Închisorile mele/La Luvru

Sari la navigare Sari la căutare
La Domnești Închisorile mele de Ioan Slavici
La Luvru
La Văcărești


I[modifică]

Iubite amice.

Pe la sfârșitul primei săptămâni după «internarea» mea la Domnești, un agent de poliție, dacă nu mă înșel Vrânceanu, mi-a adus de acasă primeneli, hârtie, cerneală și pene de gâscă pentru ca să-mi omor urâtul scriind, parcă între «Pe două rânduri» și iar «Pe două rânduri» ar mai fi putut omul să scrie.

Iar câteva zile în urmă a venit la Domnești unul dintre ginerii mei, ofițer de rezervă și nepot al unuia dintre puternicii zilei, care a stăruit să i se dea voie de a-mi aduce un pachet, iar primeneli, un rând de haine, un puișor, un pled, câteva ouă fierte, o bucată de brânză și câteva felii de șuncă. Nici lui nu i s-a dat însă voie să mă vadă, nici să-mi scrie.

Abia după săptămâna a treia a venit știutul plutonier să-mi spună că în urma dispoziției luate de inspectorul Romulus Voinescu am voie să vorbesc în cancelaria direcției cu două dintre fiicele mele, care veniseră să mă vadă.

A venit apoi un soldat cu baioneta la pușcă și m-a dus până sus.

Am găsit la bunul nostru comandant, acum în adevăr bun, pe Lavinia și pe Aneta, amândouă, dragele mele, vesele parcă ar fi venit la nuntă.

«Te rog - îmi șopti Aneta - nu cumva să spui cine sunt. Am venit aici în locul Fulviei. Dacă află că sunt soția lui, mă iau la goană.»

Îmi adusese o mulțime de bunătăți de la Riegler, între altele și-o sticlă de coniac, ba chiar și una de șampanie, căci sufeream de astmă și medicii erau de părere că e bine să beau din când în când câte un păhăruț.

Maiorul le-a examinat toate, apoi mi le-a predat. Cele două sticle le-a oprit însă, rămânând să vin din când în când la biroul lui și să beau păhărelul cuvenit, ceea ce n-am ajuns niciodată să fac.

Bun cum era, apoi comandantul a mers atât de departe cu cavalerismul, încât și-a nesocotit datoria de director al pușcăriei și ne-a poftit în iatacul de alături, unde ne aflam singuri și astfel puteam să vorbim nesupărați de nimeni.

Mi s-a spus, înainte de toate, că școala evanghelică a fost închisă, averea comunității e pusă sub sechestru, iar Ștefan Ioan, care era însărcinat cu chivernisirea averii, nu vrea să-mi achite leafa.

«Dar mă-ta ce face?» - am întrebat-o pe Lavinia.

«Ce face!? - mi-a răspuns ea. Parcă n-o știi!? Nu se plânge, ce-i drept, de greutățile căzute pe capul ei, dar e indignată că un om ca dumneata e pus în rândul făcătorilor de rele și dat pe gura lumii. Nu mai doarme, abia mai pișcă pe ici, pe colo câte ceva din mâncări: e supărată de cele mai neînsemnate nimicuri; nu mai știm ce să-i facem. Am rugat-o să vină ea cu mine ca să te vadă. N-a vrut cu nici un preț.»

«Nu vrea să se umilească vorbind în fața altora cu soțul ei.»

Eram dureros atins, dar am mai trecut eu și prin altele - și mai și.

«Aidadee! - i-am zis dar. Voi mă vedeți: nu cumva sunt prăpădit?» I-am trimis vorbă că-mi merge bine aici, fără doar și poate mai bine decât la mine acasă. «Spune-i să-și aducă aminte cum eram păzit de sergenți, cum luni de zile de-a rândul nu puteam să ies decât însoțit de turcul Murad; de câte ori a avut să înfrunte ea pe trecătorii care mă insultau chiar și scuipându-mi în față. Aici am scăpat de toate acestea, trăiesc între oameni care mă înțeleg și mă socotesc vrednic de toată cinstea. Pe mine nu din răutate m-au trimis aici, ci ca să fiu adăpostit.»

Aneta dădea mereu din cap.

«Visezi, Papa Slavici - grăi dânsa pierzându-și răbdarea - visezi ca totdeauna văzându-i pe oameni așa cum i-ai dori să fie. Eu nu mai pot s-o văd pe „Uitipiti” în starea la care a ajuns și nu mă mai astâmpăr până ce nu te văd acasă. Mă știi că avem Tanțilichi și eu legături. Am alergat pe la toți cu Lavinia. Mereu mi se zice însă: „Ce vrei!? Slavici l-a mâncat fript pe Tanțilichi al tău, l-a prostit, l-a făcut din om neom. Le-am spus că nu-i adevărat, că el a avut totdeauna convingerile pe care le are acum, că nu se pleacă decât în fața lui Dumnezeu. În zadar! M-am dus la Brătianu. Cumnatul meu, fratele mai mic al lui Tanțilichi, este aghiotantul lui. Chiar și acesta m-a brufituluit spunându-mi să plec, căci Brătianu e supărat și nu vrea să mă vadă. Ii știu însă prea bine pe oamenii aceștia și sunt încredințată că au să-și schimbe gândul.

N-avem decât să stăruim noi amândouă. Spune, Lavinio» - adăugă apoi.

«Da, tată - urmă aceasta. Am fost și la Morțun. Era foarte supărat fiindcă germanii aruncaseră puțin mai înainte o bombă asupra casei în care locuiește. M-a primit cu toate acestea după ce Dimitriu, care se afla și el acolo, i-a spus că sunt fiica ta. A fost surprins când a aflat c-ai fost dus la Domnești și l-a însărcinat pe Dimitriu să se intereseze. Dimitriu mi-a spus apoi să fim liniștite și mi-a dat o carte de vizită pentru Romulus Voinescu, care m-a primit foarte bine și mi-a dat voie să venim eu și Fulvia să te vedem. Am fost însă și pe la Th. Florescu și acesta mi-a spus că Morțun nu poate să facă nimic și mi-a dat o scrisoare pentru Vintilă Brătianu, de la care atârnă toate. Mama nu m-a lăsat însă să mă duc cu scrisoarea.»

Aneta sări în picioare. Inconsecventă ca totdeauna, ea era de părere că mai bine să mor în temnița cea mai întunecată, decât să mă căciulesc în fața lui Vintilă.

«Păstrează scrisoarea ca document - i-am zis Laviniei - și rămâi pe lângă Morțun.»

«Avem s-o facem și fără Vintilă cel pătimaș» - grăi dânsa.

Am și făcut-o.

O fi fost adevărat că Morțun nu poate, dar mai erau pe ici, pe colo și alții care puteau să-i dea ajutor și pe la începutul lunii Octombrie, când maiorul se întorcea în țară, un oarecare domn Popovici, avocatul, a venit să-mi aducă salutări de la domnul secretar general Dimitriu și să mă ia cu dânsul la București.

