Închisorile mele/La Hotel Modern

←La Văcărești

Închisorile mele de Ioan Slavici La Hotel Modern

Procesul ziariștilor→

I

Iubite amice,

Ca să înțelegi bine cele petrecute în timpul cât am stat la hotelul Modern, e nevoie să-ți spun că-ți scriu în primele zile ale lunii Octombrie aflându-mă de mai multe luni iar la Văcărești și după ce înalta Curte de Casație a luat și ea parte la salvarea patriei respingând recursul făcut de noi, infamii trădători, care am avut îndrăzneala de a spune că sârbii ne sunt dușmani mai primejdioși decât în trecut și că pe Franța și pe Anglia nu putem să ne rezemăm, căci ele nu vor căuta decât satisfacerea propriilor lor interese și ne vor jertfi, dacă acestea o vor cere.

Guvernul prezidat de Ionel Brătianu s-a retras în urma conflictului în care a intrat cu Serbia, cu Franța și cu Anglia, iar Viitorul, organul partidului național liberal, publică la adresa «aliaților» articole care întrec cu mult în violență pe cele publicate de noi.

«România Mare», zic unii, s-a înființat, ce-i drept, dar e desființat statul românesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hotarele deschise și spre Bulgaria, și spre Serbia, și spre Ungaria, și spre cehoslovaci, și românii au să-și mistuie puterile vii cu o iredentă bulgară, cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar și cu una ucraineană, ca să nu mai vorbim și de cea germană ori de milionul de evrei - acum toți cetățeni cu razăm puternic mai ales în Anglia și în America. Au trecut timpurile când românii erau stăpâni pe țărișoara lor: trăiesc în țară mare, dar sunt legați-ferecați atât politicește, cât și în viața lor economică. După toate acestea ne așteptăm ca azi-mâine să se deschidă chestiunea panslavistă printr-un război cu Serbia, care-i are pe toți slavii în partea ei, în vreme ce noi am pierdut și stima, și încrederea, și simpatia tuturor popoarelor.

Îți spun acestea din pușcăria de la Văcărești și vei înțelege faptele petrecute mai înainte de a mă fi întors iar aici.

Am plecat la Modern cu inima îndoită.

Colonelul Victor Verzea făcuse adică recurs contra sentinței prin care fusese osândit la moarte. Când maiorul Angheleanu venise la Văcărești, ca să-l ducă la Jilava, sentința nu era încă definitivă. Unul dintre cei de față a dat deci cu socoteală că mult nu are să stea colonelul la Jilava, căci Curtea nu va confirma sentința.

«Aș’! - a zis maiorul pe rânjite. Am să-l duc în dosul fortului și să pun câțiva soldați să-l împuște.»

Acesta era spiritul atunci predomnitor: la ce puteam să mă aștept eu, care în gândul celor puternici sunt cu mult mai vinovat decât colonelul, eu, om îmbătrânit în rele, și n-am nici starea, nici legăturile acestuia?

Sosit la Modern am fost însă mai vârtos pătruns de simțământul acesta.

De-a pururea distribuitorul nostru Bolentin a făcut adică selecție: la Modern a internat numai pe cei mai vinovați șapte dintre noi, cu mine în frunte, iar pe ceilalți i-a trecut la alt hotel.

Nu mă încumet să fac încercarea de a-ți spune care-mi era starea sufletească în clipa intrării mele în hotel. Îți voi spune numai că din iad veneam și tot în iad intram.

Închipuiește-ți la un colț o casă cu două rânduri în formă de pi grecesc, cu fundul spre miază-zi și cu o aripă spre răsărit, cu alta spre apus, iar la mijloc curte asfaltată cu poarta spre miază-noapte, în altă stradă. Intrarea și scara sunt la mijlocul aripii dinspre apus. Deasupra fundului și al aripii dinspre răsărit sunt și mansarde.

În casa aceasta se află cel mai spurcat dintre așezămintele născocite de oamenii din veacul nostru.

Un derbedeu, o pușlama ori un craidon care prinde o fată pe uliță ori o ademenește din casa părintească, o aduce la Modern, închiriază unul dintre iatacurile cu câte un singur pat, stau amândoi un timp oarecare, apoi pleacă - de cele mai multe ori el pe intrarea de la apus, iar ea pe portița ce dă în strada mai dosnică de la miazănoapte.

