Închisorile mele/Om între oameni

Sari la navigare Sari la căutare
Iar la Văcărești Închisorile mele de Ioan Slavici
Om între oameni


I[modifică]

Iubite amice,

Îți scriu în vara anului 1921, după trecerea unui an și jumătate, și gândul meu e să-ți dau putința de a te dumiri, cu ce m-am ales pe urma celor suferite prin închisori și cui i-au fost de vreun folos suferințele mele.

Miercuri, a doua zi după plecarea mea de la Văcărești, seara pe la unsprezece, după ce mă culcasem, iar mi-au venit amețelile însoțite de înecăciune și peste puțin am căzut fără răsuflare, încât ai mei credeau că mă sfârșesc.

Din întâmplare, peste drum locuiește un tânăr medic, Dr. Cociu, care, chemat în grabă, mi-a făcut o injecție, în urma căreia m-am simțit mai bine. El mi-a prescris apoi o cură și m-a oprit pe douăzeci de zile în casă.

Aceasta mi-a fost în timpul primelor trei săptămâni libertatea.

După împlinirea celor douăzeci de zile apoi, tot seara, aflându-mă în capul de sus al scării, iar am fost cuprins de amețeli și am căzut pe scară la vale, încât mi-am strivit încheietura de la gleznele piciorului drept. Dr. Cociu și în urmă Dr. Leonte au constatat că nu e scrântită încheietura, ci numai sucită, dar mai multe dintre tendoane s-au rupt și s-au rupt împreună cu ele și bucăți din osul de care erau lipite.

Abia după 86 de zile am ajuns să-mi pot pune piciorul în pământ. În tot timpul acesta am zăcut și nu-mi închipuisem niciodată că sunt cu putință dureri ca cele suferite de mine, nici că om în oase și carne poate să rabde asemenea dureri fără ca să moară ori să înnebunească.

Ceea ce mă durea nu era decât la început piciorul strivit. În urmă s-au ivit în căldura patului durerile reumatice și cele artritice, care după spusa medicului se localizează în «pars minoris resistentiae». În același timp eram chinuit de emfizem și de astmă.

În curând apoi durerile au cuprins toate încheieturile și toți mușchii, încât nu-mi mai rămăseseră sănătoase decât capul și organele de digestie, afără de acestea nu mai era pe trupul meu loc unde pot să pun degetul fără ca să simt dureri sfâșietoare.

Din când în când îmi era frig parcă picioarele și mâinile mi-ar fi fost sloi de gheață și mă simțeam ca sfășcat de durerile degerării. Toate fricțiunile rămâneau zadarnice. Peste câtva timp mi se încălzeau apoi picioarele și căldura creștea și se întindea, încât îmi era nesuferită. Încă mai nesuferite erau nădușelile care mă treceau și cu care se începea paroxismul, în timpul căruia mă zbăteam ca un epileptic și nu mai gemeam, ci răcneam ca un turbat.

Medicamentele pe care le-am încercat au rămas toate zadarnice, și n-ar mai fi rămas decât să mi se facă injecții de morfină, iar aceasta cu nici un preț n-o primeam. Îi înțelegeam acum pe cei ce-și curmă firul vieții nemaiputând suporta durerile vreunei boli «incurabile», dar nu mă ierta firea să mă pun în rând cu dânșii.

Cel puțin timp de două luni n-am putut niciodată să dorm un ceas întruna, ci numai ici câte douăzeci, colo câte trezeci de minute, cu totul două, cel mult trei ceasuri din douăzeci și patru. Am avut însă și câteva săptămâni în care dormeam câte 5, cel mai mult 10 minute, la un loc nici un ceas pe zi.

Mai sufeream și pentru că suferea și soția mea, care-mi stătea ziua-noaptea la căpătâi și le încerca toate, ca să-mi aline durerile. Devotamentul femeii adevărate nu are margini.

Să nu-i dea însă Dumnezeu omului tot ceea ce poate să rabde, așa zice românul.

Deși am zăcut timp atât de îndelungat și am ajuns să sufăr de decubit, încât nu mai știam cum să mă culc, niciodată nu mi s-a urât, niciodată n-am pierdut pofta de mâncare și visurile îmi erau de nespusă dulceață.

Îl înțelegeam acum pe Eminescu, care adeseori zicea că partea cea mai plăcută a vieții e cea petrecută dormind.

Când era să ațipesc, nu mai simțeam nici o durere, peste puțin însă începea să-mi horcăie pieptul și aveam un acces de înecăciune și tresăream speriat din somn. După ce o pățeam însă în mai multe rânduri așa, tot adormeam în cele din urmă și începeam să visez - totdeauna în legătură cu boala mea.

Îmi dădeam, înainte de toate, așa prin vis, seama că nu mă mai doare nimic și mă plimbam totdeauna prin munți cu mult mai înalți și mai frumoși decât cei ce-mi erau cunoscuți din viața petrecută în aievea, și pe la locuri ce mi se păreau de mult cunoscute. Pe ici, pe colo întâlneam în drumul meu, prin adâncimi, lacuri cu apă limpede, peste care treceam în zbor. Starea sufletească îmi era de o seninătate care în viața petrecută în aievea e peste putință. Cu toate acestea durerile mă făceau să tresar speriat din somn. În clipa deșteptării nu simțeam dureri, dar eram scăldat în sudori și trupul, mai ales piciorul bolnav, îmi părea îngrozitor de greu.

Tot în timpul acestor zile grele m-am dumirit asupra înțelesului în care Eminescu zicea că Schopenhauer și Kant greșesc când spun că timpul și spațiul sunt forme a priori ale gândirii. Adevărul e că în gândul omenesc nu e nici timp, nici spațiu: toate sunt în aceeași clipă și în același loc, cele de acum și cele de mai înainte, cele de aici și cele de mai înainte. Numai pentru darea pe față a gândirii pentru luarea aminte a celor ce ne sunt totdeauna prezente în gând, numai când ne dăm seama despre ceea ce gândim, timpul și spațiul sunt forme a priori.