Am rămas deocamdată la Hotel Luvru. Vorba era de două-trei zile - până ce mi se vor fi făcut formele pentru punerea în libertate.

Se vede că formele acestea erau foarte întortocheate, căci am stat și aici tot cam cât am stat la Domnești - fără ca să am însă aerul, lumina, verdeața, lărgimea și bunătatea de care ne făcea parte comandantul de acolo.

Dar adeseori binecuvântatul meu noroc nu m-a părăsit nici aici.

În patru etaje ale hotelului erau înghesuiți o mulțime de oameni, împărțiți ca la Domnești, caprele și oile, numai că aici împărțirea era făcută pornind din principiul «Cu cât mai jos, cu atât mai sus.» Eu am fost trecut în primul etaj, în. care se aflau cei mai sus puși, un fost secretar al sultanului Abdul Hamid, fiul unui fost ministru de finanțe al Turciei, un beiu din Egipt, doi bogați oameni tineri de la Constantinopol, Franco și Ventura, bogătașul Abeles din Botoșani, un cerealist de la Galați și alți câțiva care-și aduceau masa de la Capșa și de la «Bulevard» și fumau cele mai parfumate țigări.

«Ce cauți tu, păcătosule, în mijlocul acestei societăți? - mi-am zis. Tu scriitor, tu dascăl, tu ziarist pârlit ai fost adus aici pentru ca oamenii aceștia să se uite de sus în jos la tine și să ia în bătaie de joc tagmele din care te socotesc făcând parte.» Știam că nu li se cuvine să facă așa ceva, căci eu nu făceam parte din nici o tagmă: societatea scriitorilor români mă exclusese din sânul ei ca nevrednic de a-i fi membru; sindicatul ziariștilor mă declarase și el nevrednic de a-i fi membru; iar corpul didactic nu m-a socotit niciodată dascăl. Noii mei tovarăși de suferință nu știau însă acestea și puteau în toată nevinovăția să zică: «Iată ziaristul, iată dascălul român, iată scriitorul care face, ca membru corespondent, parte chiar și din Academia Româină». Îmi făceam, fără vina mea, de rușine neamul.

Norocul meu a potrivit însă lucrurile așa ca să se strecoare și aici oameni ca Sergies și ca Iohan care să mă ia sub ocrotirea lor și să spună că eu sunt om de capul meu și n-am să fiu socotit deopotrivă cu alți scriitori, dascăli ori ziariști români, care s-au lepădat de mine ca botezatul de Satana.

Am fost rânduit să stau într-un frumos salon, în care se aflau două paturi de bronz, amândouă cu saltea de sârmă, cu altă saltea de păr de cal, cu cearșaf curat, cu perini de puf, cu plapumă, nu scânduri, dragă, nici perină umplută cu paie, nici pătură de lână aspră stogoșă.

La un perete mai era o lată canapea cu arcuri de sârmă, bine și gros căptușită. Am fost deci rânduit aici pentru că se aflau numai doi clienți în salon și mai era pe canapea loc și pentru al treilea, adică eu.

La ușă am fost primit de doi domni foarte politicoși, pe care îl cunoșteam: unul, Dr. Linde, care fusese adus și el de la Domnești, ca să i se facă formele, iar celălalt, cunoscutul antreprenor de zidiri

Harței, cu care mă împrietenisem la Bușteni, unde a zidit marele hotel pe terenul vândut de mine unei societăți al cărei acționar rămăsesem.

«Mă bucur, prea mult mă bucur, că avem să stăm câteva zile împreună», îmi zise el înveselit.

Dr. Linde se bucura și el.

Mai mult decât ei amândoi, mă bucuram însă eu.

«Aici e bine, de tot bine», zisei uitându-mă la frumoasele dulapuri de haine, la lavoarul cu marmură, cu oglindă mare și cu ligheane de porțelan, la covorul moale de sub picioarele mele.

Cu toate acestea, peste puțin am pornit-o pe ceartă.

«Poftim patul dumitale», grăi Harței arătând spre patul dinspre ușă, în care până acum dormise el.

«Nu se poate - întâmpină Dr. Linde arătând spre patul dinspre peretele din fund. Dumneata rămâi în patul dumitale.»

Mi-am dat silința să le arăt că eu, care vin de la Domnești, unde m-am deprins a dormi pe scânduri de brad, mă simt foarte fericit că pot să dorm de aici înainte pe o canapea lată și moale, pe care mi se întinde și așternut curat.

«La Domnești am fost și eu!» - întâmpină Dr. Linde cu mândrie.

După o lungă și animată discuție a rămas, în sfârșit, că pe canapea are să doarmă cel mai tânăr dintre noi, iar acesta era Harței.

Peste puțin, altă supărare și mai mare.

Dr. Linde, care făcuse, ca secretar la consulatul din Smirna, parte din corpul diplomatic, era de părere că e o mare lipsă de bunăcuviință ca oamenii care stau împreună să mănânce fiecare pentru sine - ce are, ce poate, ce-i place.

«Se înțelege - zise dar - masa o luăm totdeauna împreună.»

Eu nu sunt om care umblă cu minciuna.

«Să mă iertați - zisei - dar când e vorba de aceasta, nu pot să fac tovărășie cu D-voastre.»

Eu mă știam ce pot și ce nu pot.

«Facem noi tovărășie cu dumneata - grăi Dr. Linde cuprinzându-mă cu brațul. N-avem să ne uităm noi la dumneata când mănânci coada de purcel, nici dumneata la noi când mâncăm pulpa de vițel. Le împărțim toate frățește! Nu-i așa!? Fertig! Algemacht. Lucru hotărât.»

Ce puteam să fac!? Îmi dădeam și eu seama că el are dreptate. Nu e în adevăr barbarie mai mare decât să mănânci bucate alese în fața celor ce-și omoară foamea morfolind coji de pâine.

Dr. Linde m-a luat apoi ca maestru de ceremonie și m-a dus să mă prezinte celorlalți tovarăși.

Greu lucru! Eu, cum mă știi, iar ceilalți tot oameni îmbrăcați în pijamale cu găitane de mătase. Erau însă între dânșii și unii de care n-aveam să mă sfiesc.

Era acolo Dr. Ettinger, om de o rară distincție, care tratase pe una dintre fiicele mele în timpul unei boli grele și avea pe deasupra și giuvaer de fată, care-mi fusese elevă.

Era în același salon arhitectul Reșovschi, tovarășul inginerului Moțoiu, un cunoscut al meu.