Acum, în rândul de sus al aripii de la răsărit și al fundului, se aflau curtea marțială franceză, biroul acelei curți și câteva odăi pentru funcționarii curții și pentru poliție, iar în mansarde erau închiși condamnații, mai ales algerieni.

Pentru noi rezervase marele distribuitor, în aripa dreaptă, dinspre apus, la dreapta scării, cinci iatacuri cu câte un pat.

Francezii și arestații lor vorbeau cu zgomot, râdeau, cântau, se certau. Din când în când câte unul dintre dânșii își aducea femeia culeasă de pe stradă. Un jandarm aducea și el câte doi-trei camarazi legați cu sfoară unul de altul, oameni prinși cu mâna în buzunarul altora ori bătăuși neîmblânziți. Pe coridoarele strâmte se înghesuiau pe îmbrâncite «frați francezi», derbedei, craidoni, fiecare cu soața respectivă, unele cu voal des peste obraz, altele îndrăznețe și cu capul ridicat, iar românașii din garda noastră stăteau prin colțuri căscând a foame prelungită.

«Bine, ce e aici? Unde ne-au adus pe noi?» - am întrebat eu.

Carnabat, un om înalt, bine hrănit și molatec, un fel de turc nepăsător, pe care nu-l scoate nimic din țâțâni, se uită lung la mine.

«Ce să fie!? - îmi răspunse. Hotel Modern. Așa e totdeauna aici, unde fiecare odaie este închiriată de câte zece ori pe zi și mai ales pe noapte.»

«Mă iartă - i-am zis - dar tot era mai bine la Văcărești.»

«O să vezi că nu» - mă încredință dânsul, și știa omul’ce zice.

Mai întâi și mai întâi puteam să primim vizite fiecare în iatacul lui, oricând în timpul zilei, ba chiar și peste noapte. Puteam de asemenea să și mâncăm ori să bem fiecare ceea ce-i dădea mâna. Nu ne oprea nimeni să ne uităm pe fereastră, nici să ne plimbăm prin curte, nici să ne adunăm, ca să stăm de vorbă.

Chiar ziua următoare a venit soția mea să mă vadă și am stat ceasuri întregi de vorbă. Am luat înțelegere să-mi trimită în fiecare zi mâncărică și tot ceea ce-mi va fi trebuind. Venea apoi în fiecare zi aproape, încât parcă și aici eram acasă. Păcat numai că ne aflam la Hotel Modern unde lumea era obișnuită să vadă numai femei mai tinerele intrând și ieșind.

«Mie puțin îmi pasă - grăi soția mea - dar e greu pentru soțiile celorlalți, care toate sunt tinere și frumoase. E în tot cazul cea mai urâtă parte a pedepsei la care sunteți supuși.»

«Dă-i încolo! - i-am răspuns. Cea mai stricată dintre femeile ce intră în casa aceasta are și ea mai multă pudoare decât cei ce-au crezut că mă batjocoresc trimițându-mă aici. Batjocorită e țara, care nu știe să cinstească pe bătrânii ce și-au petrecut viața ostenind ca să ridice nivelul ei moral și intelectual. Să-i lăsăm în plata Domnului și să ne căutăm de treburi.»

Așa am și făcut. Greu îmi era numai când se nimerea să vedem pe acolo câte o fată pe care o știam din familie ce se bucură de bună reputație.

«Să fie pe sufletul celor ce suferă în capitala țării asemenea spurcăciune!» - ziceam și atunci și mă făceam că nu văd și nu înțeleg.

Ceilalți - tot ca noi - așa dau cu socoteală.

Bolentinul, om bun ca totdeauna, nu m-a lăsat singur, căci oricum Ia bătrânețe e bine să aibă oricine un suflet pe lângă dânsul. Nu poți să știi ce i se poate întâmpla mai ales în timp de noapte. Mi-a dat deci tovarăș de iatac pe Saniil Grossmann, un om de vreo patruzeci și cinci de ani, cu care ne nărăveam foarte bine.

E același care mi-a fost tovarăș și în sala cea mare și luminoasă de la Văcărești.

Aveam în iatac un pat și o dormeză, o măsuță, două scaune, un dulap pentru haine și rufe, un cuier, o fereastră și o chiuvetă pentru apă caldă și apă rece. Fără apă caldă - Hotel Modern nu se poate.