Eu stăteam, se înțelege, toată noaptea cu lampa aprinsă și cu ceasornicul în fața mea. Simțeam o mare ușurare când vedeam că timpul trece și revărsatul zorilor se apropie. Erau nopți când nici o clipă nu puteam să adorm, și mai ales de la ora a doua după miezul nopții nici nu mai nădăjduiam să pot dormi.

Când mi se întâmpla să mă răpună somnul, aveam visuri deslușite, care se prelungeau, încât ar fi trebuit să treacă nu ceasuri, ci zile întregi pentru ca să se petreacă în aievea cele visate ori să le povestesc. Când mă deșteptam, eram cuprins de simțământul c-am dormit timp de câteva ceasuri, dar mă uitam la ceasornic și mă încredințam că n-au trecut decât cinci, cel mult zece minute de când am adormit. Era parcă am stat în Vârful cu Dor și-am văzut de acolo într-o singură clipă cele ce nici într-o zi întreagă nu sunt în stare să spun.

Tot așa mi-am reamintit într-o singură clipă acum nu tocmai scurta mea viață și în timpul celor 87 de zile am avut destul răgaz să-mi dau seama despre rostul amănuntelor ei.

«Iată cu ce te-ai ales! îmi ziceam câteodată muiat de suferințe. Om fără de minte, care n-ai știut să te folosești de darurile cu care te-a înzestrat firea și de bunăvoința celor mai vrednici dintre contemporanii tăi, ai ajuns la zile de bătrânețe o sarcină grea și pentru tine însuți și pentru cei ce te iubesc.»

Nu-mi este iertat, iubite amice, să intru în amănunte, în ceea ce privește greutățile așa-zise materiale, cu care nevastă-mea și eu neam luptat toată viața noastră și mai ales în timpul cât am fost târât prin temnițe și am zăcut greu bolnav. Atât aceste greutăți, cât și umilirile ce le voi fi îndurat din cauza lor sunt urmări ale faptelor mele, pe care nu eram în stare să nu le săvârșesc și de care nu mi se cuvine prin urmare să mă plâng.

Zbătându-mă în culcușul meu, îmi vedeam întreaga viață desfașurându-se potrivit cu felul deosebit al firii mele. Mă vedeam la Viena și la Putna în lupta cu cei mulți, pe care noi cei mai puțini nu eram în stare să-i convingem că silințele noastre au să fie îndreptate, mai înainte de toate, spre unitatea sufletească a poporului român, căci celelalte au să urmeze ele de ele în virtutea desfășurării firești a lucrurilor.

Mânat de gândul acesta am trecut în țară și tot în vederea acestui gând m-am întors la 1884 ca să înființăm Tribuna, care atât de mult ne-a apropiat de unitatea sufletească și ne-ar fi apropiat și mai mult, dacă n-aș fi fost nevoit să mă întorc iar la București.

Din același gând am pornit când am înființat cu mari jertfe Corespondența Română, când am pus cu Socec la cale prima bibliotecă populară în România și când am stăruit să se înființeze Liga pentru unitatea culturală a poporului român, sub stăpânirea aceluiași gând am trăit și trăiesc.

Eram și sunt oarecum osândit să rămân în calea pe care am apucat din timpul tinereților mele. Chiar și dacă n-aș fi voit să stărui în calea aceasta, îmi lipsea și-mi lipsește destoinicia de a mă abate din ea, cum s-au abătut alții care și-au adunat averi ori și-au asigurat poziții.

Nu poți să le ceri orbilor să zugrăvească, nici surzilor să cânte: nu mi se putea cere nici mie să-mi schimb convingerile după cum se schimbă împrejurările. Nu mă ierta firea. N-am deci decât să mă împac cu urmările statorniciei mele în mijlocul unei lumi alcătuite din oameni, dintre care cei mai mulți nu au convingeri în adevăratul înțeles, ci numai păreri trecătoare.

Nu mă căiesc deci. Chiar și chinuit de cele mai aspre suferințe și în luptă cu cele mai otrăvitoare greutăți, m-am încredințat totdeauna și mă încredințez și acum că trebuia neapărat să fac ceea ce am făcut, că nu puteam să fac altfel, că viața mea toată mi-aș fi făcut cele mai aspre mustrări dacă m-aș fi abătut ca un mișel din căile în care am umblat alăturea cu cei mai vrednici dintre contemporani.

Nu, pe mine prigonirile celor mulți și lipsiți de cumpătare nu m-au atins, nu m-au muiat, ci m-au lăsat cum am fost.

Zguduit numai trupește am fost.

După ce am ajuns să pun piciorul în pământ, am făcut câtva timp mișcări prin casă, apoi și prin curte și după câteva săptămâni am început să ies, ca să-mi caut de treburi și să umblu șchiopătând de ici până colo. Unul îmi recomanda o cură care pentru oamenii ca mine e prea scumpă, altul mă trimitea la băile unde în zilele de astăzi n-au ce să caute cei ce n-au știut să se folosească de încurcăturile războiului. În cele din urmă m-am dus iar la Panciu, de unde după culesul viilor tot șchiopătând m-am întors.

Încetul cu încetul mi-au scăzut însă durerile și azi nu mai șchiopătez decât după ce am umblat mai mult și când se schimbă timpul. Accese astmatice de mult n-am mai avut, dar de emfizem n-am mai scăpat și ochii îmi sunt slăbiți încât nu mai sunt în stare să scriu ori să citesc timp mai îndelungat.

Cu atât aș putea să zic că m-am ales pe urma zilelor petrecute la Domnești, la Luvru, la Modern și la Văcărești. Ca să nu-mi fac însă inimă rea, dau socoteală că și acestea numai bătrânețile mi le-au adus.

II[modifică]

Iubite amice,

Cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine în trecerea mea prin închisori? Care e binele ce a purces din excesul de zel prin care Niculescu-Bolentin a pângărit sfințenia forului judecătoresc?

Rostul firesc al oricărei pedepse e producerea unei schimbări potrivite cu vederile legiuitorului.

