Închisorile mele/Iar la Văcărești

Sari la navigare Sari la căutare
Procesul ziariștilor Închisorile mele de Ioan Slavici
Iar la Văcărești
Om între oameni


I[modifică]

Iubite amice,

După ce am fost osândiți, Carnabat, Grossmann, cei doi Teodorești și eu, am rămas tot la Hotel Modern. A venit, ce-i drept, grefierul să ne ducă iar la Văcărești, dar mulțumită stăruințelor lui Costaforu tot ne-au mai lăsat acolo. Am rămas și după ce Curtea superioară a confirmat sentința, ba chiar și după ce am făcut recurs la înalta Curte de Casație.

Aceasta a fost partea rodnică a timpului petrecut la Modern. Cunoscând țara și oamenii, eu eram pe deplin încredințat că nu este în România Curte care e în stare să ne scape și de aceea mi-am început și continuat în toată liniștea lucrarea ca și când m-aș fi aflat la crama de la Panciu. Avocații însă, care priveau lucrurile din punctul de vedere al legilor, nu se îndoiau că înalta Curte de Casație, dacă nu chiar și Curtea militară superioară, va recunoaște că rău am fost judecați, iar Grossmann și cei doi Teodorești, care aveau chiar între miniștri proptele, își făceau iluzii.

M-am solidarizat deci cu aceștia și am subscris recursurile fără însă ca să-mi fi pierdut liniștea omului care-și știe poziția definitiv regulată.

Nu mi-am pierdut-o nici după ce Regina Maria, în urma stăruințelor lui Costaforu, a intervenit ca de 10 Mai să fim grațiați.

N-am fost grațiați, căci, așa se zicea, în curând urma să fie publicat decretul de amnistie generală.

Deocamdată am fost aduși iar la Văcărești.

Am găsit aici altă lume: alt director, alt grefier, alt prim gardian, alt medic și o curățenie desăvârșită până în cele mai mici amănunte. Ruinele tot ruine erau, dar văruite. Curtea era curată și drumurile fuseseră drese și măturate. Unde mai înainte fuseseră mormanele de gunoi, acum era săpat, greblat și semănat cu lucernă, cu fașole, cu pătlăgele, cu porumb, ba pe la margini aveam și flori. Băile și etuva erau puse în funcțiune și oamenii îmbrăcați mai omenește veneau rânduri-rânduri să se îmbăieze și să-și dezinfecteze la etuvă haine, saltele și pături. Pereții și tavanele erau pretutindeni văruite, podelele erau frecate, uși, paturi și pardoseli erau spălate cu petrol. Văruite erau trunchiurile copacilor, ba până chiar și drumurile pe ici, pe colo.

Culmea curățeniei era apoi la celulele unde urma să fim adăpostiți noi.

Am putut deci să-i zic fără de exagerare directorului general al închisorilor: până acum se zicea «curat ca la mănăstire», de aici înainte o să se zică «curat ca la pușcărie».

Mai presus de toate e însă aici la Văcărești aerul totdeauna curat și proaspăt, încât mișcarea făcută prin curtea cea largă e o adevărată binefacere.

Pe lângă toate acestea Carnabat mai adusese cu sine un așa-zis Sirius, pe care mi l-a pus la dispoziție, încât puteam să-mi gătesc ceaiul, cafelele și mâncările după gustul meu și după cum îmi priesc. Timp aveam destul pentru acestea. În curând am ajuns deci să mă simt mai bine decât oricând în timpul celor din urmă vreo zece ani. Nici astmă, nici semne de diabet nu mă mai supără; poftă de mâncare și somn bun am mereu. După opt ani, în timpul cărora nu am putut să suport fumul de tutun, fumez iar cu plăcere iarba dracului și lucrez cu multă râvnă.

Abia acum m-am pătruns cu desăvârșire de gândul că în mijlocul murdăriei curăția sufletească nu e cu putință. Nu e însă destul să lipsească murdăria, și la București ar fi un fel de rai pământesc dacă n-ar lipsi încă curăția sufletească.

Știindu-te om care-mi citești scrisa numai când nu ai altă treabă, eu, care de asemenea nu am altă treabă, am sâ mă întind la vorbă, dar de astă dată am să-ți vorbesc numai despre cele bune și frumoase.

Când am sosit la Văcărești, gardianul, care ne-a luat în purtarea sa de grijă, ne-a dus, înainte de toate, la etuvă pentru ca să ni se dezinfecteze hainele și bagajul. Vorba era să mai fim și tunși, rași și îmbăiați, dar acestea ni s-au iertat.

Ca totdeauna și pretutindeni eu am rămas și la etuve cel din urmă, coada cozii. Când am ajuns deci la celule, era prea târziu.

Gândul nostru era să luăm celulele din etaj, din coridorul cărora se deschide o frumoasă vedere asupra grădinilor de la miază-zi. Sunt însă acolo numai zece celule. Primele cinci, dinspre scara paraclisului, erau ocupate de cinci socialiști, tot oameni tineri; într-a șasea se afla un alt domn, a șaptea a luat-o Dem. Teodorescu, a opta o ocupase cu câteva ore înainte colonelul Victor Verzea, într-a nouă se instalase Grossmannul meu, iar a zecea, o celulă îndoită, deci pentru două persoane, era rezervată pentru Arghezi.

Sunt, iubite amice, nemângâiat când îmi dau seama că-mi este peste putință să-ți descriu gesturile, atitudinile și mutrele noastre când ne-am pus întrebarea care dintre noi intră cu Arghezi.

«Dumneata - i-a zis Grossmann lui Dem. Teodorescu - îi ești cel mai bun prieten, deci cel mai indicat.»

«Eu!? Doamne ferește!» - a răspuns acesta.

«Să intre Carnabat!»

«Nu! nu! nu!» - răspunse Carnabat dând din mâini și din picioare.

«Domnule Slavici?»

«Eu - am zis - din capul locului eram hotărât să iau una din celulele de jos, care toate sunt goale. Vreau adică să-mi fac o grădină cu flori în fața celulei și să-mi petrec timpul săpând, plivind și stropindu-mi grădinița.»

Arghezi a rămas singur și s-a instalat boierește cu toate dichisurile de care un om ca dânsul are trebuință, iar eu am luat prima celulă, lângă scară, și am cerut de la director o bucată de loc în fața celulei, cincisprezece pași în lung și doi pași în lat, ca să-mi fac grădiniță.

Râdea mai unul, mai altul de mine, căci săpam în moloz și eram mereu nevoit să scot bucățile de cărămidă și să le arunc la o parte, iar lucrul acesta puteam să-l las în seama vreunuia dintre pușcăriașii ce se uitau la mine. Mai râdeau însă și pentru că erau încredințați că n-o să mai fiu eu la Văcărești când o să-mi înflorească grădina. Eu îmi căutam însă de treabă după tradițiile de la Vaț, unde de asemenea aveam grădinița mea. Am săpat și am greblat frumos. Am pus la margine un șir de ceapă și-am mâncat-o apoi, ba au mâncat și alții din ea. Ara pus un șir de ardei, care are floare frumoasă. Eu n-am gustat din el, dar s-au înfruptat toată vara alții. Soția mea mi-a adus semințe de salată, care răsare iute și e de un verde dulce: săptămâni de-a rândul am mâncat și eu și alții din ea. Am mai pus la capete și la mijloc câte un fir de floarea-soarelui și mă bucuram când pe lângă vrăbii îi mâncau și oameni semințele. Mi-a mai adus soția mea zece boabe de ricină, o plantă care crește repede și are frunze foarte frumoase. Acum îi sunt coapte păstăile. Mi-a dus și crizanteme, care au flori multe și frumoase, verbine care înfrățesc și se întind, petunii, care înfloresc toată vara, și resedă care miroase frumos. Părinteasca stăpânire m-a lăsat să mă bucur îndelung de toate.

Cei doi Teodorești, ba chiar și unii dintre socialiști, primeau cel puțin de câte două ori pe săptămână mari și frumoase smocuri de flori proaspete, pe care și le puneau pe masă ori le scoteau în coridor, ca să se bucure și alții de ele. Soția mea, care se deprinsese acum cu drumul Văcăreștilor, nu avea nevoie să-mi aducă și ea flori, căci grădinița mea era buchet mai mare și mai frumos decât toate smocurile cumpărte din piața Sf. Anton și ne bucuram amândoi când îi dădeam eu o floricică.

Una din cele mai omenești și mai curate mulțumiri e să urmărești intrarea în ființă a vietăților, fie animale, fie plante, și să iei parte la creație ajutându-le în creșterea lor. Eram deci cuprins de jale când vedeam că numai pe ici, pe colo câte unul înțelegea plăcerea pe care o simțeam diminețile, când vedeam înviorată grădinița cea ieri ofilită, pe care seara trecută o plivisem, o săpasem cu furculița din tacâmul meu și-o stropisem din ulcica în care-mi găteam mâncarea. De aceea unii mă socoteau maniac când eram supărat foc dacă unul ori altul, voind să-și scurteze drumul, călca în stratul meu și nu credeau că în adevăr îmi pare bine dacă cineva își smulge câteva fire de salată ori de ceapă, își rupe o floare ori își ia un ardei. Mie folosul ostenelii îmi era că fleacul acela de grădiniță mă leagă de pământul unde eram nevoit să stau ca să-mi fie mai ușoară siluita rămânere, încât puteam să-mi zic: «Dă-l naibii și nu te supăra, căci știi tu să-ți faci și aici plăcută viața!».

Să nu râzi, prietene, și tu, de această duioșie de diletant în arta grădinăriei, căci ea nu e decât preludiul unei simfonii dureroase.

Nu era, precum ți-am spus, în curtea cea mare numai grădinița mea. Era acolo și o mai mare întindere de fasole, erau multe pătlăgele roșii, era mult porumb, erau bostani, dovleci, pepeni, ardei grași, ba până chiar și un zarzăr, un corcoduș și doi meri.

Eu, nenorocitul de mine, toate le urmăream în creșterea lor, de toate mă bucuram.

Vai de sufletul meu de om rău nărăvit, căruia i s-a înfipt în minte gândul că cea mai mare dintre mișeliile de tot mari e să nimicești hrana omenească în mijlocul unei lumi pline de flămânzi.

Atâta rânduială, atâta disciplină, o atâta îndrumare morală e în. acest penitenciar și casă de corecție, încât nu mi-a fost dat să văd și ceva copt, un rod ajuns la deplină desfășurare: toate au dispărut ca prin farmec mai înainte de a fi bune de ceva. Luau hoții mai de frunte, luau ucenicii în ale hoției, luau și alții, fiecare la rândul lui, parcă așa trebuia să fie.

Eu îmi aveam masa la ușa celulei, unde erau aer și lumină, și le vedeam pe toate.

Mai ales în primele două ore după prânz, când gardienii își făceau obligatul pui de somn, hoții se furișau unul câte unul prin dosul bisericii și începeau să-și facă fiecare partea cuvenită. Din mine țipa dreptatea.

«Ce faci acolo!?» strigam de răsuna curtea.

«Lasă corcodușele să se coacă!» strigam apoi.

«Lasă merele să se coacă!»

«Nu rupe, omule, crăcile de la zarzăr!»

«Ce faci, mă, tu la pătlăgelele verzi!?»

«Nu rupe porumbul, că nu e încă făcut!»

«Nu vezi că e crud pepenele!?»

Cei în drept se uitau hoțește la mine.

«Dar pe tine cine te-a pus pândar aici!?» răspundea câte unul dintre cei țanțoși.

«Păzește-ți treaba!» îmi zicea altul.

În câteva rânduri, cât p-aci să mănânc trânteală, și era un timp, când nu puteam să umblu prin curtea Văcăreștilor decât cu marea pază - ca pe străzile Bucureștilor.

«Hotărât că-i lipsește moșului o doagă!» zicea câte un gardian, care lua și el fără ca să-i pese dacă-l văd ori nu hoții.

«Da, îi lipsește!» ziceau și alții, oameni mai cu minte, care nu se dădeau nici ei la o parte.

Adevărul era că la Văcărești lipsea cel mai de căpetenie lucru pentru orice pușcărie cum se cade: purtarea de grijă pentru viața sufletească a nenorociților intrați acolo.

Mai era însă un lucru urât, care e cu atât mai dureros, cu cât celor mai mulți li se părea ridicol.

Deținuții primesc acum o hrană mai omenească: în fiecare zi câteva sute de grame de pâine, la prânz și seara câte o străchiniță de ciorbă, destul ca să nu mai moară de foame. Ei sunt însă oameni mai mult ori mai puțin mâncăcioși și tot vin mereu să ceară o felie, fie chiar și numai o cojiță de pâine.

Eu, prietene, mi-am potrivit lucrurile așa că niciodată nu mănânc decât jumătate din pâinea mea, căci mă mai hrănesc și cu altele. Păstrez pâinea de azi pe mâine, când mănânc jumătate din ea; poimâine dau cealaltă jumătate unuia dintre flămânzi ori o împart între doi.

Ei, bine! domnul Negoiță, primul gardian, om aici mai puternic decât toți regii din țările stăpânite de dânșii, a primit, se vede, de la cineva drept peșcheș un ied, pe care nu l-a mâncat, ci l-a lăsat să se răsfețe în curtea plină de hrană omenească. Pe când eu îmi trăgeam pâinea de la gură ca să am mulțumirea de a le-o da altora mai flămânzi decât mine, acea sămânță de drac făcea burtă mistuind în fiecare zi hrana din care s-ar fi putut sătura cel puțin zece oameni.

Să nu te pună păcatul să dai cu socoteală că ți-o spun prea lată. Eu abia acum la vreme de bătrânețe am ajuns să mă dumiresc de ce anume la judecata cea din urmă sufletele sunt împărțite, ca la Domnești, în capre și oi. Capra e într-adevăr după chipul și asemănarea Necuratului.

Afurisita aceea de lighioană mânca numai floare și rodea, drept un fel de desert, scoarță de copaci și de pomi. Închipuiește-ți, te rog, câtă floare de fasole încape în acea burtă de rumegător, care crește, mereu crește. La nevoie, când nu mai găsea floare, mânca și fasole, dar numai din cea subțirică și de tot fragedă. Fă-ți socoteala și te vei încredința că mai înainte de a-i fi crescut coarnele și barba ca la oricare țap adevărat, a mistuit cel puțin un bun car de fasole.

După ce porumbul a început să-și dea rodul, câte trei-patru, pe ici, pe colo chiar cinci știuleți pe un tuleu, lighioana dracului mânca numai mătase. Dacă se întâmpla ca știuletele să-i fie prea sus, răsturna întregul tuleu, încât pretutindeni era porumb culcat la pământ. Alt bun car de hrană omenească nimicită spre bucuria Necuratului.

