Închisorile mele/Înainte și după venirea în Regat

Sari la navigare Sari la căutare
Închisorile mele de Ioan Slavici
Înainte și după venirea în Regat
La Vaț


I[modifică]

Iubite amice,

Gândul meu e să-ți fac împărtășiri despre cele petrecute în timpul trăit de mine la Vaț, la fortul Domnești, la Hotel Luvru, la Văcărești, la Hotel Modern și iar la Văcărești. N-o fac însă aceasta decât pentru ca să te ajut a te dumiri asupra stărilor de lucruri din timpul vieții mele. Am deci, înainte de toate, să-mi dau silința de a te dumiri cum au venit lucrurile de eu am ajuns să trec și prin temnițele naționale românești.

E învederat că n-am reușit a-i face pe cei puternici dintre contemporanii mei să mă înțeleagă și teamă mi-e că nu m-ai înțelege nici tu, dacă n-ai ține seamă și de unele din cele demult întâmplate.

Încep de pe la 1870.

În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat.

Noi, cei ce nu eram de părerea aceasta, am luat înțelegerea să înființăm un ziar, ca organ de propagandă, nu însă în România, unde lui Eminescu i se păreau toate putrede, ci la Sibiu, iar deocamdată să colaborăm la Telegraful Român înființat de Șaguna.

Trei ani în urmă, după ce lucrasem peste un an la Arad și Oradea-Mare, mă aflam iar la Viena, unde zăceam în Krankenhaus bolnav greu. În urma unui accident mi se inflamase încheietura de la cotul stâng și vorba era ca brațul să-mi fie amputat și că viața-mi este în mare primejdie.

În aceste împrejurări pentru mine foarte triste, am primit de la T. Maiorescu următoarea scrisoare:

București 8/20 Aprilie 1874

Domnule Slavici,

Poate vei fi aflat din jurnale numirea mea de ministru al instrucțiunii publice. Pentru mine este acum o întrebare de principiu, de a introduce „Direcția nouă” în înțelesul ce este explicat în articolele mele din „Convorbiri” (presupun că le-ai citit), spre împrospătarea vieții statului român.

Între bărbații care reprezintă această direcție ești și dumneata, și eu doresc să introduc această putere nouă în mijlocul nostru.

Ce pot face deocamdată pentru dumneata? Și ce pot face mai târziu?

Știu că ești bolnav și de ce ești bolnav. Domnul Negruzzi m-a ținut în curentul peripețiilor prin care ai trecut.

Ți se amputează brațul? Cât vei mai fi legat la pat? Nu exagerezi greutatea împrejurărilor? O scrisoare ce trimiseseși dlui Negruzzi din Oradea-Mare mi s-a părut cam fantastică în disperarea ei.

De la Junimea îți trimitem vreo 8-9 galbeni pe lună. Îi primești regulat? Ce-ți trebuie pe lângă aceștia acum?

Și, pentru mai târziu, la ce te crezi capabil? Profesorat? O funcție administrativă în minister?

Inspector de școală cu misiunea de a revedea și însufleți învățământul din sat în sat și din oraș în oraș?

Răspunde, mă rog, și, mai întâi de toate, nu pierde curajul. Viața întreagă e prea seacă pentru a merita disperarea unui cap ca al dumitale.

Te rog să crezi în interesul și afecțiunea ce ți le păstrează cercul nostru literar și îndeosebi

T. Maiorescu

El se înșela când credea că lucrarea poate să fie condusă și de la București, avea însă dreptate în ceea ce privește boala mea, care nu era atât de primejdioasă cum se credea. După ce cu ajutorul primit de la Junimea am plecat la țară și-am stat acolo cinci luni de zile la aer curat, la apă limpede și la lapte bun, m-am vindecat fără de nici o căutare medicală, alegându-mă cu o neînsemnată anchiloză parțială.

Toamna am plecat apoi la Iași, de unde după câteva săptămâni am trecut la București.

