Închisorile mele/La Domnești

 

I

Iubite amice,

Am să te dumiresc asupra celor întâmplate când cu zilele trăite de mine în închisoarea militară din fortul Domnești.

Mai înainte însă de a fi făcut aceasta, am să-ți povestesc o întâmplare petrecută în timpul copilăriei mele.

Tata, fie iertat, cumpărase o biblie ilustrată, la care ținea mult. Eu nu știam încă să citesc, îmi plăcea însă să frunzăresc prin carte, ca să mă uit la ilustrațiile cele frumoase. Râvnind deci la mulțumirea de a le fi făcut și altor copii parte de plăcerea aceasta, am luat fără știrea părinților mei cartea, să le-o arăt. Dat apoi jocului, m-am întors fără ea acasă. Am pierdut-o se vede, ori a furat-o vreunul dintre dracii aceia, destul c-am și uitat-o.

După câteva zile tata a căutat cartea și, supărat că n-o poate găsi, m-a întrebat unde este.

«Nu știu!» i-am răspuns eu.

Spuneam adevărul, căci nu știam ce s-a făcut cartea și nu i-o dădusem nimănui. Luat însă de scrut, am mărturisit în cele din urmă că am luat cartea, ca să le-o arăt copiilor din vecini, dar nu mai știu ce s-a făcut cu ea.

Tata era foarte supărat că s-a pierdut biblia cea frumoasă, pe care mai ales de dragul meu o cumpărase, iar mama, încă mai supărată pentru că am încercat să scap cu minciuna, stăruia ca tata să-mi tragă o bătaie pe care să n-o mai uit toată viața mea.

«Cu minciună începe copilul - zicea dânsa - și cu tâlhăria în drumul mare sfârșește omul în toată firea.»

Tata însă, om slab din fire, nu era în stare să mă bată, a născocit dar altă pedeapsă după părerea lui și mai aspră.

Într-un colț al curții se aflau cotețele de porci clădite din bârne groase și acoperite cu șindrilă. Deoarece porcii erau duși, ca în toate zilele, la baltă, el m-a luat pe sus și m-a închis într-unui din cotețe.

Mama a început să plângă. Pedeapsa i se părea aspră, umilitoare, afără din cale nemiloasă, încât se temea ca nu cumva să-mi pierd mințile chinuit de rușine, de purici și de muscărie.

Tata era însă neînduplecat și a trebuit să treacă un timp oarecare pană ce a ajuns să se înmoaie și să zică: «Destul a fost».

Când au venit să-mi dea drumul, m-au găsit alergând pe sărite de ici până colo, ca să prind muște, și săltând de bucurie când reușeam să iau în palmă câte două-trei deodată.

Tot cam la fel au fost și suferințele prin care m-au trecut cei ce m-au trimis în încă mai murdara porcărie de la Domnești.

Petrecusem toată vacanța mare la Panciu, numai eu singur cu turcul Ali, pândarul viei, un albanez credincios, și munceam câte 12-15 ceasuri pe zi la masa din cerdacul cramei.

În ajunul zilei de Sfânta Maria terminasem, în sfârșit, sintaxa mea. Mi-am strâns cu toată îngrijirea manuscrisul și-am împreunat într-un mare pachet notițele adunate timp de ani îndelungați și cărțile pe care le consultasem. Mai înainte de a începe altă lucrare, am făcut o lungă plimbare de repaos de la Crucea de jos prin Panciu la Crucea de sus și de acolo la Străoani, de unde m-am întors prin valea Șușiței, un drum de vreo opt ceasuri. Obosit de drumul acesta, m-am culcat mai devreme decât de obicei, dar n-am ajuns să ațipesc când am primit o depeșă, în care soția mea stăruia să nu mai stau, cum fusese vorba, până după Sfânta Maria mică, ci să mă întorc fără de întârziere acasă.

Mai erau vreo două ceasuri până la plecarea din Panciu a trenului. Am adunat dar pe apucate ceea ce puteam să iau cu mine și am grăbit la gară, de unde am plecat apoi la Mărășești. Aici era o îngrămădire înspăimântătoare: trenuri peste trenuri, militari și iar militari, lume și iar lume, încât mi-a fost peste putință să răzbesc la casa de bilete. Intrând deci trenul de București în gară mi-am luat geanta și-am sărit pe scara celui mai apropiat vagon. Așa am rămas până la București, stând pe scară, ținându-mă de mânerul ușii și purtând în cealaltă mână geanta. Bilet de drum n-a mai ajuns nimeni să-mi ceară.

Dimineața pe la opt am sosit frânt de oboseală acasă.

«Ce-i? - ce s-a întâmplat?» - am întrebat.

«Nimic - mi-a răspuns soția mea. Mi s-a spus că mâine formează Maiorescu guvernul, dar eu cred că România declară războiul. Așa ori așa, e bine să fii acasă.»

Pornirea mea firească era să mă culc, în sfârșit. Nu mai aveam însă în casă decât douăzeci de lei, iar ziua următoare era sărbătoare. Am făcut o baie, m-am primenit și-am alergat la casierul școlii să-l rog să-mi anticipeze leafa pe August, pe care aveam s-o iau peste câteva zile.

Am sosit prea târziu. Plecase. După masă m-am dus prea devreme. Nu era încă venit la birou. Am așteptat, m-am dus prin oraș, ca să iau informații asupra situației, m-am întors și iar nu l-am găsit, iar am așteptat, iar m-am dus în oraș, tot așa până pe înserate, când m-am întors posomorât acasă.

Am cinat apoi și am ajuns în cele din urmă să mă pot culca.

«Dar cei douăzeci de lei!?» mă întrebă soția mea.

Cheltuisem din ei, stând la o cafenea, un leu și patruzeci de bani. I-am dat ei 16 lei și-am păstrat la mine restul de doi lei și șaizeci de bani.

Cam pe la zece eram culcat, dar nu dormeam încă. Soția mea veni să-mi spună că comisarul de poliție a venit să mă poftească la secție, ca să-i dau oarecare informații.

M-am îmbrăcat în pripă, fără ca să iau cămașa de zi și jiletca, și am coborât în sufragerie unde aveam și masa de lucru.

L-am găsit pe comisar, un oarecare Tătaru, pare-mi-se, însoțit de doi sergenți și de un agent de la «siguranță», care aduna hârtiile ce se aflau pe masă și prin sertare.