Dacă asemenea schimbare nu se produce nici în sufletul celui osândit, nici în simțământul comun, pedeapsa a fost cel puțin zadarnică, iar dacă în urma ei cel osândit stăruie cu atât mai vârtos în felul lui de a fi, ea a fost o lipsă de bun simț.

După cum s-au desfașurat lucrurile, azi oricărui om cu mintea întreagă trebuie să-i fie învederat că cei ce m-au silit să stau timp de un an la Vaț au fost oameni lipsiți de bun simț. Faptele petrecute au dovedit cu prisos că lucrarea mea era pornită din cea mai curată iubire de oameni și că nu numai pentru români, ci și pentru monarhia habsburgică, pentru statul ungar, ci și pentru poporul maghiar îndeosebi era mai bine dacă stăpânitorii Ungariei țineau seama de stăruințele celor adunați împrejurul ziarului Tribuna.

Pedeapsa nu m-a făcut deci să mă căiesc de a fi făcut ceea ce am făcut, nici mai ales să intru în vederile celor ce m-au prigonit pentru că stăruiam în convingerile mele.

Un lucru e mai presus de orice îndoială: că erau fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce mă socoteau dușman al poporului maghiar, și nici în timpul pe care l-am petrecut la Vaț, nici după aceea n-am încetat a stărui pentru pașnica viețuire împreună.

Cu atât mai vârtos au fost fie lipsiți de judecată, fie orbiți de patimi cei ce m-au purtat prin închisorile naționale românești - după ce atât am alergat și ostenit și atâtea jertfe am adus pentru restabilirea unității în viața sufletească a poporului român.

După cele ce-am văzut prin închisori, cel intrat în ele, dacă n-a fost, se face dușman al societății omenești. Eu am rămas tot cum am fost și am ieșit în lume cuprins de jale adâncă și dorindu-mi zile încă multe și. sănătate deplină pentru ca să-mi pot da silința de a convinge și pe alții că rostul pedepsei nu e să-i facem celui osândit nesuferită viața înjosindu-l, coborându-l în rând cu dobitoacele și facându-l să-i fie rușine de a se ști om, ci să-l împăcăm, să-l îndrumăm spre căință, spre buna viețuire, spre iubire de oameni și spre viețuire mai mult sufletească decât trupească.

După cele ce-am văzut apoi în lumea mare, mai vârtos m-am pătruns de gândul că pornite din îndemn curat și bun și săvârșite cu înțelepciune au fost faptele pentru care numai oameni ușurateci și orbiți de patimi au putut să mă osândească.

Din clipa în care m-am pomenit om în lume, am fost cuprins de simțământul că noi, oamenii, nu putem să răzbim cu bine prin viață decât trăind în pace și în bună înțelegere și ajutându-ne la nevoie unul pe altul. Gâlceava, învrăjbirea, ura nu din firea omenească purced, războaiele sunt cea mai mare rușine pentru neamul omenesc și numai oameni dezbrăcați de firea omenească pot să fie stăpâniți de porniri războinice.

Știind, însă, că mai ici, mai colo asemenea oameni se ridică deasupra, mă împăcăm cu gândul că sunt împrejurări în care nu ne rămâne decât să ne războim spre a ne apăra. Dușmani ai neamului omenesc i-am socotit totdeauna pe cei ce împing spre război. Cu atât mai vârtos îi socotesc dușmani astăzi, când îmi dau seama despre suferințele nemaipomenite prin care au trecut și tot mai trec popoarele din Europa și mă gândesc că vor mai suferi nu numai fiii, ci și nepoții celor azi în viață… Nu! Mie nu are să-mi pară rău de ceea ce am făcut: zadarnice, dar mai presus de toate bune au fost silințele mele și adâncă milă mă cuprinde când îmi aduc aminte de cei ce m-au grăit de rău, m-au prigonit, m-au batjocorit în fel de fel de chipuri.

Iar simțământul acesta nu m-a cuprins numai pe mine, ci se întinde și pătrunde din ce în ce în mai multe suflete, căci sunt mulți oameni care văd cele ce se petrec și judecă cu mintea lor.

Eram om tânăr când Prințul de Wales umbla pe la Pesta și benchetuia cu magnații în Casina Națională. Se zicea atunci că el pregătește un război, în care vrea să se folosească de înalta nobilime ungară, totdeauna pornită spre răzvrătire. L-am văzut în urmă pe același om, acum Rege al Angliei, plimbându-se prin Boemia și dădeam cu socoteală că pașnice nu îi sunt gândurile. Am înțeles deci rosturile agenților englezești care cutreierau țările de la răsărit și îndeosebi a lui Scotus Viator, care atât de mult îi iubea pe românii subjugați. Înțeles-am și rostul ucigașilor de regi de la Belgrad care, chiar și dacă nu vor fi fost, au devenit unelte ale Angliei. Le dădeam deci dreptate celor ce spuneau că Anglia profită de toate pornirile dușmănoase, cum sunt pornirea spre revanșă a Franței, iredentismul italienilor, tendința spre Constantinopol a rușilor, curentul panslavist și legitimele nemulțumiri ale popoarelor din monarhia habsburgică, pentru ca să pună la cale un război, în care alții să-și sleiască puterile, iar ea să-și asigure pe timp îndelungat stăpânirea nemărginită.

Eu nu spun, iubite amice, că într-adevăr așa era, ci numai că așa dădeam eu cu socoteală, că așa mi se părea, că așa credeam mai înainte de a fi fost târât prin închisori: acum, după cele petrecute, sunt încredințat și, citind cele publicate prin ziare, văd că sunt încredințați și alții, chiar și mulți dintre prigonitorii mei, unii care o spun în gura mare, iar alții cărora nu le dă încă mâna s-o mărturisească în fața lumii.

I-am socotit deci înțelepți pe oamenii de stat care, ținând seama și de tradițiile neamului românesc, au stăruit împreună cu Regele Carol I să intrăm în legătură strânsă cu cei interesați ca Rusia să nu înainteze spre miază-zi și ca să nu se ridice deasupra slavii ce ne înconjoară din toate părțile.