Timp de zece ani aproape, cât am stat la București, am avut legături cu toți oamenii mai însemnați ai țării și m-am bucurat de bunăvoința tuturora. Lucram ca secretar al comisiunii însărcinate cu publicarea documentelor istorice adunate de Baronul Eudoxie Hurmuzachi, colaboram la Timpul și dădeam lecții la Azilul Elena Doamna și la școala normală a societății pentru învățătura poporului român, nu-i stăteam deci nimănui în cale. În același timp, nu îmi cerusem recunoașterea calității de cetățean român, căci eram hotărât să mă întorc iar acasă, ceea ce am și făcut după ce prietenii mei din Ardeal au reușit să înființeze Tribuna.

Toată lumea stăruia să nu fac aceasta. Între junimiști, singur Teodor Rosetti zicea să nu ascult de nimeni, ci să fac ceea ce mă îndeamnă firea mea proprie. Mult au stăruit să rămân Regele și Regina, generalul Davila și Dimitrie Sturdza, precum și V. Alecsandri, care mă încredința că multe iluzii voi pierde lucrând împreună cu ardelenii, care nu sunt oameni pe care te poți rezema.

Singuri Mihail Kogălniceanu și I. C. Brătianu stăruiau să plec, ca să-mi fac datoria.

Mărturisesc că am plecat mai mult de nevoie, pentru că luasem la Putna angajamentul de a primi sarcina de redactor al organului de propagandă ce se va înființa la Sibiu.

Tocmai de aceea m-am pomenit în fața mea cu oamenii care la Putna stăruiau în gândul că unitatea culturală nu se va putea restabili în viața poporului român decât după ce românii vor fi uniți într-un singur stat.

Mai era apoi la mijloc și altceva.

Încă pe la 1870, când sub conducerea lui Eminescu îmi dădeam silința să mă dumiresc asupra filosofiei germane, am prins o slăbiciune oarecum bolnăvicioasă pentru chinezi. Schopenhauer zice undeva că Confucius e cel mai cu minte dintre oamenii ce-au trăit pe fața pământului. Aceasta m-a făcut să-mi dau silința de a cunoaște poporul chinez și am citit tot ceea ce mi-a căzut în mână asupra Chinei. Una din aceste cărți a fost scrisă de M. G. Pauthier sub titlul Chine ou Description historique, geografique et litteraire de ce vaste Empire etc. (Paris Firmin Didot etc.). La pag. 146 a acestei cărți am citit o expunere făcută de Confucius asupra celor trei legi fundamentale și asupra celor cinci virtuți de căpetenie. A cincea din acestea e sinceritatea sau buna credință, ceea ce va să zică acea franchețe, acea inimă deschisă amestecată cu încredere, care exclude orice fățărnicie și orice prefăcătorie în ceea ce privește fie purtările, fie felul de a vorbi.

La pag. 148 unul dintre comentatorii marelui înțelept mai adaugă:

„Sinceritatea le dă faptelor noastre adevărata valoare. Fără sinceritate, ceea ce pare virtute nu e decât ipocrizie, ceea ce sclipește cu cea mai mare strălucire, ceea ce umple de uimire nu e decât o scânteiere trecătoare, care, spre a se stinge, nu are nevoie decât de cea mai slabă adiere a unei patimi ușoare.”

Aceste povețe mi s-au întipărit atât de adânc, încât mi-au rămas până în ziua de astăzi îndreptar în toate împrejurările vieții.

În gândul meu, cea mai mică lipsă de sinceritate, nu numai față de compatrioții ori conaționalii mei, ci și față de oricare om, ba chiar și față de dușmani e o mișelie neiertată.

Lucru bun și frumos, dar nepotrivit cu o societate în care sunt puțini oamenii de caracter și în care «politică» va să zică arta de a umbla cu minciuna. Câtă vreme mă aflam la București, unde nu puteam să-i stau nimănui în cale, eram un tânăr inofensiv și foarte multora simpatic. Mutat însă la Sibiu ca director al primului organ cotidian pentru publicul român, de acolo am ajuns om care poate să fie și primejdios.