Soția mea nu se îndoia că vorba e în adevăr de oarecare informații. Fusesem însă adeseori insultat pe stradă și nu mă prea lăsa să umblu singur; mai ales serile, numai însoțit de ea puteam să ies. Știindu-mă apoi și om care nu își prea pune pază gurii, a venit și ea cu mine, ca nu cumva să spun vreo prostie și ca să nu mă întorc singur acasă.

La secție era multă lume, care aștepta să i se ia cuvenitele informații. Am așteptat și-am tot așteptat și noi să ne vină rândul. Pe la unsprezece am rugat-o să se întoarcă acasă. N-a făcut însă aceasta decât după ce unul dintre subcomisari i-a făgăduit că mă va însoți el când mă voi întoarce acasă.

Era pe la miezul nopții când ni s-a spus că lămuririle avem să le dăm la prefectura capitalei. Ne-am înșirat deci, vreo douăzeci de inși, doi câte doi, și doi sergenți, unul în frunte, celălalt în coadă, ne-au dus pe uliți mai dosnice la poliție.

În drum mi s-a întâmplat întâia oară în viața mea să intru în conflict cu puterea publică a unui stat, de astă dată cel român.

Plouase zilele acelea și mai era pe ici, pe colo câte o băltoacă. Nimerindu-se una din băltoace în calea noastră, eu am ieșit din șir și-am ocolit băltoaca pentru ca să nu stropesc pe cei din apropierea mea.

«Ține șirul!» - se răsti sergentul din dosul nostru.

Eu mă întorsei zâmbind spre el.

«Nici unul dintre marile interese ale patriei nu cere să ne bălăcim prin băltoace», îi zisei.

«Ține-ți gura, că te umflu», strigă dânsul scos din sărite.

Gândindu-mă la povețele înțelepte ale soției mele, am și tăcut, dar peste câtva timp am dat peste un șanț de canalizare, care ne tăia drumul și coloana întreagă a trecut pe trotuar.

«Țineți șirul, domnilor, că se prăbușește patria, dacă vă abateți din drum», strigai eu pornit pe râs.

Paznicul bunei rânduieli cetățenești iar își pierdu sărita.

«Dă înainte, dă înainte! - grăi dânsul. Moșul acela obraznic nu știe ce-l așteaptă la prefectură!»

Avea toată dreptatea. Nu știam eu. Nu știa însă nici el. Nu știa nimeni. Își pierduseră cu toții capul.

Comisari, subcomisari, sergenți, jandarmi, agenți secreți aduceau mereu fel de fel de oameni, bărbați, femei, băieți și fete, de prin toate mahalalele, încât birourile, gangurile, pivnițele și curțile poliției nu-i mai încăpeau și pretutindeni lumea se îmbrâncea, striga, țipa, plângea pe bocite ca la poarta iadului, iar dinspre bulevard și dinspre biserica Zlătarilor răsunau mereu strigătele mulțimii amețite de vorbărie, când «ura!», când «huideo!», încât te așteptai în fiecare clipă să dea năvală în curtea prefecturii și să facă vărsare de sânge.

Pe noi ne-au vârât într-un birou plin de nu mai puteai să răsufli în el.

«Aici să aștepți - răcni sergentul știut. O să vină domnul inspector, ca să-ți ceară socoteală.»

Am stat însă așa tescuiți, în picioare, rezemându-ne unul de altul, până pe la două după miezul nopții fără ca să fi venit domnul inspector, care avea altă treabă. În sfârșit ni s-a spus că noi nu aici, ci în curtea din fața cazărmii de jandarmi avem să așteptăm. Am și fost apoi duși acolo.

Mă știi, iubite amice, că am oarecare măiestrie în ale scrierii; nu mă simt însă destoinic a te face să-ți închipui cele ce se petreceau în fața mea.

Era a doua noapte în care nu dormisem, alergasem mult și pe la Panciu, și pe la București, mă canonisem ca vai de mine pe scara vagonului: mă simțeam cu toate acestea înviorat și cuprins de o veselie oarecum nebunatică.

La intrarea cazărmii se afla un maior cu fața rasă, om cu mutră de babă sulemenită, care făcea cu gesturi teatrale onorurile primirii și distribuia lumea îngrămădită în fața lui poftind pe unii să intre și trimițând pe alții să fie duși la cutare ori cutare hotel, la cutare ori cutare cazarmă, pe fiecare cum i se părea mai potrivit.

Eu, după o îndelungată așteptare, am fost pus în rândul celor vrednici de intrare.

Ar fi fost și păcat să nu mi se arate cele ce mi-au văzut aici ochii.

într-o sală mare și destul de bine luminată se aflau o mulțime de paturi, în care zăceau răpuși de somn mai fericiții care intraseră la început și ei, însă unii peste alții, câte trei-patru într-un pat îngust. Cei intrați mai târziu stăteau în picioare printre paturi rezemându-se fiecare de ce putea, mai de perete, mai de vreun pat, unii căscând, alții stând buimaci de vorbă, iar alții dormind în picioare, toți dăbălați și galbeni la față. Fel de fel de oameni, între care și câțiva foști elevi ai mei, care-și făcură drum spre mine când mă zăriră.

Cuprinzându-le toate acestea într-o singură icoană vie, eu am început să râd cu hohote cum tu mă știi râzând când mi se pune câte ceva de-a curmeziș în cap.

«Domnule Profesor! - strigă cuprins de spaimă unul dintre băieți, un evreu deștept - stăpânește-te, că ai s-o pățești!»

«Dă-i dracului - îi răspunsei eu. Parcă mai e cineva care știe unde-i stă capul, ca să mă întrebe de ce râd!?»

Cei din jur se uitară cu uimire la mine, și unii dintre dânșii se depărtară pentru ca nu cumva să pățească și ei ce voi fi pățind eu.

Vei înțelege că iar n-am pățit nimic - afără de cele pățite pe urma altora din păcatele mele.

Pe la cinci am fost, în sfârșit, aruncați claie peste grămadă într-unui din automobilele ce făceau, cum se zice, «navetă» între Prefectură și gara Cotroceni, de unde pleca trenul la Domnești.

Pe drum am avut parte să văd cele dintâi semne de război: treceam pe ici, pe colo prin lumina reflectoarelor îndreptate spre cer, ca să-i caute pe afurisiții de nemți veniți să-și arunce bombele auspra cetățenilor pașnici.