Floarea de pătlăgele nu-i plăcea, se vede, căci o lăsa să dea rod, dar răsturna planta întreagă și-o călca în picioare - așa numai din răsfațare de pui de țap.

Nici dovleci, bostani ori pepeni nu mânca, dar umbla printre vrejurile întinse pe pământ și le rupea, încât se duceau dracului și floare și rod.

Dar grădinița ta? vei întreba tu.

Nu mă mai întreba, căci acesta e unul din cele mai triste capitole în istoria vieții mele de Văcărești.

Dușman nemilos al puiului de țap, mi-am pierdut în timpul celor câteva luni de mai multe ori sărita și-am sărit să dau cu piciorul și să-l iau la goană.

«Lasă-l, moșule, că e favoritul primului!» striga unul.

«Ce păcate!? - striga altul. Nu-l vezi cât e de drăguț și de zglobiu!?»

Eu nu țineam seamă și-mi vărsăm focul.

Urmarea firească a fost că nici el n-a ținut seamă de slăbiciunile mele și a început să mă atingă unde eram mai vulnerabil. Îndată ce simțea c-am plecat undeva, el dădea năvală asupra grădiniței mele. Nici mătasea de porumb, nici floarea de fasole, nici chiar scoarța de copac nu-i plăcea atât de mult precum crizantemele, pe care în timp de câteva zile mi le-a curățit de nici urmă de boboc n-a mai rămas, iar floare de verbină n-am ajuns să văd, căci încă de mugur-mugurel mi le-a mâncat toate. Celelalte mi le-a călcat în picioare de era jale să te uiți la ele.

Așa își răzbună țapul jignit în drepturile lui de agent al pușcăriei.

Mai rămăseseră cele zece fire de ricin cu frunza mare și frumoasă. Într-una din zile m-am pomenit că unul dintre cei din celulele de sus, cine anume nu știu, fără îndoială tot un agent al Necuratului, a vărsat peste ele fie apă fiartă, fie altceva, destul că a opărit pe cele mai frumoase dintre ele de ți-e silă să le vezi.

Tristă, părăsită și lăsată în părăginire stă în fața celulei mele grădinița odinioară verde și înfloritoare, o icoană a vremurilor prin care trecem. Iar eu sunt tot aici, și două petunii, care înfloresc răzlețe și acum, parcă îmi zic «Noi nu ne dăm - gata să intrăm cu tine în iarnă!».

De când am săpat cei treizeci de pași pătrați am subscris atâtea cereri de tot felul, încât nici unul dintre Teodorești n-ar fi în stare să le ducă subțioară. La nici una nu ni s-a dat răspuns. Cu toate acestea mereu era sigur că, dacă nu azi, mâine, poimâine, fără îndoială peste puține zile, avem să fim puși în libertate, căci nu rămâne decât să se facă «formele». Eu nu credeam. Când am văzut, însă, că mi se pustiește grădinița, am zis și eu că acesta e un semn învederat că nu mai am ce să caut la Văcărești și am împachetat.

S-a întâmplat însă în cele din urmă ceea ce încă de mult ar fi trebuit să se întâmple.

În timpul căldurilor de după amiază-zi puiul de țăpșor se punea și el în rând cu gardienii și intra la răcoare azi într-una, mâine într-alta din celule, ca să-și tragă sub pat puiul de somn. Aceasta i s-ar mai fi trecut, dar el lăsa urme, încât îți venea să crezi că toată lumea mănâncă măsline păstrate în untdelemn și aruncă sâmburii și varsă untdelemnul pe asfaltul cel curat și șters cu petrol. Aceasta nu i se putea ierta la Văcărești, unde era atâta curățenie. Celelalte da; aceasta nu! I s-a pus deci cuțitul la gât.

Când am văzut această dreptate neînduplecată, am fost cuprins de simțământul că tot mai am să stau la Văcărești și am despachetat.

Cu acesta se încheie preludiul simfoniei desfășurate pe tema «Multă curățenie, dar nici o curăție».

II[modifică]

Iubite amice,

După cele ce ți-am spus despre puiul de țap, vei înțelege mai ușor rostul Academiei de la Văcărești.

Schopenhauer le este multora urgisit pentru că e de părerea că omul e rău din fire, ființă haină și pornită spre fărădelegi. În monografia sa premiată de Academia din Svedia același Schopenhauer zice însă că fundamentul moralei e compătimirea, deci iubirea de oameni, ba chiar de tot ceea ce are viață. Gândul acesta nu e nou: el e temelia moralei brahmane, a celei budhiste, ba chiar și a celei creștinești, care tot în iubirea de oameni se reazemă. De aceeași părere e și cel mai cu minte dintre oamenii ce au trăit până astăzi pe fața pământului, Confucius, care zice că omenește bine e ceea ce se potrivește cu firea omenească, iar rău e ceea ce e împotriva firii; iar iubirea de oameni e fundamentul moralei tocmai pentru că ea este în firea omenească, de care e dezbrăcat cel ce se iubește numai pe sine, iar nu și pe semenii săi. Un lucru e mai presus de toată îndoiala: că fapte săvârșite din adevărata iubire de oameni, oricât de jignitoare ar fi ele pentru unii ori pentru alții, nu pot să fie rele.

Sunt acum în zilele noastre oameni cu multă știință de carte, cum a fost bunăoară vestitul Lombroso, care ne încredințează că numai unii dintre oameni sunt răi din fire, haini și porniți spre fărădelegi, deci osândiți din născare să fie făcători de rele, cum m-a socotit bunăoară domnul comisar regal pe mine. Au fost precizate așa-zisele stigmate ale celor de felul acesta și în timpul petrecut de mine la Văcărești unul dintre profesorii de la facultatea de drept și-a adus aici elevii, ca să le arate asemenea oameni stigmatizați și a ținut în biserică o prelegere asupra stigmatelor.

Eu, care am studiat drepturile, sunt acum cincizeci de ani, când știința nu era atât de înaintată, nu mă încumet să pun la îndoială adevărurile lămurite de pe catedrele de astăzi. Un lucru rămâne însă pentru toți neîndoios: că oamenii stigmatizați sunt făcători de rele pentru că le lipsește fireasca iubire de oameni, compătimirea, deci sunt dezbrăcați de firea omenească.

Nu mai puțin neîndoios este că între cei ce se află azi la Văcărești sunt foarte mulți cărora le lipsesc stigmatele și sunt cu toate acestea făcători de rele în puterea cuvântului.

Îți spun eu, iubite amice, tocmai somitățile, profesorii înaltei Academii de aici, sunt oameni la care mă uitam ori mă uit încă cu un fel de admirație. Nici aceștia n-ar fi făcători de rele, dacă în sufletele lor ar mai fi compătimire, deschise pentru fireasca iubire de oameni.

Cum au ajuns ei să se dezbrace de firea omenească? De ce s-au făcut haini? Ce-a fost ca dânșii să fie dușmani ai societății omenești?

O, Doamne! Cum vrei să nu se înhăineze copilul oropsit, care și azi, și mâine mănâncă bătăi când e flămând? Cum vrei să nu se facă dușman al societății omul care în greaua luptă cu nevoile vieții în loc de sprijin găsește pretutindeni prigonire și năpăstuire? Oricât de bun l-ar fi făcut Dumnezeu pe om, el încetul cu încetul se strică, dacă nu e întâmpinat de semenii lui cu fireasca iubire. Făcătorii de rele sunt cel puțin în mare parte urmarea firească a lipsei de părintească purtare de grijă și a multelor nedreptăți, pe care au să le sufere unii, în vreme ce alții se împărtășesc de toate bunătățile, căci iubire numai din iubire poate să purceadă.

Un conte italian și soția sa, numele nu mi-l mai aduc aminte, au înființat sub Vezuv un așezământ de binefacere, în care cresc copii din părinți osândiți fie la moarte, fie la alte pedepse grele, făcători de rele pe care societatea nu i-a mai suferit în mijlocul ei.

Prin iubire neistovită, prin răbdare îndelungată și prin neadormită purtare de grijă, au scos din copiii aceia, fie ei stigmatizați ori nu, oameni cumsecade.

E greu, dar cu putință, căci iubirea e pentru suflet ceea ce aerul și lumina sunt pentru ființa trupească.

În așezămintele de educație adevăratul pedagog are o particulară slăbiciune pentru copiii răi nărăviți ori chiar stricați, căci aceștia au mai mare trebuință de iubire și nimic nu dă vieții atâta dulceață ca iubirea către cei ce nu sunt vrednici de a fi iubiți.

Chiar dresorii de fiare sălbatice s-au încredințat că cu binele fiarele sălbatice se îmblânzesc mai ușor decât cu biciul.

Atât la fiară, cât și la om, lucrul de căpetenie este alimentația rațională, deprinderea cu o rânduială bine chibzuită și bunăvoința neistovită.

Fiind acesta felul meu de a vedea, eu mă simțeam nemângâiat la Văcărești.

Tu, care trăiești în altă lume, vei înțelege că nu am pentru restul vieții mele dorință mai fierbinte decât să mă ajute bunul Dumnezeu să le fac celor ce m-au trimis aici mai mult bine decât rău au voit să-mi facă ei mie. Inima-mi sângerează deci când văd felul în care sunt tratați mai ales minorii de aici.

Dacă mai sunt între dânșii câțiva care au greșit ori au fost chiar năpăstuiți, în timpul petrecut aici se răzvrătesc și se îndrumează spre viețuire păcătoasă.

Cel ce-a intrat odată aici nu poate ieși decât ca făcător de rele, care săvârșește fapta rea chiar și numai în vederea mulțumirii de a o fi săvârșit. 160

Tocmai fiind vorba de oameni stricați, ei au să fie ținuți sub necurmată priveghere și continuu ocupați, fiecare potrivit cu aptitudinile și cu înclinările sale pentru ca să se deprindă cu buna rânduială, pentru ca relele lor îndemnuri să nu se poată da pe față, pentru ca să se îndrumeze a se stăpâni pe sine și pentru ca seara să cadă obosiți frânți în asprul lor culcuș.

Rămași de capul lor, ei numai rele pot să facă și numai spre răutăți pot să se îndrumeze.

Ai văzut ce fac unii dintre dânșii în timpul când gardienii își trag puiul de somn. Alții stau pâlcuri-pâlcuri, fac glume proaste, povestesc fapte săvârșite fie de dânșii, fie de alții, se înjură între dânșii, se ceartă și se încaieră de se stâlcesc unii pe alții, joacă „barbut” ori cărți, se dedau la abuzuri sexuale, într-un cuvânt își desăvârșesc educația profesională.

Mai binecuvântată nu e însă nici privegherea de care au parte. Ziua întreagă răsună curtea de răcnetele și de înjurăturile gardienilor și de vaietele celor bătuți până la sânge. Din când în când e târât câte unul ori câte una sub poarta de sub clopotnița a doua, unde se face bătaia sistematică, în urma căreia mulți sunt duși la spital, ca să li se pună oblojeli ori să fie unși cu alifie. Oameni de fire mai blajină, care n-au destul de bogat dicționar de înjurături, n-au voce destul de puternică pentru răcnituri și nu știu să tragă palme, să bată cu vergeaua, să îmbrâncească ori să dea cu piciorul, nu pot să fie gardieni, sunt dați afără.

Mi s-a întâmplat, nenorocitul de mine, să mă aflu în cancelaria directorului când acesta a luat de scurt pe o femeie, care în timpul serii aruncase din fereastra de sus un bilet din dragoste soldatului ce stătea de santinelă.

Biata femeie a fost tratată așa, că s-a scăpat acolo în fața noastră.

Nu e o întâmplare acest fel de a corija, ci sistem premeditat: cine înjură, răcnește și «maltratează» își face datoria.

S-a întâmplat că un ocnaș osândit pe viață, un oarecare Balaban, având accese de nebunie, a fost adus la Văcărești, ca să fie supus observației medicale. Om frumos, deștept, cu o musculatură de rară frumusețe, muncitor și chivernisit, el își mai adunase și vreo 60 mii de lei; se dădea deci socoteală că simulează numai nebunia, ca să fie trimis la Mărcuța și apoi să scape.

într-una din zile el a spart ușa celulei în care era încuiat, a ieșit în coridorul de sus și a început să facă gură. Lumea s-a adunat din toate părțile în fața celulelor, iară gardienii au strâns pe cei mai vânjoși și mai îndrăzneți dintre hoți, cum erau Mealcă, Lache, Jerpelea, Capdefer, Teacă, Găinaru, Cârnat, Anghel, Papuc și alții, și le-au poruncit să-l prindă și să-l lege.

Balaban a scos zăbreaua de la fereastră și-a ridicat-o în sus.

„Să vină cine cutează!” a strigat el, apoi a pornit să coboarescările.

Într-o clipă au tăiat-o toți la fugă.

Unul singur a rămas neclintit la locul lui: Lache, un om scurt și subțirel, dar țeapăn și sprinten, cu niște ochi mari care te bagă în draci și cu ținută și mișcări, care încântă vederea, adevărat kșatria din Mahabharata.

A făcut omul acesta peste optsprezece ani din douăzeci.

«Ei, ce-o să faci, Lache, după ce vei fi scăpat?» l-a întrebat unul dintre socialiști.

«Ce-o să fac!? - răspunse el. Ce-a mai rămas după douăzeci de ani din mine!? Aveam sub ascultarea mea douăzeci și trei de oameni, tot unu și unu: ziua munceam la sapă, la seceră, la coasă, fiecare pentru trai, iar noaptea treceam șapte sate și ne ațineam în drumul mare. S-au dus acum toate: rămân un păcătos ca oricare altul.»

Acum el stătea gata să țină piept cu Balaban.

Însă în clipa când acesta era să coboare scările, un băiat de vreo zece ani, care se afla în spitalul de pe același coridor, a ieșit să vadă și el cele ce se petrec. Balaban s-a repezit la el, l-a apucat în mâna stângă și l-a ridicat deasupra capului său gata parcă să-l arunce în mulțimea îngrozită.

«Lasă copilul! - a strigat Lache. Nu ți-e rușine!? Tu vezi că e copil! Aici la mine să vii!»

Balaban i-a dat copilului drumul și cu zăbreaua de fier în mână a coborât scările.

Mi-au rămas pentru totdeauna întipăriți ochii cei mari ai lui Lache, care s-a lăsat pe vine, și-a întins brațele amândouă și s-a repezit de jos în sus la Balaban cel puternic, l-a cuprins de mijloc și l-a ridicat de la pământ, încât se zbătea dând din mâini și din picioare.