Unii și nu tocmai puțini dintre junimiști dădeau cu socoteală că m-am lepădat de convingerile în care stăruisem la Putna și-am intrat în slujba lui I. C. Brătianu, ca să fac propagandă «iredentistă» în Ardeal.

Răposatul P. P. Carp, bunăoară, nu s-a încredințat niciodată că nu e adevărat lucrul acesta, și chiar în timpul războiului mi-a zis vorba «Tu l’as voulu, Dandin!».

«Iredentiștii» adevărați erau, din contră, convinși că noi, tribuniștii, oamenii lui Șaguna, suntem vânduți celor din Viena, ca să înăbușim mișcarea naționalistă.

Iar alții luau sinceritatea drept finețe diplomatică, în dosul căreia se ascund cele mai viclene planuri.

Cu toate acestea, ba pot să zic și că mai ales de aceea, Tribuna, Biblioteca Tribunii și Foaia Poporului s-au răspândit și am făcut un mare pas spre restabilirea unității culturale, ba am avut și un succes politic, căci conferința de la 1887 a ales un comitet în care tribuniștii erau în majoritate. E. Brota a fost ales vicepreședinte, iar eu eram secretar.

La 6/18 Mai 1887 am primit din București următoarea scrisoare:

Iubite domnule Slavici,

Mulțumesc pentru trimiterea fotografiei finului. E frumușel și țeapăn. Să fie așa și mai departe. Cu dinții nu-ți prea bate capul. Sunt atâtea milioane de dinți ce le scoate natura pe fiecare zi, încât nu e probabil să-și dea în petec tocmai la băiatul dumitale.

Rău faci că rămâi în Sibiu și te jertfești degeaba. Cu ramoliți ca Bariț și cu mișei ca Babeș nu e politică de făcut. Oameni de politică erau Mocioneștii, dar aceștia sunt pierduți pentru cauza românilor. Restul nu face parale.

Înțeleg eu foarte bine că este important ca să fie o atitudine oarecare și în politica actuală a românilor austro-ungari oricâți și oricum ar fi ei. Dar vreau să zic numai că pentru această politică nu trebuie să se jertfească cineva ca dumneata, care face mai mult pentru literatură, dacă are libertatea de spirit necesară. Căci această politică este pasivă, și rezultatul ei nu atârnă de la D-voastre, ci de la complicații europene și de la ruina financiară a ungurilor și de la raportul lor dinastic cu Austria. Aceste mari evenimente însă se vor întâmpla după niște împrejurări, asupra formei și efectului cărora activitatea dumitale nu poate avea nici o înrâurire.

Prin urmare, dai prea mult din dumneata și câștigi prea puțin rezultat ideal posibil. Nu vorbesc de chestia materială.

N-ai să te lecuiești niciodată de un idealism prea puțin real, nu în înțelesul banilor, ci în înțelesul efectului practic ideal?

Salutări dnei Slavici și dumitale.

De la al dumitale devotat

T. M.

Cred că scrisoarea aceasta te va fi dumirit asupra adevărului că idealismul meu nu se potrivea cu starea morală a societății în mijlocul căreia trăiam, și numai de aceea era «prea puțin real».

Nu mult timp în urmă, la 22 Iunie 1887, soția mea a primit de la Sinaia următoarea scrisoare:

„Dragă Eleonoro,

Îți scriu în numele Maiestății Sale Regina, însă mai înainte de a-ți comunica scopul acestei scrisori, te rog să nu vorbești nimănui despre aceasta - Maiestatea Sa dorind a fi cea dintâi a da vestea de i se va îndeplini dorința.