S-ar putea ca nici acesta să nu fie decât un gând al meu. Adevăr cu desăvârșire neîndoios e, însă, că românii cei adevărați, masele mari ale poporului, acelea care aveau să aducă jertfele cele mari și să sângereze pe câmpul de luptă, nu au voit războiul, îl voia o parte oarecare din «pătura superpusă», mare parte oameni care pot să câștige, dar nu prea au ce să piardă dintr-o zguduire socială, în care toate se cutremură și multe se prăbușesc.

Când ți le scriam, iubite amice, acestea, îmi cade, din întâmplare, în mână un exemplar din ziarul Luptătorul (27 Mai 1921), în care citesc:

„La noi nu sunt înrădăcinate idei, la noi ceea ce este înrădăcinat sunt patimile mici politice, sunt antipatiile și simpatiile personale, ideile nu.”

C. Argetoianu

Aceasta ne-o spune ministrul de interne al României Mari, trei ani după încheierea păcii.

Îți vei putea închipui ce-a fost în timpul războiului și mai înainte de intrarea în luptă: o parte din societatea română, fiind muncită de o grea boală sufletească, se zbătea spasmodic, ca să dea boala mai departe.

Cu toate acestea, dacă prin orașele și prin târgurile din România ai fi trecut din prăvălie în prăvălie și din atelier în atelier, n-ai fi găsit la o sută de oameni nici zece care doresc să intre în război fie cu unii, fie cu alții, și încă mai puțini ai fi găsit, dacă prin satele din România ai fi trecut din casă în casă.

Îmbrâncit însă de pe țărm în valurile râului, omul dă din mâini și din picioare, ca să scape.

Știind aceasta oamenii ușuratici, superficiali și deprinși a se apuca cu îndrăzneală uimitoare de lucruri pentru care n-au cuvenita pregătire, le-au dat românilor brânci ca să intre în război; intrați apoi odată, aceștia au fost nevoiți să dea din mâini și din picioare, ca să iasă cu fața curată. Au și ieșit, dar au pierdut încrederea lumii în mijlocul căreia trăiesc, și de aceea pe cei ce-i îmbrânciseră nu i-au iertat și încă pe când mă aflam la Văcărești aceștia au fost alungați cu mare ocară din viața publică a României Mari.

Sunt, iubite amice, mulți cei ce au fost prigoniți alături cu mine, și unii dintre dânșii vor fi primit, poate, lovituri mai puține, dar s-au simțit mai dureros atinși. Nici unul însă nu s-a rostit contra Angliei și contra Franței cu atâta mânie ca cei ce ne-au îmbrâncit în război, nici unul n-a fost față cu aceștia atât de aspru ca cei îmbrânciți în luptă.

Dar, la urma urmelor, România a avut un mare noroc: unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a făcut, România Mare a fost înființată.

Pe mine, iubite amice, lucrul acesta - deocamdată - nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alături cu Rusia și cu slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc.

Mai înainte însă de a-ți arăta mai în amănunt cuvintele mele, îți reamintesc cele cuprinse în scrisoarea ce i-am adresat-o istoriografului nostru Nicolae Iorga.

Tot în Luptătorul, din care am reprodus vorbele ministrului de interne, e publicată și o scurtă dare de seamă asupra discuțiilor urmate în Cameră când cu descoperirile privitoare la oarecare «neregularități» de la așa zisa Aprovizionare.

Domnul Mihalache, fostul ministru, zice:

„Suntem în țara mușamalelor patriotice. Datoria noastră e să rupem mușamaua.”

Domnul general Averescu, președintele consiliului de miniștri, răspunde:

„N-avem nici un interes să arătăm că suntem o țară de bandiți.”

Era peste putință să nu-mi aduc aminte de numărul de 12 Martie 1921 al Adevărului, în care unul dintre cei mai înverșunați războinici scrie:

„Nu vedem decât grija stomacului. În toate administrațiile se fură. Zilnic sunt descoperiți înalți funcționari, care au prevaricat milioane. Măriți deodată cu talia nouă a țării, micii borfași au pierit spre a lăsa locul marilor deturnători. Evoluția zoologică este în ordine.”

În coloanele altui ziar, Ora, organ guvernamental (13 Aprilie 1921), am citit:

„Războiul în loc să fie un minunat prilej de accentuare a coeziunii morale între elementele armatei - un nesfârșit șir de nedreptăți a slăbit unitatea morală.

înaintările excepționale, în loc de a fi un mijloc de selecție a energiilor, au fost un mijloc de căpătuială. Am văzut, și nu o dată, ofițeri de front rămânând cu același grad cu care intraseră în război, deși memoriul lor cuprindea cele mai frumoase mențiuni de capacitate de comandant și curaj ostășesc. Alături de acești uitați la înaintare erau cei care stătuseră în preajma cartierelor, cei care nu auziseră răcnetul morții, cei care nu văzuseră războiul decât în filmele cinematografice.

Frumușeii ofițerași sedentari, anexe la cartierul cine știe cărei cocoane cu influențe oculte - s-au bucurat de toate binefacerile regimului excepțional. Pentru ei războiul nu a fost o mare școală de educație militară și o verificare a puterii individului de jertfa, ci o revărsare mănoasă de galoane și decorații pentru care se ciunteau alții în tranșee.”

Mi-a mai căzut în mâini «moțiunea» votată de partidul național din Ardeal, care

«6. Protestează în contra abuzurilor fără seamăn săvârșite la departamentul finanțelor, al industriei și comerțului și al aprovizionării și înfierează cu ultima energie imoralitatea publică întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni cu evidenta scădere morală a țării.»

Aș putea, iubite amice, să-ți citez volume întregi de prin coloanele ziarelor de astăzi, tot lucruri scrise de oameni care mă grăiau de rău pentru că ziceam că lucruri mari numai oameni cumsecade pot să scoată la capăt. Nu mă îndoiesc că vei fi citit și tu ziarele de azi și mai ales dările de seamă despre adeseori de tot vioaiele ședințe ale parlamentului român.