Păstrând tradițiile de la Luvru, l-am rugat să ocupe patul, iar eu am rămas pe dormeză. Când mă așezam la masă, o împingeam spre pat. Când se așeza el, o împingea spre dormeză.

«Scuze, te rog!»

«Nici o supărare!»

Când îmi așezam eu hainele în dulap, el atârna pe ale sale de cuier. Când așeza dânsul pe ale sale în dulap, atârnam eu pe ale mele de cuier.

Când el își punea lucrurile în rafturile de sus, rămâneau pentru mine cele de jos - și viceversa.

Când el se spăla la chiuvetă, eu mă pieptănam ori mă rădeam și iar viceversa.

Când venea soția lui, o cocoană mai tânără și foarte simpatică, venea și soția mea; ei ședeau pe pat, iar noi pe dormeză. Dacă se întâmpla ca doamna Grossmann să-și aducă și copiii, un băiat de vreo 12 și o fetiță de vreo doi ani, utilizam și scaunele. Dacă se întâmpla ca doamna Slavici să vină tot atunci însoțită fie de vreuna dintre fete, fie de vreunul dintre fiii ori ginerii ei, ne înghesuiam cum da Dumnezeu.

Niciodată el nu m-a supărat pe mine, și cred că nici eu nu l-am supărat pe dânsul. Deși mai înainte de a fi avut parte de Văcărești, abia o dată, de două ori ne văzuserăm - așa în treacăt, trăiam parcă împreună ne-am fi petrecut copilăria.

Îți spun acestea drept dovezi că Bolentinul făcea distribuția nu numai cu bunăvoință, ci și cu multă pricepere. Într-adevăr, nici Grossmann n-ar fi putut s-o ducă cu ceilalți atât de bine ca și cu mine, nici eu n-aș fi putut să mă împac cu vreunul dintre dânșii ca și cu Grossmann.

Guvernanta mă ceartă mereu că sunt om dezordonat și zăpăcit, care nu ține nici la curățenie, nici la buna rânduială. Hârtii și cărți îmi stau claie peste grămadă pe masă și prin sertare; când fumez scap cenușa pe jos, arunc chibriturile cât colo, ba scap chiar și mucuri de țigară; când mănânc, îmi pătez hainele; plec adeseori diminețile la școală fără cravată, ba pe ici, pe colo chiar și fără guler și fac mereu gălăgie că mi-a luat cineva ochelarii, pe care îi am într-unui din buzunarele în care nu sunt obișnuit a-i pune, ori pana de gâscă, pe care o am la ureche. Toate acestea și multe altele de felul lor pot să fie adevărate, dar nu dovedesc că sunt om dezordonat și zăpăcit. E o năpăstuire pornită din exces de purtare de grijă. Adevărul e că mă simt nenorocit când văd împrejurul meu necurățenie și lipsă de bună rânduială și am un adevărat cult pentru cei ce-și dau osteneala de a le face împrejurul meu toate curate și bine rânduite. Mie parcă mi-au înseninat cerul.

Ei bine, cel mai apropiat vecin al nostru era Carnabat, un om care stă toată ziua cu pipa în gură, dar nu are niciodată cu ce s-o aprindă, ci umblă mereu de ici până colo ca să cerșească foc. Te pomenești cu el în toiul nopții bătând la ușă și întrebând: «Foc aveți?» După ce și-a aprins luleaua se tolănește în pat și citește, citește, citește. Suferă de o înspăimântătoare manie de a afla ce-au gândit și simțit alții, și-o adevărată minune e un autor român ori francez ale cărui opere nu le cunoaște. Cărțile bune le citește pentru mulțumirea ce simte citindu-le, iar cele proaste îl ademenesc prin hazul ce-și face de prostia autorului. Când s-a pus apoi la citit, e om fericit dacă-i mai arde și luleaua și puțin îi pasă de cele ce se petrec împrejurul lui, toate stau claie peste grămadă nu numai pe masă și prin sertare, și până chiar și pe sub pat, și dac-ar lua casa foc, el nu și-ar scăpa decât cartea pe care din întâmplare o avea în mână.

Mâncat, nemâncat, băut, nebăut, el e om fericit câtă vreme îi arde luleaua și are ce să citească. Din când în când îl vedeam însă posomorât, morocănos și pornit pe ceartă.