Acum au sărit și Mealcă, Jerpelea și ceilalți, ca să-l lege cu funia, pe care o primiseră de la gardienii fugiți. Aceștia s-au întors numai după ce s-au încredințat că e bine legat Balaban și la mâini, și la picioare, iar acum și-au făcut datoria cu vârf și îndesat bătându-l pe nenorocitul acela, ca să nu mai fie în stare de a sparge uși și de a coborî scări.

Iar aceasta, ca să îndulcească firea făcătorilor de rele și să-i îndrumeze pe minori spre o mai bună viețuire.

Dar să trecem la o altă variație a simfoniei: sfanțuiala atât de strâns legată de mult lăudatul obicei al pământului.

Ți-am vorbit până acum de lucruri pe care le știu din propria mea intuiție; am să-ți vorbesc de aici înainte și de lucruri care mi s-au spus și pe care am destule cuvinte de a nu le pune la îndoială.

Sunt adică la Văcărești și oameni care se simt aici acasă la ei. Azi ies și peste câteva luni ori chiar săptămâni iar intră. Știu unul, om încă tânăr, care se fălește c-a petrecut în șapte rânduri cu totul optsprezece ani la Văcărești. Altul a ieșit sâmbătă, luni a dat o lovitură, «ca să se înțoleze», iar joi a fost adus înapoi.

Oamenii de felul acesta cunosc casa și obiceiurile din ea, vin bine aprovizionați și în cel mai rău caz își vând hainele, ceasornicul și ce mai au, ca să-și facă «mărunțiș» pentru netezirea drumurilor. „Ei știu ce au să facă” pentru ca să fie tratați cu obligata cruțare și le fac toate cu multă discreție, ca să nu fie dați de gol. Unul ca mine nu poate dar să afle nimic, ci vede numai din aerele ce-și dau, din pasul bine călcat, din vorbele și din purtarea lor că ei sunt adevărații stăpâni ai casei, la care se uită unii cu admirație, iar alții cu oarecare teamă.

Când noul venit trece pe sub bolta din clopotnița cea mare, el este înregistrat și are să predea bani, ceasornic, inele, tot ceea ce e de oarecare valoare.

Cei mai trăiți prin pușcării își cos în căptușeala hainei, în fundul căciulii ori al pălăriei ori își ascund în încălțăminte «mărunțiș» - săracii de ei! De la poartă trec la baie, unde se dezbracă, iar hainele rămân la etuvă, ca să fie dezinfectate. În vreme ce el își ia baia, unul dintre stăpânii casei, om cu experiență, scotocește cu priceperea cuvenită prin haine și ia banii ascunși în ele, care sunt apoi împărțiți frățește. Dacă-l pune păcatul pe păgubaș să se plângă, el mănâncă o bătaie la poartă ca mincinos și alta la etuvă ca mizerabil calomniator.

Pușcăriașii de baștină nu pat niciodată asemenea rușine! Ei își primesc banii prin mijlocirea vreunuia dintre gardienii care-și cunosc bine meseria.

Omul care are bani ține să fie adăpostit într-o încăpere potrivită cu starea lui, între oameni de seama lui, să aibă un pat mai de dai Doamne și să se bucure de fel de fel de ușurări, iar acestea sunt tot lucruri care nu se dau gratuit. Se mai joacă apoi cărți de se pierd și se câștigă sute de lei, din care gardianul ia partea ce i se cuvine pentru că nu vede și nu aude.

Am văzut minori jucând barbut în dosul bisericii în vreme ce gardianul stătea și se uita la dânșii.

«Se poate una ca aceasta!?» am exclamat eu.

«Dacă-și are și el partea de câștig», mi-a răspuns unul dintre socialiști.

Bacșișul, prietene, e un lucru nevinovat câtă vreme e dat cu măsura cuvenită pentru servicii în adevăr făcute. El devine un fel de mituire când dai mai mult decât alții pentru ca să fii servit cu preferință ori ca să ți se facă ceea ce nu este iertat. Sfanțuiala e când ești nevoit să dai pentru ca să ți se facă ceea ce ești ori chiar și ceea ce nu ești în drept de a cere. Aceasta e plaga cea grea a timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața: cum ar putea să fie scutiți Văcăreștii de ea!?

Un om cu dare de mână, fiind adus la Văcărești, a fost băgat într-una din sălile pline de fel de fel de făcători de rele, care se aflau, ca dânsul, în arest preventiv. El se plângea că a fost nevoit să dea o mie de lei pentru ca să fie mutat între oameni de seama lui. Câți dau și nu se mai plâng!? Cine ia? Aceasta nu o spune nici unul, căci vai ar fi de capul lui dacă ar spune.

Să dea cine are de unde, căci de aceea gaură în cer nu se face. Vorba e, însă, că cei ce nu vor ori nu pot să dea simt aceasta, și sufletele se umplu de amărăciune.

Oamenii și mai ales minorii porniți în căile răutății, dar încă nu cu desăvârșire stricați, se răzvrătesc aici, le exagerează toate și se fac în cele din urmă dușmani neînduplecați ai societății, în care după părerea lor numai cel viclean, îndrăzneț și nemilos poate să-și facă drum.

Nu le mai lipsesc decât îndrumările oarecum tehnice pentru ca să se întoarcă în societate cu desăvârșire pregătiți pentru cariera spre care au fost împinși.

Iar îndrumările le primesc cu prisos de la stăpânii casei, adevărații magistri ai înaltei Academii.

Îi vezi pe ici, pe colo pe ucenici adunați împrejurul vreunei celebrități, care le povestește până în cele mai mici amănunte «loviturile» date fie de el însuși, fie de vreun alt maestru faimos. Sunt sugestive aceste povestiri pentru oricine și cu atât mai vârtos pentru auditorii de la Văcărești.

Mai sunt însă și lecții de seară ca la Universitatea din București, unde profesorii nu prea au în timpul zilei răgaz spre a-și face cursurile bine pregătite.

Îți vei mai fi aducând aminte de starea cu desăvârșire tristă în care mi i-a prezentat tovarășul Cristescu pe minorii din așa-zisa sufragerie și de abuzurile ce se făceau pe ici, pe colo de ei.

Ei sunt acum scăpați: au fost trecuți în sălile condamnaților, care îi tratează cu multă bunăvoință, dându-le unii loc chiar în paturile lor.

Deoarece mai ales acum închiderea se face pe la șase, serile sunt lungi și încă mai lungi nopțile, încât e destul timp pentru cele mai amănunțite îndrumări părintești.

Fac aici o pauză. Precum știi, însă, pauza e și ea muzică, și cu ea se face trecerea la finala simfoniei, în care prima violină o are domnul A. Bogdan-Pitești, care cunoaște mai bine decât oricine acordurile părții mai cu perdea ale vieții de la Văcărești.

III[modifică]

Iubite amice,

Iar și iar îți aduc aminte că gândul meu este să te ajut a te dumiri asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața. N-am deci să-ți spun decât ceea ce e de neapărată trebuință, ca să ajungi la această dumirire.

Dacă aș mai avea o viață tot atât de lungă ca cea de acum și aș petrece-o scriind mereu, tot n-aș reuși să descriu toate faptele cu desăvârșire interesante ale magistrilor de la Văcărești. E destul însă să-ți povestesc câteva dintre «loviturile» lui Cârnat, unul dintre cei mai blajini, pentru ca să ți le închipuiești și pe celelalte.

Cârnat e un om încă tânăr, cam de treizeci de ani, scurt, bine legat, sprinten, frumușel și vioi, mare maestru într-ale vorbirii și de-o îndrăzneală într-adevăr uimitoare. El a fost un timp oarecare un fel de servitor în redacția ziarului Minerva.

Când se desfășură în fața Curții Marțiale procesul colonelului Victor Verzea, Cârnat s-a prezentat la doamna Verzea cu o scrisoare, în care domnul Radu Rosetti cerea sâ i se trimită în toată graba 2000 de lei de care avea neapărată trebuința pentru înduplecarea cuiva, pe care nu-l poate numi. Doamna Verzea a dat banii.

Constatându-se în urmă că domnul Radu Rosetti n-a dat nimănui scrisoare și nici n-a cerut, nici n-a primit cele 2000 de lei, s-a pornit urmărirea. Cârnat a fost prins și adus la Văcărești, unde am avut în mai multe rânduri ocazia de a-l admira când își dădea pe față indignarea pentru că e ținut prea mult în prevenție din cauza unui fleac de 2000 de lei, pe care i-a cheltuit în câteva zile. La judecată s-a prezentat în uniformă de oștean cu semne c-a fost rănit de cinci ori pe câmpul de luptă, nu a tăgăduit «lovitura», dar a prezentat-o drept bagatel într-un timp când Filotti și alții fac milioane și a fost osândit la o lună de zile, o întreagă lună de zile, iar colonelul a rămas cu paguba.

în timpul petrecut rândul acesta la Văcărești se afla aici și un primar tras de Curtea Marțială în judecată pentru așa-zis comerț cu inamicul. Neputându-se dovedi nimic în sarcina lui, el a fost pus în libertate. Cârnat însă, care-i face marț pe toți comisarii regali, a ispitit cum știe dânsul și s-a încredințat că primarul într-adevăr a adunat 60.000 de lei în timpul ocupației. După ce a scăpat deci de la Văcărești, el s-a îmbrăcat în haine de ofițer, s-a aruncat într-un automobil plătit din banii colonelului, a pus pe capră pe un tovarăș în uniformă de soldat și cu baioneta la pușcă, apoi s-a dus la primar, l-a declarat pe acesta arestat din nou - deocamdată la domiciliu, a confiscat cele 60.000 de lei - și p-aci i-a fost drumul. Se zice că e dus în lungă călătorie prin mai călduroase țări de la miază-zi.

Din cele multe încă una frumoasă, care i-a întemeiat renumele.

În ajunul războiului, când cu înverșunatele lupte electorale, Cârnat s-a îmbrăcat cu o ireproșabilă eleganță și s-a prezentat cu o scrisoare a Marelui European la Caracal, unde acesta avea mulți partizani. Șeful îi vestea pe aceștia că ziua următoare are să vină la Caracal, ca să țină o mare întrunire.

«Trebuie să-i facem o primire vrednică atât de el cât și de caracaleni» - a zis Cârnat și, luând asupra sa sarcina de a pune la cale primirea impunătoare, a adunat vreo 3000 de lei și a spălat putina.

Marele European nu a venit la Caracal, dar a rămas cu porecla Caracaleanul ca” odinioară Scipio cel tânăr cu porecla Africanul și Numantinul.

Atât îți este, așa cred, destul, ca să ți-l închipuiești pe Cârnat, care nu e decât un fel de agregat, un codaș, la înalta Academie de la Văcărești.

Eu ți l-am prezentat cu toate acestea mai cu deosebire pe el pentru că e singurul la al cărui curs am asistat din întâmplare.

Cei aduși aici fie de la Curtea Marțială, fie de la poliție ori de pe la parchet, sunt ținuți peste noapte claie peste grămadă într-o încăpere din imediata apropiere a așa-zisului loc de comoditate, unde azi e păstrată cuvenita curățenie.

Dimineața Cârnat a venit să-și facă obligata inspecție, ca să vadă care dintre ai lui a mai fost adus la Văcărești. El a dat peste un oarecare Costică, băiat destul de curățel, care șterpelise 5000 de lei găsiți de poliție la dânsul.

«Bine, măgarule! - îl mustră magistrul scos din sărite. Îmi vine să-ți trag câteva perechi de palme ca să-ți vâjâie urechile trei zile de-a rândul. Eu înțeleg să te prindă. Mare nenorocire nu-i, dacă o să stai câteva luni aici. Banii însă, ticălosule, banii! Nu știi tu cum li se face vânt!? Nu știi cum au să fie trecuți din mână în mână, încât nici dracul să nu le mai poată da de urmă. Ptiu! rușine să-ți fie! De ce mai ești șmecher, dacă și cea mai proastă dintre caiefe poate să te descoasă!?»

Eu eram închis și nu puteam să-i văd. Se vede însă că erau strânși mai mulți împrejurul magistrului, căci indignația se dete în câteva voci deosebite pe față.

«Lăsați-mă în pace! - răspunse Costică rău cătrănit. Caiefele n-au să mă descoasă pe mine. Nu m-a simțit nici Fraierul, dar afurisita de iudă m-a dat de gol. ludele, măi, iude dacă n-ar fi, toate ar merge bine.»

Au urmat apoi vorbe care mie-mi sunau a gol în ureche. Am înțeles numai că vorba e de felul în care se minte și se simulează, în care se ascunde, de statornicia bărbătească în tăgăduire, de viclenia cu care urmează să fie amăgit judecătorul, un fel de colocviu improvizat asupra apucăturilor pungășești.

Am aflat în urmă că iudă (plur. iude) e iscoada, denunțătorul, agentul secret, șmecher e operatorul, fraier e hoțul de păgubaș, iar caiafă (plur. caiefe) e oricare urgisit paznic al dreptății de la președintele înaltei Curți de Casație până la cel din urmă gardian.

Asupra celorlalți termeni tehnici ai Academiei n-am ajuns, dar nici n-am ținut să mă dumiresc.

Chiar și dacă i-aș ști și înțelege însă nu am nevoie să mai lungesc vorba. E destulă o bucată din coasta unui monstru antediluvian pentru ca zoologul să-și poată reconstrui întregul animal: destulă îți este și ție o bucățică de Cârnat pentru ca să te dumirești asupra întregii Academii de la Văcărești, unde, pe lângă magistri stabili, ospitează din când în când și mari celebrități care trec numai pe aici.

E chemat unul fie ca martor, fie în vreo altă calitate la tribunal ori la vreuna dintre Curți: el e adus la Văcărești, unde stă un timp oarecare. E mutat altul de la cutare penitenciar: el trece prin «etapa» Văcăreștilor. Iar altul a evadat și e prins: el e adus la Văcărești. Vin mereu celebritățile, stau mai mult ori mai puțin și pleacă lăsând aici cele mai sugestive amintiri.

Câtă senzație! Ce viu interes! Cum aleargă ucenicii însetați de învățătură, ca să-i vadă, să li se uite în ochi, să-i admire, să aibă mângâierea de a le atinge poala hainei și să audă o vorbă rostită din gura lor. Și se povestesc faptele, li se exaltează bărbăția, sunt într-adevăr ori îi socotesc chiar mai presus de Lache, tovarășul lui Băbeanu, care băgase spaimă în lume.