Mă mărginesc a te încredința că ceea ce a zis generalul Averescu au mai zis și mulți alții, între care răposatul D. A. Sturdza în ședința de la 14 Aprilie 1891 a Academiei Române, când vorba era dacă scrierile dramatice ale Iui Caragiale au ori nu să fie premiate.

El spunea, între altele, că românii au mulți dușmani, care au pus umăr la umăr ca să denigreze tot ceea ce e românesc spre a face ca lumea să creadă că tot ceea ce e românesc e depravat, înrăutățit, stricat.

Stăruia deci ca Academia să nu încurajeze pe Caragiale, care, deși român, face același lucru, când ar trebui să se folosească de talentul său în lucruri bune și să învețe a-și respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea.

Au votat apoi pentru premiere trei dintre cei 23 de membri prezenți.

Au mai pățit-o tot cu Academia Română și alții - tot pentru păcatul de a fi spus că în societatea română lucrurile nu se petrec cum ar trebui să se petreacă.

Mie mi-a fost simpatic D. A. Sturdza, care până în clipa morții sale a stăruit să nu intrăm în luptă alături cu Rusia.

Simpatic îmi este și ministrul de interne Argetoianu, care a stăruit să rămânem neutri «până în sfârșit».

Simpatic îmi este și generalul Averescu, care era în ajunul războiului, precum se zice, de părere că nu suntem pregătiți de război.

Mai simpatic decât toți mi-a fost însă Eminescu, care li s-a făcut multora urgisit spunând prin satire și prin articole tot ceea ce a spus Caragiale, ce-am zis eu, ce era gata să subscrie istoriograful nostru, ceea ce au zis ori mai zic și azi mulți alții.

Eu nici după ce am plecat de la Măgurele, nici în timpul războiului, nici prin temnițele naționale românești, nici după ce am scăpat de la Văcărești n-am ajuns să mă pot încredința că au străinii nevoie de mărturisirile noastre pentru ca să se dumirească ce prețuim și să mă căiesc de a fi zis ceea ce am zis. Trăgând pe ici, pe colo cu urechea, m-am încredințat, din contră, că nu sunt puțini cei ce susțin că în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal, în Banat și pe Crișuri starea românilor e mai bună decât în fostul regat român.

Mai ales de când România s-a făcut mare exigențele societății române sunt atât de mari, încât oamenii ca mine sunt nevoiți să își petreacă viața în umilita retragere, căci vorba veche, obrazul subțire cu cheltuială - azi foarte mare - se ține. Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. Trecând de la Academia Română până la Socec et Comp., întâlnesc în calea mea mulțime de ofițeri, tot cele mai superioare grade, mare mulțime de fel de fel de civili și încă mai mare mulțime de cocoane și coconițe, care după socoteala mea au cheltuit pentru îmbrăcăminte fiecare mii și mii, împreună milioane. Iar alte și mai multe milioane sunt cheltuite în fiecare zi pentru trăsurile și pentru automobilele ce trec în goană mare la deal și la vale pe Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei. Toți flămânzii țării ar putea să fie săturați pe timp de o lună din ceea ce se cheltuiește aici în timp de o zi.

E prea strâmt capul meu pentru ca să poată încăpea în el gândul că averi agonisite prin muncă cinstită și ostenitoare pot să fie risipite cu asemenea ușurință. Voi fi greșind, dar firea mea păcătoasă mă împinge și iar mă împinge să mă întreb cum au ajuns să aibă cei ce dau atât de ușor.

Nu, iubite amice, pe mine temnița ungurească nu m-a făcut nici să-i urăsc pe maghiari, nici să-i iubesc mai presus de alți oameni. Încă mai puțin au putut temnițele românești să-mi împăienjenească ochii pentru ca să nu mai văd prăpastia spre care ne împing pe noi, românii, relele noastre îndemnuri.

Stau pe gânduri, mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba până chiar și la Sibiu să fie cum e azi la București.

Pentru ca să mă pot bucura, ar trebui să văd petrecându-se în România Mare faptele în vederea cărora am scris noi toți cei ce am stăruit pentru refacerea moravurilor în România încă nu mare.

III[modifică]

Iubite amice,

După toate celelalte, cum rămâne cu norocul cel mare!?

Nu știu eu, dar nu sunt nici alții în stare să-mi spună, ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi rămas până în sfârșit neutră ori ar fi intrat chiar în luptă alături cu vechii ei aliați. Un singur lucru este chiar și după puțina mea pricepere neîndoios: că românii ar fi rămas în gândul tuturor un neam de oameni cumpăniți, statornici și de bună credință, pe al căror cuvânt să poată pune temei, un factor sigur în combinațiile politice ale Europei.

Tot astfel nu știu eu și nu sunt nici alții în stare să-mi spună ce întorsătură ar fi luat lucrurile dacă Rusia, noua aliată a României, ar fi ieșit învingătoare. Neîndoios, lucru rar în istoria omenirii, este numai că prăbușirea acestui aliat e socotită drept un mare noroc pentru neamul românesc.

E însă o vorbă veche, în virtutea căreia nu e destul să ai noroc, ci trebuie să mai ai pe lângă noroc și destulă minte, ca să te știi folosi de noroc.

Eu, iubite amice, mai ales după cele pățite în trecerea mea prin închisori și după cete văzute în urmă, nu pot să nu stau la îndoială în ceea ce privește norocul.

După felul meu de a vedea lucrurile din lumea aceasta, ceea ce altora li se pare noroc nu e decât o sarcină, ce-i drept, foarte frumoasă, dar totodată și foarte grea.

Deoarece nemții, maghiarii și rușii au ținut lumea în continuă emoție făcându-le concetățenilor lor de alt neam prin fel de fel de asupriri nesuferită viața, românii s-au îmbărbătat să ia asupra lor sarcina de a rezolva pe pământul căzut sub stăpânirea lor problema pașnicei viețuiri și rodnicii lucrări împreună a deosebitelor neamuri de oameni.

Acesta e idealul oricărui român într-adevăr pătruns de gândul măririi neamului său.