Iată dar despre ce este vorba: domnișoara Felicia Racoviță, actualmente directoare la Azil, din cauza sănătății sale dorește să se retragă de la 1 Iulie. Marea dorință a M. S. ar fi de a te vedea pe tine în capul acestui stabiliment. Ai avea pe dl Slavici cu tine, căci M. S. Îl va ruga să predea lecțiile de mai înainte la Azil - adăugând și cele de istorie - lecții foarte neglijate de doi

ani. Nu cred ca dificultățile unei asemenea sarcini să vă înspăimânte. Ca director al studiilor, M. S. a numit o pedagogă, o persoană de mare experiență și cu multă instrucție. M. S. se gândește zi și noapte la îmbunătățirea Azilului, dorind a-l ridica la rangul celor dintâi școli din Europa. Luptă însă cu mari greutăți de câtva timp. S-a gândit la D-voastre știind că, dacă această propunere vă va conveni, veți lucra cu toată inima, cu cel mai mare interes și iubire pentru acest stabiliment.

Aștept răspunsul tău cu mare nerăbdare. Cu această ocazie voi avea și plăcerea de a ști ce mai faci. Primește, te rog” etc.

E învederat că la scrisori ca aceasta nu se putea da decât răspunsul că dorința Reginei e poruncă.

Fusesem însă mai înainte profesor la Azilul Elena Doamna, care era așezământ particular atârnător de eforia spitalelor civile, iar acum guvernul se făcuse el stăpân pe acel așezământ. Mi-am dat deci pe față temerea că-mi va fi grea poziția față de ministrul cultelor și al instrucțiunii publice și, în genere, față de guvernul care întreține cele mai bune relații cu Austro-Ungaria, în care eu sunt compromis.

Am primit răspunsul că M. S. Regina a vorbit cu ministrul, atunci D. A. Sturdza, și acesta era încântat de ideea ei.

Am plecat deci la Sinaia, ca să iau înțelegere cu M. S. Regele, apoi m-am retras din redacția Tribunei, mi-am dat demisia din comitetul partidului național, am părăsit locuința mea și am împachetat, gata de plecare.

Cu toate acestea am rămas. Plecarea mea era prezentată drept dezertare și prietenii mei se temeau că Tribuna nu se va mai putea susține după ce voi fi plecat eu.

Abia în Martie 1890, după ce am stat timp de un an în temnița de la Vaț, m-am întors iar la București.

Ar trebui să intru în prea multe amănunte pentru ca să te dumiresc asupra împrejurărilor de atunci, îți spun numai că am fost nevoit să plec.

Pentru ca să-ți dai seama despre cele ce mă așteptau la București, îți fac o împărtășire despre două scrisori, pe care din întâmplare le-am păstrat.

Încă la 1886 scrisesem drama «Gaspar Vodă Grațiani», pe care i-am trimis-o Direcțiunii Teatrului Național din București.

La 28 Martie s. v. 1886, am primit următoarea scrisoare:

Stimate domnule Slavici,

Deși nu am onoarea de a vă cunoaște personal, cunosc din reputație numele D-voastre, știu că ați luptat mult pentru cauza națională, de asemenea ați scris și mai mult pentru răspândirea literaturii române.

Faptul ce s-a întâmplat aseară în sala de lectură a Teatrului Național, de față fiind directorul general, membrii comitetului și întreg personalul artistic la citirea piesei D-voastre „Gaspar , Grațiani” mi-a umplut inima de dezgust, încât nu m-am putut opri de-a nu vi-l face cunoscut și D-voastre. Ușurința, nepăsarea și mai ales batjocura cu care se tratează scrierile literare pentru Teatru, cu deosebire ale transilvănenilor, a ajuns un ce revoltător! Ușurința ridicolă cu care s-au apreciat scrierile lui Vulcan ce-a trimis și trimite necontenit pentru a fi jucate aici mi-a prevestit răceala și batjocura cu care va fi primită și piesa dumitale. Deși domnul Urechia, împreună cu Maiorescu, a citit piesa dumitale și, găsind-o bună, a recomandat-o cu deosebită atențiune comitetului teatral, totuși domnul D. Olănescu, membru în comitet, autor și traducător al mai multor piese clasice, a găsit scrierea dumitale nulă și ridicolă până în ultimul grad. Pentru a altera și mai mult gustul ce-ar fi putut prinde artiștii de piesa dumitale, domnia lui, D. Olănescu, care o citea, a început să imite dialectul transilvănenilor, să-l exagereze chiar, ceea ce producea râs mare printre auditori. Afără de asta, artistul care era să joace pe Grațiani, neconvenindu-i sub nici un chip acest rol, deoarece avea să învețe mult pe de rost, a refuzat cu ușurință de a-l juca și prin urmare Direcțiunea a găsit de cuviință a respinge piesa dumitale, deși se găsesc încă 2-3 persoane printre artiștii teatrului care ar fi putut să facă o frumoasă creație din acest rol.