«Nu mai are omul acesta ce să citească», îmi ziceam și mă feream din calea lui.

Ar fi fost oare, cu puțință, ca el și eu să ne nărăvim ca tovarăși în același iatac strâmt!?

Grossmann al meu, om de o inteligență scăpărătoare, citise și el mult în viața lui și citea și acum - așa, mai pe ales, dar, ziarist în puterea cuvântului, nu avea mania cărților, ci a ziarelor. Era nemângâiat când nu putea să-și procure toate ziarele ce apar ori vin la București, fie ele românești, nemțești ori franțuzești. Eram adeseori uimit de pregătirea vastă pe care o avea pentru cariera lui: oameni, stări de lucruri, întâmplări, combinații, toate le știa. Nu se puteau ivi în viața europeană mișcări asupra cărora nu era dumirit. Când punea deci mâna pe gazete, el nu mai exista pentru ceilalți muritori. Îl văd, parcă, și acum șezând la masă, mai rar tolănit: dădea mereu din cap, ridica mereu umerii, clipea din ochi, făcea fel de fel de gesturi, om pierdut în lumea gazetăriei. După ce-și citea gazeta, o arunca pe jos și lua alta. Eu trăgeam cu coada ochiului și, când vedeam că nu mă simte, i-o șterpeleam, nu ca s-o citesc, ci ca să mi-o pun la căpătâi, sub puișor. Am și azi câteva kilograme de ziare aici la Văcărești sub căpătâiul meu și dorm foarte bine pe ele.

Carnabat are și el slăbiciunea de a citi gazete, dar el e cu gazetele ca și cu focul pentru lulea: când cu gândul nu gândeai, te pomeneai că bate la ușă: «O gazetă citită mai aveți?».

Ce căpătâi mai puteam să am cu asemenea om?

Dincolo de Carnabat se afla Teodorescu Arghezi, antipodul lui Carnabat, un om singur în felul lui, fost călugăr în timpul tinereților, iar acum ziarist mult lăudat.

Ar trebui să scriu foarte multe și să-mi cântăresc fiecare vorbă de câte șapte ori pentru ca să te dumiresc asupra acestui om, repet, singur în felul lui. Gândul meu e însă numai să-ți arăt câtă pricepere a avut Bolentinul când a dat cu socoteală că Arghezi nu poate nici el să stea decât singur cu sine.

Închipuiește-ți un om scurt și cam gros, oacheș, cu mustață tunsă și chipeș, care pășește mărunt, vorbește pițigăiat și cântărește fiecare cuvânt mai înainte de a-l fi rostit rar și răspicat. Curat și bine îngrijit în toate amănuntele înfățișării lui, cu deosebire cuviincios și oarecum umilit, el mai are și toate aparențele unui om de o modestie excesivă. E cu toate acestea om cu trebuințe nemăsurate: își schimbă chiar și în temniță de mai multe ori pe zi îmbrăcămintea - totdeauna croită după cele mai noi modele; își are cățelușul spălat în fiecare zi cu săpun; alege cele mai scumpe și mai variate bucate și cele mai gustoase băuturi; mănâncă mult, tacticos și îndelung - numai pe față de masă albă ca zăpada de curând căzută; își șterge furculița, cuțitul și lingurița de trei ori cu șervieta curată mai înainte de a se folosi de ele. Nu mai e nevoie să-ți spun că în iatacul lui totdeauna bine aerisit era o curățenie desăvârșită și o bună rânduială penibilă până în cele mai mici amănunte.

Vai ar fi fost de capul meu, de-al lui Grossmann ori de-al lui Carnabat, dacă Bolentinul ar fi avut inima haină de a osândi pe vreunul dintre noi să-i fie tovarăș de iatac lui Arghezi. Dacă nu ne-ar fi luat el la goană, ne-am fi luat noi lumea-n cap și-am fi evadat.

Bunul lui prieten, Dem. Teodorescu, a stat, vai de el, o noapte cu dânsul, iar ziua următoare i-a căzut Bolentinului în genunchi, ca sări mute cât se poate de departe, pe coridorul dinspre «frații francezi» - tot numai el singur.

Mai era, dincolo de Arghezi, un om cu care aș fi stat bucuros chiar și în fundul iadului, Hertz, baronul, un tânăr plin de viață, de duh și de dulceață cum rar găsești în cărările vieții, un om care nu avea ce să caute prin închisori. Acesta avea însă tovarăș, ba chiar tovărășie.