Experiențe făcute în timp de mii de ani au dovedit cu prisos că popoarele nu se pot desființa unul pe altul și nu se poate menire mai frumoasă decât să pui capăt urilor dintre cei aruncați de soartă pe aceeași bucată de pământ. Aveam ori nu noi, românii, atât destoiniciile firești, cât și cuvenita pregătire pentru împlinirea acestei frumoase meniri?

Dacă le avem, norocul e într-adevăr noroc, iar dacă nu, o să pățim și noi rușinea pe care au pățit-o nemții, maghiarii și rușii.

Eu îi cunosc pe români cum numai puțini dintre contemporanii mei îi vor fi cunoscând și-i știu chiar din fire îndrumați spre împlinirea acestei meniri, oameni care au inimile deschise pentru adevărul că viitorul e al celor ce nu iartă nici un fel de asuprire.

Niciodată și nicăieri poporul român nu le-a dat mână de ajutor celor ce ar fi voit ca în numele lui să asuprească pe cei de alt neam ori de altă lege.

Cum avem să-l socotim pe cel ce ar voi să despoaie pe părinte de firescul lui drept de a-și crește copilul așa cum el însuși se simte îndemnat?

«Drept un mișel vrednic de cea mai aspră osândă!», mi-ar răspunde pretutindeni românii cei adevărați, dacă le-aș pune întrebarea aceasta.

Mișel e în gândul românului cel ce ar vrea să mă siluiască a mă lepăda de legea părinților mei, de obiceiurile și de tradițiile neamului meu, de limba mamei mele și de legăturile sufletești cu frații mei de sânge.

Atât a fost românul asuprit mai de unii, mai de alții, încât nu numai urgisiți, ci totodată și disprețuiți îi sunt cei ce ar vrea să despoaie pe alții de dreptul de a-și chivernisi ei înșiși treburile comune și de a se folosi de limba lor în biserică, în școală, în administrație, în fața instanțelor judecătorești, în genere - în viața comună.

Și în adevăr scârbă mi-ar fi de mine însumi, dacă eu, care viața mea întreagă m-am luptat ca românilor să nu li se facă asemenea nedreptăți, astăzi m-aș împăca cu gândul ca românii să asuprească în același fel pe alții.

După cele ce-am văzut și văd însă nu mă încumet a spune același lucru și despre așa-zisa «pătură superpusă», care stăpânește România Mare tot cum a stăpânit pe cea mică.

Sunt, ce-i drept, și în pătura aceasta mulți români de baștină, care nu s-au lepădat de iubirea de oameni, pe care au moștenit-o de la părinții, bunii și străbunii lor. Între mulții aceștia sunt însă numai puțini care au și bărbăția de a-și mărturisi gândul și de a stărui cu toată hotărârea, ca să se țină seamă de firea cea adevărată a poporului român.

Aceasta mă face să dau cu socoteală că și în România Mare s-au ridicat deasupra oamenii pentru care înființarea României Mari e un mare noroc, fiindcă într-însa e mai larg câmpul de «căpătuire» și «câștigul pe nemuncite» despre care vorbea Eminescu, are să fie atât mai ușor, cât și mai mare și cei ce se pricep la învârteli vor putea să aibă mai multe automobile, mai multe bodegi «bine asortate», mai multe varieteuri cu dansatoare «nostime», mai multe prietene bine gătite fie prin mahala, fie prin hoteluri de «primul rang», mai multe dovezi de civilizație modernă, o mai largă putință de a speria lumea cheltuind într-o singură noapte ceea ce sute de muncitori harnici agonisesc în timp de o săptămână - toate acestea pentru ca să nu se poată zice că sunt niște calomniatori cei ce înfierează «cu ultima energie imoralitatea întronată până la băncile ministeriale și tolerată fără sancțiuni».

Adevăr a grăit istoriograful nostru când a zis «în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară!»

Dacă însă așa este, nu e destul să porți pe oamenii ca mine prin fel de fel de închisori în toate privințele murdare pentru ca să-i îndupleci a nu mai zice că avem noi, românii de azi, fireasca îndrumare, dar nu și cuvenita pregătire pentru împlinirea frumoasei meniri a neamului nostru. Sunt azi, mai mult decât oricând, pătruns de simțământul că am luat asupra noastră o sarcină pe care nu suntem în stare să o purtăm.

Se poate că mă înșel, dar în capul meu - se vede - prea strâmt așa se prezintă lucrurile, și nu-mi rămâne decât slaba nădejde că mâine ori poimâine vor fi dați la o parte atât oamenii ușuratici și superficiali, cât și cei ce nu caută în viața comună decât «câștigul fără muncă» și se vor ridica deasupra oamenii mai cumpăniți, care-și dau seama despre menirea neamului românesc și sunt gata să aducă jertfe pentru împlinirea ei.

Când voi fi ajuns să văd și aceasta, mă voi căi, mă voi înviora și voi zice și eu că cu adevărat noroc a fost și e «norocul». Deocamdată nu pot să văd lucrurile decât cum le-am văzut toată viața mea și cum le-au văzut și atâția alți oameni mai vrednici decât mine, fruntași între fruntașii neamului nostru și să aștept cu inima îndoită ca să văd ivindu-se vreun om care e în stare să îndrume viața noastră comună potrivit cu grelele împrejurări în care ne aflăm pe urma propriei noastre ușurințe.

Aș fi, iubite amice, de rea credință, dacă ți-aș spune că mă bucur și eu că monarhia habsburgică s-a prăbușit și în locul ei s-au înființat state slave. Eu nu sunt dintre oamenii care știu, dar nu vor să țină seama, ce-a fost pentru români disciplina intelectuală, morală și economică germană, și nu recunosc că românii

învecinați cu germanii, fie cu șvabi, fie cu sași, sunt cei mai vânjoși și în toate privințele mai înaintați în cultură. Sunt azi chiar mai mult decât în trecut de părere că statele slave ne sunt și ca prieteni o primejdie mai mare decât monarhia habsburgică ar fi putut să ne fie ca dușman. Nu mai puțin stărui în gândul că în luptă cu noii noștri vecini nu putem să ne rezemăm pe America, nici pe Anglia, nici chiar pe Franța, care are, pe aici pe la noi, interese deosebite de ale noastre.