Avem, iubite amice, afără de istoria generală a omenirii, istoria specială a filosofiei, istoria literaturii universale, istoria artelor, istoria picturii și a artelor plastice în genere, istoria muzicii, fel de fel de istorii avem: cea mai interesantă dintre toate istoriile, istoria făcătorilor de rele, nu se scrie, ce-i drept, dar se predă cu multe amănunte aici la Văcărești nu numai pentru delectarea, ci și pentru îndrumarea celor adunați aici.

Nu-i la Văcărești compătimire, nu-i iubire de oameni și de aceea nu-i nici curăție, nici răbdare, nici purtare de grijă pentru viața sufletească a nenorociților ce trăiesc aici. Teamă mi-e că nu-și bate nimeni capul cu cele ce nu se văd și nu se pipăie, căci «In internis non judicat practor». E destul ca oamenii aceia să nu evadeze, să nu se omoare între dânșii și nici să nu intre, nici să nu iasă fără ca să li se fi făcut «formele cuvenite.» Ce se va fi petrecând în sufletele lor, acesta e lucru indiferent într-o țară care și-a înscris în constituție libertatea conștiinței. Puțin le pasă ce simt, ce gândesc și de ce fel de îndemnuri sunt stăpâniți păcătoșii de pușcăriași: își face fiecare datoria așa cum îl taie capul.

Sunt cu toate acestea ispitit a crede că începutul bun s-a făcut.

Nu e nevoie să cunoști părerile filosofilor de la Tales până la Schopenhauer și să fii dumirit asupra temeliilor pe care Brahma, Budha, Confucius și Christos au așezat societatea omenească, ci e destul să fi om cu bun simț pentru ca să-ți dai în cele din urmă seama că curăția e mai presus de curățenie.

Oricare Negoiță, care a tăiat capul țapului ce nu a ținut seamă de curățenia celulelor și a coridoarelor, mai curând ori mai târziu ajunge să-l taie capul că stăpânești pușcăria mai ușor dacă-i ții pe. făcătorii de rele sub necurmată priveghere și în lucrare întinsă, ca să nu aibă răgaz de a face mișelii, îi deprinzi cu buna rânduială, ții la o parte caprele râioase, nu dai tu însuți pildă rea, dai bună răsplată celor cu purtări bune și le dai celor îndărătnici pedepse care le sunt într-un fel ori într-altul binefăcătoare.

Vorba e numai să le lași oamenilor timp să se dea cu capul de pereți și să se dezmeticească. În timpul în care trăiesc eu, însă, toate se schimbă de azi pe mâine, oamenii sunt mereu mutați de ici colo.

De aceea toate se fac pe apucate, fără de cuvenita pricepere, de mântuială și pretutindeni dai peste oameni destoinici, dar neisprăviți, care încurcă treburile. Și la Văcărești oameni aduși aici de ieri, de alaltăieri învață bârbierie pe capul nenorociților de pușcăriași. Nu ajung însă să învețe bine, căci mai curând ori mai târziu or să fie aruncați unde nici cu gândul nu gândesc.

Nu al celor de aici e păcatul, ci al celor de sus care, stăpâniți de alte gânduri, sunt cu desăvârșire nepăsători și nici nu știu, nici nu vor să știe ce se petrece aici.

Aleargă poliția pe gâfâite ca să-i descopere și să-i prindă pe făcătorii de rele, procurori, judecători de instrucție și Curți de toate instanțele muncesc, pe capete, ca să le dovedească vinovăția și să-i trimită aici; se mai gândește cineva și ce fac ei aici și cum or să iasă iar în lume!?

La întrebarea aceasta nu sunt în stare să-ți dau răspuns. O să ți-l dea alții.

IV[modifică]

Iubite amice,

Afără de cei vreo șapte sute de făcători de rele așa-ziși comuni, au mai fost și sunt la Văcărești și făcători de rele mai de soi, pe care Curțile Marțiale i-au trimis aici fie ca trădători, fie ca oameni vinovați de a fi avut legături cu dușmanul.

Unul dintre aceștia au stat puțin, ca Dimitrie Nenițescu și Virgil Arior, care, îmbolnăvindu-se, au fost mutați într-un sanatoriu, ori ca tânărul Lupu Costache, Chercea, Pătrășcanu, Stere, Nae Coandă, Petre Ciorăneanu și Simionescu-Râmniceanu, care au fost puși în libertate. Toți aceștia au stat în curtea personalului, unde eu numai rar de tot mă duceam, iar ei numai cu permisiune specială puteau să treacă în curtea noastră. Excepție făcea singur Metaxa- Doro, care avea trecere și încoace și încolo.

Eu mi-am petrecut deci viața mai ales cu cei adăpostiți în celule și cu câțiva care au fost instalați spre poartă, în două încăperi învecinate cu aceea, la intrarea căreia și-a ținut Cârnat colocviul.

Eram cu totul vreo 24 de oameni, între care câteva figuri cu deosebire interesante.

Era Tenhof, un neamț de la Colonia, tip de german totdeauna în voie bună, care-mi reamintea pe cei de la Domnești. El nu prea știe de ce e ținut la Văcărești. Fusese atașat comercial. După câteva luni a-și fost pus în libertate.

Alt neamț, Martin Badt, comisionar, din Saxonia, era mai melancolic. Și el a fost pus în libertate, precum se zice, după ce a cheltuit vreo 30.000 de lei, cu avocații.

Sasul Weisrortel, director la fabrica Luther, om mai posomorât, a cheltuit și el, dar tot a fost osândit - nu știu de ce - la cinci ani de muncă silnică.

Trei frați Gross, care au făcut treburi în timpul ocupației, au cheltuit, așa mi se spune, tot cu avocații, peste 300.000 de lei. Au și fost puși în libertate. Unul dintre dânșii a plecat în străinătate, dar altul a fost arestat a doua, apoi a treia oară și acum iar e la Văcărești.

Alt om de afaceri, Rosental de la Târgoviște, vecinul meu, a cheltuit și el, se vede însă că nu destul, căci a luat cinci ani.

Încă mai mult a cheltuit Avram Lobel de la Pitești dar tot în zadar, căci a luat cinci ani de muncă silnică.

Tot cinci ani, dar nu de muncă silnică, ci de recluziune, a luat și Hefter, ziaristul.

Toți aceștia au scăpat ușor, căci avem și trei cu câte 20 de ani de muncă silnică, avocatul Caramfil de la Galați, ofițer de rezervă, căpitanul St. Nicolau și soldatul M. Stern, aduși toți trei aici de la ocne.

Avem chiar unul osândit pe viață, bine știutul Mărăcineanu, pe care mareșalul Mackensen l-a grațiat, iar „ai noștri” l-au adus iar aici. Am de gând să-ți descriu în puține trăsături soarta acestui om într-adevăr extraordinar. Deocamdată îți spun numai că el e în gândul meu cel mai însemnat dintre artiștii români pe care i-am cunoscut până acum.

Mai interesant decât toți e însă Moni Alcalai, cerealist și negustor de ouă de la Turnu-Măgurele, evreu spaniol din Serbia, un închinător mozaic pe cât de fanatic, pe atât de sincer. Pățaniile lui sunt o adevărată halima, din care se revarsă o vie lumină asupra timpului de astăzi.

Mă urc la cei de sus, care mi-au opărit cele mai frumoase exemplare de ricin.

Aici sunt cinci socialiști, patru dintre colegii mei și colonelul Victor Verzea, pe care abia am ajuns să-l cunosc mai de aproape.

După ce Curtea militară a confirmat sentința prin care fusese osândit la moarte, colonelul a făcut recurs în casație. Chiar mai înainte de a se fi pronunțat însă Curtea, Regele a comutat pedeapsa la 20 ani muncă silnică. Colonelul a fost apoi degradat, dar a rămas ca deocamdată să-și facă pedeapsa aici.

Colonelul e oștean în puterea cuvântului, tânăr ieșit din școala militară de la București, cu deosebire priceput în ale tunăriei, călăreț vestit și fost - ca maior - director al arsenalului. Neputându-se potrivi cu apucăturile camarazilor săi, a trecut în rezervă și atât ca inginer hotarnic, cât și ca gospodar harnic, priceput și chivernisitor și-a agonisit o avere frumoasă. Îndeosebi vinurile pe care le desface la București sunt din cele mai bine îngrijite.

Om de o energie neînfrântă, neobosit, cap clar și caracter vrednic , de încredere, el s-a distins în timpul guvernului conservator ca director al poștelor și al telegrafelor, încât Ionel Brătianu după încercări făcute cu alții, în ajunul războiului, iar l-a numit director al poștelor și al telegrafelor.

Ca fost director al poștelor și telegrafelor până la intrarea în București a germanilor a fost dat în judecată și osândit la moarte.

Nu sunt, iubite amice, destul de dumirit pentru ca să fac încercarea de a-ți spune care anume e vina ce i-au găsit. Sunt însă pe deplin încredințat că vina nu e cea mărturisită.

Victor Verzea e fecior de popă de la Săcele, deci om care a avut totdeauna inimă pentru cele ce se petrec în Ardeal și cunoaște bine atât oamenii, cât și stările din regatul ungar. Săcelenii chiar mai mult decât alți români ortodocși din Ardeal au fost totdeauna închinători ai lui Șaguna, căci moștenitorul politic al lui Șaguna, Nicolae Popea, era săcelean. Chiar tatăl lui Victor, părintele Verzea, era unul din cei mai devotați și mai zeloși «tribuniști», totdeauna gata de a alerga și de a aduce jertfa când vicarul Popea îi trimitea trei vorbe. După toate acestea Victor Verzea îi mai fusese mult regretatului Aurel Popovici coleg de bancă și i-a rămas viața toată cel mai bun prieten. Din toate acestea se învederează felul de a vedea al lui în chestiunea națională și în virtutea acestui fel de a vedea a fost ani de-a rândul om de încredere al Regelui Carol I și mijlocitor de bună credință al guvernului din București față cu fruntașii românilor din regatul ungar, deci indirect și față cu guvernul din Budapesta. Știa deci o mulțime de lucruri, care fruntașii ce avuseseră legături cu el erau interesați să rămână neștiute.

Aceasta e, așa cred eu, adevărata vină pentru care trebuie să i se astupe gura, ca mie cu pământ, prin o condamnare la moarte.

Urma a dovedit că atât Regele Carol I, cât și sfetnicii săi conservatori Carp, Maiorescu, Marghiloman și alții erau de bună credință și stăruiau cu inima curată în politica națională tradițională; tot de bună credință îi socotea, așa se vede, colonelul și pe fruntașii partidului liberal național, căci altfel nu le-ar fi fost și lor mijlocitor față cu fruntașii românilor din regatul ungar.

Păcatul pe care-l spășește e, așa mi se pare, că s-a rezemat pe oameni care nu erau vrednici de încredere. El se socotea năpăstuit, iar eu îl socoteam om nevinovat, pe care firea nu-l iartă ca în împrejurările date să spună ceea ce-i învedera nevinovăția.

Eram el și eu doi oameni care sufereau pentru că făcuseră ceea ce în împrejurările date nu le era iertat să nu facă. Umblaserăm în aceleași drumuri fără ca să ținem seamă unul de altul. Nu prea știa dânsul ce fac eu, și nu știam eu ce face el, și la Văcărești ne-am găsit unul pe altul cum se pomenesc față în față doi ingineri care sapă un tunel unul dinspre răsărit, altul dinspre apus, și-și dau mâna după ce a fost spart zidul despărțitor.

Așa trebuiau să vină lucrurile pentru ca să ne cunoaștem mai de aproape unul pe altul. Le sunt celor ce m-au trimis aici recunoscător, pentru că m-au ajutat să-i cunosc pe socialiștii care au multe vederi, cu care nu mă pot împăca. Încă mai vârtos le sunt recunoscător pentru că m-au pus sub același acoperiș cu colonelul Victor Verzea, cu care mă potrivesc și în ceea ce privește cele mai intime părți ale vieții omenești.

Chiar și dacă n-am fi fost de același gând, aici, în această lume strâmtă, trebuia neapărat să ne apropiem sufletește unul de altul.

Nu era între cei de aici nici unul care i se putea sămui.

Închipuiește-ți un om de statură ceva mai mult decât mijlocie, cu umerii lați, cu pieptul ieșit, foarte voinic și chipeș, un oștean care calcă țeapăn, se ține drept și are căutătură îndrăzneață parcă s-a pornit să pună mâna pe cineva care vrea să scape de el. Poticnindu-se odată calul de sub el a căzut cu dânsul și l-a lovit cu copita în frunte, încât i-a spart capul deasupra ochiului stâng. A scăpat, dar ochiul i-a rămas mutat din loc, încât le vedea toate îndoit. I s-a făcut la Viena o operație grea spre a-i pune ochiul orizontal cu celălalt, dar tot mai e nevoit să-și plece puțin capul spre umăr pentru ca să vadă bine.

Mai ales această ținută a capului îi dă înfățișarea de om pornit spre fapte hotărâte.

Tot ca oștean e om cu inima deschisă și bărbat care-și dă fără de înconjur pe față gândul și nu e în stare să jignească fără destul cuvânt pe altul.

Dacă omul acesta ar fi unul dintre cei ce.au stăruit să fiu trimis aici, eu m-aș fi făcut că nu știu aceasta, și tot aș fi râvnit la mulțumirea de a sta în fiecare zi câte un ceas de vorbă cu el.

Mai erau însă și altele.

Serile, după cină, vecinii colonelului, Carnabat și Grossmann, precum și eu, eram invitați la o cafeluță. Venea și Bogdan-Pitești, care stătea într-o odaie de lângă spital, deci la capătul coridorului. Dintre socialiști veneau tipograful Konitz, o inteligență cumpănită, și decoratorul Bogdan, un tânăr vioi și scriitor bine înzestrat. Din când în când luau parte și cei doi Teodorești. Vorbeam aproape numai despre literatură, artă și istorie, iar conducerea discuțiilor o avea Bogdan-Pitești, un fel de Caragiale corectat și adăugat.

De câte ori mă gândesc la omul acesta, văd parcă în fața mea minunatul palat al zânei zorilor căzut în ruine.

Cu adevărat ruina unui om făcut să devină mare e acest tânăr trecut abia de patruzeci de ani, frumos, deși cam gras, de o rară distincție în ținută și în gesturi, mult umblat prin lume; cu multă știință de carte, cunoscător al artelor și de o inteligență superioară, dar cu desăvârșire ruinat trupește și după felul meu stricat sufletește.