Mai bine de cum a făcut-o nu putea s-o facă Bolentinul țării distribuția: toți ne simțeam bine, chiar mai bine decât la Văcărești. Lui i se cuvine deci cinstea și lauda dacă viețuirea ne-a fost mai rodnică decât la Văcărești, unde nu a scris, pe cât știu eu, nimeni nimic.

Carnabat, când nu avea ce să citească și-i ardea luleaua, scăpa de parapon, avea un fel de clipe de luciditate și scria poezii frumoase, pe care mi le citea.

Arghezi și Dem. Teodorescu scriau și ei - mai ales noaptea - lucruri fără îndoială frumoase, pe care însă nu ni le-au citit.

Grossmann scria când ziua, când noaptea, după cum îi venea pofta, pare-mi-se, impresii de la Văcărești și de pe la Modern.

Eu, prietene, am scris Căile Morților și Prințesa, destul pentru timpul petrecut în Hotel Modern.

Numai rar de tot se întâmpla să scriem amândoi în același timp. Erau mișcările mesei, care făceau peste putință asemenea emulație.

De obicei, când Grossmann își citea gazetele, eu scriam în toată tihna la masă, ceea ce nu mă împiedica de a-i șterpeli din când în când câte una dintre gazetele aruncate pe jos.

El își avea apoi particularele reguli de viață.

Câteodată se întindea pe înserate în pat și trăgea până pe la unsprezece, așa îmbrăcat, un pui de somn.

Eu profitam de ocazie, stăpâneam singur masa și scriam până pe la zece băgând bine de seamă ca nu cumva să-l deștept. Când el se deștepta, eu dormeam. Stăpân deci acum el pe masă, își scotea din dulap mâncărica și cina, apoi cam pe la douăsprezece începea să scrie nesupărat de nimeni și scria înainte cam până pe la două- trei, când se dezbrăca și el și se culca în toată regula. Se întâmpla câteodată să mă deștept, dar mă întorceam spre perete și-mi căutam de somn.

Ziua următoare mă sculam ca de obicei între cinci și șase și mă bucuram de masă până pe la nouă, când se scula el. Nedormit și ursuz, el se spăla pe îndelete și se îmbrăca pe căscate, iar eu mă bucuram înainte… Pe la douăsprezece iar trăgea un pui de somn până pe la două, când se scula și lua masa.

Regulile de viață ale lui nu erau însă plictisitoare. Altă dată se dezbrăca și el ca toată lumea și se culca pe la nouă seara. Acum se scula și se îmbrăca pe la unu ori pe la două din noapte. Iar altă dată se scula pe la cinci dimineața și nu se mai culca până la șase seara.

Eu mă potriveam când într-un fel, când într-altul, și nu mi s-a întâmplat niciodată să am cuvinte de a mă supăra. Atât Căile Morților cât și Prințesa sunt dovezi vii că mă simțeam bine în iatacul acela strâmt și că proști au fost afără din cale cei ce au crezut că mă umilesc și-mi amărăsc viața băgându-mă în cea mai spurcată dintre casele din București.

Nu! - de mine nu se prinde nici o murdărie aruncată din gând hain asupra mea.

II

Iubite amice,

Am fost, precum știi, duși la hotelul Modern pentru ca să ne pregătim pentru proces, deci să studiem dosarul și să luăm înțelegere cu apărătorii noștri.

Dacă de aceasta e vorba, eu puteam să rămân la Văcărești.

Dosarul ne-a fost pus la dispoziție trei zile mai înainte de pertractarea cauzei în fața curții marțiale. Puteam să-l studiem de la 9 până la 12 și de la 3 până la șase. Era un mare teanc de hârtii împreunate sub titlul «Carnabat și ceilalți» la care mai adăugase comisarul regal un car de ziare, în care erau însemnate cu creion sute de articole incriminate. Toate acestea aveau să le studieze în timp de 18 ceasuri douăzeci și cinci de acuzați și apărătorii lor. Îndeosebi eu, care nu știu să dau năvală și să răzbesc pe îmbrâncite, abia peste umerii altora am ajuns să văd dosarul, iar dintre articolele mele incriminate n-am reușit să citesc nici unul.