Erau alți doi frați von Engelbrechten, ba era chiar și bătrânul lor tată, un moșneag trecut acum de 83 de ani, om de o rară frumusețe, înalt, chipeș, cu o lungă și bine îngrijită barbă, acum mai mult galbenă decât albă, cu ochii plini de lumina bătrânețelor și cu un zâmbet totdeauna senin pe buze, cam paralizat de un picior, dar cu un suflet de o rară bogăție și limpede la cap. Îi făcusem cunoștința în salonul răposatului Dimitrie Sturdza, cu care avea legături intime. Stând în urmă, la Sinaia, de vorbă cu Regele Carol I, care îi cerea sfatul în toate chestiunile economice de oarecare importanță, am spus că lucrez la o monografie asupra stării economice a României.

«Să vorbești neapărat cu Engelbrechten mai înainte de a fi publicat lucrarea - mi-a zis răposatul. Nimeni nu e asupra stărilor noastre economice atât de bine dumirit ca el.»

De atunci ne-am întâlnit des, din ce în ce mai des, și unele din cele mai plăcute ore ale vieții mele le-am petrecut stând de vorbă cu el.

Primul rezultat al acestor ore plăcute a fost că nu mi-am publicat monografia.

Engelbrechten, hanoveran dintr-o familie apropiată de curtea Regelui Gheorghe, mi se părea mai mult englez decât german. Cu o companie engleză a petrecut câțiva ani din tinerețile lui în Asia Mică. Tot cu englezii a venit în Dobrogea când cu construirea liniei Constanța-Cernavodă. Când cu construirea liniei București- Giurgiu a trecut apoi în țară, unde a și rămas. Astfel - cred eu - a ajuns să privească toate lucrurile din punctul de vedere al întregii omeniri, ceea ce pe mine mă încânta.

Încă în orele de visare, pe care Eminescu și eu le petreceam bând cafele și fumând țigări, ne pierdeam amândoi în gândul că poporul român are marea menire de a face legătura între Apus și Răsărit cum fenicienii o făceau odinioară între Egipt și Mesopotamia.

Când i-am spus aceasta bătrânului, el a zâmbit, s-a dus la un sertar din biblioteca lui și mi-a scos un mare teanc de tipărituri.

„Calea ferată Constanța-Cernavodă a fost construită anume în vederea acestui gând - mi-a zis el. Și iată datele statistice de care m-am folosit ca să înduplec guvernul din București și pe cel din Berlin a stabili, în luptă cu Austria, trenul Hamburg-Berlin-București-Constanța și a înființa un serviciu maritim român, care să ducă poștă și călători mai departe, până la Port Said și Alexandria. Am muncit din greu ani de zile de-a rândul ca să adun și să grupez datele acestea, din care se învederează cât se câștigă în timp și bani, dacă drumul nu se face pe la Brindisi, nici pe la Salonic, ci pe la Constanța. Plecând de la Liverpool, Anglia câștigă și ea, pierde însă mult în transporturile ei maritime și în comerțul cu Indiile. Pierde și Franța precum și Italia și de aceea se vor opune și ele. În zadar însă, căci mai puternice decât toate împărățiile sunt interesele comerțului universal și Anglia va păți și ea ce-au pățit fenicienii după ce s-a întemeiat Cartagina, ce-au pățit cartaginenii după ce Roma a început să-și întemeieze puterea, ce-a pățit Egiptul după ce Asia Mică a căzut sub stăpânirea romană, ce- au pățit arabii după ce venețienii și genovezii au umplut Mediterana cu corăbiile lor, ce-au pățit acestea după ce a fost descoperită America și ce-a pățit puternica Spanie după ce Anglia a început să întemeieze colonii mai apropiate de Europa în America. Comerțul universal are rosturile lui neatârnătoare de combinațiile omenești. Cel mai scurt drum între Anglia și India azi, când avem căi ferate, telegraf și telefon, trece prin Constanța, de acolo la Sinope, de la Sinope pe râul Kisilrmac la deal și înainte peste Bagdad. Are să fie! - urmă el - și dacă românii nu înțeleg aceasta, o vor înțelege alții, care-și vor aduce aici priceperea și capitalurile ca s-o facă, iar românii vor rămâne un fel de felahi: boieri înfometați, care trăiesc din mila celor vrednici, și țărani ce mor de foame, hrănind din sudoarea feței lor pe cei ce nu sunt în stare să muncească.”

Acesta era punctul de plecare al discuțiilor, în care am petrecut atâtea ore plăcute.

Zărindu-mă acum, bătrânul a venit cu ochii muiați în lacrimi spre mine și m-a îmbrățișat.

„Minunate sunt căile soartei! - a exclamat el. Mișeii credeau că mă pedepsesc și mi-au făcut parte de marea mulțumire de a sta de vorbă mai nesupărați și mai mult decât oricând.”

N-am avut timp să-l încredințez că același e și gândul meu, căci ușa de alături se deschise și alt om se repezi la mine să mă îmbrățișeze.

Era Gustav Rietz, băcanul de la Steagul Alb, președintele reuniunii de ajutorare a evanghelicilor din București, membru al Eforiei comunității, omul care intervenise să fiu numit profesor la școala evanghelică, pe lângă toate și adevărată grădină de frumusețe.

Fusesem prieten cu acum răposatul lui tată, bătrânul Papa Rietz, una din cele mai populare figuri, între altele întemeietorul Turnverein-ului și al societății Liedertafel, adevăratul organizator modern al comunității evanghelice. Sas din Ardeal, dar om mititel, vioi și sprinten până la adânci bătrânețe, îmi plăcea mie și-i plăcea și lui să stăm de vorbă și rar se întâmpla să intru în băcănie fără ca să mă poftească în iatacul din fund la un „păhărel de băutură și la mai multă voie burtă”, zicea el, ca românul la nuntă.

Vorbind o dată despre satirele lui Eminescu, al cărui admirator era, el mi-a zis:

«Păcatul e că-n țara aceasta atât de binecuvântată sunt două popoare: valachii (die Valachen), care sunt un popor minunat, oameni nu numai harnici, ci și cinstiți și foarte deștepți, și românii (die Romănen), un adevărat gunoi adunat de prin toate colțurile Orientului - Schund, lauter Schund.»

Cu Gustav, cel mai mare dintre fiii lui, m-am împrietenit mai târziu. Om umblat prin lume, cu o întinsă cultură generală, cunoscător din temei al literaturii germane și al celei române și chiar mai vioi decât tatăl său, el era un palavragiu care totdeauna avea ce să spună și pe care nu te săturai să-l asculți, un fel de Caragiale, care nu se îmbată niciodată el însuși pentru ca să poată lua în zeflemea pe cei îmbătați de dânsul.

Stăteam ceasuri întregi și-l ascultam dumirindu-mă cutare și cutare marfă unde și cum se produce, care îi sunt calitățile, ce fel de varietăți are, cum se împachetează și se transportă, de unde se poate procura în cele mai avantajoase condiții, cu care prețuri se vinde en gros și en detail, cum se avariază, care-i sunt efectele în stare bună și după ce s-a avariat. Nu mai sfârșea. Eu îl înțelegeam, că am și eu păcatul de a spune mereu ceea ce știu, și-mi sunt dragi afără din cale oamenii care au răbdarea de a mă asculta. El mai avea însă și altă slăbiciune. Când îți era lumea mai dragă, el curma șirul.