Eminescu îi zicea lui Caragiale «cinicul» pentru că el le lua toate în zeflemea și nu puteai niciodată să știi care e adevărata lui părere. Susținea totdeauna ceea ce-l zgândărea pe Eminescu să-și dea pe față gândurile și știința. Bogdan-Pitești, în toate privințele mai presus, le ia toate în bătaie de joc, îți ghicește gândurile dintr-o singură vorbă pe care ai scăpat-o și nu-ți dă răgaz până ce nu ajunge să te vadă înfierbântat în discuție. Iar când e vorba de cinism, Caragiale era un om blajin, copil nevinovat.

Bogdan-Pitești să-ți vorbească despre putreziciunea din societatea noastră; el să-ți înșire dovezi, că tot așa era și mai înainte; el să-ți spună cum era la Bizanț și în Franța; el să-ți dezvăluie părțile ascunse din istoria romanilor și din a elinilor; el să-ți spună cum se dedau la desfrâu fenicienii, babilonenii și egiptenii. Trebuie să fii de tot tare în vederile tradiționale pentru ca să nu te pătrunzi de convingerea că omul se înjosește trăind - ca celelalte animale - potrivit cu rânduiala firească. Omul nobilizat prin cultură se ridică mai presus de fire și râvnește la mulțumiri mai rafinate decât cele firești.

Eu cred că toate acestea ni le desfășura pentru ca, răzvrâtindu-ne, să ne încordăm toate puterile și să dăm fiecare ceea ce e mai bun în sufletul lui.

Dacă acesta i-a.fost gândul, silințele i-au rămas în mare parte zadarnice, căci mai ales doi - ba câteodată singur - se răzvrăteau: colonelul și eu, mocanii, de care nu s-a prins încă poleiala culturii apusene altoind suportul bizantin.

Erau cu deosebire sugestive serile acelea în care am învățat multe până atunci mie necunoscute, și adeseori nu discutam, ci ne încăieram în luptă crâncenă pentru cinstea casei, pentru curățenia mesei și pentru patul nepătat.

Tovarăși în această luptă pentru bunele obiceiuri moștenite de la părinții și bunii noștri, noi, colonelul și eu, ne prețuiam unul pe altul și prețui-ne-vom câtă vreme vom mai fi în viață.

Lăudați să fie cei ce, prigonindu-ne, au ajuns fără voia lor sâ ne facă binele acesta.

V[modifică]

Iubite amice,

Te rog să mă ierți că iar îți spun lucruri despre care nu vorbesc bucuros, pe care însă trebuie sâ le știi, dacă e vorba să te dumirești asupra lumii în care-mi petrec viața.

Mai înainte de toate, o lămurire.

Obârșia bunei cuviințe e fără doar și poate fireasca pornire a omului de a le face semenilor săi pe cât se poate de plăcută viața. Omul cu inima curată e deci firește pornit spre bună cuviință și nu are decât să se arate cum în adevăr este pentru ca sâ fie cuviincios în cel mai bun înțeles al cuvântului. Buna cuviință e pentru dânsul o mulțumire.

Omul stăpânit de rele îndemnuri e, din contră, osândit să fie fățarnic, să-și ascundă gândurile, să umble cu minciuna și să înșele pe alții dându-și silința să pară cum în adevăr nu este. De aceea, într-o societate în care mulți, ba poate chiar cei mai mulți dintre oameni nu sunt cumsecade, formele bunei cuviințe sunt luate drept fățărnicie convențională și cei ce țin să se arate cum într-adevăr sunt trec drept niște bădărani supărători.

Nu mai încape apoi îndoială că cel ce se siluiește să pară cum într-adevăr nu este aduce un fel de jertfă în vederea unui folos. Lipsind folosul, lipsește și jertfa, și de aceea întâlnim atât de adeseori în căile vieții oameni care sunt foarte cuviincioși, chiar josnici și lingușitori față cu cei ce pot să le fie de vreun folos, dar se dau de gol și sunt niște bădărani brutali față cu cei ce nu pot să le fie de nici un folos.

Aceasta însă numai în mijlocul unei societăți în care se iartă așa ceva.

Aceiași oameni, care de dimineața până seara o duceau suduind și brutalizând în mod revoltător pe nenorociții de minori, erau slugarnici față cu cei ce puteau să le dea ceva - numai însă câtă vreme li se ierta atât brutalitatea, cât și slugărnicia. Vorbind deci despre ei caracterizăm societatea în care felul lor de a fi e cu putință.

Tot spre a caracteriza societatea am vorbit și am și de astă dată să vorbesc despre unele apucături ale tovarășilor mei de suferințe.

Una dintre fiicele mele, Fulvia, se logodise încă pe la 1912, dar de căsătorie nu putea să fie vorba decât după ce amândoi logodiții își vor fi luat licența, ca să sie poată căpătui. A urmat însă războiului de la 1913, și el, sublocotenent de rezervă, a fost nevoit să-și întrerupă studiile. O mai îndelungată întrerupere a urmat după izbucnirea marelui război. Au trecut deci an după an și el abia după întoarcerea din Moldova a oștirii române a ajuns să-și ia licența. Eu mă aflam în „pușcărie” când el, acum căpitan, a fost însărcinat să dea lecții la școala militară și la cea normală și s-a hotărât ziua căsătoriei. Soția mea și eu, cu toată durerea părintească, țineam să se facă în casă cununia, iar nuntă să nu fie, iar fata, ținând seamă de starea în care ne aflam, se împăcase și ea cu gândul acesta.

Mirele ținea însă să-și vadă viitoarea în podoabă de mireasă, iar familia lui era gata să-i facă nuntă mare, cununie la biserica Crețulescu celebrată de Episcopul Dunării de Jos cu asistență mare și nuntă cu lume multă, cu mese încărcate și cu două tarafuri de lăutari, unul condus de vestitul Ciolac el însuși. Li se și cuvenea tinerilor stăruitori în credință.

N-am nevoie să-ți spun că mă aflam în cea mai mare strâmtoare și nu mă puteam ajuta decât punându-mi în vânzare scrierile, singura mea avere.

După ce fuseserăm mutați iar la Văcărești, domnul Pătrășcanu a mijlocit cumpărarea unei narațiuni pentru care am luat 2000 lei.

Am primit banii aceștia într-o zi de duminică și i-am păstrat la mine ca să-i dau soției mele marți, când era vorba să vină. Fiind însă timpul ploios, ea n-a venit nici marți, nici miercuri, nici joi, ci abia vineri, după ce au încetat ploile. Așteptând-o, păstram cele două mii la mine înfășurate, cum le primisem, într-o hârtie de poștă și băgate în buzunarul dinăuntrul vestei, pe care-i îmbumbasem.

Vineri dimineața, când era să-i dau, m-am pomenit că nu-i mai am.

Niciodată în viața mea n-am mai simțit deznădăjduirea de care am fost cuprins atunci. Sărac am fost viața mea toată, dar niciodată nu mi-am făcut ca acum mustrări pentru că n-am profitat de împrejurări ca să nu mai fiu sărac. Nu era vorba de 2000 de lei pierduți, ci de împrejurările în care îi primisem și de scopul în vederea căruia domnii Coandă și Simionescu-Râmniceanu mi-i anticipaseră pentru o scriere încă neterminată. Căința și rușinea mă striveau.

Eram, ce-i drept, pe deplin încredințat că nu i-am pierdut, ci au fost furați când eram dezbrăcat, dar tot îmi făceam mustrări, căci nici furați nu ar fi putut să-mi fie, dacă nu ar fi fost la mijloc o lipsă de cuvenită purtare de grijă.

Din întâmplare, însă, soția mea a venit de astă dată însoțită de Fulvia.

«Ei, lasă - mi-a zis aceasta. Inimă rea să nu-ți faci, tată. Atâta rău să ne ajungă. Tot nu mai aveam nevoie de banii aceia. Sunt toate în regulă. Nu mai rămâne decât să facem ce vom fi făcând, ca să te avem și pe dumneata la nuntă. Eu am venit să ne dai voie să stăruim să fii pus de ziua nunții pe câteva ceasuri în libertate.»

M-am mai liniștit și le-am făgăduit că mă voi duce la nuntă, dacă mi se va da voie.

Abia după aceasta a urmat însă cea mai urâtă pățanie din viața mea.

Bănuiala de a fi găsit ori de a fi furat bani cădea, firește, asupra celor trei minori ce ne serveau și astfel ei au fost luați de scurt. Atât directorul, cât și primul gardian mă asigurau că banii vor fi găsiți, căci o sumă atât de mare, o hârtie de 1000 lei și două de câte 500 lei, nu se poate cheltui în penitenciar fără urmă. Cei trei bănuiți tăgăduiau însă și atât directorul, cât și gardienii se foloseau de mijloacele obișnuite spre a-i îndupleca să mărturisească. Știind aceasta, soția mea a venit iar la Văcărești să-mi spună că cei de acasă mă roagă să-i declar directorului că renunț la banii pe care-i socotesc pierduți, iar nu furați, și să stărui ca să nu mai fie bătuți băieții, care ar putea să nu fie vinovați.

Directorul mi-a răspuns, însă, că e chestiune de ordine internă să descopere adevărul și el își face datoria urmărind pe făptuitori. A adus deci pe doi dintre cei trei bănuiți în cancelaria sa și a început să le facă interogatoriul în fața mea.

Văzând introducerea interogatoriului, am început să tremur din toate încheieturile și am părăsit în grabă mare cancelaria. Ce s-a întâmplat mai departe nu știu. Am aflat numai că bănuiții au fost închiși în așa-zisa gherlă.

Când m-am întors, am găsit pe ziariști și pe vreo câțiva dintre socialiști adunați în fața celulei colonelului, discutând cu multă aprindere. De departe se auzea glasul pătimaș și sfâșietor al lui Dem. Teodorescu, care-și pierduse sărita fiindcă unul dintre cei bănuiți îl servea și pe el.

Închipuiește-ți un om de vreo treizeci de ani, de statură mijlocie, totdeauna spilcuit, cu fața prelungă, de obicei cuviincios și simpatic. Când e însă supărat i se ivește în față un fel de acreală, gura i se strâmbă și buzele se depărtează una de alta încât îi ies la iveală dinții lungi și lați.

«Bătrânul acela cerșetor - a zis el acum - simulează că i s-au furat banii, pentru ca să mai stoarcă alții.»

În urma acestor vorbe se stârnise furtună.

Când am sosit însă eu sus, s-a făcut tăcere.

«E o barbarie scârboasă - s-a răstit el la mine în mijlocul acestei tăceri - abominabilă, ca din vina unui om să sufere atâția nevinovați.»

Am rămas ca trăsnit din senin. Ce-aș fi putut adică să-i răspund?

Nu era destul c-a gândit-o, dar mă mai și brutaliza spunându-mi-o în față: eram atât de zguduit, încât iar am avut accese de diabet, care m-au chinuit timp de vreo două săptămâni.

Vei zice, poate, că exageram lucrurile dând prea mare importanță unei izbucniri urmate într-o clipă de supărare explicabilă.

N-ai avea dreptate, dacă ai zice aceasta.

Nu omul m-a jignit, ci societatea deprinsă a socoti pe toți cum îi știe pe cei mai mulți. În acel tovarăș de suferințe se dădea pe față obștescul fel de a gândi.

I se întâmplă fiecăruia dintre noi că o mâhnire trecătoare îi reamintește toate mâhnirile de același fel, pe care le-a avut în viața sa. Ceea ce m-a zguduit era acumularea brutalităților.

Îmi aduceam, între altele, aminte, că atunci când am intrat în temnița de la Vaț, în coloanele unui ziar din București a fost publicată o notiță, în care li se spunea cititorilor că sunt plătit de guvernul ungar ca să stau în temniță.

Îmi aduceam aminte că unul dintre marii dascăli ai României, scriindu-mi biografia pentru istoria literaturii române, spune c-am trecut din Ardeal în România pentru că fusesem condamnat să stau în temniță.

Îmi aduceam aminte cum plăteam carnete de 15-l8% pentru ca cu greaua mea familie s-o pot duce gâfâind de azi pe mâine în vreme ce mi se aruncă în față vorba că m-am îmbogățit prin daraveri neiertate.

Îmi aduceam aminte cum mă zbat la Văcărești în vreme ce alții, oameni mai cu minte decât mine, se plimbă în automobile și-și petrec viața în răsfățări.

Viața omului cumsecade e nesuferită în mijlocul unei societăți care încetul cu încetul a ajuns să nu mai creadă că și viețuirea corectă e cu putință.

Dar săptămâna a treia unul dintre gardieni a surprins pe câțiva dintre pușcăriași jucând cărți pe mize mari. Era învederat că sutele de lei ce erau puse în joc nu erau bani curați.

Când directorul penitenciarului a venit cu primul gardian și cu gardianul secțiunii, ca să ia din scurt pe jucătorii de cărți, eu mă aflam din întâmplare în ușa celulei mele și scriam la masă.

Ușa de la curtea secțiunii se afla în fața celulei mele la depărtare de vreo sută de pași, la stânga în dosul bisericii, unde stăteau la umbră câțiva dintre minori.

După intrarea în curte a celor trei caiefe unul dintre pușcăriași s-a furișat afără și i-a dat celui mai apropiat ceva, iar acesta a alergat la scara altarului, unde i-a dat altuia ceea ce primise. Cât bați din palme lucrul primit a trecut prin vreo șapte mâini. Mie nu putea să-mi treacă prin gând că oamenii aceia ascund banii mei, chiar și dacă aș fi dat însă cu socoteală că banii mei trec din mână în mână, lucrurile se petreceau atât de iute și cu îndemânare, încât era peste putință să-mi dau seama cine dă și cine ia, unde se pierde șirul.

Nu i-a fost directorului greu să constate că fusese schimbată o hârtie de 500 lei și că banii schimbați au fost împărțiți și pierduți în joc de cărți. N-a putut însă niciodată să constate cine anume a schimbat hârtia și cine a câștigat banii pierduți la cărți. Toți erau păgubași și nici unul nu știa cum au ajuns banii să fie schimbați și frățește împărțiți.

Tot a ieșit însă în cele din urmă unul, care a pus mâna pe bani. El zicea, ce-i drept, la început, să i-a găsit în curte; când a fost însă vorba să spună unde anume i-a găsit, el și-a dat în petec și a spus un loc pe unde eu n-arn umblat în timpul zilelor când s-au pierdut banii. Nu i-a rămas deci în cele din urmă decât să facă mărturisirea că joi dimineața, pe la 7.30, ieșind eu în grabă, ca să mă urc o clipă la celulele de sus, unde fusesem chemat, a intrat în celula mea și a furat banii din vesta pe care o lăsasem pe pat. Silințele de a da de urma restului de 1500 lei au rămas zadarnice. Hoțul îi pierduse, iar cel ce i-a găsit spunea că i-a ascuns într-o gaura de la baie, de unde i-a furat nu știa nimeni cine.