Iar nu mi-am putut stăpâni râsul.

«Caraghioșii naibii! - am zis - dar tocmai cu reflectoarele lor îi călăuzesc pe aruncătorii de bombe.»

Și de data aceasta oamenii se mai depărtară de mine, ba primii și câteva ghionturi în coaste.

La Cotroceni am fost urcați în vagoane și prin crăpatul zorilor de zi ne-au descărcat și ne-au coborât în cazematele fortului, unde nu era nimic pregătit pentru adăpostirea noastră.

Intrați pe poarta cea mare a fortului, am dat într-o lărgime din care se deschideau două ganguri, unul la dreapta, altul la stânga, și lumea s-a revărsat pe îmbrâncite în ele. Eu am fost dus de puhoiul viu la stânga, unde peste puțin m-am pomenit față în față cu Sergies, patronul tipografiei în care se tipărise Ziua, un neamț cam cocoșat, dar om cu multă vlagă.

«Fă-mă, mamă, cu noroc și-aruncă-mă apoi în foc!» - zisei eu.

Îl știam adică pe Sergies încă din timpul colaborării mele la înființarea Minervei, în tipografia căreia conducea mașinile și-l știam om inimos, care credea că e ceva de capul meu și ținea la mine mai ales după ce fusesem și director al ziarului Ziua.

«A! - strigai eu. Iată și Sergies.»

El rămase într-un fel de aiurire.

«Cum!? - grăi. Și dumneata!? Până chiar și dumneata!? Se poate! Oamenii aceștia au înnebunit. Îmi pare bine! Foarte bine îmi pare că te întâlnesc! Să vii cu noi. Am sosit aici între cei dintâi, pe înserate, și-am putut să ne găsim cea mai bună dintre săli. Uite la mine: mi-am și făcut somnul.»

Mă bucuram și eu c-am dat de un om pe care mă pot rezema.

«Purici sunt?» - îl întrebai.

«Purici? Da! - răspunse el. Da’ în celelalte săli, unde - îți spun eu! - sunt chiar mai mulți.»

«Dar muscărie?»

«Multă ca pretutindeni, dar lampă n-avem, iar la întuneric muștele se adună pe tavan și nu sunt supărătoare.»

«Păduchi de lemn?»

«Pare-mi-se că tot puțini - mă încredință dânsul. Până ieri au stat însă arestați militari în sală și-au lăsat în urma lor fel de fel de alți păduchi. Grija mea însă! Eu sunt ciuma păduchilor și sfârșesc iute cu ei. Lucrul de căpetenie e că suntem noi între noi, numai oameni de înțelegere. S-au strecurat, ce-i-drept, printre noi și câte o lichea, câte un pungaș, câte un spion, dar o să le facem vânt.»

Am intrat cu gândul împăcat într-o sală lungă de vreo zece și lată de vreo șase metri: în fund, două ferestre cu zăbrele groase, iar la dreapta și la stânga câte un pat așa-zis comun, scânduri pe care dormeau câte 25-30 de oameni, unii horcăind, alții răsuflând pe șuierate.

«Asta-i sala dumitale?» îl întrebai eu zâmbind.

«O să le vezi pe celelalte - răspunse el. Nu te uita la porcii aceștia, care dorm ca bețivii. Au sosit după miezul nopții și sunt căzuți în primul somn. Haide! - urmă apoi ducându-se la unul dintre fericiții căzuți în somn. La o parte! Loc pentru domnul Slavici!»

Mi-a și făcut loc larg de puteam să mă răsfăț.

Răsuflai ușurat, mă descălțai ca să-mi pun ghetele căpătâi, îmi dezbrăcai haina, un sacou de postav groscior, ca să mă acopăr, și intrai în rândul fericiților.

«Îți mulțumesc ție, Doamne, c-am ajuns, în sfârșit, să-mi mai întind oasele», am zis pe suspinate și chiar mai curând decât de obicei am fost răpus de mult doritul somn.

Era atât de bine acolo pe acele scânduri de brad, căci bradul e lemn moale.

M-or fi durut, nu-i vorbă, pe ici, pe colo coastele, m-or fi pișcat muștele neastâmpărate, s-or fi hrănit sugându-mi sângele pureci și păduchi de tot felul, voi fi răsuflat greu de tot în aerul îmbâcsit, dar toate acestea nu mi-au stricat somnul, nici nu mi-au tulburat visurile.

Aș fi dus-o toată ziua așa, dar cam pe la opt a venit Sergies să mă scoale. Trebuia să ne punem pe două rânduri, ca să fim numărați și să ni se dea cuvenitul codru de pâine.

Deșteptat, am deschis ochii și m-am uitat voios împrejurul meu.

Mă simțeam bine, de tot bine, ca tot omul luat la goană după ce a ajuns, în sfârșit, să răsufle și să se mai întremeze.

După ce s-a citit apelul nominal, mi-am luat codrul de pâine și m-am dus la cișmea, ca să-mi astâmpăr foamea și setea. Niciodată n-aș fi crezut că e atât de dulce hrană pâinea uscată și muiată în apă proaspătă, și abia acum am fost cuprins de adâncă întristare.

«Ce-i!? - îmi zise Sergies. Dă-le dracului toate. Or să treacă și acestea. Inimă rea să nu-ți faci! Un om ca dumneata trece nepăsător prin toate.»

«Nu e vorba de mine! - îl încredințai. Mie într-adevăr puțin îmi pasă. Mă simt bine și aici. Mă gândesc însă la durerile copiilor mei și la îngrijirea soției mele, mucemța, care a suferit și are să mai sufere atât de multe de pe urma păcatelor mele. Nu știe, sărmana, ce m-am făcut, unde mă aflu și ce are să se aleagă de mine.»

«Să-i trimitem un bilețel» - stărui dânsul.

«De aici? Cum să-l trimitem? E peste putință.»

Sergies băgă mâna în buzunarul pantalonilor, scoase câteva «piese» și le zăngăni în palmă, apoi se apropie de mine.

«În România nu e nimic peste putință! - îmi șopti el la ureche. Scrie biletul și să nu-mi mai zici Sergies dacă nu-l primește doamna Slavici încă mai înainte de a se fi înserat.»