«Un intermezzo - zicea. Îmi vine în minte o anecdotă.»

Iar când era vorba de anecdote, sacul lui era fără fund.

Iar alt păcat, însă.

Când râdeai mai cu poftă, el lega brănele sacului și se întorcea la ale lui cu un «care va să zică» și urmă de unde o lăsase.

Nu mai e nevoie să-ți spun că mă bucuram și eu de a-l fi găsit aici.

Peste puțin însă, altă gâlceavă.

Rietz avea în magazia lui cele mai bine alese bucăți și unul dintre băieții din prăvălie venea în fiecare zi de două ori cu sufertașele pline de mâncăruri gătite la el acasă. Era lucru de la sine înțeles că cu dânsul și numai cu dânsul puteam să iau masa. Din nenorocire însă, mă dădusem și era chestiune de bună cuviință să refuz, ceea ce am și făcut în fața viilor proteste ale celor doi tovarăși de odaie.

«Parapa! - strigă Rietz. Nu vă dați seama despre ceea ce ziceți. Domnul Slavici nu e numai un vechi și bun prieten al meu, ci totodată și profesorul uneia dintre fiicele mele.»

A rămas deci că prânzul îl iau cu Rietz, cafeaua și cina cu tovarășii mei, iar odată pe săptămână stau la masă cu Dr. Ettinger, și el tot părinte al uneia dintre elevele mele.

Mai erau apoi și acolo câțiva profesori de la liceul catolic, oameni cu multe mijloace, între care mai ales Părintele Horvath cel vorbăreț, Popescu-Nasta, fost secretar de redacție la Ziua, ba chiar și vestitul Drumaru, omul mult umblat prin lume.

«Îmi pare foarte rău că n-am să stau în mijlocul dumneavoastră decât două-trei zile», - am zis dar, spunând ceea ce în adevăr gândeam.

Rietz a început să râdă.

«Voi che entrate, lasciate ogni speranza - zise ridicând mâna. Dacă altă durere n-ai, poți să dormi liniștit,»

Și-a cobit, nenorocitul, căci n-a mai avut parte să revadă pe ai săi. El a fost dus în Ialomița și, om trecut acum de șaizeci și cinci de ani, era prea șubred pentru ca să mai poată suporta oboselile lungului drum până la Huși și s-a stins pe drum, jertfa nevinovată a urilor dezlănțuite.

II[modifică]

Iubite amice,

Mă înșelasem eu însumi pe mine când am zis că-mi pare rău că nu am să stau decât două-trei zile în mijlocul plăcutei societăți de la Luvru. Nu mi se ura deloc și scăpasem de cea mai scârboasă parte din viața pușcăriașului român - o știi care - dar mă înăbușeam, căci îmi lipseau lărgimea, aerul, lumina și mulțumirea de a mai sta și singur cu mine însumi retras într-un colț.

Etajul în care ne aflam noi, vreo douăzeci de inși, nu era primul, ci al doilea. Urcând scara, treceai prin fața intrării la un club. La stânga intrării de la etajul nostru se afla o odaie de serviciu, în care se instalase comisarul de poliție. Între cele două uși stătea santinela care, fără de voia comisarului, nu lăsa pe nimeni să intre și ne oprea pe noi de a coborî la club ori a urca la cei ce se aflau deasupra noastră. Intrați pe ușă, dădeam într-un fel de sală centrală destul de largă, din care ieșeau două coridoare, unul mai scurt paralel cu Calea Victoriei, altul mai lung paralel cu strada Sărindar. Atât sala cât și coridoarele erau întunecoase, căci ferestrele dinspre Calea Victoriei și cele dinspre Sărindar erau pecetluite și lipite cu hârtie groasă, încât aer și lumină primeam numai dinspre curtea strâmtă și întunecată. Mișcare de asemenea nu puteam să facem decât prin sală și de-a lungul coridoarelor înguste - nici măcar ca leii în cușca menageriei.

Scularea se făcea târziu. După ce luam cafeaua, unii citeau, alții jucau șah, table ori cărți, iar alții se adunau în salonul nostru, care era cel mai încăpător, și puneam lumea la cale, glumeam ori discutam, desfășurându-și fiecare știința și priceperea. O viață fără îndoială liniștită și ferită de supărări. Fiind toți oameni maturi și trăiți în lume, niciodată nu s-a întâmplat ca vreunul să se simtă jignit.

Cam în același chip petreceam după prânz și mai ales serile, când stăteam la lumina becurilor electrice până spre miezul nopții.

Când se întâmpla ca vreunul să primească vizită, el era poftit în biroul comisarului, unde putea să stea în prezența acestuia de vorbă. Tot la comisar erau predate pachetele și mâncărurile ce ni se trimiteau.

Chiar a treia zi după sosirea mea a venit fiică-mea să luăm înțelegere în ceea ce privește hrana, l-am spus cum stau lucrurile, și a rămas să-mi trimită câte ceva pentru masa comună.

Ea mi-a spus că a scos bilet de voie și pentru mama ei, dar aceasta ține să afle mai înainte cum se petrec lucrurile la primirea vizitelor.

Ziua următoare, cam pe la unsprezece, m-am pomenit cu ea intrată în sală.

Toți se uitau mirați când la ea, când la mine, care eram foarte strâmtorat.

«Haide, dragă, i-am zis, să trecem în biroul comisarului. Aici n-avem voie să stăm.»

Ea se așeză pe una dintre canapelele din sală și mă pofti să iau loc lângă ea.

«Tu vezi că santinela n-a îndrăznit să mă oprească - îmi zise ea. M-am uitat odată în ochii soldatului și-am intrat.»

«Dar o să vină comisarul și-o să te poftească să ieși.»

«Să vină - răspunse ea zâmbind. E datoria lui să facă aceasta. Am să-i întorc spatele și plec acasă. Stai liniștit! Tu ai petrecut un an de zile în temnița de la Vaț, și ungurii mi-au dat odată pentru totdeauna voie să te văd și să stau cu tine oricând în timpul zilei de la opt dimineața până la șase seara. La zile mari am luat masa împreună, în mai multe rânduri am petrecut ziua întreagă însoțiți de gardian pe insula din mijlocul Dunării. Oamenii aceștia te tratează ca pe cel mai nemernic făcător de rele, nu țin seamă c-ai îmbătrânit muncind și aducând jertfe de dragul neamului tău. Ei pot să facă aceasta, dar eu n-am să mă împac cu ele supunându-mă la măsurile luate de dânșii. Dacă nu pot să-ți vorbesc cum se cuvine, adio! O să vorbim după ce vei fi scăpat de aici. Nu cumva - adăugă peste puțin - era mai cu minte să-ți spun acestea în auzul comisarului!?»