Câtva timp în urmă unul dintre jucătorii de cărți, scăpând de la Văcărești, a venit înainte de plecare în toată taina la mine și mi-a spus că hârtia de 500 lei a fost schimbată de un anumit gardian, care știe ce s-au făcut și celorlalte două hârtii.

Nu mi-am dat niciodată silința să mă încredințez dacă avea ori nu dreptate, deși acel gardian a plecat puțin după aceea: îmi era destul că s-a găsit hoțul și a fost dat pe mâna parchetului.

A fost o adevărată sărbătoare ziua în care directorul a venit să ne spună că hoțul a mărturisit dând amănunte verificate de mine în ceea ce privește împrejurările în care a luat banii și hârtia în care-i înfășurase domnul Pătrășcanu.

Și-a dat acum și Dem. Teodorescu seama că mare nedreptate mi-a făcut și a și mărturisit aceasta pentru ca supărare să nu mai fie.

Mai mult nici că doream. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a limpezit sufletul în ajunul nunții.

Stăruisem ca cei de acasă nici un fel de cerere scrisă să nu facă mai înainte de a-și fi făcut rugămintea cu grai viu.

Domnul Ionescu Marița, directorul general al penitenciarelor, om totdeauna chiar mai mult decât cuviincios, le-a dat răspunsul că nu are căderea de a mă pune în libertate, ca să iau parte la nuntă.

Una dintre fiicele mele, sora mai mică a miresei, s-a dus la domnul general Rujinski, șeful corpului II de armată. Acesta, încă mai binevoitor, a dat răspunsul că noi, odată definitiv condamnați, nu mai atârnăm de comandamentul său.

Aceeași fiică a mea s-a dus Ia ministrul de justiție, domnul Buzdugan, nu însă la minister, ci acasă.

L-a găsit urcându-se în automobil, gata de a se duce la un important consiliu de miniștri. I-a spus fiicei mele că nu are timp să stea de vorbă cu dânsa și a îndrumat-o să vină la minister cu petiție în toată regula. Aceasta era peste putință, căci cununia urma să fie celebrată ziua următoare, duminică.

Ei, bine! Domnul Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată și om: ziua următoare la ora trei după-amiază a venit un agent al siguranței și m-a însoțit până acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoțit apoi și la biserică și de acolo la casa unde urma să se țină nunta, iar ziua următoare la ora șapte dimineața m-a dus la Văcărești și m-a predat întreg și nevătămat, cu toate «formele în regulă».

A fost o zi bună și o noapte frumoasă. Mai rar socru care în asemenea împrejurări știe să-i întreacă pe toți în veselie și-și laudă agentul pentru discreția cu care-și face datoria luând, cu toată inima, parte la obșteasca voie bună.

VI[modifică]

Iubite amice,

Din cele ce ți-am spus până acum despre viața de la Văcărești îți vei fi făcut o idee mai mult ori mai puțin lămurită și despre starea în care se află țara.

Multe aș mai avea să-ți spun, dar mă opresc la una singură.

Există încă de mult un regulament al închisorilor, în care se prescrie cum anume au să fie tratați cei pedepsiți cu detenție, cu reclusiune ori cu muncă silnică. Un articol din acel regulament prevede că el nu are să fie aplicat și pentru condamnații politici. Rămânea deci ca pentru aceștia să se facă un regulament special.

Au trecut însă zeci și iar zeci de ani fără ca un asemenea regulament special să fi fost făcut. Condamnații politici sunt tratați deocamdată după bunul plac. Al cui? Al gardianului respectiv - câtă vreme nu intervine puternicul «prim». Al «primului» câtă vreme nu intervine mai puternicul grefier. Al grefierului câtă vreme nu intervine de tot puternicul director. Al directorului câtă vreme nu intervine atotputernicul director general. Al directorului acestuia câtă vreme nu intervine stăpânul tuturora, ministrul. Al ministrului câtă vreme nu intervine cineva care e și mai puternic decât ministrul.

Dacă s-ar fi făcut regulamentul special, toți puternicii, mai puternicii, de tot puternicii, atotputernicii, ba până chiar și cei cu putere covârșitoare, aveau mâinile legate. Într-o țară care și-a înscris în constituție cele mai largi libertăți, nu se poate cere ca cei puternici să-și lege ei înșiși mâinile.

Condamnații politici sunt deci tratați și azi după împrejurări și după fel de fel de considerații neprevăzute în nici un fel de regulament.

Bogdan-Pitești, bunăoară, nu era condamnat politic, avea cu toate acestea lângă spital o odaie încăpătoare, cu două ferestre, din care se deschidea o frumoasă vedere spre București. El se instalase bine și primea la dânsul pe cei ce veneau să-l vadă. Era fără îndoială bine așa, dar rău era că condamnații politici nu aveau parte de aceeași lărgime.

Filoti, care e ținut de trei ani aproape în arest preventiv, de asemenea nu era condamnat politic, dar era tratat cel puțin la fel cu Bogdan-Pitești. Și aceasta era bine și rău era numai că alții, care erau ținuți ca acuzați politici în arest preventiv, erau cu totul altfel tratați.

Eu nu m-am plâns niciodată de aceasta.

Încă din timpul copilăriei m-am deprins să mă potrivesc cu împrejurările în care din întâmplare mă aflu. Între multele reguli de viață ale casei mele părintești era mai ales una: supărat să nu te așezi la masă și supărat să nu te culci; e nenorocit cel ce mănâncă supărat și încă mai nenorocit cel ce duce supărarea de azi pe mâine. Dacă se întâmpla deci să fie înainte de prânz supărare în casă, masa era servită numai după ce se facea pace, iar dacă seara era supărare, lumina nu se stingea mai înainte de a se fi împăcat cei supărați. Aceasta mi-a rămas pe toată viața. N-am ținut supărare cu nici unul dintre năpăstuitorii mei.

«Lasă-l, săracul, că e un nenorocit!» îmi ziceam și mă împăcăm în cugetul meu cu el, încât mă simțeam mângâiat dacă se întâmpla să-i pot face vreun bine. Ar fi oare cu putință să fiu supărat pentru că alții sunt tratați mai bine decât mine!?

«În temnițele României ca în temnițele României!» îmi zic și-mi caut de treburi.

Nu așa și cei îndrumați a se socoti mai presus de alții, care anume în țara noastră nu sunt puțini.

Aceștia se simt jigniți când nu sunt tratați mai bine decât alții, se supără, duc supărarea de azi pe mâine, mănâncă supărați și-și varsă fierea în mâncare, dorm supărați și au visuri proaste, încât se scoală dimineața porniți pe gâlceavă.

E învederat că asemenea oameni erau și între cei intrați la Văcărești.

Îi vedeai, înainte de toate, bătându-și capul și ispitind acum pe unul și peste puțin pe altul, ca să afle cât îl va fi costând pe Bogdan-Pitești și cât pe Filoti bunul tratament, de care li se făcea parte.

Eu mă opresc la gândul că nu-i costă nimic și mă mâhnesc numai dându-mi seama despre efectul demoralizator al presupunerii că atât ei, cât și alții sunt nevoiți să dea pentru ca să li se dea cuvenita considerație. Chiar și dacă mă voi fi înșelând - ce pierd? Dă - cine are de unde - pentru ca să poată avea mulțumirea de care simte trebuință. Eu nu dau, căci nu numai că nu am de unde să dau, dar mai și sunt mulțumit cu starea în care mă aflu.

Tot din casa părintească am rămas cu regula de viață: «Dacă vrei să fii bine servit, servește-te tu însuți!»

Mai ales aici, unde nu aveam altă treabă, îmi așterneam eu însumi patul, îmi curățăm hainele, îmi aduceam de la cișmea apă de băut ori pentru stropirea grădiniței mele, îmi găteam mâncarea și-mi spălam vasele și tacâmurile, îmi curățăm lampa și turnam petrol în ea, pliveam și săpam. Aveam, ce-i drept, servitor, dar același minor mai servea și pe alți doi-trei inși, care îi dădeau mult de lucru, încât mie arareori îmi venea rândul.

Oamenii mai subțiați prin cultură s-ar fi simțit nenorociți dacă ar fi fost nevoiți să-și petreacă viața ca mine, s-ar stinge, ar pieri cu zile, sunt deci nevoiți să le pună toate în mișcare pentru ca să le aibă toate de care nu se pot lipsi. Ei se uitau deci la mine cuprinși de nobilă indignație când vedeau că-mi înjosesc tagma folosindu-mă de mâna cu care am scris articole incriminate de strașnicul Bolentin, ca să curăț cartofi, să tai ceapă ori să-mi lustruiesc ghetele stâlcite, ceea ce altminteri numai rar de tot ajungeam să fac.

Îmi aduc aminte de a fi citit undeva că în moștenirea lăsată de stoicul Seneca se afla și o masă prețuită la șapte sute de mii de sesterți.

«Iată mult lăudatul nostru stoic», a strigat un epicurean ruinat prin desfrâu.

«Pentru fostul învățător al Cezarului, milionarul Seneca, masa aceasta nu e lux, ci semn al iubirii de artă», i s-a răspuns.

Fiecare potrivit cu starea și poziția sa în societate.

Omul e însă pornit să se socotească mai presus de ceea ce într-adevăr este și trebuințele se umflă. S-a pornit deci o adevărată întrecere mai întâi în ceea ce privește așa-zisul «confort», îmbrăcămintea și mâncarea, apoi și cât pentru celelalte amănunte ale vieții de «pușcărie».

Dacă unuia îi dădea mâna să-și întindă în dosul patului un covor de doi metri pătrați, altul făcea ce făcea ca să-și întindă unul de patru și altul punea două covoare unul peste altul, unul mai mare și altul mai mic peste el, ca să se vadă că sunt două. Tot așa și pe jos, în fața patului.

Dacă unul și-a adus de acasă o măsuță de nuc, altul și-a adus una de mahon, iar altul una împodobită cu incrustații de metal.

Dacă unul avea un scăunaș împletit fără rezemătoare, celălalt ținea să aibă și un jeț mare.

Dacă unul avea o saltea de lână, altul punea două una peste alta.

Dacă unul își întindea din când în când cearșaful, perinile și plapuma la soare, ca să se aerisească, celălalt își întindea și pijamaua, precum și cămașa, ca să se vadă că e de mătase.

Dacă unul avea pe masă un buchet de flori, altul își punea unul mai mare, ba fie chiar și două.

Despre proviziile de tot felul nu-ți mai vorbesc. Le știi de când mai fericitele zile în care a fost găsit cadavrul de păduche.

Din câte știi îți vei fi făcând o idee destul de lămurită despre pornirile progresiste ale «intelectualilor» din zilele noastre, care știu că numai stăruind pe întrecute pot să ajungă oamenii departe. Până chiar și unii dintre socialiști luau parte la întrecere, încât mereu eram ispitit de gândul că, ajunși odată mari și tari, ar fi și ei deopotrivă cu urgisiții de burghezi, dacă nu chiar mai și mai…

E apoi că oamenii se gâlcevesc când aleargă pe întrecute. Cei ce apucă înainte se bucură, iar cei ce rămân în coadă se bosumflă și caută cearta cu lumânarea.

Chiar dintru început, în timpul primei noastrei petreceri la Văcărești, și mai târziu, când ne aflam la Modern, râdeam într-un colț când vedeam cum mai unul, mai altul se cătrănea pentru că cei doi Teodorești știau să li se vâre sub piele Bolentinului și colonelului Vlădescu, comisarul regal, care-i îmbrățișau cu mulă dragoste și îi puneau mai presus de ceilalți. Până chiar și în rechizitoriul său Bolentinul a făcut o pauză și o paranteză mai înainte de a fi trecut la Teodorești și a stăruit cu tot dinadinsul ca nu cumva Curtea să-i pună pe acești luceferi în rând cu ceilalți păcătoși.

Ce-au făcut, cum au sucit-o și-au învârtit-o se întrebau ceilalți, și fiecare știa să spună câte ceva, se înțelege, lucruri nu tocmai de laudă. Se supărau pe mine când le spuneam că se petrece și la pușcărie ceea ce se petrece pretutindeni în țară: cei mai stăruitori și mai îndemânatici apucă înainte și-și fac treburile. «Defăimarea voastră e laudă, adăugam. De ce nu faceți și voi ca dânșii? Pentru că nu sunteți în stare.»

Tot mai deștepți decât ceilalți, ei și după a doua venire la Văcărești a noastră au știut să se pună bine cu directorii și cu primii de tot felul, încât ajunseseră un fel de stăpâni ai casei. Regulamentul încă nefăcut pentru dânșii se aplică după cum le vine lor la socoteală.

Încă în timpul când ne aflam la Modern știuseră ei și în urma lor și alții să potrivească lucrurile așa, ca printre picături să se ducă pe acasă. Acum făceau ce făceau și comisarul regal îi cita fie ca martori, fie ca informatori la Curtea Marțială, unde se duceau însoțiți de un gardian. Acesta, om vrednic de toată încrederea, își făcea datoria stând undeva la un pahar de vin în vreme ce «pușcăriașii» puși sub paza lui se duceau pe acasă.

Gaură în cer din cauza aceasta nu s-a făcut și nici noi, ceilalți tovarăși de aceeași tagmă, nu râvneam să facem ca dânșii, iar colonelul Verzea, vecinul lor, fiind citat la tribunal, s-a dus însoțit nu numai de gardian, ci și de o santinelă cu baioneta la pușcă și s-a întors tot pe drumul pe care se dusese.

Mai erau însă pe acolo și socialiști care le vedeau toate și-i băgau la nevoie în cofă pe toți Teodoreștii.

«Ei, bine! - au zis aceștia. Dacă o faceți voi, avem s-o facem și noi pentru ca să se știe că ceea ce li se iartă unora li se cuvine tuturora.»

S-au dus deci și ei la București însoțiți numai de un gardian vrednic de toată încrederea și s-au plimbat fiecare pe unde a voit. Nistor, cel mai blajin dintre dânșii, a făcut-o însă lată de tot: s-a dus pe la clubul socialist, unde a fost primit cu mare tămbălău.

S-a stârnit acum o adevărată răzmeriță. Zburau automobilele de la București la Văcărești și de aici înapoi ca pe timpul când Văcăreștii erau plini de râie, de păduchi și de fel de fel de germeni de molimă.