Mi-a dat apoi un creion, a rupt o foaie din carnetul său și m-am ascuns într-un colț al gangului, unde-am scris în pripă:

«Să nu fii, dragă, îngrijorată. Mă aflu la fortul Domnești, pe care-l știi din plimbările noastre. E bine aici, aer curat, lumină multă, verdeață de jur împrejur și mulți oameni cumsecade, între care și Sergies, care are grijă de mine. Voi ajutați-vă cum puteți și cu mine nu vă mai bateți capul.»

Cu toată dragostea

II

Iubite amice,

Te rog să mă ierți dacă încep spunându-ți lucruri despre care, mai ales după părerea mea, nici pe șoptite nu are să se vorbească. Am stăruit adică și stărui și acum în gândul că acolo unde e inimă curată e și gând curat, și mâna curată, și obraz curat, și gură curată; numai cu cea mai adâncă scârbă sunt deci în stare să vorbesc despre murdării nepotrivite cu firea omenească. Nu-mi rămâne însă decât să-mi fac mie însumi silă spunându-ți ceea ce trebuie neapărat să știi, dacă e vorba să fii bine dumirit asupra oamenilor în mijlocul cărora mi-am petrecut viața.

Luând bilețelul scris de mine, Sergies s-a dus să facă ceea ce știa dânsul pentru ca adresata să-l primească cât mai curând.

«Sergies - i-am zis după ce s-a întors iar la mine - aș vrea să fac ceva.»

El s-a uitat în ochii mei și m-a înțeles - cum mă vei fi înțeles fără îndoială și tu.

«Să vii cu mine - a grăit pornind spre capătul lungului șir de ferestre. E bine, destul de bine, ce-i drept, oarecare murdărie, dar cu așa ceva suntem deprinși de prin gări, de pe la restaurante, de pe la judecătorii, de pe la școli, peste tot de pe la localuri publice.»

El nu spunea adevărul: ceea ce mi-a fost dat să văd aici nu mai văzusem nicăieri, ba nici că-mi închipuisem că era cu putință.

Am fost poftit să intru într-o încăpere largă și luminoasă, pardosită cu ciment și văruită de curând.

La dreapta erau așezate bine-știutele hărdaie - încă nedeșertate, iar la stânga se afla un fel de prispă lată - tot în ciment, în care se deschideau în șir bine măsurat opt găuri, deasupra cărora stăteau pe vine opt oameni. În fața lor, între prispă și hărdaie, stăteau alți câțiva făcându-și treaba mică. Capetele oamenilor erau pierdute în roiurile de muscărie, pe jos era baltă, printre picioarele oamenilor se târau niște viermi cu coada lungă, iar pereții cei de curând văruiți erau plini de urmele degetelor șterse de ei.

M-am retras zguduit de răzvrătire sufletească.

Încă din timpul copilăriei mi se înfipsese în minte gândul că are omul să-și satisfacă pe cât se poate de regulat trebuințele trupești, nu însă fără de sfială - ca dobitoacele și fiarele - ci retras unde nu-l văd alții. În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți m-am dumirit apoi că una dintre deosebirile dintre om și animale e simțământul de pudoare și că omul care a pierdut pudoarea, încât nu se mai rușinează, e dezbrăcat de firea omenească, căzut în rândul animalelor, capabil, după împrejurări, de orice neomenie. Văzând deci cele ce se petreceau în fața mea, îmi era rușine că sunt om.

«Ce e?» - mă întrebă Sergies.

«E oare cu putință să mă bag între atâția? - i-am răspuns. Aștept să scape și să iasă ceilalți.»

«Aidadee! - grăi dânsul. Sunt aici peste trei sute de oameni, care n-au altă treabă, și zadarnică o să-ți rămână așteptarea.»

Zadarnică a și fost. Nu mi-a rămas în cele din urmă decât să mă înjosesc și eu lepădându-mă de firea omenească.

Aceasta a fost cea mai .aspră parte a pedepsei ce am suferit. Multe s-ar putea zice pentru dezvinovățirea celor ce au croit-o; rămâne însă mai presus de orice îndoială c-a fost o mișelie de a mă trimite acolo pe mine, omul de șaptezeci de ani, care a muncit mult în viața lui fără ca să fi pierdut fie măcar și numai o clipă din vedere curăția sufletului și demnitatea omenească.

Am suferit-o însă și aceasta mărginindu-mă să zic: «Să le fie de bine!»

Toate celelalte erau bune.

Două zile în urmă Sergies a făcut ce-a făcut și mi-a adus de undeva o saltea de paie, minunată saltea. N-am ajuns însă să mă culc pe ea, căci în timpul plimbării noastre prin curte a furat-o cineva. Sergies mi-a dat apoi o rogojină, minunată și asta, iar ziua următoare a pus mâna pe altă saltea, ba mi-a furat de undeva și-o perină umplută cu paie. Pe la sfârșitul săptămânii aveam chiar și pătură, ca să nu mă mai acopăr cu haina mea.

«Binecuvântat să fie bacșișul, că toate se găsesc!» - zicea neamțul meu.

Bine și din ce în ce mai bine o duceam cu de-ale mâncării: azi borș cu fasole, mâine cartofi cu borș, poimâine varză acră fără bofș și iar d-a capo. Sufeream, ce-i drept, de o boală veche, și medicii mă opriseră să mănânc fasole ori varză. Nici nu mâncasem în timpul celor din urmă vreo zece ani. Cu atât mai cu poftă mâneam acum și mă simțeam sănătos tun.

Plutonierul apoi, după toate semnele țigan, făcea, așa mai cu perdea, comerț cu lapte, cu unt, cu brânză, cu fel de fel de fructe, cu ouă. Toate se găseau, dacă le plăteai bine. Sergies mi-a mijlocit un împrumut de 40 lei și - trai ca la Domnești.

Era pe timpul când oștirile române înaintau vertiginos în Ardeal, și comandantul fortului venea să ne pună pe două rânduri și să ne facă împărtășiri despre cele petrecute pe câmpul de război.

Comandantul acesta, maiorul Angheleanu, un om oacheș ca un țigan de cea mai curată rasă, țanțoș, vorbăreț și lăudăros, ne spunea mereu că el e om de rară bunătate și se simțea ridicat în slava cerului când lumea se aduna împrejurul lui și i se uita în gură. Eu, „om mai bătrân, nu prea puneam temei pe spusele lui și stăteam mai la o parte, ceea ce după toate semnele îl jignea.