Un alt motiv a mai găsit Direcțiunea pentru a respinge scrierea dumitale și acesta ar fi că aproape toate frazele sunt repetate de două ori și că piesa ar fi scrisă în dialect transilvănean, deoarece e scrisă de un transilvănean, ceea ce a făcut pe domnul Olănescu să se oprească din citire și să adauge următoarele cuvinte textual: Doamnelor și domnilor! Trebuie să știți că piesa e scrisă de un transilvănean, în stilul «Revistei literare», și țăranul din Transilvania e atât de bou, încât fiecare frază și fiecare cuvânt chiar în convorbirea-i zilnică le repetă de două orii!!?

M-am revoltat de atâta ură până în adâncul inimii mele, am părăsit sala de repetiție imediat, căci sunt unicul transilvănean între cele 60 de persoane ce compun societatea dramatică română, și din care jumătate sunt jidani, restul greci, armeni și bulgari românizați(?). M-am indignat cu atât mai mult, că nici un singur artist nu s-a ridicat să protesteze contra acestei calomnii nedemne, căci toți acești artiști au fost prin Transilvania când cu Millo, când cu Pascaly, și știu foarte bine că în Brașov, Sibiu, Cluj, Oradea, Năsăud și alte locuri pe unde au umblat, lojile le-au fost pline numai cu țărani transilvăneni, care străluceau prin ele ca soarele.

Imediat am comunicat faptul domnului G. Bariț, care se află aici și care a rămas foarte indignat. Acești artiști se prepară de vară a mai face o excursie prin Transilvania, desigur că nu vor mai avea îmbrățișarea din trecut. Domnul Urechia a rămas de asemenea foarte indignat și și-a dat demisia din membrii comitetului! Iată dar, domnule Slavici, cum se primesc de către frații noștri munca și studiul, iată cum se recompensează meritele unui om care a lucrat decenii de ani pentru răspândirea literaturii române. În loc ca Direcția și comitetul să încurajeze pe artiștii români, cheltuiește toată subvenția, acordată cu multă greutate, pentru a se monta operele frivole și scârboase, în care apar femeile teatrului aproape în costumul naturii, căci astfel de lucru le place Onor. membri din comitet.

N-ai face rău să dai prin Tribuna o bună lecție directorului teatrului, pentru incapacitatea sa, cum și acelui domn care nu poate să respire de transilvăneni. Adu-le aminte că părinții lui Lazăr au fost transilvăneni-țărani și astăzi îi ridică statuie de marmură în fața Universității!

În fine piesa dumitale a fost respinsă cu huiduituri chiar de la actul al doilea și în locul ei s-a pus în repetiție batjocura și caricatura franțuzească intitulată „Bărbatul cu trei neveste”, care la Paris se joacă prin cârciumi, nu pe scena teatrelor

subvenționate de stat. Asemenea se va mai juca și „Radicalele” domnului Odobescu în care-și bate joc în modul cel mai grosolan de transilvăneni. Iată cum stau lucrurile, domnul meu, să nu-ți mai faci mare iluzie de „frații noștrii”(?), căci mult sunt câinoși la inimă!!!

Îți voi mai scrie multe despre faptele nedemne și asupririle neomenoase ce suferim noi, transilvănenii, din partea acestor porecliți „frați ai noștri”. Primește deocamdată o cordială strângere de mână.