După ce însă monarhia habsburgică s-a prăbușit o dată, nu ne-a rămas decât să luăm din ea partea ce ni se cuvine și să adunăm cele mai bune puteri ale noastre, să dăm ceea ce e mai bun în noi, ca să ne organizăm spre a ține piept cu puhoiul slav, căruia îi suntem urgisiți fiindcă îl tăiem în două.

îndrumare potrivită cu împrejurările nu poate să ne dea decât omul care înțelege acestea și-și dă seama că n-au românii să facă în România Mare ceea ce nemții au făcut în Austria, rușii în Rusia, nu mai ales ceea ce maghiarii au făcut în fostul regat ungar. Nu are organizația noului stat să fie făcută după calapodul vechilor state care s-au prăbușit, ci potrivit cu porunca timpului prin care trecem și cu stările de lucruri create de război.

Văzând cele ce se petrec și ici, și colo în urma învrăjbirilor neîncetate, sunt cuprins de simțământul că lumea nu e încă îndeajuns dumirită în ceea ce privește viața internă a noului stat, nici asupra menirii românilor și de aceea nu s-a pornit până acum nici o mișcare hotărâtă pentru constituirea noului stat.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreodată undeva ca unei țări care a ieșit învingătoare dintr-un război să-i fi fost impuse la încheierea păcii condiții umilitoare, cum i-au fost impuse României.

Puteau generoșii aliați să pună condiții în ceea ce privește Basarabia, Bucovina, Ardealul și celelalte teritorii adăugate la statul român; România însă, care a luat parte la marile jertfe, deci și la marea victorie, trebuia să rămână până în cele mai mici amănunte neatinsă, stat național roman și ortodox, cu desăvârșire stăpân pe sine însuși, centru al vieții naționale românești și focar cultural pentru întregul neam românesc.

Basarabia nu avea decât să-și păstreze autonomia firească, pe care a avut-o ca parte din împărăția rusească, să se organizeze potrivit cu hotărârile tratatului de pace, cum cereau împrejurările locale și adevăratele ei interese, și să intre în cea mai strânsă legătură cu România și cu celelalte părți ale noului stat.

Tot așa avea Bucovina să-și păstreze autonomia pe care a avut-o în monarhia habsburgică și să se organizeze potrivit cu împrejurările ei, care nu sunt la fel cu cele din Basarabia.

Ardealul a fost și el timp de o mie de ani aproape țară autonomă. Maghiarii au renunțat, ce-i drept, la autonomia «milenară» pentru ca să-i poată mai ușor asupri pe români, dar românii s-au luptat cu atâta hotărâre și timp atât de îndelungat pentru autonomia țării lor. De ce n-au mai stăruit asupra ei acum, când puteau s-o aibă și să se organizeze potrivit cu stările speciale ale Ardealului?

Țară autonomă a fost atâta timp și Banatul Timișorii, unde iar sunt împrejurări nepotrivite cu cele din Ardeal ori de peste Mureș. De ce să nu fie autonom acum, după ce a scăpat de sub jugul secular?

Cel puțin ca stare pe tranziție e apropiată de mintea omenească organizația federativă în frunte cu România eliberatoare.

Asta da, când ai însă o armată comandată de ofițeri bine plătiți, un buget de miliarde și fel de fel de afaceri mănoase, e și mai comod, și mai ușor să-i bagi pe basarabeni și pe bănățeni, pe bucovineni și pe crișeni în aceeași căldare, să le pui căluș celor ce se plâng, să-i strângi în chingi pe cei ce nu se supun, să mângâi pe unii și să asuprești pe alții, să faci «în numele națiunii» ceea ce într-adevăr îi este urgisit națiunii îndrumate din fire spre cea mai largă toleranță.

Da! Mai comod și mai ușor e fără îndoială așa ceva, dar drumul acesta a fost umblat și de alții, care au pățit-o rău de tot, între care și maghiarii, care se socoteau tari, căci aveau o aristocrație admirabil organizată și se rezemau nu numai pe tradiții «milenare», ci și pe întreaga putere a monarhiei habsburgice.

Nu aveai decât să fii destul de mișel spre a te putea lepăda de părinții și de frații tăi și spre a te face unealtă pentru prigonirea neamului tău pentru ca să fi trecut în rândul «patrioților», să ți se deschidă toate drumurile și să ți se ierte orice fărădelege. Iar dacă aveai bărbăția de a le spune să nu se însoțească cu mișeii tuturor popoarelor din regatul ungar, căci asemenea patrioți îi fac tuturor urgisiți, deschise îți erau temnițele cum mi-a fost mie cea de la Vaț și cum în urmă le-a fost altora dintre ai noștri cea din Seghedin.

Silind mereu pe alții să se folosească de limba maghiară, au ajuns că oamenii lepădați de lege și de neam li s-au urcat în cap, s-au făcut stăpâni chiar și pe viața lor culturală și le-au pocit limba și întregul fel de a gândi, încât au ajuns în cele din urmă să nu se mai cunoască ei înșiși pe sine.

Eu câteodată parcă mă tem ca nu cumva s-o pățim așa și noi, românii, care suntem înconjurați de slavi acum organizați în state ale lor și nu avem nici aristocrație bine organizată, nici tradiții milenare, nici o monarhie habsburgică. Cuprins de temerea aceasta, îmi aduc aminte de Platon, care, după ce grecii în urma războiului peloponesiac s-au unit într-o mare confederație, a exclamat: «Sfârșită e acum viața națională elină!» și a părăsit Atena unde el, părinții, bunii și străbunii lui au fost fruntași între fruntași.

Cei mai haini dușmani ai neamului românesc sunt cei ce ne îndeamnă să facem cum au făcut maghiarii și să nu le lăsăm cea mai deplină libertate acelora dintre concetățenii noștri care nu sunt români, ci să ne însoțim cu mișeii tuturor popoarelor spre a putea asupri pe cei ce nu vor să se lepede de lege și de neam.