«Dar dumneata - mi-a zis el într-un rând. Ce stai așa răzleț!?»

«Sunt solist și nu fac parte din cor - i-am răspuns. Ascult mai bine de la oarecare depărtare.»

Prieteni buni nu fuseserăm noi nici până atunci, dar nici de aici înainte nu ne-am făcut.

Câteva zile în urmă am fost puși iar pe două rânduri și comandantul a venit să ne spună că domnul Ionel Brătianu l-a însărcinat să ne trateze, drept dovadă că românii sunt popor civilizat, cu cea mai mare bunăvoință. Ca să facă apoi începutul, a trecut «prin fața frontului» oprindu-se la cei ce aveau să facă vreo reclamație ori să se plângă de vreun neajuns.

Eu o singură plângere aș fi avut să-i fac. O știi care. Era însă un lucru despre care nu se putea vorbi în auzul unui atât de mare număr de oameni, care nu se plângeau și ei de el. Celelalte toate erau bune: mâncărica bine aleasă și gătită cu îngrijire, apă curată și proaspătă, culcuș minunat, pe care avea fiecare dreptul să și-l aștearnă, lărgime multă, iar celelalte veneau ele de ele, ca urmări firești ale bacșișului prescris de obiceiul pământului. M-am retras dar și acum la o parte și m-am așezat pe o laiță de lângă perete.

Plutonierul, azi locotenent la Jilava, zis și «Fiertură», se repezi la mine.

«Cum îndrăznești să șezi în fața domnului maior!?» se răsti el la mine.

Mă uitai lung în ochii lui cei negri.

Maiorul trecuse înainte și se afla departe.

«Nu în fața, ci în dosul domnului maior mă aflu», îi zisei înveselit.

«Îți mai și umblă gura!?» - strigă plutonierul gata de a mă înșfăca.

Sergies, care se afla în apropiere și-și avea daraverile cu el, i se puse în cale.

«Stai, omule, îi zise, că tu nu știi cine e bătrânul acesta!»

«Bătrân o fi, răspunse țiganul, care nu era prost, dar dacă și om de treabă ar fi, nu l-ar fi trimis stăpânirea aici.»

Cu toate acestea el nu m-a mai supărat - după ce Sergies i-a dat și alte lămuriri mai pozitive.

Aceasta a fost cea din urmă din supărările ce-am avut la Domnești: de aici înainte, tot bine și numai bine.

Zicea Sergies și mai ziceau și alții că sunt între noi și lichele, pungași ori spioni, care trag cu urechea și spun chiar și ceea ce n-au auzit ca să se pună bine cu «zbirii»; eu n-am cercetat însă dacă e ori nu adevărat aceasta; mie toți îmi erau tovarăși de suferință, care aveau deopotrivă dreptul de a cere să-mi dau silința de a le face suportabilă viața și astfel cu toți mă potriveam.

Unul singur a fost care n-a stat niciodată de vorbă cu mine.

Erau acolo mai mulți preoți catolici, între care canonicul Auner, între altele și coleg al meu la școala evanghelică, părintele Giamurov, un om cu cultură întinsă, și alți câțiva, cu care era o plăcere să stai de vorbă. Părintele Bălan, parohul bisericii române greco-catolice, fugea însă de mine ca dracul de tămâie. Ceilalți toți eram pușcăriași cinstiți, iar eu, aici ca pretutindeni om al bunei rânduieli, țineam ca nici pe părintele Bălan, mai ales pe el, să nu-l supăr. De dragul lui aș fi fost în stare să plec de la Domnești și să mă întorc acasă.

Cu toate acestea, într-una din zile ne-am pomenit cu Bolentinul distribuitor, care tot cu gesturi teatrale s-a pus să ne cearnă și să despartă bobul curat de neghină și de ciuruc.

După ce a constatat cine are și cine nu are <<fișă», a trimis pe unii acasă, pe alții la Luvru ori în Ialomița, iar pe cei rămași i-a împărțit după mutră, după îmbrăcăminte și după alte semne știute de dânsul în două categorii, oi și capre, oile pe coridorul de la dreapta, iar caprele pe cel de la stânga.

Eu am fost pus între oi și astfel m-am despărțit de Sergies al meu, care a rămas între capre.

Era aceasta o mare nedreptate, dar nu cea dintâi dintre cele ce mi se făcuseră, și Bolentinul, fără ca să-și dea seama, mi-a făcut parte și de cuvenita mângâiere. Între oi se afla adică și Braunsdorfer, bine știutul berar cu obrajii îmbujorați și cu pântecele deplin rotunjit, un om de o veselie neistovită, pe care eu nu-l cunoscusem mai înainte, care era însă prieten al unuia dintre ginerii mei și avea două fete foarte frumoase, care îmi fuseseră eleve.

«Bravo! - strigă neamțul. Să te ții de mine!»

M-am și ținut și n-am avut să mă căiesc.

Ni s-a făcut rost de paturi individuale cu saltea, cu perină, cu pătură, ba până chiar și cu cearșaf pentru fiecare.

Își așternea tot omul patul, măturam cu rândul, spălam farfuria și tacâmurile. Pe mine lolian al meu numai rar mă lăsa să le fac acestea.

Erau adică mai ales între oi mulți oameni cu dare de mână, ca inginerul Eminger, ginerele fabricantului Haug, Dr. Linde, proprietarul fabricii de Blaugas, F. Kirchen, director la «Steaua Română», Iuliu Pop, directorul ziarului Bukarester Tagblat, care-mi fusese coleg la Azilul Elena Doamna, unul dintre frații von Engebrechten, August, pielarul Liechtental, fabricantul de mobilă Pranger și mulți alți oameni, cu care puteai să petreci ore plăcute. Aceștia, vreo două sute de inși, s-au cotizat și au ales un comitet, care în frunte cu Eminger a luat asupra sa sarcina purtării de grijă pentru hrană. S-a înființat sub conducerea harnicilor și pricepuților frați Zografi o cantină, unde putea oricine să găsească cu prețurile de piață unt, brânză, măsline, fructe, ouă fierte, tutun, țigări, foițe, chibrituri… Acelora care îi făceau comitetului declarația că sunt lipsiți de mijloace li se distribuia diminețile câte o ceașcă de lapte.