Mă vedeam băgat într-o căldare cu alți 24 de oameni, cu care nu aveam nimic, nici în clin, nici în mânecă și care nu mi-au fost și nici n-au să-mi fie vreodată tovarăși de luptă. Pe cei mai mulți dintre dânșii acum îi vedeam întâia oară, iar cu alții abia pe ici, pe colo vorbisem în treacăt.

Așa-zișii judecători erau apoi tot oameni care nu mă cunosc, nu sunt dumiriți asupra trecutului meu, nu știu care e rostul meu în viața poporului și astfel nu sunt în stare să mă judece.

Când comisarul regal m-a întrebat care-mi este apărătorul, am răspuns că nici unul.

«Voi da curții lămuririle ce voi crede de cuviință - am zis - dar de apărat n-am să mă apăr.»

Mi-a fost deci numit apărător din oficiu.

Bolentinul nostru, însă, în rechizitoriul său n-a mai vorbit de «Carnabat și ceilalți», ci de «Slavici și ceilalți», m-a pus adică pe mine în frunte și ceilalți s-au adăpostit în dosul meu. Apărătorii acestora au ținut deci să mă apere și pe mine, ceea ce era în interesul clienților lor. E de sine înțeles că nu-mi rămânea decât să le mulțumesc. Le și sunt recunoscător.

Deși nepregătiți pentru apărarea mea îndeosebi, mai ales Socor, Periețeanu, frații Mora amândoi, Radu Rosetti, Micescu și Negreanu au scos cu căldură și cu multă pricepere la iveală nedreptatea ce mi s-ar face dacă aș fi osândit. Încă mai vârtos le eram și le sunt recunoscător adversarilor mei politici Cocea și Costaforu, precum și apărătorului din oficiu, maiorul Steriadi, care m-au apărat cu toată râvna.

Pus însă în strânsă legătură cu ceilalți acuzați, eu eram oarecum ferecat, încât nu mai puteam să fac decât ceea ce se părea potrivit cu interesele de apărare ale coacuzaților mei.

Cunoști întrucâtva spiritul de solidaritate al ziariștilor. În timpul procesului el s-a dat încă mai învederat pe față.

Au fost, ce-i drept, doi inși, Carnabat și Grossmann, care nu s-au sfiit a pune în primejdie soarta celorlalți făcând mărturisirea că ei au lucrat din convingere și pe deplin încredințați că servesc țara susținând politica tradițională alături cu oameni de frunte cum sunt P. P. Carp, Teodor Rosetti, A. Marghiloman și mulți alții.

Arghezi și Dem. Teodorescu, oameni mai subțiri, au prezentat curții dovezi neîndoioase că dânșii au primit de la generalul lliescu, deci de la guvernul liberal, bănet, ca să înființeze un ziar și o revistă, în care susțineau după inspirații primite tot ceea ce au susținut și în coloanele Gazetei Bucureștilor.

Antim a produs chiar dovadă că a colaborat la Gazeta Bucureștilor numai ca agent al poliției secrete române.

Ceilalți, oameni mai mărunți, erau și ei tot francofili, pe care nevoile vremii i-au silit să scrie la Gazeta Bucureștilor, ca să nu moară de foame. Aceștia au adus martori care vorbeau cu oroare despre criminala infamie a celor intrați în slujba dușmanului și jurau că cutare ori cutare în adevăr n-ar mai fi avut ce să mănânce dacă nu s-ar fi căpătuit la Gazeta Bucureștilor.

Au urmat apărătorii care, datori a dispune curtea în favorul clienților lor, recunoșteau că noi cei câțiva încăpățânați suntem greu vinovați, dar clienții lor n-au să fie socotiți deopotrivă cu noi.

Eu, săracul de mine, mi-am început mărturisirea dându-mi pe față mirarea că stau pe banca acuzaților alături cu niște oameni nevinovați. Poate că erau vinovați de fapta pe care au săvârșit-o fie siliți de împrejurări, fie ademeniți de alții. Eu sunt însă un făcător de rele care de cincizeci de ani acum stărui cu îndărătnicie și am îmbătrânit în rele. Țin să spun aceasta pentru ca să nu fiu judecat cu toptanul și ca ceilalți să nu fie socotiți părtași la vina mea.

Așa a înțeles, se vede, și comisarul regal, totdeauna leventul Bolentin, lucrurile, căci a fost de o rușinoasă violență, pot să zic chiar bădărănie, față cu mine.