Eu ascultam uitându-mă mereu la ușă. Santinela stătea însă smirnă la intrare și simpatica figură a comisarului nu se ivea.

«Eu cred - i-am zis - că era chiar mai frumos.»

«Nu, dragă - răspunse ea. Ar fi fost un fel de insolență, o provocare, și femeii nu-i șade bine îndrăzneala. De ce să mă expun în fața unui om pe care nu-l cunosc și care ar putea să mă insulte? E mai bine așa. Mi-am ușurat sufletul și acum puțin îmi pasă dacă vine» - adăugă uitându-se spre ușă.

«Văd, însă, că tot nu vine - grăi - și bine face, căci mai am ceva. E vorba de scrisorica lui Jean Th. Florescu. Ești și tu de părere că n-are Lavinia să se folosească de ea?»

«Chiar și dacă n-aș ști, că ești tu de părerea aceasta.»

«Ei te știu cine ești - stărui dânsa - știu care-ți erau legăturile cu tatăl lor, care era și el cineva, au stat cu tine la masa lor familială atât la București, cât și la Florica, și nu mai e nevoie să-i rogi pentru ca să-și dea silința de a te scoate de aici. Dacă nu pot, îi jignești rugându-i, iar dacă pot și nu vor, nu sunt vrednici să ridici pălăria în fața lor.»

«Să lăsăm acestea - întâmpinai eu. E bine și aici, nu chiar atât de bine ca la Domnești - dar tot bine e și-o să treacă toate.»

Am mai vorbit, așa pe șoptite, despre nevoile noastre, apoi ea s-a ridicat, s-a dus să salute pe Rietz, pe Dr. Ettinger, pe Harței și pe bătrânul Engelbrechten, eu i-am mai prezentat pe ceilalți ce se plimbau prin sală și-a mai stat încă de vorbă fără a-și face comisarul datoria.

Aceasta a fost prima, dar și singura vizită pe care mi-a făcut-o soția mea în pușcărie.

La plecare, cu mâna pe clanța ușii, îmi șopti la ureche:

«Ziarele sunt turbate contra voastră și se vorbește prin oraș că aveți să fiți puși la un regim de tot aspru.»

«Nici că mă prea doare capul!» i-am răspuns.

Era adevărat și ceea ce spusese dânsa, și ceea ce i-am zis eu.

Peste câteva zile domnul Corbescu, paznicul bunei rânduieli din capitala României, a luat dispoziția să ni se pună cuvenitul frâu. Am fost, înainte de toate, percheziționați până la piele, ne-au fost luați toți banii - de la mine puțini, de la alții mulți - și nu ni s-a lăsat pentru hrană decât un leu pe zi - un leu întreg! Șah, table, cărți de joc, până și orice carte de lectură au fost sechestrate; nu mai aveam voie să fumăm, nici să ieșim din odăile noastre, ca să stăm de vorbă ori să ne plimbăm. La intrare stătea santinela, care avea să ne păzească cu toată strășnicia și să privegheze ca nu cumva să ne abatem de la cele rânduite de stăpânire. Când eram nevoiți să ne ducem știi unde, îi spuneam santinelei, care însărcina pe unul dintre soldații de gardă, ca să ne însoțească cu baioneta pusă la pușcă până la ușa stabilimentului aranjat după toate cerințele civilizației moderne - iar nu ca la Domnești.

Pe lângă toate acestea, toată noaptea huruia Calea Victoriei de automobile ce veneau dinspre gară și ferestrele zăngăneau zguduite de camioanele încărcate - așa se șoptea - cu tezaurele Băncii Naționale și ale altor așezăminte de felul acesta, ori cu tot felul de scumpeturi. Cădeau, în sfârșit, zi și noapte bombele, bubuiau tunurile și răsunau din toate părțile strigătele și țipetele lumii înspăimântate, care alerga căutându-și adăpost de scăpare.

Noi, deși aveam deasupra noastră încă trei etaje, ne retrăgeam prin colțuri și așteptam unii cu inima încleștată, alții râzând, ca să treacă urgia vremii.

Unul dintre cei mai blajini oameni, simpaticul Ignat Mircea, acum căpitan de jandarmi, venea de multe ori pe zi însoțit de cuvenita patrulă și cu toată strășnicia, ca să facă inspecție și să se încredințeze că toate sunt în bună rânduială.

Vorba lui Sergies, însă.

Unul dintre noi, cei atât de greu încercați, om rău chinuit de podagră, dar cu toate acestea mereu vesel, venise la București ca să descurce o afacere și avea la dânsul vreo 150.000 lei când a fost prins pe neașteptate și închis la Luvru.

Când cu percheziția, el n-a fost cinstit și a dosit ca un mișel 20.000 lei.

N-am nevoie să-ți spun că era mare «consternarea» când ne-am pomenit cu un leu pe zi fiecare dintre noi, închiși prin odăi și osândiți la întuneric. Era între noi și un rabin bătrân, de la care luaseră până chiar și cartea lui de rugăciune și nenorocitul despuiat de cele lui sfinte plângea bocindu-se amarnic.

Deodată ușa de la intrare se deschide și santinela, un moldovean voinic, se ivește în pragul ei.

«Boierilor, boierilor - zise el mai pe șoptite. Ar trebui să fiu un nemernic, pe care nu-l suferă pământul, pentru ca să fac ceea ce mi s-a poruncit. E lucru neomenos. Aprindeți becurile și faceți tot ceea ce voiți, tot ca mai înainte. Eu stau aici, ca să nu las pe nimeni să iasă ori să intre. Aceasta e datoria mea, mai mult nu. Vă rog însă să fiți și D-voastre oameni de înțelegere. Când vine inspecția, eu o văd urcând scările și comisarul nu mai e aici. Am dar să bat în palme și D-voastre stingeți și vă duceți fiecare la locul lui.»

Eram în stare să dăm cu toții năvală asupra lui și să-l stâlcim în îmbrățișări.

Cu atât mai dureros era gândul că schimbul de santinelă va pune capăt acestei fericiri.

După schimb însă, omul nostru a intrat.

«Am dat consemnul - ne spuse dânsul. Are și el să bată în palme. Ce câștigă adică țara, dacă D-voastre sunteți chinuiți, și ce pierde, dacă aveți traiul omenesc!?»

I-am strâns cu toții mâna și i-am fi și lăsat ceva în ea, dacă n-ar fi fost la mijloc păcatul cu un leu pe zi. Unul singur s-a deosebit de ceilalți, tot moldovean și el.

«Să trăiești, Neculae - îi zise. Am să-ți țin socoteală.»

El se întoarse apoi spre noi și ridică mâna cu teancul de hârtii.

«Evrica! - strigă strâmbându-se chinuit de durerile podagrei. Două: ci de mii de lei furați de la puternicii zilei. Să împărțim fiecăruia după creditul ce i se cuvine.»

«Vorba tatii - îmi șopti Rietz la ureche: una sunt românii și alta valachii.»

