au ținut în loc cea mai puternică dintre armatele din zilele noastre, au zădărnicit planurile bine chibzuite ale dușmanului și au sfărâmat cariera lui Falkenhayn, unul din cei mai de frunte generali.

Nici Leonida n-a ieșit învingător la Termopile și tot a rămas om cu mare mărire. Și Termopile au fost strâmtorile Carpaților.

Al treilea articol e acela în care am zis că nu avem noi românii să ne rezemăm pe Franța, nici pe Anglia, căci ele nu au interese care cer ca poporul român să crească și să se întărească.

Vă rog, domnule Președinte, să-mi dați voie să repet citatul pe care l-am făcut la interogatoriu în privința aceasta.

Sir William Witte, un bun prieten al lui Ioan Ghica, timp mai îndelungat consul al Angliei la București și în urmă ambasador la Constantinopol, își publică corespondența la Sutherland Edwars. La pag. 211 se afla o scrisoare de la 14 Aprilie 1879 a ambasadorului Sir Henri Layard. În aceasta se zice:

„Marea primejdie ce amenință Europa dinspre răsărit este că România și Ungaria vor fi împresurate și distruse de către slavi, ceea ce are neapărat să se întâmple dacă Rusia va reuși să împreuneze pe așa-numiții slavi din peninsula Balcanică într-o singură naționalitate, care va nimici în cele din urmă toate elementele de neatârnare și civilizație.”

La pag. 196 se află o altă scrisoare, aceasta de la 14 Iulie 1882, în care se zice:

„Acum, după ce a fost declarată stat independent, România va ocupa o importantă și în același timp primejdioasă poziție în mijlocul raselor care vorbesc slavonește și ale căror planuri și tendințe ambițioase au fost în mod extraordinar încurajate prin cele din urmă evenimente.

Acestei țări și Ungariei le este rezervat să poarte lupta pentru libertate și independență contra unui popor hrăpăreț și lipsit de scrupule.”

Aș putea să mai fac mii de asemenea citate, dar ele sunt de prisos.

Unul singur mai fac.

Când cu divanurile ad-hoc, Baronul de Richthofen, comisarul Prusiei, primește de la Regele Frederic Wilhelm IV însărcinarea să stăruie pentru unirea țărilor sub o dinastie străină.

La 6 Octombrie 1856 comisarul răspunde și zice, între altele:

„Dacă la reorganizarea celor două principate vorba ar fi numai de o singură chestiune, adică de folosul celor două țări, și dacă comisarii exmiși de deosebitele puteri ar pleca la reorganizare toți de la baza aceasta, comisarul M. Voastre ar avea un joc ușor. Că un regim tare, monarhie și pe cât se poate de bine asigurat, deci ereditar, e ceea ce mai bine se potrivește cu interesele lor, în privința aceasta părerile nu se deosebesc; de adevărul acesta toate puterile sunt atât de pătrunse, încât tocmai de aceea unii dintre cei ce au semnat pacea de la Paris alăturat cu Majestatea Voastră nu voiesc această măsură din cauza urmărilor ei.

Căci interesele, folosul, naționalitatea măsurii pentru principate ele însele pentru majoritatea puterilor sunt lucruri cu totul subordonate. Motivul de căpetenie pentru ele e politica proprie; ele vor admite numai ceea ce se potrivește pentru principate fără cea mai mică jignire pentru propriile lor interese, chiar și aceasta numai cu multă neîncredere.”

Și de aceste știu eu multe. De aceea sunt năpăstuit când domnul comisar regal vrea să mă scoată vinovat pentru că le-am spus fraților mei care puține au citit: «Nu prea puneți temei pe Franța, nici pe Anglia, căci pentru ele mai presus de toate sunt propriile lor interese, care nu se potrivesc cu ale noastre. Una zic înainte de război, alta în timpul războiului și teamă mi-e că iar alta vor zice după război.»

Cu toate acestea domnul comisar regal cere pentru mine cea mai aspră pedeapsă, căci în gândul nu știu cui interesele superioare ale neamului românesc cer aceasta.

Nu, domnule Președinte. Adevăratele interese ale neamului românesc cer, din contră, ca oamenii ca mine să nu fie puși în rândul făcătorilor de rele.

Eu am scris o mulțime de cărți, care sunt citite azi și vor fi citite și în viitor - mai ales de tinerime. Nu este în interesul neamului românesc ca cei ce le citesc să zică: «Dar cel ce-a scris era un făcător de rele!»

Eu am scris niște broșuri, în care dau povețe asupra educației naționale, asupra celei fizice și asupra celei morale. Nu e bine ca cititorii lor să zică: «Iată omul care a scris acestea era un ticălos care, neavând la vreme de bătrânețe ce să mănânce, s-a făcut trădător! Avem să-i aruncăm cărțile în foc!»

În toate cărțile de citire sunt scrieri de ale mele, în toate manualele de istorie literară e trecută biografia mea.

Au să fie ele aruncate în foc?

De ce!?

Pentru că n-am vrut să mă lepăd și eu când s-au lepădat alții de convingerile în care au stăruit bunii și părinții noștri și până ieri am stăruit și noi, cei încă în viață.

Îmi aduc aminte în clipa aceasta de o odă a lui Horațiu, în care se zice:

«Si fractuos illabitur orbis, impavidum feriem ruinae!» ceea ce va să zică: «Dacă sfărâmată în bucăți s-ar prăbuși lumea, bărbatul adevărat ar sta neînfricat deasupra dărâmăturilor.»

Eu am ținut totdeauna să mă potrivesc cu acestea.

Toată lumea strigă: Nu avem caractere! Iar pe mine să mă osândiți pentru că am fost statornic toată viața mea?

Ori, cum a zis domnul Periețeanu, sunt un nebun și atunci nu la Văcărești, ci la Mărcuța aveți să mă trimiteți; ori m-am ramolit, și atunci tot nu la Văcărești, ci într-un sanatoriu mi-e locul.

Mă vedeți însă că sunt om în toată firea, zdravăn și trupește, și sufletește pentru vârsta la care am ajuns. De aceea domnul comisar regal îmi cere capul, căci am fost om cumsecade și-am umblat în aceleași drumuri ca fiul lui Ioan Brătianu până în ajunul războiului, dar după ce el și-a schimbat părerile, eu nu m-am lepădat de ale mele.

Urmașii au să-l judece și ori să-l ridice în slava cerului, ori să-l osândească.

Și pe mine tot numai ei au căderea de a mă judeca.

Domnule Președinte și Onorabilă Curte, vă vorbesc acum ca și când n-ar fi vorba de mine, acuzatul Slavici, ci năpăstuitul scriitor Ioan Slavici.

Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfacție pentru toate nedreptățile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat.

Dacă nu puteți să faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește.