Închisorile mele/La Văcărești

←La Luvru

Închisorile mele de Ioan Slavici La Văcărești

La Hotel Modern→

I

Iubite amice,

Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoțit de guvernanta mea, așa-i ziceam în glumă soției mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioții plini de însuflețire își ușura inima suduindu-mă ori vrând să-mi tragă câteva.

Când nu avea altă treabă și timpul era frumos, mă scotea pe uliți mai dosnice spre Tei ori spre Colentina, ca să fac mișcare și să iau aer, dar în oraș numai la mare nevoie mă însoțea. Nici că țineam, căci plăcute îmi erau afără din cale orele pe care le petreceam plimbându-ne așa numai noi amândoi pe la cărămidării și prin gropile de acolo.

Am însărcinat deci pe Lavinia să se ducă pe la binevoitorul Romulus Voinescu, ca să-mi ia teancul de manuscrise. I s-a spus că trebuie să vin eu însumi, ca să subscriu de primire. Nu mi-a rămas deci decât să mă duc, lucru cu atât mai greu, cu cât soția mea nu voia să mă însoțească.

Am plecat singur ca vai de mine.

Sosit în fața palatului, m-am pomenit față în față cu Ionaș Grădișteanu, cu care avusesem legături. El s-a încruntat la mine și m-a înjurat de mamă. Tu știi cum un adevărat boier de neam, fiu de ministru și fost ministru el însuși, știe să înjure când vorba e să-și arate superioritatea.

Trecătorii s-au oprit cuprinși de mirare, iar eu ce puteam să fac!? M-am crucit și am zis „Ești, omule, în toată firea!? Ai, Doamne, milă de el și dă-i ceea ce nu are!”

«Cine e domnul acela?» mă întrebă sergentul care stătea la poarta palatului.

«Unul dintre fruntașii țării, fost sfetnic al stăpânului dumitale» - i-am răspuns și mi-am căutat de drum.

Sosit la direcția siguranței statului fără alt accident, am rugat pe domnul inspector Romulus Voinescu să binevoiască a-mi acorda o scurtă audiență, ca să-mi iau în primire manuscrisele.

După o așteptare de vreo trei ceasuri a venit domnul ușier să-mi spună că formele nu sunt încă făcute; să vin iar zilele acestea.

Nu mai fac încercarea de a te dumiri asupra greutăților prin care am trecut după ce m-am întors acasă. Nu mi se putea ierta lipsa de energie față de domnul inspector, nici felul în care am răspuns la bădărănia lui Grădișteanu.

În adevăr, dacă oameni ai bunei rânduieli ar fi fost, cei de la siguranță ar fi trimis manuscrisele comisarului, ca să mi le restituie, căci nu mai aveau ce să facă cu ele după ce s-au încredințat că ele nu conțin nimic primejdios, mă vei ierta dar, dacă am scăpat vorbe mai grele.

«Dă-i încolo - am zis. Eu n-o să pot face din ei oameni ai bunei rânduieli!»

Iar cât pentru Ionaș Grădișteanu, cele petrecute mi se păreau lucru foarte firesc, care nu are să mă supere.

Omul acela și-a bătut joc și de bunele moravuri, și de familia sa, trăind în adulter public cu soția unui om care și-a curmat firul zilelor pe mormântul soacrei sale: de unde ar mai fi putut el să-și dea seama că nu pe mine m-a umilit, ci el însuși pe sine s-a înjosit prin fapta lui!?

Nu-mi era cu toate acestea iertat să las lucrurile baltă.

Știam, ce-i drept, că în societatea noastră oameni ca dânsul pot să-și permită orice. Astfel, trăgându-l în judecată, mă expuneam să fiu mai vârtos batjocorit. În cel mai bun caz reclamația îmi era pusă la dosar. Trebuia cu toate acestea să-mi fac datoria de cetățean și am scris pe hârtie ministerială, curat, frumos și citeț, o cerere adresată procurorului respectiv, căruia i-am expus cele petrecute în fața martorilor rugându-l cu tot respectul să ia măsurile prescrise de legile țării pentru siguranța oamenilor nevoiți să umble pe ulițele capitalei. Dată apoi această cerere la registratură, am luat numărul de înregistrare și-am așteptat în toată liniștea cele ce vor urma. N-a urmat nimic.

Rămânea să mă mai duc pe la direcția siguranței statului, ca să-mi fac și acolo datoria de cetățean ce stăruie cu toată hotărârea asupra drepturilor sale.

Ieșind pe portiță, m-am uitat cu toată băgarea de seamă la dreapta și la stânga, ca să văd dacă nu cumva stă cineva la pândă.

«Nemernicule - mi-am zis. Te expui să fii suduit dacă îndrăznești să treci pe Calea Victoriei, pe unde circulă elita capitalei, a țării, ba, ca Ionaș Grădișteanu, chiar a întregului neam românesc.»

Nu face pentru unul ca tine.

Trebuia să apuc prin uliți mai dosnice cum am fost dus în noaptea cea fatală la Prefectură.

Am luat-o deci pe Strada Verde și prin Sfinții Voievozi și am ajuns în Calea Griviței, ca de acolo să trec prin Strada Soarelui în strada Lueger, de unde să trec apoi iute Calea Victoriei la Biserica Albă.

N-am scăpat însă nici acum teafar.

Intrat adică în Calea Griviței, am dat peste un tânăr curățel și îmbrăcat în haine croite după cel mai nou fason. Zărindu-mă de la oarecare depărtare, el a pornit cu hotărâre bărbătească spre mine și a început să mi le tragă mai și mai decât bine știutul Ionaș.

Eu, trecut prin frecuș, nu mai eram însă tot omul din fața palatului.

«Bine, tinere, i-am zis cu un fel de asprime părintească, de unde și până unde te-ai pomenit să te legi în ziua mare de bătrâni? Cine ești? Ce rost ai? Cum te cheamă?»

«Nu te privește!» - a răspuns el uitându-se cu îndrăzneală în ochii mei.

«Cum, păcatele mele, să nu mă privească!? - îi zisei. Oricare om bătrân e dator să ia din scurt pe copiii cu purtări rele. Să vii cu mine la cea mai apropiată secție.»

«Ba bine că nu!» - întâmpină el țanțoș.

«Băiete! - grăii. Am să chem pe sergentul de colo și se face scandal public. Fii om cu minte și haide să mergem - parcă am fi doi prieteni buni.»

Tânărul s-a dat pe brazdă și am mers amândoi la secție.

Eram hotărât să cer încheierea unui proces verbal și să stărui cu toată hotărârea pentru urmărirea lui.

În fața comisarului el a mărturisit apoi că e fiul bine reputatului Dr. Urechia, pamfletistul.

M-am uitat lung la el.

«Așa tată, așa fiu! - am zis apoi. Dă-i încolo!»

Ieșit de la secție, mi-am schimbat marș-ruta: am ieșit la capul Podului, iar de acolo am luat-o spre Strada Polonă și de-a lungul ei la statuia lui C. A. Rosetti.

Când am sosit la siguranță, era prea târziu: domnul inspector Romulus Voinescu plecase la masă.

Ziua următoare am plecat cu noaptea în cap, când elita și codițele ei de tot felul dorm.

După vreo patru ceasuri de așteptare, mi s-a spus că domnul inspector, ocupat aiurea cu afaceri urgente, nu are să mai vină ziua aceea la birou.

Două zile în urmă ducându-mă iar, am găsit birourile direcției generale ale siguranței statului deșerte - mai și mai decât etajul de la Luvru când veneam să-mi iau bagajul.

Erau duse și manuscrisele mele muncite cu multă bataie de cap.

Nu mă mai întreba ce-am zis.

Ai văzut cum chiar și oamenii ca mine trec pe nesimțite de la «Să le fie de binel» la mai puțin blajinul «Să fie ai naibii!».

Nu care cumva să fii ispitit, iubite amice, de gândul că vorbesc din răutate omenească și exagerez unele ori altele, ba spun pe ici, pe colo și câte un neadevăr. N-am vrut și nu vreau decât să te ajut a te dumiri asupra celor petrecute în timpul acestei părți din viața mea, și am spus și spun numai ceea ce este adevărat, pe ici, pe colo câte un amănunt, de care din întâmplare îmi mai aduc aminte. Zugrăvită cu tot dinadinsul icoana vremii e cu mult mai întunecată. Nici vorba pe care am scăpat-o atunci n-ai s-o iei drept semn al supărării mele. Supărat nu eram, deși aș fi avut destule cuvinte să fiu. Eu am proptea mai puternică decât toți puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simți bine în toate împrejurările. Eram adânc îndurerat când vedeam că românii și-au pierdut mințile, și firea mă împingea să-mi dau silința de a-i dezmetici.

Ar trebui să-mi petrec puțina viață ce mi-a mai rămas scriind și zi și noapte pentru ca să-ți spun toate cele pățite pe urma silințelor mele. Mă simțeam oarecum umilit, dacă mi se întâmpla câteodată să ies din casă fără ca s-o pățesc ca și cu lonaș ori cu tânărul Urechia. În cel mai bun caz mă întâlneam cu câte un vechi prieten, ba chiar și cu câte o rudă, care se facea că nu mă vede. Îmi era milă, și oameni mai vrednici îi credeam pe cei ce mă înfruntau cu vorbele: «Știm că nu-ți pasă de cele ce pățești, dar ai copii și să știi că nu are niciodată să fie pentru dânșii loc în țara aceasta».

Am zis deci «Dă-i naibii!» - nu pentru că eram supărat, ci pentru că ajunsesem să mă simt un fel de caraghios care-și sleiește puterile muncind să facă ceea ce nu e cu putință.

De simțământul acesta am fost cuprins din ce în ce mai deplin după ce germanii și aliații lor au ocupat țara până în Șiret. Eram adică insultat și acum pe stradă. Îmi aduc aminte că unul, cine o fi fost? - m-a scuipat în fața librăriei Socec, unde stăteam cu soția mea și cu una din fiicele mele. N-aș fi avut decât să chem patrula, ca să-l ia pe sus și s-ajungă mâine ori poimâine în Bulgaria ori în Asia Mică.

«Lasă-l, săracul de el, că acum nu mai sunt ai noștri stăpâni» - mi-a zis însă soția mea.

Altă dată aflându-mă cu doi prieteni în fața palatului, tot în fața palatului, o trecătoare, cocoană elegantă, a strigat în gura mare: «Iată trădătorul!».

Aducându-mi aminte de vorbele soției mele, am dat-o și pe ea ca pe ceilalți.

Același lucru l-am pățit și cu Maior, bătrânul profesor al școlii de la Herăstrău, care, trecând în Calea Victoriei pe lângă mine, mi-a zis: «Trădător infam!».

E învederat că oamenii care în împrejurări ca cele de atunci nu sunt în stare să-și pună frâu, și-au pierdut mințile.

În curând m-am încredințat însă că nu numai frații și surorile mele în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă își pierduse, așa se vede, bunul simț, căci nici germanii, austriecii, maghiarii și bulgarii nu erau mai cuminți decât românii. Lasă că unelteau ca niște smintiți unii contra altora, dar după câteva săptămâni petrecute la București s-au schimbat și au luat toate apucăturile românilor deprinși cu «obiceiul pământului».

N-am să intru în amănunte, ci ți-am spus aceasta numai ca să înțelegi cum am ajuns eu între două pietre de moară.

Stând de vorbă cu unul dintre ofițerii cu mare înrâurire, mi-am dat pe față fără de înconjur părerea.

«D-voastre, mai ales prusienii - am zis - aveți un particular talent de a vă face nesuferiți.»

«Cum așa!?» - a întrebat el neplăcut atins.

I-am spus un șir de cazuri în care oamenii cumsecade au fost jigniți ori oamenii rău văzuți și de rea credință au fost preferați.

«La urma urmelor - mi-a zis el în cele din urmă - noi nu avem nevoie de simpatiile românilor și ne facem treburile cu cei ce intră în voile noastre.»

Era o nemaipomenită lipsă de cruțare.

«Iată și acum - i-am zis - dumneata jignești fără de nici un folos, repet - fără de nici un folos - pe un om care ostenește și se expune pentru ca să propage în poporul român simpatiile și încrederea către poporul german.»

E învederat că bun prieten nu mi l-am făcut.

Altă dată am vorbit cu alt ofițer despre afacerile necinstite în care sunt încurcați unii dintre ofițeri, despre viața scandaloasă a altora și despre legăturile multora cu oameni compromiși.

«Dacă merge înainte tot așa - am urmat - mai curând ori mai târziu se vor pune la barierele Berlinului tăblițe cu inscripția „Cei ce au stat trei luni la București timp de trei ani nu au voie sâ intre în Berlin”.»

A râs neamțul, dar nici pe el nu mi l-am făcut prieten.

În curând am ajuns, deci, ca germanii cunoscuți de mine să-mi zică «prietenul supărător».

Le și eram supărător mai ales când cu încheierea păcii, care după părerea mea era o uimitoare dovadă despre lipsa de pricepere a diplomației germane. Urmarea firească a fost că nici germanii nu mi-au achitat leafa de profesor la școala evanghelică, iar la redeschiderea școlii n-am fost invitat să ocup catedra de limbă și literatură română pe care o ocupasem timp de zece ani aproape.

Ce puteam să fac!?

I-am dat și pe ei - n-am nevoie să-ți mai spun și cui.

Dam eu însă azi pe unii, mâine pe alții, dar pe când oamenii cu bun simț practic învârteau treburi mănoase ori ocupau funcții bine plătite, eu mă plimbam pe la marginile orașului, pe la Plumbuita ori pe la Dudești. Minune nu era deci dacă din când în când stăteam pe gânduri și mă întrebam dacă nu cumva toată lumea e cu minte și smintit sunt eu, care nu știu și nu vreau să mă potrivesc cu oamenii în mijlocul cărora mi-a fost dat să-mi petrec viața.

Am început deci să umblu după potcoave de cai morți.

Gramatica mea nu era în adevăr numai a mea.

Încă în ajunul războiului de independență stăruise acum de mult răposatul Barbu Constantinescu să dau la școala societății pentru învățătura poporului român lecții de limba română. Președintele societății, pe care-l cunoșteam bine ca membru în comitetul ziarului Timpul, îmi dădea și el zor. Le spuneam că eu n-am învățat niciodată și astfel nu știu gramatică românească. «Dar știi românește și o să-ți faci gramatica», îmi ziceau ei. Am primit deci și-am început să adun gramaticile: T. Cipariu, Munteanu, Câmpeanu, Neagoe, Circa și ce mai era. Studiindu-le, eram plin de gramatică și în redacția ziarului Timpul Eminescu, Caragiale și eu ne pierdeam timpul în discuții aprinse asupra gramaticii. Ne-am împărțit în cele din urmă munca: Eminescu etimologie, Caragiale sintaxă, iar eu așezarea vorbelor în românește. Pune-te să citești scrieri vechi și mai noi, să scoți exemple, să faci notițe. În urmă am discutat mult cu Coșbuc atât la Sibiu, cât și la București, și cu Manliu, precum și cu Odobescu, cu care am publicat în colaborare «Istoria românilor în timpul lui Mihai-Vodă» și o carte de citire.

Când m-am dus la Panciu, ca să lucrez în toată tihna, am luat cu mine un mare vraf de notițe și un încă mai mare vraf de cărți și n-am scris apoi, ci am copiat gramatica, ca s-o dau gata de tipar. Era o datorie de pietate către cei trecuți acum în altă lume ca să fac aceasta.

Rodul îndelungatei mele munci era acum pierdut și pierdute erau și cărțile și notițele mele, pe care le lăsasem la Panciu. Praf s-a ales și cenușă de avutul ginerelui meu, și împreună cu celelalte s-au mistuit și cele lăsate de mine la crama unde unul după altul au intrat românii, rușii și germanii.

Nu era destul nici atât.

Scrisesem o dramă în cinci acte „Bogdan-Vodă”, lucrare versificată. Unul dintre ginerii mei, locotenent de rezervă, tunar la unul dintre forturile Bucureștilor, a luat manuscrisul, ca să-l citească. Peste puțin a fost apoi trimis în toată graba la Turtucaia, de unde a scăpat aruncându-se în Dunăre, ca să treacă râul înotând.

Pierdut era și «Bogdan-Vodă».

Mare pierdere n-o fi nici aceasta pentru literatura română, dar pentru mine era o pagubă.

Aflând deci că bunul Romulus Voinescu a fost numit director al siguranței statului, m-am îmbărbătat și-am adresat primului ministru Al. Marghiloman ca ministru de interne, o cerere în care mă rog cu respectul cuvenit să mi se restituie manuscrisele, pe care ultima dată le-am văzut pe una dintre mesele din biroul domnului Romulus Voinescu.

Mi s-a dat prin mijlocirea Prefecturii răspunsul că manuscrisele mele se află la Moscova și-mi vor fi restituite după ce vor fi aduse de acolo.

Foarte bine! Cum rămâne însă cu paguba ce am suferit și sufăr neputând să-mi public scrierile?

În loc de răspuns, mi se croia drumul spre Văcărești.

II

Iubite amice,

Ajuns-am eu și la Văcărești și am stat acolo chiar mai mult decât destul.

După ce au ocupat Bucureștii, germanii au rechiziționat ziarul Bukarester Tagblatt și soția amicului meu Iuliu Pop, care se afla la Iași, a obținut permisiunea de a publica și o traducere a celor cuprinse în ediția germană.

Ziarele noastre sunt scrise într-o limbă păsărească, cum zicea Eminescu. Gazeta Bucureștilor însă, tradusă în pripă de către oameni care nu știau nici românește, nici nemțește, le întrecea pe toate, încât până chiar și bucureștenii se scandalizaseră. După vreo săptămână deci, doamna Iuliu Pop a stăruit să iau asupra mea urâta sarcină de a revedea și corecta textul românesc mai înainte de a fi dat la tipar. Am primit această propunere rămânând să mi se dea onorariul pe care-l avusesem pentru neasemănat mai puțină osteneală drept colaborator la Minerva, adică 500 lei pe lună.

Vai de capul meu!

După ce fruntașii politici rămași la București au reușit să obțină permisiunea ca Gazeta Bucureștilor să apară ca ziar de sine stătător, a rămas să dau câte trei articole pe săptămână, plătite cu câte 50 lei fiecare, ceea ce ar fi fost tot cam 500 lei pe lună.

Iar vai de capul meu!

Lasă că cenzura îmi ciopârțea articolele, încât nu mă mai ierta firea să le public și treceau și câte zece zile fără ca să iau cei 50 lei, dar am și ajuns, precum știi, să nu mă mai pot împăca cu cele ce se petreceau la București.

M-am bucurat deci când domnul Stere și-a publicat ziarul. Osteneala-mi era acum de prisos.

«S-o mai pată și alții!» - am zis și n-am mai scris pentru Gazeta Bucureștilor.

După ce frații Brătianu s-au întors iar la București, au fost arestați mai mulți dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor. Eu nu. Oameni cu trecere mi-au trimis vorbă că nici n-am să fiu. Aceștia nu știau, însă, ce-i spusese fiicei mele domnul secretar general Dimitriu după punerea mea în libertate. Aveam o vină mare și în cele din urmă tot mai puternici erau cei ce nu puteau să mi-o ierte.

După cartea de botez, pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 18 ianuarie 1919 vârsta de 71 ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterii mele, am fost citat la Curtea Marțială. Era fără îndoială o întâmplare, dar pentru mine supărătoare.

În drum spre Curtea Marțială mi s-a întâmplat să-l întâlnesc pe marele nostru istoriograf Nicolae Iorga.

Trecea mergând spre Academia Română prin fața palatului Știrbei, iar eu mă aflam în cealaltă parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentație, încât trecătorii s-au oprit ca odinioară când cu bine știutul Ionaș.

De astă dată nu m-am mai crucit și m-am mărginit a-mi zice: «Ăstuia nici la cele mai adânci bătrânețe n-o să-i mai vină mintea!».

Cobea naibii.

La Curtea Marțială am așteptat mai întâi la scară, apoi într-o sălișoară, după aceea într-un coridor strâmt, de unde peste vreo patru ceasuri un sergent a avut bunăvoința să mă conducă la domnul maior, mult lăudatul nostru Bolentin.

Acesta m-a poftit să șed, un semn că nu era prefect al capitalei. După ce mi-a luat mai mult ori mai puțin prietenește un scurt interogatoriu, am subscris procesul verbal.

«Acum puteți să plecați - mi-a zis apoi - dar vă rog să veniți și mâine. Cred că ne înțelegem?»

L-am înțeles: era un gest - nu teatral, ci generos. Îmi lăsa adică timp să fac cuvenitele pregătiri pentru plecarea la Văcărești.

Deși nu-mi spusese lămurit aceasta, ziua următoare, cu care intram în anul 72 al vieții mele, nu m-am mai dus singur la Curtea Marțială, ci însoțit de fiul meu Titu, locotenent de rezervă.

După așteptare de vreo trei ceasuri într-o săliță, în care aveam și un scaun, am fost conduși la același Bolentin, care mi-a spus că - cu mare părere de rău - e nevoit să mă rețină.

«Eu cred că nu e nevoie de aceasta, i-am zis, căci vă stau în toată clipa la dispoziție.»

El a dat din umeri.

«Dumneata ești militar - a zis apoi adresându-se la fiul meu - și știi ce va să zică ordin: ordinul e ordin, și noi inferiorii nu avem decât să ne supunem. Te duci și iei o birjă…»

«Nu, domnule maior, întrerupsei eu. Nu mă iartă mijloacele să dau 60-80 lei birjarului. Sunt deprins a umbla și mă duc pe jos.»

«Dar nu vei merge singur, ci însoțit de grefier» mi-a zis el.

«Prea bine! - am răspuns. Grefierul e om fără îndoială mai tânăr decât mine, și ceea ce pot eu poate cu atât mai vârtos el.»

Domnul maior s-a răzgândit. Fiind acolo și domnul Șurculescu- Cernățianu care colaborase și el un timp oarecare la Gazeta Bucureștilor, a rămas să vadă dacă nu cumva poate să ne trimită pe amândoi cu automobilul curții.

Silințele nu i-au rămas zadarnice, și pe la patru ne-am urcat, Șurculescu și eu, în automobil, șezând eu, ca mai bătrân, la dreapta.

Urmează o caracteristică manifestare a simțământului de demnitate.

Abia pornit, automobilul a fost oprit de către un tânăr ofițer. Cine o fi fost? Locuia omul în drumul nostru și profita de ocazie, ca să nu se întoarcă pe jos acasă.

Șurculescu s-a așezat pe unul dintre scăunașe și i-a lăsat locul de lângă mine. Peste puțin însă domnul ofițer a tresărit ca înțepat de o viespe. Deși Bolentinul respectiv nu-mi pusese încă peste stigmatele bătrânețelor stigmatul infamiei de trădător, vrednicul oștean s-a cutremurat gândindu-se că trecătorii au să-l vadă șezând la stânga mea; m-a somat deci să mă scol și să-i las locul de la dreapta. Ne-am urmat apoi drumul până în strada Lânăriei, cale de câțiva kilometri, fără ca să schimbăm vreo vorbă și fără ca el să se înjosească salutându-ne când s-a dat jos.

De aici înainte, săltând prin fel de fel de hopuri, pe la Belu la Văcărești.

Mai înainte de a-ți vorbi despre mulțumirile de tot felul de care am avut parte în timpul petrecut la Văcărești, am să-mi dau silința de a-ți face descrierea Văcăreștilor, teatrul evenimentelor.

Văcăreștii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniță de la apus. În prima curte, fosta arhondărie, sunt birourile, locuințele funcționarilor, antropometria și spre miază-zi, deci la dreapta, brutăria și câteva ateliere, precum și bucătăria.

Trecând pe sub a doua clopotniță, aceasta mai mare, intri în așa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporții desăvârșite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din București.

În dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta și la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36.

Stăriția, de asemenea frumoasă, se află la capătul dinspre miază-noapte al celulelor, cu fața spre miază-zi, iar cu dosul spre Bucureștii asupra cărora se deschide din ferestre o largă vedere. Acum se află aici spitalul.

Încăperile pentru adăpostirea deținuților se află în fața bisericii și la stânga ei, într-o casă cu două caturi, care se întinde până la stăriție.

La dreapta bisericii se află băile, etuva, o mare casă, în care se afla mai înainte o tipografie, iar tocmai la capătul dinspre celule se afla o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei.

Noi, Șurculescu și eu, am fost duși la grefier, care ne-a făcut formele și ne-a dat sub îngrijirea unui gardian care ne-a condus la colegii noștri mai de mult arestați.

Sub poartă ne-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost ori nu arestați.

«Da - am răspuns eu - un an la Vaț și câte cinci săptămâni la Domnești și la Luvru.»

«Să treacă!» - a zis portarul de sub clopotnița cea mare și poarta ni s-a deschis. Iar te rog să mă ierți că sunt nevoit să-ți spun pe cât se poate de aidoma ce mi-au văzut acum ochii.

Era pe înserate, moină și lapoviță. În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se întinseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se încălzeau la cele din urmă raze ale soarelui de Ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți fără de cămașă, îmbrăcați în crâmpeie de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în spinare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume - pentru înspăimântarea celor ce intră. În același timp m-a izbit un miros de putregai și de oameni plini de jeg, încât îmi venea iar și iar să vărs.

«La stânga!» - a comandat gardianul.

Supunându-ne comenzii, am ajuns la latrine - nu ca la Domnești, ci sistem modern, «tout a l’egout», dar fără de apă și pline și sus, și pe jos, și prin fața ușilor că nu se mai puteau închide, grămezi înghețate, care acum începuseră a se dezgheța, iar pardoseala din fața lor era acoperită de o baltă de o șchioapă, amestecătură de ud mai vechi și cu totul proaspăt.

Trecând balta, ne-am apropiat de câțiva deținuți, care se aflau în treburi pe acolo.

«Nu vă apropiați - ne-a zis gardianul, acum mentor al nostru - că toți sunt plini de păduchi.»

Ne-am depărtat cu respectul cuvenit și-am ajuns la scara ce duce în primul etaj, scară lată și bine făcută, dar plină cu murdărie acum înghețată. Om bătrân cum eram, mă temeam ca nu cumva să alunec, am pus deci mâna pe rezemătoare.

«Nu pune mâna, că te umpli de râie!» a strigat totdeauna binevoitorul gardian.

Urcați apoi fără de păduchi și fără de râie în primul etaj, am intrat, la dreapta, într-un coridor larg, în care se deschidea ușa salonului, în care ni se rezervaseră culcușurile.

Să ne oprim, iubite amice, în prag.

La Vaț, unde am stat închis peste un an, plăteam chirie, dar aveam iatacul meu curat, pat cu așternut cuviincios și regulat primenit, masă, două scaune și dulap pentru păstrarea hainelor și a albiturilor. Pentru o taxă bine stabilită mi se punea la dispoziție și un om, care mă servea în toate privințele. Dacă n-aș fi fost în stare să plătesc, plătea comuna în care-mi aveam domiciliul. Eram deci om rău nărăvit.

Am mai luat apoi apucături rele și la Domnești, precum și la Luvru.

Aici am văzut în fața mea o sală în care se aflau 17 persoane cu vreo douăzeci de paturi: sus, sub tavan, ferestre pătrate cu zăbrele groase ca la orice temniță adevărată, două lămpi atârnate, o sobă de fier în fund, o masă cu două laiți, aer îmbâcsit și plin de fum de țigări, de lignit și de petrol prost, miros de toate felurile - nu pot să zic plăcut.

Cei șaptesprezece complici ai noștri se bucurau de viață, unii mâncând ceea ce aveau, alții încălzindu-și mâncarea pe gaura cu rotițe a sobei, iar alții stând de vorbă, pe ici, pe colo, câte unul întins pe pat citind la lumina slabă ori pierdut în visătorie.

Ei ne-au primit cu bucurie zgomotoasă parcă ar fi voit să zică: «Iată-i, în sfârșit, și pe aceștia! Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!»

Am fost poftiți să ne alegem după plac din cele câteva paturi încă neocupate, fier veritabil și scânduri de brad adevărat și ceva mai curate decât cele din podele, care erau pline de praf amestecat cu fel de fel de rămășițe.

Am rămas ca țiganul la pagubă.

«Bine! - am zis - aceasta e ceea ce înțelegea Bolentinul nostru când ne-a spus că la Văcărești e tot ce se cuvine!? E o rușine!»

A urmat o critică generală făcută de oameni care aveau meseria de a face critică oricărui lucru care nu e cum trebuie să fie. Multă pricepere, desăvârșită cunoștință de cauză, mare măiestrie în alegerea termenilor de cuvenită asprime. M-am încredințat îndeosebi că nu numai eu am păcatul de a scăpa cu un „Dă-i naibii!”. Alții îi dădeau aici și - nu pot să-ți spun unde… Vei fi știind ce va să zică „Țara lui Hubsch”.

Dar o pățisem eu și mai rău în primele zile ale petrecerii mele la Domnești și tot am dormit bine.

Vorba românului: „Să nu-i dea Dumnezeu omului tot ceea ce poate răbda!” Voioși băieți! Să crape de ciudă văzând că inimă rea nu-și face nici unul dintre noi.

Și în adevăr, numai vina mea era dacă n-o duceam și aici tot atât de bine ca aiurea.

Mai întâi și mai întâi tocmai băiat nu mai eram și neajunsurile bătrânețelor mă supărau pe ici, pe colo.

Când cu zidirea caselor în care locuim, mi se întâmplase să cad de pe o schelă. Mi-am frânt atunci două coaste, mi-a ieșit din încheietură clavicula de la dreapta și mi s-au vătămat plămânii și ficatul. Medicii de la «Filantropia», unde am fost transportat, se îndoiau c-o să scap, și-mi aduc cu vie recunoștință aminte că bunul meu prieten Nicolae Iorga a venit însoțit de domnul Dimitrie Onciul să mă vadă și să consoleze pe soția mea. Mulțumită purtării de grijă a tânărului Dr. Leonte și a devotamentului soției mele, care timp de cinci săptămâni de zile nu s-a depărtat de la căpătâiul meu, am scăpat cu viață, dar am rămas diabetic și astmatic, încât trebuia să mă supun unui regim diabetic bine lămurit, să fac mereu plimbări în aer liber și să dorm cu fereastra deschisă. Mai sufeream apoi și de eczeme hemoroidale, care mai ales la schimbarea timpului mă supărau rău de tot.

La Domnești și la Luvru am dus-o cu toate acestea destul de bine. Tușeam, ce-i drept, dar nu-mi aduc aminte să fi supărat pe tovarășii mei prin accese de înecăciune ori plimbându-mă în timpul nopții cuprins de deznădejde prin casă.

Acum se schimbase starea mea.

Fusesem fumător nesățios, iar de când cu căderea mea de pe schelă nu mai fumam deloc. Mă înăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit și plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune, mă zbăteam în culcuș ori umblam besmetic printre paturi și nu-i lăsam pe mai fericiții mei tovarăși să doarmă.

Mai era pe deasupra și alta.

Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol. Mai înainte de a se culca dar, tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goală și se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educație nu eram în stare să mă prezint în pielea goală în fața altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol. Vai de sufletul meu.

«Nenorocitule - îmi ziceam - tușind încă mai greu. Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.»

Deși nedormit, așteptam cu nerăbdare zorile zilei, ca să mă scol, să mă îmbrac în grabă mare și să ies, ca să fac mișcare și să iau aer în curtea cea largă, unde îmi venea să vărs când am intrat pe poartă.

Așa am petrecut prima noapte la Văcărești. Te rog să mă crezi când îți spun că, cu toate acestea, inima mi s-a înveselit când am dat de lumina soarelui, care tocmai răsărea din dosul paraclisului, și duioșia m-a cuprins numai gândindu-mă la cei de acasă, mai ales la mult încercata și totdeauna îndelung răbdătoarea mea soție.

III

Iubite amice,

Ieșit la aer, am început să mă plimb pe șoseaua de la dreapta bisericii, care, fiind în bătaia soarelui, era mai zbicită. Nu mai era, parcă, mirosul greu din ziua trecută. Se vede că-l luase băltărețul, care adia dinspre câmpia ce se întinde până în valea Sabarului. În tot cazul era mai bine decât în salonul din care scăpasem.

Peste puțin au început să iasă stafiile care mă înspăimântaseră la sosirea mea, ici una câte una, colo câte doi-trei dintr-o dată, mulți băietani ba chiar și copii de câte zece-doisprezece ani. Ei însă nu se plimbau, ci se așezau în bătaia soarelui pe sub ziduri, mai ales de-a lungul bisericii. Pe ici, pe colo câte unul mai îndrăzneț se uita cu ochi stinși și răsuflând din greu la mine, apoi își rotea fricos privirea, ca să vadă dacă nu cumva e prin apropiere vreun gardian, care îl vede întinzând mâna pe cerșite.

Mă știi că nu eram om căruia îi este dată mulțumirea de a potoli fie chiar și numai pe o clipă foamea unei atât de mari mulțimi de flămânzi. Răpus în toate acestea de milă, am scos punga. Cea mai mică din hârtiile din ea era una de doi lei, prea mult pentru oameni ca mine.

«Haide! Fie și asta!» mi-am zis însă și i-am întins-o unuia dintre copii.

El și-a retras mâna.

«Ce să fac eu cu ea? - mi s-a tânguit. O bucată de pâine, fie chiar și numai o cojiță uscată.»

M-am încredințat în urmă că acesta nu era «gestul» lui: cei mai mulți făceau așa.

De ce?

Pentru că îndată ce se afla că au bani, mâncau trânteală și li se luau banii.

Am văzut în mai multe rânduri chiar scene și mai caracteristice.

În anumite zile, rude ori prieteni au voie să-i vadă pe deținuți, să vorbească cu dânșii prin zăbrele în fața gardianului și să le dea primeneli ori de ale mâncării.

Când vreunul mai plăpând e chemat la vorbitor, alții stau în dreptul bisericii la pândă. Întorcându-se apoi fericitul vizitat cu legăturica, se produce o îmbrânceală și peste puțin nu se mai știe ce s-a făcut legăturica.

Era foarte primejdios darul de milă pe care voisem să i-l fac copilului.

Câtva timp în urmă curtea a răsunat de un cor bine condus. Erau vreo zece dintre socialiștii adăpostiți la spital. Plimbându-se pe coridorul din fața celulelor, ei cântau Internaționala.

Erau oameni rău de tot ciomăgiți la 13 Decembrie, plini de vânătăi, unii cu răni nevindecate încă ori bolnavi pe urma primejdioaselor leziuni interne.

Îți mărturisesc că spre rușinea mea nu prea știam ce va să zică socialism și aveam rea părere despre socialiști.

Șirian de baștină și copilărit în mijlocul poporului, eu eram încă de acasă om cu vederi conservatoare, care are un adevărat cult pentru tradițiile naționale în toate privințele. Acest cult s-a dezvoltat apoi sub înrâurirea lui Șaguna și a aderenților lui, prin legăturile mele cu Eminescu și prin viața petrecută în mijlocul junimiștilor. Socialiștii erau deci pentru mine unii dintre dușmanii cei mai primejdioși ai neamului românesc, zguduitorii din temelie ai vieții naționale românești.

Auzindu-i acum cântând și văzându-i voioși, am zis cu toate acestea «Bravo vouă». «Ăștia sunt oameni!»

Asemenea oameni nu mai văzusem decât la Sibiu, unde câțiva inimoși ucenici ai lui Șaguna au ținut ani de zile de-a rândul piept cu o lume întreagă.

Am căzut deci în păcatul de a dori să fac cunoștință cu cântătorii din coridorul celulelor.

Câțiva dintre dânșii au coborât scările, ca să se plimbe pe unde mă plimbam și eu, acum nu singur, ci cu doi dintre colegii mei.

Între cei coborâți se aflau atât Frimu, cât și Cristescu, amândoi oameni istoviți de grele suferințe trupești, slabi și palizi la față, dar altfel mult deosebiți unul de altul.

Frimu, un fel de răzeș morocănos, umbla cam plecat din spinare, cu pas rar și călcat cu îndărătnicie, cântărea fiecare vorbă pe care o rosteai și cu atât mai vârtos fiecare vorbă ce urma să-i iasă din gură. Era omul din care, vorba românului, ai să scoți vorba cu cleștele. Fața lui, ochii lui, mai ales zâmbetul cam sceptic de pe buzele lui, întreaga lui ființă îmi impuneau și mă simțeam jignit de simțământul că nu se simte deocamdată îndemnat a sta de vorbă cu mine.

« Cristescu, om mai tânăr, băiat levent, cum s-ar zice, chipeș, îmbrăcat cu un fel de elegantă neglijență, era, din contră, vioi, plin de vlagă, deși obosit, maestru în ale vorbirii și mereu pornit spre gesturi largi și energice. El mă știa bine din lucrarea mea literară și, spre marea mea uimire, mă socotea drept «unul dintre ai noștri».

Chiar dacă n-aș fi ținut eu, ținea el să stăm de vorbă și peste puțin m-am simțit sufletește foarte apropiat de dânsul.

«Uite! - îmi zise arătând cu un gest energic asupra fraților noștri de sub ziduri. Și aceștia sunt oameni care trăiesc în mijlocul unei societăți civilizate, într-un stat organizat după cele” mai bune modele, sub un guvern care se simte menit a înființa România Mare și a o consolida.»

Nu-mi rămânea decât să-i mărturisesc că gândurile lui sunt și ale mele, deși nu sunt socialist.

«Mi-e rușine că sunt om și român când văd cele de aici», i-am zis.

«Ai venit abia ieri seară: n-ai văzut nimic - răspunse el. Să vii să-ți arăt eu, care am mania de a pipăi toate rănile nenorocitei noastre țări.»

M-am dus, ne-am dus amândoi și au mai venit cu noi și fanaticul Teodorescu, și avântatul Bălineanu, și totdeauna sarcasticul Vasilescu de la sondele din Câmpina.

N-am să-ți spun, iubite, ce-a zis fie unul, fie altul dintre noi, ci numai ceea ce am văzut și gândit eu însumi.

Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtina iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu niște cârpaci neajutorați.

Eu puține am să-ți spun, iar tu multe ai să gândești.

Am ajuns la localul băilor.

O lege de la 1874 prescrie, așa mi s-a spus, că oricare deținut are, înainte de toate, să fie îmbăiat și dezinfectat. Luând administrația penitenciarului, germanii au executat legea aceasta zidind o casă nouă, unde au instalat o sală mare, în care noii veniți se dezbracă și așteaptă să le vină rândul, un coridor, prin care trec nevăzuți la baie, o sală pentru băi sistematice și alt coridor, prin care ies să se îmbrace. Alăturea au mai adăugat apoi o etuvă de despăduchere și un lavabou.

Acum stabilimentul acesta era părăsit. Apa de zăpadă topită pătrundea prin acoperiș, tavanele erau pe ici, pe colo căzute, dușumelele putreziseră, tencuiala pe ici, pe colo era și ea căzută de pe pereți.

Părăsită era marea sală, în care se aflase tipografia. Mai rămăsese în ea o mare mașină de tipar. Casa era de altminteri în stare mai bună, dar geamurile erau în mare parte sparte, temelia căzuse și aici în multe părți, scocurile de la streșini erau înfundate și numai pe ici, pe colo mai rămăsese câte un burlan de scurgere.

Aceasta e de altminteri starea tuturor acoperișurilor. Vântul a luat pe ici, pe colo tabla încât se vede astereala, la turle și la clopotniță sunt descoperiți chiar și unii căpriori, scocurile sunt înfundate și azi, după vreo opt luni, pline de buruieni, iar burlane abia pe ici, pe colo au mai rămas.

Am trecut printre mormanele de gunoi la biserică.

Jale adâncă m-a cuprins.

Un nenorocit, cine o fi fost, a dat șoselei scurgerea spre biserică. Stând astfel temeliile mereu în apă, ele încetul cu încetul s-au măcinat și zidul, deși neobișnuit de gros, a crăpat de la pământ până sub acoperiș, încât a trebuit să se pună pe sub streașină un brâu de fier, ca să nu se surpe întreaga zidire. Deoarece apa se scurge peste pereți, mai ales de pe ciubuce, a căzut tencuiala, iar brâul admirabil sculptat și pervazurile frumoase ale ferestrelor sunt pline de mușchi și în mare parte măcinate. În aceeași stare se află și cele opt coloane de piatră din pridvorul bisericii, minunate atât ca proporții arhitectonice, cât și ca amănunte de sculptură în stil oriental.

Cât pentru interiorul bisericii, mă mărginesc a-ți spune că pictura, atât aici, cât și în paraclis, un adevărat monument din secolul XVIII, e pierdută în mare parte pentru istoria culturală a țării.

«Să mergem acum la minori - mi-a zis Cristescu. E destul să-i vezi pe ei, pentru ca să nu mai ai nevoie de a-i vedea și pe ceilalți.»

«Academie de înalte studii pungășești - adăugă unul dintre ceilalți. Cine intră odată aici nu mai iese decât hoț de profesiune - care săvârșește faptele rele fie chiar și numai spre a avea mulțumirea de a le fi săvârșit.»

Minorii aceștia sunt cea mai sugestivă parte a lumii de la Văcărești. Mi-am dat multă silință să mă dumiresc în ceea ce-i privește și-ți voi vorbi despre ei și numai despre ei în altă scrisoare. De astă dată îți spun numai că am intrat într-o sală mare, așa-zisa sufragerie, în care se aflau vreo 15 paturi, tot fier veritabil și scânduri de brad adevărat. Minorii, vreo optzeci, între care mulți copii, erau îngrămădiți prin colțuri șezând pe jos și înghesuindu-se, ca să se încălzească unii pe alții.

Niciodată nu-mi putusem închipui că e în lumea aceasta asemenea priveliște cu putință.

Văzându-i goi aproape și cu oasele ieșite prin pielea zbârcită și în culoarea țelinei uscate, am întrebat cum dorm ei și ce mănâncă.

«Dorm câte patru și mai mulți într-un pat - mi s-a răspuns - rămân cei mai slabi pe jos și mănâncă bătăi când unii de la alții, când toți de la gardieni ori de la hoții cei mari.»

«Cei mai bine făcuți dintre dânșii - adăugă altul - sunt apoi luați în antrepriză și oferiți cu câțiva lei pentru abuzuri sexuale ori se dau ei înșiși pentru o bucată de pâine.»

«Să mergem mai departe» - am zis aducându-mi aminte de Virgiliu, care-l purta pe Dante prin infern.

«Să mergem la spital - grăi Virgiliu al meu - că n-ai văzut încă decât introducerea.»

Spitalul nu era un adevărat spital, căci nu am găsit în el nici medic, nici medicamente, nici bolnavi, ci numai rămășițe de ființe omenești, care nu mai au nevoie nici de medic, nici de medicamente.

«Îi vezi - grăi Virgiliu al meu. Aici oamenii sunt aduși numai ca să moară cu bună rânduială. Când aiurea, foamea, frigul, boala ori bătăile îl sleiesc pe vreunul, încât trage de moarte, unul dintre ceilalți îl ia în spinare și-I aduce aici. O să vezi în fiecare zi câțiva dintre aceștia cu capul căzut pe umărul celor ce-i duc și bălăbănindu-le mâinile și picioarele. Dacă găsesc aici un pat, mor ca toată lumea; iar dacă paturile sunt toate pline, scapă din lumea aceasta întinși pe jos. Dar să vii să-i vezi.»

Ne-am coborât într-un coridor pardosit cu asfalt, în care se afla o masă mai lungă. Pe masă erau întinse patru cadavre, două câte două. Pe jos zăceau alte cinci, între care unul al unei femei, din întâmplare o evreică.

«Aceștia au fost și ei oameni - zise el. Îi vezi pe toți în pielea goală. Îndată ce-au murit, le-au furat trențele de pe leș. Femeia aceea mai rămăsese cu cămașa. De azi dimineață, când au adus-o, i-au luat-o și pe aceea.»

Am stat și-am stat cuprins de un simțământ pentru care nu sunt vorbe în graiul omenesc, și binecuvântam pe cei ce m-au ajutat, trimițându-mă la Văcărești, să văd și aceasta mai înainte de a fi murit.

Erau toți morți fără lumânare, cărora nimeni nu le-a închis ochii, nimeni nu le-a pus mâinile pe piept, pe care nimeni nu i-a bocit, cărora nimeni nu le-a citit molifta de iertare, pe care nimeni nu avea să-i prohodească.

Schelete înfășurate în piele subțire, parcă tăbăcită și cam în culoarea cozonacului bine copt, pântece lipite de spinare, coșul pieptului ieșit, mâini și picioare chircite în fel de fel de chipuri, ochi holbați, guri pe ici, pe colo rânjite, din care ies la iveală dinții, fețe în care se oglindea starea sufletească din clipa în care s-au curmat bătăile inimii.

M-am uitat și iar m-am uitat, și ochii mi s-au oprit în cele din urmă asupra unuia care fusese om tânăr, voinic și cu deosebire frumos, cu fața curată. Fusese ras și la barbă, și la mustăți, precum se vedea, cu vreo două săptămâni mai înainte de moarte și în timpul tângirii îi crescuseră țepoase barbă și mustăți. Nu e în lumea aceasta pictor care ar fi în stare să reproducă beatitudinea rămasă în fața acestui om scăpat din lumea ticăloșiilor.

«Am văzut acum destule!» zisei întorcându-mă spre ieșire.

«Mai e încă ceva» - grăi unul dintre tovarăși și mă duse printre leșuri la unul dintre colțurile din fund.

«Iată - zise arătându-mi o grămăjoară colcăitoare - aceștia sunt păduchii care-l părăsesc pe om îndată ce i se răcește sângele în vine, un semn că oamenii aceștia au fost aduși aici încă mai înainte de a fi încetat inimile lor a bate.»

Ieșind iar la aer și la lumină, ne-am aflat față în față cu un fel de camion, în care se aflau două coșciuge de scânduri subțiri netrase la rindea. Doi dintre morți au fost aruncați cap la picioare într-unui din coșciuge, iar în celălalt au fost tescuiți alți doi și pe deasupra lor trupul evreicii. Deoarece unul dintre brațele acesteia era ridicat spre cap, unul dintre voinicii de față a frânt cu o lovitură zdravănă brațul, ca să încapă în coșciug.

«Cum rămâne cu ceilalți patru? - întrebă domnul Bogdan- Pitești, care venise și el împreună cu alți câțiva la această ceremonie lugubră. Nu-i ia și pe ei?»

«Nu li s-au făcut încă formele» - răspunse gardianul spitalului.

Vei fi zicând că tot așa era și pe câmpul de război, unde eu aveam un fiu și trei gineri.

O fi fost chiar mai urât, dar tocmai de aceea nu aveam să fiu prigonit eu, care ziceam că omul numai dezbrăcat de firea omenească se poate avânta în război.

IV

Iubite amice,

Când mă plimbam cu socialiștii, gardianul nostru, om stăpânit de cele mai bune îndemnuri, mi-a adus o saltea de paie. Mai adusesem cu mine un puișor și pledul, cu care mă deprinsesem la Domnești. În aceeași zi fiul meu Titu a obținut de la bineștiutul Bolentin voia de a veni să mă vadă. El mi-a adus o mulțime de bunătăți, o bucată de brânză, una de unt, multe salutări de la bătrânul Engelbrechten, care mi-a trimis și el o bucată de șuncă și una de slănină de la un porc tăiat la casa lui. Fiul meu m-a întrebat apoi de ce mai am trebuință.

«De nimic - i-am răspuns eu. Am aici tot ceea ce-mi trebuie. Spune-i mă-tii că sunt bine aici. E, ce-i drept, oarecare murdărie și sunt ținut la un loc cu făcătorii de rele, dar sunt aici și oameni foarte cumsecade, cu care-mi petrec bine timpul. Să fie liniștită, căci mult n-o să țină nici aceasta.»

«Ea crede că da - mi-a zis el - și de aceea m-a însărcinat să-ți spun să nu fii mâhnit că nu vine să te vadă. Îi este destul să te știe, și ar fi prea mult să te și vadă aici.»

Eram și eu de părere că e mai bine să nu ne vedem în biroul grefierului de la Văcărești, care era însărcinat să tragă cu urechea și să fie cu ochii în patru pentru ca nu cumva să punem la cale vreun complot ori să mi se treacă prin ascuns vreo mașină infernală, ca să arunc în aer întreaga mănăstire.

După iar câteva zile a venit să mă vadă fiică-mea cea botezată de preotul ortodox al marelui penitenciar de la Vaț.

Mai întâi și mai întâi ea nu s-a așezat pe scaunul ce se afla cu totul aproape de biroul grefierului, ci a luat scaunul și l-a dus în cel mai depărtat ungher al sălii, unde a dus și alt scaun pentru mine.

Grefierului îi era greu să-și facă datoria zicând «Lasă, coconiță, scaunele la locul lor.»

Ne-am așezat apoi cu spatele spre grefier și am început să vorbim pe șoptite.

Grefierului îi era greu să zică «Vă rog frumos: așa nu se poate».

Pe perete erau lipite petece de hârtie, pe care stătea tipărit cu litere mari și groase „Convorbirea nu poate să dureze decât cincisprezece minute”. Fiică-mea avea însă să-mi spună multe, și puține nu erau nici cele ce aveam să-i spun și eu. Au trecut deci 15, încă 15, și iar cincisprezece minute, a trecut și ceasul, și noi vorbeam înainte. Grefierul se mișca neastâmpărat în jețul lui, își scotea din când în când ceasornicul și se uita cu coada ochiului la el, se uita cuprins de îngrijorare la ușă, ca să vadă dacă nu cumva intră directorul, dar se sfia să zică „Destul acum”. Ne va fi dat el în gândul lui cuiva, dar ne lăsa să vorbim.

Când a plecat, în sfârșit, fiică-mea știa tot ceea ce văzuse, auzise și pățise tatăl ei la Văcărești, iar ea și soțul ei aveau în București chiar și prin birouri ministeriale prieteni și cunoscuți.

Mai erau apoi la Văcărești și socialiștii îndârjiți, droaia de ziariști guralivi, era acolo Bogdan-Pitești, omul care le vede, le aude și le judecă toate, mai erau foștii prefecți Lupu Costache și Chercea, foștii miniștri Virgil Arion și D. Nenițescu, fostul director al poștelor, colonel Victor Verzea, mai erau vecinii lui Misir, Metaxa-Doro și Filoti, o întreagă lume de oameni care le vedeau toate și știau că nu sunt deloc cum trebuie să fie.

A început deci să vuie capitala fericitului regat român, și prin coloanele gazetelor, prin cafenele, prin saloane, pe la sindrofii, se vorbea mult despre starea nu tocmai înfloritoare în care se afla marele așezământ de corecție de la Văcărești.

Într-una din zile ne-am pomenit deci cu directorul general al închisorilor, domnul Ionescu-Marița, un om încă tânăr și elegant, sprinten și voinic, cu maniere plăcute, de o inteligență mai mult decât comună și cu deosebire simpatic. Nu-l mai văzusem, nu-i mai auzisem numele, nu știam că el e directorul general al închisorilor. Cu toate acestea, după ce și-a făcut pe ici, pe colo inspecția, m-a luat la o parte și și-a exprimat într-o formă ireproșabilă părerea de rău pentru că eu am făcut critica administrației sale, iar fiică-mea a alarmat lumea, până chiar și pe unii dintre funcționarii de la ministerul de interne.

L-am încredințat că fiică-mea n-a putut să spună decât ceea ce i.-am spus eu, iar eu n-am spus decât ceea ce am văzut noi toți cei ce ne aflăm la Văcărești. Nu putea apoi să fie vorba de administrația D-sale, căci eu nu știam că D-sa e directorul general al închisorilor. Ceea ce e la Văcărești e și aiurea, dacă nu chiar mai rău.

«E urmarea războiului» - a zis el.

«Pornit de oameni cu desăvârșire nepregătiți pentru așa ceva» - am adăugat eu și ne-am despărțit ca prieteni buni.

După iar câteva zile ne-am pomenit cu ministrul de justiție, domnul Buzdugan, alt om simpatic.

Frimu nu se mai afla la Văcărești. Fusese dus la Colentina, unde a murit - după părerea mea în urma celor suferite la 13 Decembrie.

E de prisos să-ți mai vorbesc despre primirea ce socialiștii i-au făcut ministrului.

Se aflau adunați în curtea personalului la intrarea de sub clopotnița cea mare.

«Dac-ai venit, domnule ministru - a zis Cristescu - să faci o inspecție serioasă, oprește aici pe toți subalternii D-tale și dă-mi voie să te conduc eu. Eu să-ți arăt ce-i aici.»

L-a și condus apoi Cristescu cum mă condusese pe mine - numai deslușindu-i-le toate cu mai multă râvnă.

Ziua următoare au început să curgă camioanele încărcate cu haine și cu albituri, cu lignit și cu lemne, cu provizii și cu medicamente, cu butoaie de petrol și cu var, cu mături, cu târnuri, cu, rogojini și cu perii de frecat. Au venit și etuve, care ne dezinfectau până la piele, și pompe cu care stropeau podele, pereți, până chiar și pardoseala curții.

Se găseau acum de toate - parcă n-ar fi fost niciodată război.

Iar zdrențăroșii și rebegiții nu se mai încălzeau la soare, ci unii măturau, alții frecau scânduri, iar alții încărcau mormanele de gunoi, curățau drumurile pline de noroi, văruiau pereții până chiar și pe unde era căzută tencuiala, își spălau rufele - se încălzeau toți muncind până la sudori.

A fost destul oarecare purtare de grijă pentru ca toate să fie mai cum trebuia.

Socialiștii și noi am fost mutați în curtea personalului, socialiștii chiar în cea mai largă și mai luminoasă încăpere din acea curte, biroul directorului, care a fost înlocuit cu alt om.

O jertfa de ispășire trebuia neapărat să fie adusă. Jertfit a fost și medicul, care în urmă a murit și el de tifos exantematic.

Noi am fost instalați în două odăi cu intrare comună, în care nopțile era așezat obligatul hârdău, comun și acesta. Eram aici mai înghesuiți decât în salonul cel mare și eu tușeam chiar mai rău decât acolo. De aceea colegii mei, oameni mai tineri și mai sprinteni decât mine, și-au luat paturile mai din fund și mi-au lăsat mie un pat lângă ușă, ca să-mi vină adiere răcoritoare și aer curat de câte ori se deschide și se închide ușa.

În ciuda acestei colegiale purtări de grijă, mă simțeam din ce în ce mai rău. Directorul general mi-a dat deci voie să mă mut într-o sală mare, care era destinată pentru epileptici și pentru nebuni. Eu epileptic nici nu eram, nici n-am fost vreodată în viața mea. Nebunii am făcut destule și pe urma lor am și ajuns unde mă aflam, dar de astă dată am făcut un lucru cuminte. Sala, în care stăteam eu singur, era destul de încăpătoare și pentru 10-l2 paturi, stătuse de mult timp goală, și ferestrele ei dădeau una spre soare răsare, iar alta spre șoseaua din fața mănăstirii, de unde-mi venea aer curat.

O să-ți fie greu să mă crezi, iubite amice: chiar din prima noapte n-am mai tușit și am dormit precum copilul îmbăiat.

Câteva zile în urmă s-a mutat cu mine domnul Săniei Grossmann care publicase în Gazeta Bucureștilor articole sub pseudonimul Tăutu, un om serios, cu care ne nărăveam bine.