«Da - îmi ziceam eu - dar de ce folos mi-e libertatea și ce facem cu banii când jos la capul scării stă garda, care fără de bilet de la Prefectură nu lasă pe nimeni să intre? Nașul nostru tot Rafail rămâne!»

Cu șurubăria cuvenită, toate se pot scoate la capăt.

Îndeosebi noi, cei câțiva care eram deprinși cu nevoile vieții, o duceam chiar mai bine decât mai înainte.

Nu era adică la Luvru numai scară, ci și ascensor pentru urcarea lemnelor și a coșurilor de cărbuni. Ei bine, acest binecuvântat ascensor era utilizabil și pentru alte nevoi omenești. El funcționa și cu fel de fel de provizii, fie chiar și cu sticle de vin, de țuică, de coniac etc., etc. Nu trăiam deloc rău cu un leu pe zi. Nu mai primeam, ce-i drept, bucate gătite, dar aveam reșou și gaz, iar Harței era bucătar de frunte și eu făceam pe asistentul lui tăind ceapă, curățind cartofi și făcând fel de fel de alte operațiuni culinare.

Când venea apoi strașnicul căpitan de jandarmi, toate dispăreau parcă n-ar fi fost niciodată. El se încrunta, se uita ca un adevărat zbir împrejurul lui și mirosea parcă ceva, dar nu putea să-și dea seama despre criminalele noastre uneltiri.

Oricât de bine am fi dus-o însă, nori din ce în ce mai grei ne întunecau cerul.

Vorba lui Rietz: cele două-trei zile trecuseră de multe ori fără ca formele cuvenite să ni se fi făcut.

Harței zidise multe case - unele publice, altele particulare, și avea între puternicii zilei multe proptele. Încă mai bune proptele avea Dr. Linde, care vânduse de curând fabrica de Blaugas și mai era și rudă bună a influentului prefect de Buzău. Cu toate acestea așteptau și ei ca și mine revărsarea binefăcătoare a formelor.

Era, așa se vede, undeva cineva pe care nu-l ierta inima să ne știe întorși acasă, și acel cineva era om de tot vârtos.

Tocmai pe la sfârșitul săptămânii a treia am ajuns Harței și eu să fim duși la direcția siguranței, unde ni s-a luat fiecăruia îndeosebi interogatoriul.

Inchizitorul meu era cunoscutul Sipsomo îmbrăcat în uniformă ca maior și asistat de același avocat Popovici, care mă adusese de la Domnești. La altă masă stătea inspectorul Romulus Voinescu, care-și dădea și el din când în când părerea. Mai era apoi de față unul dintre reprezentanții națiunii, marele patriot Leonte Moldoveanu, un fel de advocatus diaboli, care fusese trimis acolo pentru ca nu cumva marile interese ale neamului românesc să fie puse în primejdie prin mușamalizarea «afacerii». Cine l-o fi trimis nu știu și nici n-am cercetat niciodată, destul că-și dădea mereu silința să mă înfunde arătând că știe mai bine decât mine ce simt, ce gândesc, ce vreau, cu cine mă însoțesc, cum îmi petrec viața în intimitatea familiei mele, pe cine văd și cine vine să mă vadă.

Bunul Dumnezeu rânduise să am și în aceste «grele momente» veselia care nu m-a părăsit niciodată și le luam toate cum trebuiau să fie luate. «Ori sunt mai tari cei ce vor să mă scape și atunci comedia aceasta e zadarnică - îmi ziceam - ori sunt mai slabi și atunci ea e de prisos: așa ori așa, inimă rea n-ai să-ți faci.»

Se întâmplase că vestitul Hildebrand, care în timpul neutralității pierduse milioane băgate în cereale putrezite prin gările României, a scris o carte în care voia să le arate românilor cât ar câștiga de fiecare hectar, dacă ar cultiva fasole și mazăre, și ce trebuiau să facă pentru ca gărgărițele să nu mănânce ca până acum vreo 80 la sută din mazăre. El a venit pe la mine ca să ne dumirim dacă o asemenea carte va putea ori nu să aibă efectul cuvenit. Am rămas uimit de știința agronomică și de priceperea gospodărească a lui. Mi-a arătat cât plătește vagonul de grâu românesc și cât vagonul de mazăre din Rusia, unde nu sunt gărgărițe, cât produce un hectar de grâu și cât unul de mazăre în România. Rezulta din date pozitive un câștig cel puțin îndoit. Nu e însă numai atât. El mi-a arătat că în rădăcinile mazării și în ale fasolei se îngrădesc microbi, care înmagazinează azot din atmosferă și astfel cultura de mazăre și de leguminoase, în genere, e cea mai bună și mai ieftină îngrășare a solului pentru grâu. Un hectar semănat cu grâu produce după mazăre cu 30-40% mai mult, după experimentele făcute de el și expuse în tabele statistice, paiele de mazăre, în sfârșit, sunt un nutreț mai prețios decât fânul ori lucerna.

Admirabile erau tabelele lui statistice în ceea ce privește valoarea nutritivă.

Avea în Wurtemberg moșii întinse, fabrici și îngrășătorii de porci și de vite. La începutul fiecărei săptămâni cântărea animalele de probă, le hrănea în timpul săptămânii cu un anumit nutreț, de asemenea cântărit și chimicește analizat, și la sfârșitul săptămânii iar cântărea animalele. În tabela statistică se învedera cât câștigă, în medie, un animal hrănit cu cutare ori cutare nutreț.

În virtutea acestor rezultate stabilea prețurile produselor și nutrețurilor și mergea oarecum la sigur în comerțul său.

Era gata să dea sămânța curată, să anticipeze încă din primăvară asupra recoltei și să cumpere recolta cu prețurile curente - mazărea fără gărgărițe.

Gândul lui era ca să-mi dea tabelele statistice și notițele cuvenite, iar eu să scriu cartea împreună cu fiul meu, care era absolvent al academiei de agronomie din Hohenheim.

N-am luat asupra mea sarcina aceasta. A rămas ca să scrie el în nemțește, iar fiul meu să facă sub privegherea mea traducerea în românește. Punându-ne deci cu toată râvna pe lucru, el venea din când în când pe la noi, ca să ne aducă text german, iar eu treceam pe la Athenee Palace, ca să-i duc traducerea.

Strașnicii păzitori ai patriei care stăteau la pândă și le notau toate și știau acum foarte bine de câte ori a fost marele dușman al neamului românesc pe la mine și de câte ori am trecut eu pe la el.

Alta.