Nu mă mai slăbea Bolentinul din «bătrânule Slavici», îmi spunea că are să-mi fie rușine de faptele mele, mi-a zis «tâmpit», mă amenința că-mi va fi astupată gura cu pământ, că am să mă sting la Văcărești, știind că de față mi-e soția împreună cu fiul și cu două fiice ale noastre, striga, răcnea și gesticula și în cele din urmă a «proferat» vorbele: «când marile interese ale neamului cer, puțin importă dacă o familie își pierde capul».

Am voit să cer cuvântul, ca să-i spun curții ce-am pățit în fața curții cu jurați din Cluj.

Apărătorii au sărit cu toții să mă oprească rugându-mă să nu indispun curtea.

Nu-și dădeau, așa se vede, seamă, că vorba nu era de mine, ci de demnitatea statului român, pe care președintele curții nu știa s-o apere. Pe mine putea Bolentinul acela să mă înjure și de mamă, cum l-a înjurat pe Carnabat, aceasta fie la Obor în grădina lui Eliad, fie în Dealul Spirii la Niță Stere, fie la Femina ori la Marița Blonda unde nu putea să mă găsească, nu însă în fața unei curți alcătuite de ofițeri români, unde nu mă dusesem, ci eram dus. Obraz trebuie să ai ca să legi pe un om cot la cot, să-i pui la spate santinelă cu baioneta în pușcă și apoi să-l înjuri după plac.

Asta mi-a fost soarta timp de cincisprezece zile cât s-a tărăgănat procesul: mereu mi se cerea să tac ca să nu indispun curtea.

Mi-am luat notiță și despre izbucnirile pătimașe ale comisarului regal, și despre multele prăpăstii pe care le-a spus și mi-am închipuit un fel de contra-rechizitoriu pe care eram hotărât să-l desfășor la sfârșit, după ce mi se va fi pus întrebarea dacă mai am ori nu să adaug ceva la cele spuse de apărători.

S-a întâmplat însă că pledoaria lui Periețeanu a fost într-adevăr foarte strălucită. Mi s-a cerut deci din toate părțile să nu mai vorbesc, căci aș strica efectul produs de acea pledoarie.

Nu m-am învoit. Ar fi fost prea mult din partea mea. M-am învoit însă să suprim din cele ce aveam de gând să spun tot ceea ce, după părerea apărătorilor, ar fi indispus curtea, deși eram încredințat că sentința nu atârnă nici de la bunele, nici de la relele dispoziții ale oamenilor însărcinați să dea celor puse la cale aparențele unei judecăți.

Am rostit deci o cuvântare ciopârțită, fără cap și fără coadă, lipsită de legătură, un fel de potpuriu retoric.

Am păstrat însă atât stenogramele, cât și notițele ce adunasem și am să-ți trimit cuvântarea drept document istoric, din care urmașii se pot dumiri și ei asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața.

Sentința a fost, cum mă așteptam să fie, o nouă și mai învederată dovadă că întru fericire pomenitul Rietz vedea bine lucrurile când cita din infernul lui Dante vorbele „Lasciate ogni speranza!”.

Curtea marțială din București nu a găsit însă cu cale să-și rostească sentința în fața noastră, a acuzaților, ci ne-a închis într-o sală depărtată unde eram păziți de santinele.

Când grefierul a venit să ne citească sentința, fiică-mea Lavinia, intrată și ea la mine, a început să plângă.

„Plângi, fata mea, plângi - i-am zis - dar nu pentru că vezi osândit pe tatăl tău, ci pentru că ai să-ți petreci viața în țara aceasta, care suferă asemenea rușine. Adu-ți aminte de Crăiniceanu și gândește-te la colonelul Verzea: față cu mine curtea a fost de o extremă indulgență.”

Totdeauna avântatul Bolentin, care-mi auzise vorbele, stătea la o parte.

Mă știi că eu n-am fost niciodată nici germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil: este iubirea de oameni și de pace ceea ce au hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate să fie decât ceea ce rezultă din fireasca desfășurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omenești, o înjosire morală, care nu li se poate ierta decât celor nevoiți a-și apăra viața.

Vei întreba, poate - de ce n-am spus aceasta și în fața curții marțiale.

Pentru că eram cu minte. Dacă o făceam, eram osândit la moarte.