Aici stăteam când comandantul nostru de la Domnești, cu deosebire simpaticul maior Angheleanu, acum comandant al temnițelor militare de la Jilava, a venit cu automobilul, ca să ridice pe colonelul Victor Verzea, care fusese osândit la moarte, și să-l ducă la Jilava.

Nu-mi era osânditul decât bun prieten al bunului meu prieten, acum răposatul Aurel Popovici, dar îl știam bărbat în puterea cuvântului și om cu inima deschisă, care a stăruit în convingerile sale și a rămas cu mintea limpede și după ce tovarășii săi de luptă porniseră pe căi de români încă neumblate. Atât de adânc mă zguduise știrea, că a fost pus în rând cu mie neuitatul maior Constantin Crăiniceanu, încât nu eram în stare să mă apropii de dânsul, ci numai din depărtare am luat un mut rămas bun de la el.

Cuprins de simțământul acesta eram când am fost ridicați și noi spre a fi duși la hotelul Modern, unde urma să ne pregătim pentru acum apropiatul nostru proces.

V

Iubite amice,

Îți vei fi închipuind că la Văcărești era un fel de Gheenă, în care un bătrân diabetic, astmatic și chinuit de eczeme nu poate să trăiască, decât muncit ca vai de el. Te încredințez însă că am petrecut și la Văcărești multe ore plăcute, pentru care m-ar fi pizmuit nenorociții care m-au trimis acolo.

Erau, ce-i drept, murdărie, aer îmbâcsit, fumăraie, fel de fel de mirosuri, erau ploșnițe, păduchi și râie, era o lume plină de febră recurentă, de vărsat și de tifos exantematic, tușeam și iar tușeam de băgăm spaima în cei ce mă vedeau, mă zbăteam în culcuș: toate acestea sunt adevărate, dar eram numai noi între noi, colegi, toți ziariști, unii și scriitori, toți intelectuali din aceeași tagmă, deștepți, plini de duh, știutori fiecare în felul lui, oameni în mijlocul cărora nu ți se urăște niciodată.

Era, mai înainte de toate, foarte interesant felul în care se dădea pe față spiritul de solidaritate al acestor cavaleri ai condeiului. Mereu îmi aduceam aminte de vorba lui Schopenhauer, că lumea e un mare penitenciar, și cei osândiți a trăi în ea au să-și dea silința de a-și face unii altora suportabilă osânda.

Aici penitenciarul nu mai era în sens figurat, ci o adevărată pușcărie înconjurată cu ziduri groase și înalte, deasupra cărora se plimbau străji cu pușca încărcată, iar cei osândiți erau apostoli ai adevărului și ai luminii.

Se certau, nu-i vorba, ici pentru locul pe laițele de la masă, colo pentru lampa atârnată în tavan, mai pentru gaura de la sobă, o singură gaură pentru atâția flămânzi, care voiau să-și gătească bucatele ori să le încălzească. Certurile acestea nu erau ca ale zdrențăroșilor ce se încălzeau la soare. Asistând la ele, te simțeai, ce-i drept, «in țara lui Hubsch»; păruieli între colegi n-au să se pomenească și nu s-a întâmplat niciodată ca în fața bisericii să se piardă ceva fără de urmă.

Cunoști apoi binecuvântatul obicei al pământului.

Lignitul fără de lemne nu arde. Se cuvenea deci un bacșiș celui ce aducea lignitul, ca să ia de la alții și să ne aducă nouă mai mult, deci și lemne mai multe. Alt bacșiș i se cuvenea găzarului, căci la noi gazul nu se consuma numai în lămpi, ci și pentru spălături profilactice. Iar alt bacșiș luau cei ce măturau ori cărau bine știutul hârdău ori ne aduceau apă. Ceva mai mare era bacșișul cuvenit gardianului, care ne avea sub purtarea lui de grijă, și magazinerului, care ne aducea cartofi, ba chiar și băuturică de unde știa el. Spuma bacșișurilor i se cuvenea însă primului gardian.

În ajunul săptămânii se făcea deci socoteala pentru viitoarea săptămână și, după împărțeala frățească, plătea fiecare câte 20 de lei.

Mai învederată dovadă de solidaritate era apoi că aceia cărora le dădea mâna plăteau și bacșișuri individuale, ca să fie serviți cu preferință.

Bacșișuri se dădeau de altminteri și la Domnești ori la Luvru, dar acolo lipsea spiritul de solidaritate colegială și eu n-am aflat niciodată cine le plătea și cât luau cei în drept. Acesta era pentru cei de acolo un lucru care se face pe tăcute parcă nici n-ar fi fost să fie.

Rezolvată chestiunea bacșișului, noi, colegii, purtam grijă fiecare de ale sale. Mânca îndeosebi tot omul ceea ce avea. Pe ici, pe colo, se întovărășeau câte doi-trei, ba la sosirea mea am găsit chiar o tovărășie de vreo cinci, care - adu-ți aminte vorba polonezului Dr. Linde - împărțeau între dânșii bunătăți, de care-ți lingi degetele, mai sardele, mai stacoji, mai pește marinat, șuncă de Praga, brânzeturi alese, cozonaci, torturi, compot, fructe de tot felul și închinau din pahare de cristal vinuri alese.

Durere însă, această priveliște plăcută abia câteva zile am putut s-o am.

într-una din zile căpetenia mai fericiților între tovarăși a găsit în patul său, totdeauna foarte curat, cadavrul unui păduche. După un examen făcut în toate amănuntele s-a adeverit că trăia păduchele acela mai înainte de a fi trecut în starea de cadavru și se hrănea în timpul vieții lui sugând sânge de om. Încredințați despre aceasta, întovărășiții, care știau să stăruie și nu aveau numai tot felul de bunătăți, ci și cuvenita trecere, au fost trecuți în curtea personalului într-o încăpere mai largă, mai curată și mai luminoasă.

Am fost poftit și eu să trec acolo. Nu mă simțeam însă vrednic de asemenea onoare, care era mai costisitoare. Am rămas deci noi, ciurucul, numai noi între noi, ceea ce era nu numai mai ieftin, ci totodată și mai bine. Era o viață veselă și fără griji și-am ajuns și eu să cunosc o lume până atunci mie necunoscută, din care nu lipseau incidentele pline de haz.

Deși despărțiți, divorțați nu eram noi și cei trecuți dincolo de poarta fatală. Colegi și prieteni, ba pe deasupra și complici la săvârșirea unui lung șir de fapte rele, eram implicați în același proces și nu puteam face nimic unii fără alții. Îndeosebi cei de dincolo aveau legătură cu mulți dintre puternicii zilei și erau neistoviți în născocirea planurilor de scăpare.

Azi o petiție, ca să avem parte de un regim mai potrivit cu starea noastră socială, mâine alta, ca să fim trimiși iar la Hotel Modern, unde ei fuseseră internați mai înainte, poimâine iar alta, ca să fim trimiși și noi, ca alții, fie într-un sanatoriu, fie în vreuna din casele ce stăteau deșarte la șosele. Deși însă buni prieteni ai Bolentinului și ai colonelului Vlădescu, comisarul regal, toate aceste petiții au rămas fără nici un răspuns.

După ce râia s-a întins și zdrențăroșii au început să moară fie de febră recurentă, fie de tifos exantematic, fie de vărsat, a fost ticluită, după îndrumările primite de unul din cei mai pricepuți avocați, o petiție în care se arată că suntem puși în mare primejdie, față în față cu moartea, deși nu suntem osândiți la moarte, și se cere să fim judecați, tot ca alții, aflându-ne în libertate, în genere să fim scoși de la Văcărești.

Tocmai murise tânărul avocat Misir, fiul fostului președinte al Camerei în timpul guvernului liberal și apropiată rudă prin alianță a puternicului Vintilă Brătianu. Se zbătuse nenorocitul de el aici la

Văcărești, închis într-un iatac tară control medical zile întregi și nopți lungi de-a rândul, până i s-au făcut formele să fie trimis trăgând de moarte în sanatoriul unde s-a stins în curând după sosire.

«Acum - se zicea - acum neapărat avem să fim scoși de aici.»

«Ba tocmai acum nu! - le-am răspuns eu celor ce ziceau aceasta. Dacă nu le-a păsat lor de moartea lui Misir, încă mai vârtos nu are să le pese dacă murim ori nu noi, care, murind, îi scăpăm de o belea.»

Le-am mai reamintit și vorbele citate din infernul lui Dante de către răposat Rietz.

Stăruiau cu toate acestea să subscriu și eu petiția, ba să-mi pui, ca cel mai bătrân și mai cu autoritate, iscălitura în frunte.

Am refuzat.

Am stat adică timp de un an în temnița de la Vaț și n-am făcut cereri umilitoare.

Te întreb: mai puteam eu să subscriu o petiție adresată unei autorități românești care nu știa nici ea dacă poate ori nu să-mi acorde cererea!?

Colegii stăruiau cu toate acestea să subscriu, căci tocmai subscrierea mea are să fie hotărâtoare.

M-am supus, dar cu condiția ca nu în frunte, ci în coadă să-mi pun iscălitura, ba chiar și aceasta făcându-mi rezervele.

Am scris deci sub iscăliturile celorlalți: Mă unesc cu cererile de mai sus Jăcând rezerva că sunt gata și să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o vor fi cerând aceasta.

Ioan Slavici

Am rămas la Văcărești, dar tot mai trăiesc și mă simt chiar mai în putere de cum mă simțeam atunci.