Stând odată de vorbă cu un alt neamț, un bavarez de la Munchen, am discutat asupra cărții lui Hildebrand. Bavarezul dădea cu socoteală că compatriotul său va da greș, căci în România cultura rațională, cel puțin deocamdată, e peste putință. Preocupat dar de interesele patriei sale, care cumpără grâu și mazăre mai bucuros din România decât din Rusia ori din America, și om de fire haină ca toți nemții, mi-a făcut propunerea să înființăm o revistă, în care să le dăm sătenilor români îndrumări pentru gospodăria rațională și să publicăm calendare ieftine și interesante. «Bani găsesc eu pentru așa ceva, mi-a zis; e și interesul nostru ca producția României să crească.» Eu, accesibil ca totdeauna pentru acte de trădare națională, m-am învoit cu însuflețire și după vreo două săptămâni am primit un teanc de reviste și de calendare pentru popor, împreună cu o scrisoare în care se vorbea și despre «purtarea de grijă pentru copilul nostru comun».

Pe masa marelui inchizitor se afla, corpus delicti, teancul de manuscrise adunate de pe masa mea în noaptea arestării mele, printre acestea și scrisoarea primejdiosului bavarez.

Hildebrand ca Hildebrand - mișelul a spălat într-o bună zi putina; cum rămânea însă cu scrisoarea de la Munchen!? Ce fel de «copil comun» puteau să aibă doi bărbați?

Vei fi, iubite amice, și tu de părerea că nu eram lipsit de cuvenitul respect către autoritatea constituită de statul român, dacă am râs și nu mi-am mai dat silința să dumiresc - mai ales pe acel Leonte Moldoveanu, care nu avea că să caute acolo și le știa pe toate mai bine decât mine.

«Domnilor - am zis - ce ne mai pierdem timpul degeaba!? D-voastre sunteți mari și tari și nu aveți să-i dați nimănui socoteală de ce mă țineți de atâta timp închis. Puneți-mă la zid și trageți cu pușca în mine. E mai scurt și nu are nimeni să vă ceară nici de aceasta socoteală.»

Harței, auzind vorbele acestea, a început să facă fețe-fețe. Nu se mai îndoia omul că am s-o pățesc rău de tot.

N-am pățit însă nimic. Noi românii suntem oameni dulci la fire și o «glumă proastă» nu ne scoate din sărite. Inchizitorul m-a îndrumat să păstrez seriozitatea cuvenită și peste puțin a urmat subscrierea obligatului proces-verbal.

Cu atât nu scăpăm însă.

Domnul inspector mi-a dat condei, cerneală și hârtie, ca să mai scriu și un memoriu. I-am declarat însă că, scriitor de profesie, nu sunt în stare să scriu la poruncă, și a rămas să-mi scriu memoriul în toată tihna după ce mă voi fi întors la hotel.

Deoarece Harței, om mai expeditiv, își scria la o masă din alt birou memoriul, trebuia să mai aștept până ce va fi terminat el. Folosindu-mă de timpul acesta, m-am dus să-mi văd manuscrisele de pe masă. Erau acolo peste o mie de foi, fel de fel de lucrări, între care și câteva scrisori pentru tine, un roman încă de mult terminat «Musculiță» și partea II a gramaticii, «Sintaxa» de curând terminată la Panciu.

„Acestea sunt manuscrisele mele” - i-am zis domnului inspector Romulus Voinescu.

«Îți stau la dispoziție», mi-a răspuns el.

«Pot să le iau?» întrebai înveselit.

«Deocamdată nu - grăi dânsul. Avem să le facem mai înainte formele.»

Au trecut ani de zile de atunci fără ca să fi putut pune mâna pe o foaie măcar din acele manuscrise, deși mult am alergat după ele.

III[modifică]

Iubite amice,

Dacă mi se dădea voie să mă întorc acasă, una din două: ori se socotea ca fiind împlinită pedeapsa ce mi se cuvenea, ori rămânea lucru învederat că mi-au făcut o mare nedreptate cei ce m-au trimis la Domnești. Cu nici una din acestea nu se puteau împăca cei mari și tari. Aveam dar să mai rămân în mijlocul bunei societăți de la Luvru.

După ce mi-am făcut memoriul, l-am scris curat și-am păstrat ciorna pentru mine. A trebuit însă să mai treacă două-trei zile până ce mi-a venit rândul, ca să-l pot da domnului inspector. Iar alte zile au trebuit să treacă până ce i-a venit memoriului rândul să fie citit, și iarăși zile pentru ca mult răbdătorii tititori să facă raportul cuvenit asupra celor citite. Nu-mi rămânea deci decât să am și eu răbdare, căci cei ce urma să dea hotărârea nu mă aveau, așa mi se zicea, numai pe mine trecut în lista lor.

Mult aș mai fi stat unde mă aflam, dacă nu s-ar fi întâmplat că hotelul trebuia să fie evacuat pentru primele zile ale lunii Octombrie.

Deci mai mulți dintre noi au fost trimiși în Ialomița, alții au trecut fie la Domnești, fie la Văcărești. Pe mine m-a dus la Prefectura Capitalei un agent, care mi-a spus că domnul prefect Corbescu are să mă declare liber. Cele ce-au urmat însă nu prea semănau a punere în libertate.

Dus la Prefectură, am fost închis într-o odaie cu două ferestre, în care drept mobilă nu era decât un singur scaun.

Puteam să șed și să aștept. Am și șezut și-am așteptat de la opt până la zece. Deoarece nici acum n-a venit nimeni să descuie ușa ori să mă cheme, am început să mă plimb în sus și în jos până pe la amiază când era să-mi fie foame, dar din nenorocire îmi pierise pofta de mâncare.

Aș fi lipsit de bună credință dacă ți-aș spune că nu eram supărat.

Cum, păcatele mele, să nu fiu. După ce stătusem atâta timp la Domnești și la Luvru, eram zorit să mă întorc cât mai curând acasă, la ai mei, unde e mai bine decât oriunde. Mă simțeam deci umilit, adânc jignit în simțământul meu de om, soț și părinte.

Închipuiește-ți, te rog, un om de șaptezeci de ani aproape, care se plimbă într-o odaie deșartă, în care stă încuiat de patru ceasuri întregi.

«Mizerabilul! - ziceam gândindu-mă nu la prefectul Corbescu, ci la agentul care m-a încuiat în odaie și mi mai vine să-mi dea drumul - monstrul cu chip de om e cătrănit pentru că e nevoit să mă pună în libertate, își răzbună maltratându-mă închis aici!»

Era chestiune de demnitate să nu mă supăr, și-mi făceam plimbarea șuierând ori fredonând cântece vesele.

Ce era adică, dacă ziceam că nu-mi pasă!?

Mă plânsesem, precum știi, că nu am la Luvru mulțumirea de a sta din când în când într-un colț numai singur cu mine însumi. Mă mai plânsesem că nu am la Luvru nici lumină, nici aer. Acum aveam mulțumirea de a sta singur singurel - nu într-un colț, ci într-o odaie încăpătoare, în toată lărgimea, la aer și la lumină.

«Măgarul - ziceam deci gândindu-mă și de astă dată nu la prefect, ci la imbecilul acela de agent - tâmpitul credea că are să-mi umple inima de amărăciune și mi-a împlinit una dintre cele mai fierbinți dorințe!»