Numai oamenii cu desăvârșire săraci cu duhul pot să se încăpățâneze în gândul că cultura de orice fel nu e națională. În viața omenirii are oricare popor rostul lui, precum în orchestră oricare instrument are rostul lui. Are fiecare popor să dea pentru comoara culturală a omenirii nota sa specială și o și dă câtă vreme își păstrează curăția individualității.

Dacă dă Dumnezeu căldură și ploaie la timpuri potrivite, cresc ierburile de tot felul și acoperă din belșug fața pământului.

Tot așa și aici, pe acest binecuvântat pământ românesc, se adună multă lume, fel de fel de oameni cu multe și mari trebuințe pe care numai printr-o cultură înaintată pot să și le satisfacă; poate deci să urmeze și în România Mare, cum a urmat în America de Nord, o epocă de înaltă înflorire culturală, românească, însă, o contribuție a neamului românesc pentru comoara culturală a omenirii nu poate să fie acea cultură decât dacă noi cei de azi și cei de mâine vom duce mai departe lucrarea de mult pornită și timp de veacuri continuată de către părinții, bunii și străbunii noștri și nu ne vom face neamul urgisit dându-ne silința să înăbușim avânturile culturale ale altora.

Dacă vom face ca maghiarii, tot ca ei o vom și păți, lucru de care adeseori mă tem, căci între cei ce într-un fel ori într-altul iau parte la viața noastră culturală, prea îmi par mulți oameni lipsiți de cuvenita pregătire, care nu sunt încă în stare să înțeleagă că nu este în interesul neamului românesc ca pe pământul României Mari numai lucrarea culturală românească să se desfășoare în toată libertatea.

Împreunându-le toate într-un singur gând, mă întreb, iubite amice, și iar mă întreb, cui i-au fost de vreun folos suferințele îndurate de mine?

După priceperea mea și, cel puțin deocamdată, numai mie și celor ce împreună cu mine și-au dat seama că nedreptățile făcute mie, unuia singur, sunt o amenințare pentru toți.

Rar om întreg la minte, care nu e și azi și mâine copleșit de simțământul puținătății sale, și o plăcere nu e să trăiești în lumea aceasta; sunt însă multe mulțumiri ce pot să dea farmec vieții. E mai ales iubirea de orice fel, ceea ce-l face pe om să se bucure de a fi avut parte de viață. De aceea binefăcători ne sunt nu cei ce ne iubesc, ci cei ce ne fac să iubim. În înțelesul acesta sunt binefăcătorii mei cei ce m-au prigonit dându-și silința să-mi amărască viața.

Precum ți-am spus adică, eu chiar din clipa în care m-am pomenit om în lume am fost stăpânit de gândul că noi, oamenii, numai ajutându-ne unul pe altul putem să răzbim cu bine prin viață. Abia acum, în urma prigonirilor suferite la zile de bătrânețe, am ajuns să cunosc dulceața pe care cultul iubirii de oameni o revarsă în suflet.

Suferind eu însumi, am. luat parte la suferințele celor închiși împreună cu mine și am înțeles pe deplin durerile celor mulți, care se simt oropsiți de către cei ce s-au ridicat deasupra în societatea noastră.

Dacă i-aș iubi numai pe acești nenorociți, ale căror dureri le simt, aș lua parte și la legitima lor nemulțumire și sufletul mi-ar fi mereu zbuciumat de amărăciunea, de mânia oarbă, de ură neîmblânzită care le mistuie lor viața împingându-i spre luptă. Iubind însă pe toți oamenii, nu mai rămâne în sufletul meu loc decât fie pentru milă, fie pentru dispreț, mila pentru cei ce făptuiesc relele crezând că fac bine și dispreț pentru cei stăpâniți de ură, de pizmă, de gând rău, cele mai spurcate izvoare de rele îndemnuri.

Am văzut înainte de război urile pătimașe care-i sălbăticeau din ce în ce mai mult pe oameni; am văzut în timpul războiului faptele afără din cale sălbatice, în care s-au dat pe față urile; văd învrăjbirile de azi, care sunt neasemănat mai multe și mai întețite decât cele din ajunul războiului; îmi dau seama că popoarele din Europa încă zeci de ani se vor mai zbate dușmănindu-se în luptă cu mizeriile rămase pe urma războiului: jale adâncă mă cuprinde întrebându-mă cum și când are să se împace lumea aceasta, dar nici o pornire haină nu-mi tulbură liniștea sufletească.

Oameni intrați în puhoiul învrăjbirilor obștești m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuțit pe cei lipsiți de judecată asupra mea, m-au făcut tuturor urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele și n-am fost în stare să iau parte la urile lor; iar alții, oameni îmbuibați din averi muncite de cei oropsiți, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniță în temniță, unde nu mai puteam să dau lecțiile particulare prin care-mi agoniseam pâinea de toate zilele; luatu-mi-au, cei fără credință, manuscrisele, roadele muncii mele îndelungate și grele, și nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult și în fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr și să rabd atât mai înainte de a fi fost închis, cât și în timpul petrecut prin închisori și după aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ținut sufletul în zbuciumări necurmate și mi-ar fi secat puterile la zile de bătrânețe, dacă nu mi-ar fi fost pavăză sufletească sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea și cu disprețul se împacă.

În lumea prin care trec, sunt mulți oamenii cu gândul îndreptat spre cele de folos zilnic, și unii dintre aceștia, socotindu-mă lipsit de bun simț practic, vor fi râzând de mine, alții, socotindu-mă excentric, mă vor fi compătimind, și iar alții, oameni «cu minte», vor fi zicând că cei ce ca mine fac tot ca mine să și pățească: tu, care faci parte din altă lume, mă vei înțelege însă și vei ferici împreună cu mine pe deocamdată mai puținii care în urma nemaipomenitelor grozăvii ale vremilor noastre s-au îndrumat pe calea iubirii de oameni, în care am parte de seninătatea bătrânețelor.

Aceștia și numai aceștia ostenesc în slujba zilelor care vin.