Am mai subscris în urmă chiar fără de rezervă și în frunte fel de fel de alte petiții, căci după fiecare petiție oamenii prindeau nădejde și se înviorau, iar eu mă bucuram, căci voia bună e cel mai prețios dar în timpul trecerii noastre prin lumea aceasta, oricum vei fi ajungând la ea.

Nu ne aflam însă numai noi la Văcărești: mai erau acolo și socialiștii.

Oameni din topor, ei nu ajunseseră încă să se diferențieze în mai subțiri și mai grosolani, în elită și plebe, în fruntași și codași, ci se socoteau toți deopotrivă. Deoarece împreună fuseseră ciomăgiți și deopotrivă erau vinovați de a fi mâncat o bătaie zdravănă, ei se țineau și la pușcărie unul de altul, împreună stăteau acolo la spital, împreună se plimbau și cântau, împreună își mâncau fie ciorba de fasole, fie iahnia de cartofi.

Aceasta mă ademenea. Deși om din elita intelectuală și conservator de baștină, nu-mi puteam stăpâni îndemnul de a mai sta și cu dânșii de vorbă.

Chiar dintru început am fost oarecum mirat că ei nici nu se plâng de vânătăile de pe trupurile lor, nici nu se laudă cu ele, nici nu-și dau pe față mânia asupra celor ce-i ciomăgiseră. Acestea erau pentru dânșii, așa se vede, lucruri de puțină însemnătate.

Acel Cristescu era apoi plăpumar, care învârtea treburi mai mult ori mai puțin mănoase, om cu dare de mână. Frimu, tâmplarul, avea și el brățara lui de aur. Moscovici, cel cu capul deschis și de multe știutor, nu avea nici el decât să vrea, pentru ca să-și deschidă drum larg prin gloată. Pantofarii Popovici și Teodorescu, precum și mecanicul Vasilescu, erau bine răsplătiți pentru munca lor. Oameni care se mulțumesc cu puțin, toți aveau mai mult decât ceea ce neapărat le trebuia.

«Atunci - îmi ziceam - cine, păcatele lor, îi pune să intre în harță cu stăpânirea, să ridice lumea în picioare și să-și facă printre ciomăgași drum spre Văcărești?»

Ochii lor se aprindeau și fața li se lumina când bănuiau că de asemenea gânduri sunt ispitit.

Schimbați mi se păreau la față când începeau să vorbească despre durerile altora, despre suferințele celor mulți, despre mizeria care crește și se întinde mereu, despre nedreptățile, asupririle și jaful zilnic, despre bogățiile îngrămădite pe urma minciunii și a nelegiuirii, despre risipa făcută în îmbuibări și în desfrâu.

Ascultând cele spuse de dânșii, era peste putință să nu-mi aduc aminte de nopțile petrecute stând de vorbă cu Eminescu, de împărat și proletar, de satirele lui, de articolele fulgerătoare pe care le-a publicat în Timpul.

Adevăr luminos e că toți am trăi în belșug, dacă n-ar fi în mijlocul nostru atât de mulți care trag de la gura altora pentru ca într-o singură noapte să poată mistui roadele muncii săvârșite de zeci de oameni harnici într-o lună de zile.

«Sărac de tine, om lipsit de judecată dreaptă - mi-am zis. Ai ajuns acum să-ți dai seama că nu aceștia sunt oamenii care zguduie temeliile vieții noastre sociale, ci aceia care i-au ciomăgit!? Dacă școala și biserica ar fi cum trebuie să fie, dacă directorul administrativ și judecătorul ar ști și ar și vrea să-și facă datoria față de toți deopotrivă, dacă cei vrednici n-ar fi dați în viața publică la o parte pentru ca să se deschidă drum pentru cei mincinoși, fățarnici, vicleni și porniți spre nelegiuire, dacă toate ar fi în țara noastră cum trebuie să fie, oamenii aceștia ar fi tot atât de conservatori ca tine și ca acum răposații care viața lor întreagă au muncit și au adus grele jertfe, stăruind să păstrăm tradițiile bune ale străbunilor noștri și să ne lepădăm de relele apucături, fie ale lor, fie ale noastre.»

Dar oamenii aceia cântau «Internaționala» și spuneau fără de înconjur că nu țin seamă de deosebirile dintre popor și popor și voiesc ca omul, oricare ar fi limba ori legea, oriunde s-ar fi născut, să se bucure pretutindeni pe fața pământului de aceleași datorii și să li se facă parte de aceeași purtare de grijă ca celorlalți oameni, cu care trăiesc împreună. S-au lepădat creștinii de legea lui Christos și se socotesc deopotrivă cu mozaicii, cu mahomedanii și cu păgânii de tot felul.

«Nesocotitule! - mi-am zis iar. Nu ei s-au lepădat, ci chivernisitorii creștinești. Dacă biserica creștinească ar mai fi cum trebuie să fie, dânșii ar fi cei mai devotați fii ai ei. Niciodată Christos, Apostolii și Sfinții Părinți n-au făcut deosebire între evrei, romani, elini ori oameni de orice alt neam. Iubirea creștinească nu se revarsă numai asupra celor botezați în Christos, ci asupra tuturor oamenilor, și de aproape al meu nu e, după porunca Mântuitorului, numai românul, ci oricare om, care trece alături cu mine prin lumea aceasta, fie el chiar dușman al neamului românesc ori al tău îndeosebi. Păcat greu, nelegiuire neiertată e să sporești suferințele omenești și cea mai de căpetenie dintre datoriile creștinești e să-ți dai în toată clipa și în toate împrejurările silința de a îndulci viața celor ce trăiesc împreună cu tine. Nu! - aceștia nu sunt oameni lepădați de învățătura creștinească și tu, ortodoxul devotat, ești stăpânit de un rău îndemn depărtându-te de ei. Desparți și tu oamenii în asupriți și asupritori, și cei mai nesuferiți îți sunt românii, care asupresc.»

Am fost odată poftit la masa lor comună.

Am stat la masă cu cei mai de frunte din contemporanii mei, am stat cu Regele Carol și cu Regina poetă, dar niciodată nu m-am simțit atât de înălțat în gândul meu ca stând la masa aceasta, unde toți stăteau în picioare, căci ne aflam în temniță și un singur scaun s-a putut găsi pentru meseni. Îmi părea că parcă iau parte la o agapă a mult prigoniților întemeietori ai bisericii creștinești.

«Cum rămâne însă cu cauza națională română, pentru care atâția și atâția dintre neuitații tăi tovarăși de luptă au sângerat și pentru care tu însuți atât de multe și de grele jertfe ai adus!? - mi-am zis iar. Pierdută e pentru vecii vecilor cauza aceasta, dacă oamenii aceștia și cei de un gând cu dânșii ies biruitori.» Nu și iar nu! Ce au voit bărbații plini de vrednicie, care i s-au plâns împăratului Leopold II în Supplex Libellus? Ce-a voit Moise Nicoară când a stăruit ca românii să fie scoși de sub ierarhia bisericii sârbești, ca în scaunul episcopesc din Arad să fie ridicat un român, ca în Arad să se înființeze școala pedagogică azi înfloritoare? Ce-au voit marii luptători de la 1848? Ce-au cerut ei în hotărârile de la Blaj și în memoriile adresate împăratului Francisc Iosif? Ce-am voit noi, care am purtat lupta în coloanele Tribunei!? Ce-au voit nenumărații care au înfundat temnițele ungurești și-au plătit din sărăcia lor amenzile grele?

«Vrut-am și vrut-au timp de sute de ani ca vrajba și asupririle să înceteze, ca oamenii pe care soarta i-a rânduit să trăiască azi ca în trecut și în viitor împreună, să aibă parte de binefacerile pașnicii viețuirii împreună, să nu se mai asuprească unii pe alții, ci să se bucure de aceleași drepturi fiind supuși acelorași datorii, fie ei români, fie ei maghiari, fie sași, șvabi, sârbi, ruteni ori evrei. Aceasta au voit-o părinții, bunii și străbunii tăi, pentru aceasta ți-ai jertfit tu destul de lunga viață, și urgisiții de socialiști nu voiesc nici ei altceva. Nu cumva mai apropiați îți sunt pătimașii care se leapădă de întregul trecut al neamului românesc, stăruie ca românii să asuprească pe alții cum au fost ei asupriți, ca învrăjbirea să se înăsprească și fac neamul românesc de batjocura lumii îndrăznind să declare că oameni în puterea cuvântului sunt numai cei ce fac parte din majoritate, că minoritatea are să renunțe împăcându-se cu gândul că va fi stârpită, că celor ce fac parte din vreuna dintre minorități nu le rămâne decât să se lepede de părinți, de frați, de lege, de tradiții, de tot ceea ce omului cumsecade sfânt are să-i fie!? Nu! - nu ești de aceștia atât de depărtat cum ai fost viața ta întreagă de asupritorii neamului românesc.»

Gânduri ca acestea nu s-ar fi ivit - iubite amice - în mintea mea, dacă nu m-aș fi luminat petrecând zile mie plăcute în pușcăria de la Văcărești, și nenorociții care m-au ținut acolo și-ar face cele mai amarnice mustrări, dacă ar fi în stare să-și dea seama despre binele ce mi-au făcut prin fapta săvârșită de către dânșii din cel mai rău îndemn.

E dureros afără din cale să te știi om bătrân când simți în tine pornirea de a intra în lupta nu numai crâncenă, ci totodată și îndelungată.