Timpul trecea însă și în trecerea lui se istovea și provizia mea de veselie, și încetul cu încetul m-am pomenit cuprins de gânduri posomorâte.

«Dar dacă nemernicul acela de agent și-a bătut joc de tine spunându-ți că ai să fii pus în libertate!?», mă întrebai după ce trecuse ora două.

Te rog încă o dată să-ți închipui cum mă plimbam așa singur încuiat de șase ceasuri în odaia aceea.

Ceilalți tovarăși de suferință ai mei, oameni cu rost și nevinovați, erau acum duși spre Ialomița, spre Domnești ori la Văcărești. Harței cel cu proptele era și el între dânșii. Singur Dr. Linde spera să fie internat la Buzău, sub paza prefectului Dunca, dar și el spera numai.

De unde mai luam eu, păcătosul, îndrăzneala de a pune temei pe vorbele secăturii aceleia de agent?

Gânduri din ce în ce mai negre mă frământau și căința mă ispitea.

Îmi aduceam aminte de câte ori am grăit de rău oștirea română spunând că ea nu e pregătită de-ajuns pentru război. Am grăit de rău fruntașii țării spunând că ei, care au adus la stare de părăginire statul român; nu sunt în stare să organizeze o Românie Mare și s-o consolideze. Grăit-am de rău chiar poporul român stăruind cu încăpățânare în gândul că el nu e încă sufletește pregătit pentru realizarea „visului secular”. Încă mai greu am păcătuit spunând că rușii și sârbii, bunii aliați ai țării, sunt cei mai primejdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și pe Anglia nu avem să ne rezemăm, căci ele au în vedere numai propriile lor interese și au să ne sacrifice, dacă așa cer acestea.

«Cum poți să crezi că vei fi pus în libertate tu, care ai complotat cu Crăiniceanu cel prigonit, cu urgisitul de Hildebrand, cu bavarezul cel viclean și cu alții de seama acestora!? Ai să pieri în câmp aici?» îmi ziceam ca santinela română în poemul lui V. Alecsandri.

Aceasta era cam pe la patru.

Pofta de mâncare îmi era tot pierită și astfel înfruntam foamea fără ca să mă pot mândri cu eroismul tinereților. O altă nevoie omenească a început însă să-mi dea cu întețire din ce în ce mai păgânească brânci.

Am început dar să alung gândurile negre și să bat cu toată virtutea în ușă.

«Ce e!? Ce vrei, moșule? De ce bați cu atâta mânie în ușă?» răsună de afără un glas cam răgușit.

«Deschide - stăruii eu. Am să fac ceva.»

Om deștept, cel de afără m-a înțeles, cum mă vei fi înțelegând fără îndoială și tu.

«Eu ce să fac, dacă n-am cheia!?» răspunse el cu învederată supărare.

«Fă ce-i face - stăruii iar eu - ca să pot face.»

«Să fie al dracului cel ce te-a încuiat acolo!» grăi dânsul.

Eu, omul bunei rânduieli, cum mă știi, nu puteam să aud asemenea vorbe fără ca să-mi pierd sărita.

«Nu înjura, domnule - îl înfruntai dar - că el și-a făcut datoria în serviciul țării.»

Atât a fost. Cuprins, se vede, de indignare, a cărei legitimitate nu poate să fie supusă la îndoială, omul acela binevoitor s-a depărtat și degeaba am mai bătut la ușă, căci nu mi-a mai venit nimeni în ajutor.

Te întreb: ce trebuia? Ce puteam să fac?

Peste vreo jumătate de ceas am fost poftit să mă duc la domnul prefect.

Am mers ușurat trupește și sufletește, cu capul ridicat, cu mintea limpede, fără frică, cum i se cuvine omului care și-a făcut până în cele mai ascunse amănunte datoria.

Domnul prefect, un tânăr ras după prescrierile celei din urmă mode și cam istovit de munca grea în care-și petrece zilele și nopțile, m-a primit tolănit în fotoliul său, a scos din scumpa sa tabacheră o țigaretă, a aprins-o cu un gest de Sherlock Holmes, a tras câteva fumuri pe pufăite, apoi a început să mă ispitească.

Când conduceam redacția ziarului Ziua, am publicat pentru învățători un concurs, prin care ceream răspuns la întrebarea «Care sunt părerile sătenilor asupra războiului?». Am primit răspuns de la vreo optzeci de învățători. Vreo treizeci din acestea, fiind premiate, au fost publicate în coloanele ziarului. În urmă le-am reprodus cu o prefață scrisă de mine sub titlul «Vox populi» într-o broșură.

Domnul Corbescu, prinzând de veste, a confiscat exemplarele pe care le-a mai găsit la tipografie și le-a aruncat în foc.

Acum mi-a cerut să-i spun cine anume a publicat concursul și în ce împrejurări a fost publicată broșura.

După ce i-am dat răspunsurile cuvenite, mi-a spus că mă pune în libertate și că pot pleca.

«Dar ceva la mână nu-mi dați?» - am întrebat eu.

«Nu e nevoie!» - mi-a răspuns el.

I-am mulțumit cu toată cuviința și m-am întors pușcă acasă - luând drumul tot pe ulițele mai dosnice, prin care fusesem adus la Prefectură în noaptea fatală.

După ce am stat timp de vreun ceas cu ai mei, am luat o trăsură și m-am dus, însoțit de una dintre fiicele mele, la Luvru, ca să-mi iau bagajul.

Am găsit etajul deșert. Numai în două etaje mai sus rămăseseră câțiva, cărora nu li se făcuseră încă «formele». Între aceștia se aflau Dr. Linde și bătrânul von Engelbrechten, primejdiosul meu complice.

Rămânea acum să mă duc să-i mulțumesc ministrului Morțun și domnului Dimitriu, secretarul general.

Două zile în urmă însă domnul Dimitriu i-a trimis fiicei mele Lavinia vorbă că ar dori să-i vorbească.

Fata s-a dus. Secretarul general și-a exprimat părerea de bine că, în sfârșit, am scăpat, a vorbit despre greutățile ce-au trebuit să fie învinse pentru ca să fiu pus în libertate, despre răspunderea pe care au luat-o asupra lor cei ce-au stăruit să nu mai fiu ținut la închisoare, și a dat sfatul prietenesc să nu mă mai amestec în învălmășelile politice.

Am înțeles și nu m-am mai dus să mulțumesc pentru punerea mea în libertate. Dacă m-aș fi dus, n-aș fi putut decât să zic: «Vă rog să mă trimiteți iar la închisoare».

Iar de aceasta nu era deloc nevoie: au făcut-o când au putut și fără ca s-o mai fi cerut eu.

Din cazematele de la Domnești am scăpat cu astma întețită și cu un început de reumatism. La Luvru nu putea să-mi meargă bine: trebuia să mai ajung și la Văcărești.