Cei cotizați primeau pentru 2 lei 80 bani: dimineața ceai, ceai cu lapte ori cafea cu lapte, fiecare cum voia și cât putea să consume, la prânz supă, un fel de mâncare cu carne și fructe, de obicei struguri.

Șeful gospodăriei era marele maestru în ale mesei Braunsdorfer, care știa să aleagă și să alcătuiască listele de bucate, iar bucătar luase comitetul pe unul de la vagonul restaurant al companiei internaționale, tot mare maestru și el într-ale lui. Chelneri erau destui între noi pușcăriașii improvizați, și în rândul lor intrase și neprețuitul negru Bob Hopkins, care servea cu multă îndemânare și ne distra cu mutrele și cu neîntrecutele lui glume.

Să tot trăiești pe la Domnești.

Mai ales eu puteam să uit că mă aflu în pușcărie.

Acela care făcea împărțirea bunătăților era Braunsdorfer al meu, care-mi punea mereu bucățica bună la o parte și-și trimitea și azi, și mâine, câte unul din rândașii lui, ca să-mi facă servicii.

«Dar cei necotizați?». - vei fi întrebând tu. Aceștia aveau la îndemână cantina și se hrăneau de la cazan, unde găseau din belșug mâncare gătită în vase curate sub purtarea de grijă a lui

Braunsdorfer și a bucătarului, care-și avea mașina alături cu cazanul.

Diminețile ne sculam pe la șapte și treceam rânduri-rânduri în lavabou, ca să ne spălăm.

Îmbrăcați apoi, ne puneam pe două rânduri, ca să fim numărați.

Trecuți odată prin aceasta, vreunul dintre profesorii de gimnastică își aduna clienții, câte o sută și mai mulți, ca să facă timp de cel puțin un ceas gimnastică împreună: una-două, una- două, sus, jos! - toți dezbrăcați în cămașă, unii chiar goi până la brâu.

Șefii de cor își adunau apoi cântăreții și-i grupau după cum se cuvine, ca să se distreze și să distreze și pe alții. Și aici tot Bob Hopkins era unul dintre cei mai zeloși, ba ne dădea pe ici, pe colo și câte o reprezentație în toată regula.

Dăduse bunul Dumnezeu un frumos început de toamnă, iar bunul nostru comandant ne dădea și el voie ca să ne plimbăm după prânz timp de câteva ceasuri prin șanțul din jurul fortului, sub ochii neadormitelor santinele. Era lumină, iarbă verde, adiere dulce, bine, de tot bine. Un singur lucru mă mai umplea de amărăciune. Îl știi care. Mă furișam câteodată într-un colț mai adăpostit, unde nu mă vede nimeni, dar, când era să fie, striga santinela de sus: «Ce vrei să faci acolo, domnule!? Se poate?!»

De! ce să fac? - Ziceam iar: «Să le fie de bine» și mă împăcăm și cu aceasta.

Toate sunt însă în lumea aceasta trecătoare.

Au urmat zilele de la Turtucaia, cele de la Petroșani, de la Sibiu și din Valea Oltului. Sprâncenele bunului maior Angheleanu au început să se încrețească, și bine știuta bunătate a slăbit. Erau acolo pe coridoarele acelea lungi și câteva gherle strâmte, în care niciodată raza de soare nu pătrunde și apa curge mereu pe pereți. Acelea nu erau nici ele făcute ca să stea veșnic goale. Iar Sergies știa ce zice când spunea că se găsesc printre noi oameni care trag cu urechea și spun pe șoptite chiar și ceea ce n-au auzit. Au început dar să intre în găurile acelea azi unul pe trei zile, mâine altul pe șapte, ba Eminger a avut parte chiar de șaptesprezece. S-a desființat apoi și comitetul, au fost confiscate mașina de bucate și vasele de bucătărie, s-a închis cantina, au încetat exercițiile gimnastice, corurile și plimbările, au fost strânși toți banii de prin buzunarele arestaților - zile grele de tot au urmat la Domnești.

Pe mine m-a ferit Dumnezeu de zilele acestea.

Sunt puține amănuntele urâte ale icoanei rămase în sufletul meu pe urma zilelor petrecute la Domnești.

«Pe două rânduri!»

Mă trecea un fel de fior când îmi sunau în ureche vorbele acestea.

«Pe două rânduri», că se face apelul, «pe două rânduri», că se distribuie pâinea, «pe două rânduri» la cafea, la prânz, la cină, «pe două rânduri» că vine fie maiorul, fie Boientinul, fie vreun Rafail, fie altcineva, care are să ne spună ceva.

Și de supărarea aceasta mă scăpa însă de cele mai multe ori fie Sergies, fie Braunsdorfer, care strigau pentru mine «Aici!», «Prezent!».

Un singur lucru a fost de care n-a putut nimeni să mă scape. Îl știi care este. De câte ori îmi aduc aminte de aceasta, iar mi-e rușine că sunt om și român și-i mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt deopotrivă cu cei ce m-au înjosit ținându-mă timp atât de îndelungat la Domnești.

Vei fi, poate, de părere că n-ar trebui să mai stărui asupra acestui amănunt. Eu țin, din contră, să te încredințez că aceasta e cea mai caracteristică dintre notele societății alcătuite de cei ce m-au trimis la Domnești, o notă fără de care n-ai putea să-ți faci o idee exactă despre viața lor sufletească.

III

Iubite amice,

Urmează să-ți spun cum am scăpat de la Domnești chiar în ajunul înăspririi „regimului”.

Mai înainte de a face aceasta, am să-ți înfățișez în trăsături date în grabă câteva amănunte din icoana timpului, ceea ce te va ajuta să înțelegi multe, de altminteri neînțelese.

Una din cele mai iubite eleve ale mele, Aneta Georgescu, fiica unui inginer agricol care timp mai îndelungat a fost funcționar al Academiei Române, venea, când ne aflam la Măgurele, din când în când pe la noi, unde stătea timp de mai multe zile. Fată cu deosebire deșteaptă și de o fire voioasă, ea mai stătuse câțiva ani la Viena în pensionatul călugărițelor Sacre Coeur și luase acolo timp îndelungat lecții de pian cu vestitul Reinhold, încât era o artistă în toată puterea cuvântului. Singură la părinți, ea era cam răsfățată și excentrică, dar de o rară severitate în ceea ce privește vederile morale, și societatea ei era nu numai plăcută pentru soția mea și pentru mine, ci totodată și priincioasă pentru fiicele noastre, dintre care cea mai mare, Lavinia, cu câțiva ani mai tânără, o știa încă din timpul când se aflau împreună la București în pensionatul doamnei Elisa Manliu.