Gardianul, se înțelege, a fost jertfit ca țapul cu pricina. El se descărca însă asupra primului, primul asupra grefierului, grefierul asupra directorului, acesta asupra directorului general, care se descărca și el asupra nenumiților care n-au făcut regulamentul special.

Inspecții peste inspecții, anchete peste anchete, procurori și paraprocurori, garde întreite, duminicile și zilele de sărbători, batalioane cu mitraliere și aeroplane de observație - ba într-un rând ne-am pomenit la Văcărești până chiar și cu generalul Rujinski, același general care încredințase pe fiica mea că nu mai atârnăm de comandamentul lui.

Văzând treburile ajunse la culmea aceasta, socialiștii au început să cânte în cor bine armonizat «Internaționala».

Vei fi având tu, iubite amice, multă fantezie, dar tot nu ești în stare să-ți închipui vocea de stentor indignat cu care generalul, om mărunt, a strigat „Protestez în numele legii și vă somez sâ tăceți”.

În fața acestei somații energice socialiștii au tăcut și câțiva dintre dânșii au fost apoi închiși și ținuți în gherla cea întunecoasă la secret.

În timpul acestui vârtej mulți erau încredințați că directorul are să zboare cum a zburat și celălalt. Se vede însă că el făcuse multele și feluritele concesii în urma unei îndrumări primite de sus, și l-a scăpat nașul său, președinte al înaltei Curți de Casație, ba în urmă chiar și candidat la președinția consiliului de miniștri. Destul că lucrurile, încetul cu încetul, s-au potolit. Potolitu-s-au, nu însă fără urmări, care ne reamintesc zicătoarea românului despre rușinea pe care o poate avea pe urma faptei săvârșite de capră.

După ce s-a făcut adică constatarea că unii dintre noi au știut să stoarcă de la direcție fel de fel de concesii, am fost puși și noi cei nevinovați la același regim ca făcătorii de rele.

Nu mai puteam, între altele, să primim vizite decât în zilele când primeau pungașii, hoții, escrocii și tâlharii, iar la convorbirile noastre asista și câte un ofițer, care ne ținea de scurt și ne tăia vorba cu sabia când se împlineau cele 15 minute.

La poartă apoi soldații scotoceau prin pachetele aduse pentru noi - ca nu cumva să intre cu ele dinamită, vreo mașină infernală ori poate chiar vreun ziar. Soția mea mi-a adus într-un rând o bucată de brânză înfășurată într-un exemplar din Tribuna de la Sibiu, anul 1887: i s-a dat brânza, dar a fost oprită hârtia.

Încă mai rău o pățeau cucoanele mai tinere, pe care le pipăiau pentru ca nu cumva să ascundă pe sub corset ori pe sub jupon vreo gazetă.

Mai erau și multe altele, dar mă opresc la cea mai urâtă.

Dintru început fusese luată dispoziția ca serile să putem sta de vorbă și numai la 9.30 să fie încuiat fiecare în celula sa. Într-una din seri ne-am pomenit cu un căpitan însoțit de o escortă, care ne somă să intrăm fiecare în celula sa, căci are să ne încuie.

Eu m-am oprit la depărtare de douăzeci de pași în fața celulei mele.

«Aceasta nu pot s-o fac - i-am răspuns. Sunt abia șapte ceasuri și după rânduiala stabilită de direcție abia la 9.30 am să intru. Domnul prim-gardian e aici și poate să-ți spună dacă m-am abătut ori nu vreodată câtuși de puțin de la dispozițiile luate de direcția penitenciarului.»

«Nu - a răspuns primul-gardian - niciodată.»

«Ei bine! - am stăruit - n-am să mă abat nici acum.»

«Eu am ordin» - a zis căpitanul.

«Ai chiar mai mult decât ordin - am replicat: câțiva soldați, care pot să mă ridice și să mă ducă pe sus în celulă.»

«Sunt în stare să fac și aceasta», grăi căpitanul, fără ca să țină seamă că autoritățile militare n-au nici un amestec în interiorul penitenciarului și că garda militară e pusă la dispoziția direcției.

«Vă mulțumesc, domnule căpitan pentru această mărturisire și constat că numai forței armate m-am supus» - i-am răspuns și am intrat în celula mea.

Conflict între puterea militară și cea civilă.

Ziua următoare directorii, și cel mic și cel mare, s-au pus luntre și punte ca armata să ne lase în pace. Și-au dat acum seama că tot mai bine ar fi dacă s-ar fi făcut regulamentul special. Rămânând toate la bunul plac, ei au fost prea binevoitori față cu unii dintre noi și pe urma slăbiciunii lor și-au aprins paie în cap. Directorul general a intervenit, dar, ca toate să rămână și în viitor cum au fost în trecut, ca îndeosebi ofițerii să nu asiste la convorbiri, ca pachetele să nu fie scotocite și ca să nu mai fim băgați cu forța armată în celule.

A mai stăruit directorul să adresăm ministerului de justiție o cerere în care sâ arătăm cum anume vrem să fim tratați, deci să facem noi un proiect pentru regulamentul special, care timp atât de îndelungat nu s-a făcut.

O asemenea cerere, pe cât știu eu, nu s-a făcut. Îndeosebi eu am zis: «Tratați-ne oricum, dar pe toți la fel, căci vrajbele se stârnesc numai pentru că se fac hatâruri și li se dă unora un cârnat și mai lung și mai gros decât altora».

Așa e în pușcărie pentru că așa e pretutindeni în țară: doarme fiecare cum știe să-și aștearnă. Unul din marile păcate ale oamenilor din zilele noastre e că cel stăruitor, îndemânatic, îndrăzneț, la nevoie chiar târâtor, răzbește înainte dând la o parte pe alții.

Când ți le scriu acestea, e seară, ora 9.30 trecută și ușa celulei mele nu e încă încuiată.

Deasupra mea îi aud pe socialiști jucând table. La ușa colonelului Verzea stau câțiva de vorbă. Alți câțiva se plimbă prin curte. Iar alții dintre deținuții politici, între care și câțiva socialiști, stau încă de pe la șase zăvorâți în celulele lor. Teodoreștii însă tot nu s-au întors din curtea cealaltă, unde s-au dus să cineze cu Filoti.

De ce deosebirea aceasta?

Nu știu și nici nu cercetez.

Toatea acestea sunt, la urma urmeloi, lucruri de nimic și mai ales la «pușcărie» umplu viața de «peripeții interesante».

Deprinși însă cu gândul că toate se desfășoară pe bacșiș și pe sfănțuială, pe hatâr și pe păsuire, cu proptele și cu mușamale, cei mai mulți se simt încredințați că și aici se lucrează ca pretutindeni pe sub plapumă și că până chiar și la curțile marțiale avocați și fel de fel de alți mijlocitori învârt treburi prin care agonisesc în scurt timp averi însemnate, nu zeci, ci sute de mii, ba chiar milioane toți împreună.

Nu mă iartă firea să cred aceasta și dau din umeri când mi se spune cât a trebuit să cheltuiască mai unul, mai altul, tot ar fi însă mai bine dacă ar fi adevărat fără ca să se știe ori să se creadă. Lucru primejdios și urât, că vorba trece din om în om și sunt mulți cei ce-o zic și o cred.

Nu mai puțin primejdios lucru e că noi cei câțiva păcătoși stăm de atâta timp aici, în vreme ce alții, despre care se spune că în timpul celor din urmă câțiva ani au agonisit averi mari, chiar fabuloase, se plimbă în toată libertatea și se îmbuibă în vederea tuturor.

«Ce-au făcut ei, ca să aibă parte de asemenea cruțare!?» se întreabă mulți și nici un bine din asemenea nepotriviri nu poate să purceadă.

VII[modifică]

Iubite amice,

Îți scriu după trecerea mai multor săptămâni de zile și nemaiaflându-mă în celula mea din dosul bisericii.

Guvernul alcătuit de militari s-a retras și el, dar fruntașii neamului românesc tot n-au reușit încă să înjghebeze primul guvern constituțional al României Mari.

De vreo zece zile Bucureștii sunt’ plini de reprezentanți ai națiunii acum unite, unii din vechiul regat, alții din Basarabia, iar alții din Bucovina ori din fostul regat al Ungariei. Sunt între dânșii foști prieteni din tinerețe ori tovarăși de luptă ai mei, ba chiar și rude ale mele, dar nici unul nu s-a simțit îndemnat a veni să mă vadă ori a trece pe la soția mea, ca să afle ce mai face.

Ți-o spun aceasta pentru ca să-ți dai seamă despre disciplina neînduplecată în care e ținută societatea română.

Când ne aflam la Vaț, soția mea și eu, primeam mereu vizite. Mulți dintre cei ce treceau prin Budapesta făceau excursie la Vaț, ca să se poată lăuda c-au îndrăznit să vină pe la noi. E și între cei ce se află acum la București câte unul care ar fi dorit să ne vadă, nu e însă, precum se vede, nici unul care îndrăznește s-o facă.

Colonelul Verzea, mai tânăr decât mine, nu poate să zică același lucru.

Or fi fără îndoială lucruri pe care el n-a putut să mi le spună și mie, și sunt și lucruri pe care mi le-a spus, dar nu pot să le spun eu mai departe; ca om de încredere al Regelui Carol și al guvernului român, el știa fără îndoială și lucruri pe care unii dintre cei azi mari și tari aveau cuvinte de a dori să nu le mai afle și alții. Doamna Verzea a fost deci vizitată de unii care au încredințat-o despre viile lor simpatii, dar pe la Văcărești nici aceștia n-au venit, și nu o dată mi-a venit să cred că sunt și oameni care ar vrea să-l scoată de aici ori, vorba bine știută a Bolentinului, să-i «astupe gura cu pământ».

Într-o bună zi ne-am pomenit că s-a luat dispoziția ca aceia dintre deținuții de la Văcărești care sunt osândiți la pedepse mai grele să fie trimiși unde se cuvine să-și facă pedeapsa. Eu, care am fost osândit la reclusiune, trebuia deci să fiu dus fie la Bucovăț, fie la Doftana, iar Verzea, fiind osândit la muncă silnică, trebuia să fie «deportat» la ocnă, ca să taie sare, și să fie împușcat, dacă ar fi să facă încercarea de a evada.

Lucrurile au rămas însă deocamdată încurcate: era, precum se vede, la mijloc și cineva care nu voia așa.

într-o frumoasă zi de toamnă unul dintre procurori, domnul Străjanu, fiul profesorului Străjanu, autorul gramaticii, a venit să facă o inspecție la penitenciar. Prezentându-se cu toată autoritatea la celula colonelului, a întrebat: «Deținutul Verzea are vreo reclamație de făcut?».

Verzea s-a uitat cum se cuvine la el.

«Vă mulțumesc pentru titulatură - i-a răspuns; nu am nici o reclamație de făcut.»

Făcându-și inspecția mai departe, domnul procuror a trecut pe la celula unuia dintre socialiști, care atârnase pe ușă un bilet cu avizul: «Lăsați-mă în pace, că vreau să dorm!».

Găsind că e lucru prea îndrăzneț atârnarea pe ușă a unui asemenea bilet, strașnicul inspector l-a obrăznicit pe socialist. Urmarea a fost că «tovarășii» l-au luat în zeflemea, ca să nu zic cu «huideo» - nu pe socialist, ci pe obrăznicitorul lui.

Jignit astfel în demnitatea sa, onorabilul reprezentant al statului a reclamat, nu însă pe «tovarășii» nedisciplinați, ci pe «deținutul» care n-a avut nici o reclamație de făcut.

În urma acestei reclamații a venit «de sus» o poruncă aspră, ca deținutul Verzea, drept pedeapsă, să fie închis timp de cincisprezece zile în gherla cea întunecată.

El a refuzat să se ducă, iar mai marii pușcăriei nu s-au încumetat să cheme garda și să-l ducă pe sus.

Ce s-a mai întâmplat apoi nu știu, destul că porunca cea aspră a rămas în deșert, ba tocmai atunci am fost mutați din celule în curtea personalului, ceea ce ne-a băgat în multe încurcături.

Eu nu am avut, iubite amice, niciodată cuvinte de a mă plânge fie de directorul penitenciarului, fie de vreunul dintre funcționarii de la Văcărești, fie mai ales de directorul general. M-am plâns și mă plâng numai de cei ce m-au trimis în murdăria de la Domnești, în cea de la Hotel Modern și în cea de la Văcărești, unde nu era loc pentru oameni ca mine.

M-am tot rățoit eu că mă simt bine și la Domnești, și la Luvru, și la Văcărești, ba până chiar și la Modern. Eu eram însă obișnuit să fac ici cu elevii, colo cu elevele mele plimbări de câte 30-40 kilometri pe zi în aer și la lumină și rar trecea ziua fără ca să fac cel puțin 10 kilometri. Cazematele pline pe reveneală, în care am stat la Domnești, nu erau deci pentru mine și bine nu-mi putea fi nici la Luvru, unde nu aveam nici aer, nici lumină și mișcare nu puteam să fac. Sufeream deci de astmă, de emfizem și de reumatism când am fost dus la Văcărești și n-am putut să mă vindec nici acolo, nici la Modern, unde stăteam într-un iatac în care niciodată nu pătrundea soarele.

Mai bine ar fi fost să-mi fie după ce am venit a doua oară la Văcărești, dar celula era strâmtă și timp de mai multe ierni nu fusese încălzită, ba mai era și cu intrarea dinspre apus. Mai ales în timpul zilelor posomorâte ori chiar ploioase mi se înțepeneau membrele lucrând la masă și-mi oboseau ochii. Mai spre toamnă apoi am început să și tușesc, aveam noaptea înecăciuni și mă cuprindeau din când în când amețelile. În același timp îmi pierise și pofta de mâncare.

Unul dintre vecinii mei, Mărăcineanu, îmi procura lapte bun și-mi aducea cărămizi calde, ca să le țin ziua sub picioare, iar noaptea în culcuș.

Directorul general, domnul Ionescu Marița, mi-a făcut deci propunerea să mă mut în curtea personalului, unde avea de gând să-mi pună la dispoziție un iatac luminos, care putea să fie încălzit. Nu am primit și după cele petrecute nici nu-mi era iertat să primesc decât atunci când vor fi mutați și ceilalți tot în curtea personalului.

S-a făcut și aceasta, dar de tulburări tot n-am scăpat.

Curtea personalului e adică împărțită în două.

La stânga sunt locuințe pentru funcționari, iar la dreapta se află birourile, bucătăria, brutăria, niște ateliere și câteva încăperi disponibile.

Deoarece unii dintre deținuți se legaseră, cum se zice, de soțiile funcționarilor, directorul, care era și el de curând căsătorit, n-a crezut de cuviință să-i mute pe cei din celule decât în partea de la dreapta a curții.