«Păcat ar fi - ziceam noi - ca asemenea giuvaer de fată să cadă pe mâna vreunui papugiu de București ori pe a vreunuia dintre sleiții» după care tatăl ei, căruia dânsa îi zicea Hagi Tudose, umbla mereu s-o mărite.

Căutam deci, soția mea și eu, mereu printre tinerii mai serioși pe care-i știam, vreunul vrednic de dânsa. Lucrul nu ne părea greu, căci ea mai era și o blondă frumoasă și putea să aducă zestre de câteva sute de mii. Zadarnice ne erau însă toate silințele, căci ea, cam bătrâioară acum, ținea strună că tinerii români sunt niște netrebnici și că ea, fată bogată, n-are nevoie să se mărite.

În timpul expoziției de la 1906 ne-am pomenit deodată cu ea scoasă dintr-ale ei.

«Am înnebunit, Papa Slavici - mi-a zis - și nu mai știu ce să mă fac. Vino cu mine la expoziție, ca să ți-l arăt, să stai de vorbă cu el și să-mi spui ce zici, să-mi dai sfat. Vino, mai mult nu cere să-ți spun.»

M-am dus, și pe aleea de sus, în dreptul bisericii Cuțitul de argint, ne aștepta un căpitan de roșiori, Constantin Crăiniceanu, fiul vestitului general. Om de statură mijlocie, cam colțat și cu umerii obrajilor ieșiți, căpitanul mai era și slab, numai oase și piele veștedă întinsă peste ele.

Eram uimit, cum a putut Aneta să prindă slăbiciune pentru asemenea om. După ce m-am uitat însă mai cu dinadins în ochii lui, după ce am văzut rara distincție a înfățișării lui și mai ales după ce am intrat în vorbă cu el, cu totul alt simțământ m-a cuprins.

«Nenorocita noastră de Anetă! - mi-am zis. De ăsta nu mai scapă.»

Nici n-au scăpat, nici ea de el, nici el de ea.

Nu voiau odată cu capul să știe despre căsătoria lor nici inginerul Georgescu, nici generalul Crăiniceanu; țineau însă căpitanul la Aneta și Aneta la căpitan și, după îndelungatele stăruințe ale soției mele și ale mele, prietenul nostru Georgescu și-a dat învoirea pentru căsătorie.

Îți spun acestea pentru că, dacă nu le-ai ști, multe din cele petrecute ți s-ar părea de neînțeles.

Căpitanul Constantin Crăiniceanu sau «Tanțilichi», cum îi zicea Aneta, era nu numai inteligență de o superioritate excepțională, oștean în puterea cuvântului și om cu o rară cultură generală, ci totodată și caracter cumpănit și neînduplecat. Mai fusese apoi atașat militar, trăia în așa-zisele cercuri înalte și cunoștea din propria sa intuiție lumea cea mare.

Chiar de la început ne-am simțit sufletește apropiați, și poate că n-aș fi trecut nici pe la Domnești, nici pe la Văcărești, dacă n-ar fi fost la mijloc și această apropiere sufletească.

Eram, înainte de toate, amândoi de părerea că întreaga expoziție e mai mult o spoială pentru amăgirea celor lipsiți de judecată și că oamenii noștri publici se pricep de minune la punere în scenă așezându-le toate pe minciună și amăgindu-se adeseori și pe sine înșiși prin aparențele ce produc. El mai era apoi scârbit de decadența morală a societății noastre, ceea ce-mi reamintea pe Eminescu cu «pătura superpusă» a lui.

S-a mai întâmplat că unii dintre țăranii veniți de peste Carpați la expoziție, mâhniți de cele ce văzuseră, au făcut o plimbare prin satele de prin apropierea Bucureștilor. Ei s-au întors uluiți și mai unul, mai altul dintre dânșii, mi-a făcut imputarea că-n coloanele Tribunei din Sibiu și în ale celei din Arad i-am amăgit spunând mereu că pentru toți românii soarele la București răsare.

«Adevărul e - ziceau dânșii - că noi stăm în toate privințele mai bine decât frații noștri din România.»

Căpitanul era și el de aceeași părere. Trebuia deci să-l dumiresc asupra înțelesului în care am zis eu că pentru toți românii soarele la București răsare.

E lucru netăgăduit de nimeni că direcția culturii moderne a românilor e dată din Ardeal, de unde au venit primii dascăli români pe la începutul secolului XIX. Sub înrâurirea bizantină și sub cea franceză, «pătura superpusă» din România încetul cu încetul iar s-a depărtat de masele mari ale poporului și mai ales de românii de peste Carpați. Mulți își închipuiau dar că tot din Ardeal se va restabili din nou unitatea culturală. Acestora le răspundeam eu spunând că pentru toți românii soarele la București răsare. Nu le rămâne celorlalți români decât să primească cultura în formele stabilite la București.

«Care va să zică - a întâmpinat căpitanul - după părerea dumitale, românii de peste Carpați au să primească toată corupția bucureșteană.»

«Nu au s-o primească - i-am răspuns - dar o vor primi. Dacă în România nu se va produce la timp o reacție sănătoasă, ori dezbinarea dintre românii din România și cei din țările învecinate va fi din ce în ce mai mare, ori întregul popor român va cădea în starea „păturii superpuse” din România. De aceea idealul nostru e ca nicăieri să nu le meargă românilor atât de bine ca în România, asupra căreia toți vecinii privesc cu jind.»

Căpitanul a admis și el aceasta, și mult am discutat nu numai între noi, ci și cu alții, ca să ne dumirim asupra cui cade vina pentru starea, după părerea noastră rea, în care se află țara.

Sunt încredințat că dacă n-ar fi fost aceste discuții nu aș fi publicat scrisoarea adresată lui Iorga, nici scrisorile din Elveția, prin care am supărat atât de rău pe mai marii zilelor de atunci și în urma cărora nu mi-a rămas decât să plec de la Măgurele.

Deoarece medicii erau de părere că e tuberculos căpitanul, Aneta s-a declarat și ea tuberculoasă și au plecat amândoi la Saint Moris, la Cair, la Semmering, încât timp mai îndelungat nu ne-am mai văzut.

Vor fi fost ori nu tuberculoși, destul că s-au întors sănătoși tun. Căpitanul fiind mutat la Târgoviște, ne întâlneam rar de tot. Abia după războiul de la 1913, când, înaintat maior, s-a stabilit iar la București, ne-am apropiat iarăși chiar mai mult decât în trecut. El luase adică asupra sa direcția revistei militare Buletinul Armatei și al Marinei, iar eu primisem sarcina de redactor literar.

El nu prea era încântat de cele petrecute când cu campania din Bulgaria, care, după părerea mea, nici n-ar fi trebuit să fie făcută. Prieten al lui I. I. Brătianu, care atunci se afla în opoziție, el își dădea fără înconjur gândurile pe față, ceea ce jignea pe mulți dintre cei puternici. Vorbea îndeosebi și despre scandalurile ivite, pentru că unii dintre fruntașii oștirii primiseră în lagărul lor femei cu moravuri ușoare, ba nu se sfiise a publica în buletin o notiță, în care zicea că postul de inspector al călărimii are să fie ocupat de un «militar» adevărat, care ține și e în stare să-și facă datoria.

Deși era deci în cele mai bune relații cu generalul Hârjeu, ministrul de război de atunci, acesta a emis un ordin în virtutea căruia nu le mai era ofițerilor iertat să se aboneze la Buletinul Armatei și al Marinei. Puțin în urmă a încetat apoi publicarea revistei.

Mai erau însă și alte cuvinte pentru care revista aceea trebuia să fie suprimată.

Acum, între cei fericiți pomenitul maior Crăiniceanu a fost unul dintre puținii oameni la care m-am uitat totdeauna în sus.

Om cu cultură franceză, ba aș putea zice chiar pe jumătate francez, căci mumă-sa era franceză, el avea mari simpatii pentru Franța, nu putea însă să le ierte francezilor păcatul de a se fi unit cu rușii și cu sârbii, pe care-i socotea și el, ca mine, cei mai primejdioși dușmani ai neamului românesc. Ofițer de stat major și fost atașat militar, el era pătruns de convingerea că Rusia nu se poate opri la Prut: ori se retrage peste Nistru, ori înaintează spre Apus până în Carpați, iar spre miază-zi până peste Dobrogea. Cunoștea apoi neajunsurile oștirii române în toate amănuntele lor și știa foarte bine că, nefiind îndeajuns pregătiți pentru război, noi numai alăturea cu Germania și cu Austro-Ungaria putem să intrăm cu succes în lupta cea mare, pe care o prevedea. Ne ademenea deci gândul că în apropiatul război românii toți vor lupta umăr la umăr, ca să-i scape pe basarabeni, care încetul cu încetul se pierdeau luați de puhoiul slav. Ceea ce mai ales ne lega însă era convingerea că nu suntem încă noi românii sufletește pregătiți și, astfel, stăruiam și în coloanele revistei militare asupra gândului că România trebuie să iasă cât mai curând din starea părăginită în care e căzută și să devină, ca viață socială și culturală, ca administrație, ca justiție, ca stare economică, stat bine consolidat și centru sănătos al vieții naționale românești.

Toate acestea erau bune și frumoase, dar, spunându-le, ne făceam multora urgisiți.

Noi, vechii „Tribuniști”, mai ales răposații Eugen Brote și Vasilie Mangre, precum și eu, încă pe la 1906, în ajunul expoziției, în urma unei indiscreții - poate intenționate - a lui Scotus Viator, ne încredințasem că mai mulți dintre fruntașii partidului național-liberal, între care și Ionel Brătianu, erau intrați în apele englezești și lucrează peste capul Regelui și în dosul lui D. Sturdza pentru o înțelegere cu Rusia. Ni se părea lucru învederat că cu atât mai vârtos trebuie să fie între fruntașii conservatori oameni porniți spre Rusia. Aceasta-l făcea pe maior să stăruie și el cu atât mai vârtos asupra cuvintelor, pentru care România alături cu Rusia numai spre propria ei pieire poate să se lupte.

Eu publicasem documentele privitoare la negocierile de pace de la Carlovăț, cele privitoare la expediția făcută de Petru cel Mare la 1711, cele privitoare la războaiele pornite de Rusia la 1738, la 1768, la 1788, la 1806, la 1828, la 1848, la 1853, vorbeam deci în deplină cunoștință de cauză și nu puteam decât să-i dau maiorului Crăiniceanu dreptate.

Dar mai trăisem în timpul tinereților mele la Arad și la Timișoara între sârbii care ne urăsc mai mult decât oricare alt popor, făcusem serviciul militar într-un regiment slovăcesc, unde. aveam între camarazi și cehi, croați, ruteni și dalmatini, fusesem ca secretar al comitetului central din Sibiu însărcinat să negociez cu cehii, cu rutenii, cu croații, cu slovacii și cu sârbii în vederea unei acțiuni comune, și eram cuprins de simțământul că slavii de sud și cei de la apus sunt pentru neamul românesc chiar mai primejdioși decât Rusia, îndeosebi și că adevărații conducători ai mișcării panslaviste nu sunt la Petersburg, nici la Moscova, ci la Praga. Cu atât mai vârtos stăruiam deci ca «românii să nu-și taie craca de sub picioare» vărsându-și sângele alături cu dușmanii monarhiei habsburgice. Generalul Hârjeu, silit de slavofili, a luat deci măsurile pentru suprimarea revistei de sub direcția maiorului Crăiniceanu.

În curând apoi, generalul Hârjeu a fost nevoit să se retragă și în locul lui a urmat ministrul de război I.I. Brătianu, prietenul maiorului. Acesta, ca să scape, l-a surghiunit pe maiorul Crăiniceanu, trimițându-l atașat militar la Atena.

Ținea ministrul de război să nu rămână în țară omul care atât în grai viu, cât și în scris, își dădea silința să arate că alături cu Rusia românii n-au să intre în luptă.

A stăruit mereu maiorul să fie revocat pentru ca să-și poată face datoria de oștean, dar stăruințele i-au rămas zadarnice. După intrarea în război a României el a plecat fără autorizație din Atena și s-a întors în țară prin Anglia și prin Suedia.