Abatere s-a făcut numai pentru mine, care eram mai bătrâior și astfel vecin mai puțin supărător.

Supărare obștească.

Iatacul ce mi s-a pus la dispoziție se afla în partea dinspre miază-noapte a curții, jos pe un coridor cu intrare separată, unde picior de femeie nu avea ce să caute. Pereții erau într-o parte jilavi, soba de teracotă avea coșul înfundat, iar fereastra ce dădea spre curtea de păsări, în care mai erau și porci puși la îngrășare, nu se închidea bine și geamurile din ea nu erau chituite, încât zăngăneau când bătea vântul. Ușa era și ea crăpată, încât trăgea vântul prin ea.

Mă bucuram cu toate acestea, căci aveam lumină și mai multă lărgime decât în celula mea. Am cheltuit deci câțiva lei de mi-am văruit pereții și tavanul și mi-am frecat scândurile, am vorbit cu un meșter să-mi desfunde coșul, mi-am făcut cocă din provizia mea de faină și am lipit hârtie pe unde răsuflau geamurile și ușa și am dormit chiar mai bine de cum dormisem în neuitata mea celulă.

Ziua următoare au început să se mute și ceilalți și s-a stârnit o adevărată furtună.

Cei doi Teodorești, fiind oameni tineri, urmau să treacă în partea dinspre miază-zi a curții, unde directorul le pusese la dispoziție o încăpere mai largă - cu două ferestre apropiate de tavan. Ei țineau să fie mutați în partea dinspre miază-noapte, unde mă aflam eu.

Deoarece directorului după cele petrecute nu îi dădea mâna să le facă hatârul acesta, mierea s-a făcut fiere și a fost rugat directorul general să iasă la fața locului.

Directorul general se afla în mare strâmtoare, căci după cele petrecute nu-i dădea nici lui mâna să nu le facă celor nemulțumiți hatârul. Pentru ca pace să fie, am declarat, deci, că sunt gata să le cedez celor doi prieteni iatacul și să trec în încăperea în care ei nu voiau să intre, căci doi inși au precădere față de unul singur.

Când colo, m-am pomenit că în iatacul pe care urma să-l părăsesc eu se mută numai Arghezi, iar pentru Dem. Teodorescu se pregătește un iatac de alături, din care a fost scos un funcționar necăsătorit.

Văzând aceasta, mi-am pus piciorul în prag și am declarat că nu mă mut.

«Aveți gardieni - am zis - aveți sute de pușcăriași, aveți chiar gardă militară: ridicați-mi lucrurile, luați-mă și pe mine pe sus și duceți-mă unde vreți, dar eu de bună voie nu mă duc și să știți că am să reclam la minister că se fac hatâruri.»

Pentru ca pace să fie, s-a făcut un încă mai mare hatâr: mi s-a oferit în etaj, lângă agentul sanitar, care avea soție tânără și frumușică, o odaie de tot bună, luminoasă, uscată, cu sobă de teracotă al cărei coș nu era înfundat, cu podelele ceruite și cu vederea spre oraș. M-am dat învins și stau până azi aici, bine, de tot bine, mai bine decât oricând ca pușcăriaș.

Pace tot nu s-a făcut.

Arghezi nu era mulțumit cu odaia din care mă scosese, și a cerut să fie mutat și el la etaj.

Pentru ca pace să fie, iar unul dintre funcționarii necăsătoriți a fost mutat aiurea și Arghezi a trecut în rândul bătrânilor și mi s-a făcut mie vecin - fără îndoială foarte plăcut.

Pace nici acum nu s-a făcut, ci mai vârtos s-a adeverit că eu aveam multă dreptate când stăruiam ca hatâruri să nu se facă.

Filoti își primea vizitele în odaia sa, iar nu în biroul directorului ori în al grefierului ca noi ceilalți. Tot așa Bogdan-Pitești, Nenițescu și alții când se aflau la Văcărești. Nu era deci nimic mai firesc decât ca noi ceilalți să ne simțim jigniți pentru că nu ni se dă și nouă voie de a sta în toată liniștea de vorbă cu cei ce vin să ne vadă. Eu îndeosebi nu țineam să fiu pus în rând cu cei ce vor în toate împrejurările să fie socotiți mai presus de alții, dar nu puteam să nu le dau dreptate celor ce nu erau deopotrivă cu mine și, stăpâniți de „o legitimă indignație”, au hotărât alungarea din pușcărie a directorului, care nu mai voia ori nu mai putea să meargă înainte pe calea hatârurilor.

Ocazia pentru aceasta nu putea să lipsească.

Duminica și joia li se dă pușcăriașilor voie să primească vizite, cei mai mulți la zăbrelele din dormitor, în fața gardianului de serviciu, iar câțiva în biroul grefierului.

Vine dar în aceste zile, la Văcărești, lume multă, fel de fel de oameni și femei fie mai bătrâne, fie mai tinere, ba chiar și câte o fetișcană «nostimă». Deoarece unii dintre deținuți, nu pot să-ți spun care anume, aveau obiceiul de a se împiedica de acestea, direcția a interzis plimbările prin curtea personalului în timpul vizitelor.

Câțiva dintre socialiști, precum și colonelul Verzea, și eu, neștiind aceasta, ne plimbam în vreme ce unii dintre vizitatori veneau, iar alții plecau.

Directorul, văzând că nu se ține seamă de dispoziția luată de dânsul, certa în gura mare pe primul gardian. Colonelul și eu, neștiind de ce e vorba, râdeam de zelul excesiv al directorului, îndată ce ni s-a spus, însă, că sunt oprite plimbările în timpul vizitelor, colonelul s-a retras în odaia sa, iar eu am rămas și am întrebat pe funcționarul ce venise la noi de ce a fost luată dispoziția.

«Pentru că unii dintre dumneavoastră se poartă necuviincios în timpul vizitelor» - a zis el.

«Nu aveți să mă pedepsiți și pe mine, care sunt cuviincios», i-am răspuns eu.

«De! - a întâmpinat el - veți fi având dreptate, dar nu de direcție aveți să vă plângeți, ci de cei necuviincioși.»

I-am dat și eu dreptate și m-am retras și eu în plăcuta mea odaie.

Când eu urcam scările, câțiva dintre ai noștri se certau în gura mare cu directorul, iar vreun ceas în urmă mi s-a făcut propunerea să-mi dau, ca totdeauna în frunte, subscrierea pentru o reclamație, prin care arătăm lungul șir de abuzuri săvârșite de director și cerem înlocuirea lui. Unul dintre ziariști făcuse în penitenciar o anchetă, ca să constate de la cine cât a luat.

Eu am răspuns că de la mine n-a luat nimic, că nu știu, dacă e ori nu adevărat, c-a luat ceva de la alții, că mă supun, ca adevărat pușcăriaș, dispozițiilor luate de stăpânire și nu am, vorba colonelului, nici o reclamație de făcut.

Tot cam așa au răspuns și colonelul și alți câțiva dintre condamnații politici.

Cu toate acestea directorul general, ieșind două zile în urmă la fața locului: «Iată-mă, mi-a zis, m-ați chemat: ce aveți să-mi spuneți?».

«Eu nu v-am chemat - i-am răspuns - și n-am nimic să vă spun.»

La fel au fost și răspunsurile date de alții, dar destăinuirile făcute erau atât de grave, încât a rămas să fie înlocuiți fără întârziere atât directorul cât și primul gardian. Se vede însă că mai era la mijloc și altcineva, care era de altă părere, căci au rămas atât directorul cât și primul gardian.

Spunându-și apoi colonelul Verzea părerea în ceea ce privește reclamația făcută, i s-a dat răspunsul că întreaga înscenare a fost pusă la cale spre a apăra demnitatea lui și a bătrânului Slavici, care fuseseră insultați de director. De aceea venise directorul general să ne întrebe ce avem să-i spunem.

Dându-le răspunsul că se simte destul om, ca să-și apere însuși demnitatea, colonelul și-a aprins paie în cap și ziariștii au pornit o mișcare spre a-l boicota, ca nimeni să nu mai stea de vorbă cu dânsul.

Aceasta era culmea.

Câteva zile în urmă era sărbătoarea Sfinților Voievozi Mihail și Gavril. Pe director nașul său l-a botezat Mihaiu, ceea ce pe noi nu ne privește, căci între pușcăriași și temniceri legături sociale nu pot să existe. Ni s-a părut deci lucru nepotrivit cu împrejurările când i-am văzut pe cei ce făcuseră reclamația ducându-se in corpore ca să-i ureze directorului la mulți ani în ziua de Sf. Mihaiu.

Adevărul e că ei se potriveau cu felul de a fi al lumii în mijlocul căreia trăiau.

Nici de astă dată n-au nimerit-o însă, căci tot în lumea cu care se potriveau toate atârnă de impulsii momentane, și niciodată nu poți să prevezi astăzi ce fel de întorsătură au să ia lucrurile mâine. Mult n-a mai trecut și directorul tot a pățit-o. Ținând seamă de anumite proptele, ministerul, ce-i drept, nu l-a destituit, ci s-a mărginit a-l muta în timp de iarnă la Doftana, pare-mi-se.

Deocamdată un funcționar din ministerul de justiție a fost însărcinat să țină loc de director al penitenciarului.

VIII[modifică]

Iubite amice,

Am să-ți spun cum au venit lucrurile de eu am scăpat de la Văcărești.

Precum știi, cei doi Teodorești mișcau toate pietrele ca să scape. După ce silințele lui Costaforu au rămas zadarnice, s-a pus pe lucru și Galaction, care avea multe legături, între altele și cu Nicolae Iorga, acum președinte al Camerei și astfel om cu mare trecere.

Galaction a pornit-o publicând un articol în care stăruia să fim puși în libertate eu și Arghezi, poetul de mare talent. A fost pusă apoi o mișcare între deputații de peste Carpați și între cei din Basarabia, și în cele din urmă Goldiș a făcut în clubul partidului național propunerea ca partidul să stăruie pentru grațierea mea. Câteva zile în urmă Zamfir Arbore a pus o vorbă bună în Senat.

În ajunul zilei de Sf. Nicolae, Teodoreștii, Carnabat și Grossmann i-au trimis apoi lui Iorga o depeșă de felicitare. Drept răspuns au fost vestiți că peste câteva zile vor primi o știre bună. Îndemnați adică de directorul general, ei făcuseră cerere de grațiere, și vorba era că Regele va subscrie decretul. Deoarece însă eu n-am voit să subscriu cererea, lucrurile s-au mai amânat.

Când se întâmplau acestea, Grossmann s-a îmbolnăvit de hemoptizie și vărsa sânge, a fost mutat dar și el lângă mine, iar eu mă încredințam din ce în ce mai mult că la vârsta mea omul nu prea își poate permite luxul de a sta la Văcărești.

Nu mai tușeam, ce-i drept, ca mai înainte, dar nopțile nu puteam să dorm liniștit, aveam sufocări, încât îmi venea să leșin, tot îmi mai erau înțepenite membrele și-mi pierdeam răsuflarea când urcam scările. Îmi mersese dar vorba că sunt greu bolnav, ceea ce mie nu-mi părea adevărat.

Într-una din zile Dr. Flora a venit să examineze pe Grossmann și a trecut și pe la mine. Era și el de părere că trebuie să mă caut, ceea ce la Văcărești nu e cu putință.

Stăruiau deci cu toții să fac cerere de grațiere.

Lucrul acesta mi se părea peste putință.

Când cu discursul rostit de Zamfir Arbore în Senat nu numai din rândurile liberalilor s-au ridicat mai multe glasuri împotriva mea, ci și Mihail Popovici, o mare secătură, dar ministru, deci om de încredere al Regelui și al majorității din parlament, a strigat: «Slavici e om mort!».

Câteva zile în urmă Ștefan Pop de Ciceu, ad interim la justiție, venind să facă o inspecție la penitenciar, a trecut pe la mine și a stăruit să fac cerere de grațiere, l-am spus și lui că mai ales după cele petrecute în Senat nu pot să fac aceasta, căci, făcând-o, aș recunoaște că sunt vinovat.

N-am făcut eu cerere când mă aflam la Vaț, cum aș fi putut să fac aflându-mă la Văcărești?

Urmează lucruri care m-au pus și m-au și lăsat în nedumerire.

Ștefan Pop e unul dintre tinerii care au luat parte la botezul fiicei mele născute la Vaț și mi-a fost într-un rând oaspete și când mă aflam la Măgurele. El cunoaște deci pe soția mea, și mi s-a părut lucru firesc când el mi-a spus că va stărui ca dânsa să facă cererea de grațiere. N-am fost și deci nu sunt nici azi în stare să mă dumiresc de ce a cerut intervenirea senatorului Borgovan, care cunoaște și el pe soția mea și cu toate acestea nu s-a dus s-o vadă, ci a poftit-o la sine spre a o îndemna să facă cerere de grațiere, ceea ce dânsa a refuzat - făcând numai cerere de amnistie.

Două zile în urmă, fiind duminică, Nicolae Iorga a venit să viziteze biserica de la Văcărești însoțit de o mulțime de deputați și de senatori.

Domnul Arsenescu, care ținea loc de director, m-a poftit în sala de lângă poartă, unde președintele Camerei dorea să vorbească cu mine și cu cei doi Teodorești. Nu știu dacă era ori nu adevărat că și cu mine dorea să vorbească.

Când așteptam, părintele Miron Cristea, atunci numai episcop de Caransebeș, s-a întors de la biserică însoțit de mai mulți preoți de dincolo și de alți câțiva reprezentanți ai națiunii și a exprimat dorința de a mă vedea, ca să-mi zică «Bună ziua»!

Am stat apoi câtva timp de vorbă, între altele și asupra cuvintelor pentru care nu pot să fac cererea de grațiere și înalt Preasfinția Sa admitea că refuzul meu are rost.

După ce aceștia au plecat, m-am întors iar în odaia mea. Așa s-a întâmplat că nu mă mai aflam în sala de lângă poartă când președintele Camerei s-a întors de la biserică și a stat de vorbă cu cei doi Teodorești.

Am mai fost poftit în urmă în sală, unde mă așteptau vreo 20 bașarabeni, care m-au primit cu multă căldură, încât am rămas cuprins de simțământul că e mare deosebire între basarabenii plini de avânt și alți români.

Două zile în urmă, marți, am fost puși apoi în libertate noi, cei cinci ziariști osândiți prin aceeași sentință.

Fusesem trimis la Văcărești în ziua de 19 Ianuarie și am scăpat de acolo la 18 Decembrie 1919, după 11 luni de zile împlinite.