I. C. Lugoșianu

Artist dramatic, str. Academiei 37

Nu vei fi înțelegând, iubite amice, cum piesa a fost respinsă și cu toate acestea căzută chiar de la al doilea act cu huiduituri.

Adevărul era că întreaga urzeală era pornită de la bunul meu prieten I. L. Caragiale, iar Mitică Olănescu nu era decât unealtă, poate inconștientă.

După dispozițiile luate de mine, Gaspar Grațiani urma să fie jucat de Gr. Manolescu, rolul Sarei (evreica) era pentru Amelia Welner (evreică), iar rolul lui Baruch avea să-l joace Nottara. Ei bine! Manolescu ținea să aibă în rolul Sarei pe Aristița, care acum îi era soție, iar Nottara ținea să joace pe Gaspar Grațiani cu Amelia Welner, care îi era soție. De aceste încurcături au profitat cei ce lucrau în dosul culiselor.

Urmează acum cealaltă scrisoare:

Brăila 18/30 Noiembrie, 1886 marți

(Sunt pentru o zi aici, mă întorc mâine la București)

Iubite domnule Slavici,

Vinerea trecută am fost la comitetul teatral și am citit câteva părți din drama dumitale „Gaspar-Vodă” înaintea unor actori. Prin această citire am înduplecat pe doamna Aristița Manoleasca să joace pe Sara și pe Manolescu să joace pe Grațiani. Până atunci nu voiau. Până acum ai cel puțin cei doi actori mai buni în roluri principale. Nottara ar trebui să ia pe Baruch.

Drama are să se pună în studiu la anul nou pentru a se juca spre finele lunii Ianuarie.

Până atunci vii dumneata la București și stai câteva zile ca să studiezi cu actorii și să modifici micile lucruri ce-ar fi de modificat.

Cum îți poți închipui că merge în Teatrul Român așa ceva fără o stăruință amănunțită cu actorii?

Trebuie să dai zor, să vorbești cu jurnale, cu actori, cu toți… Glumă e asta?

O primă dramă a dumitale și în poziția dumitale dincolo, sau poți să te îngrijești personal pentru reprezentarea ei, sau o retragi. Căci ar fi neiertat lucru să cadă din neglijență. Iară de cade după toate stăruințele, nu are să-ți impute conștiința literară nimic.

Das scheint mir so. Entweder-oder. Mit halben Massregeln geht nichts in der Welt fur ordentliche Leute. Den Lunpen gelingt allerdings manchmal auch das Halbe - Ihnen aber niemals.

Al dumitale devotat

T. M.

P. S. Eminescu are o recidivă și este printre alienații de la mănăstirea Neamțul.

N-am făcut nici ceea ce mi-a zis Lugoșianu, nici ceea ce m-a sfătuit T. M.

Îmi părea foarte rău că nu mi-a fost primită drama și eram adânc mâhnit, dar nu și supărat și de aceea nici n-am luat notiță în Tribuna, nici nu mi-am retras manuscrisul, ci m-am mărginit a declara că Direcțiunea nu are decât să facă corecturile, fie schimbări, fie suprimări, fie adause, dacă considerațiuni tehnice cer aceasta.

Încă mai puțin puteam să fac ceea ce m-a sfătuit T. Maiorescu. Nu că n-aș fi voit, dar nu eram în stare. Pentru ca să stărui pe lângă jurnale și pe lângă artiști, să chefuiesc cu unii și cu alții și să le fac curte actrițelor, se cer anumite destoinicii, care mie îmi lipseau, încercasem eu în alte împrejurări așa ceva și-mi dădusem în petec. Era la mijloc nenorocitul meu confucionism, inima deschisă, în urma căreia mă lua gura pe dinainte, ca să spun ceea ce într-adevăr simt și gândesc.

Nici că ți-am făcut împărtășire despre cele câteva scrisori decât pentru ca să înțelegi de ce eram cuprins de simțământul că nu era pentru mine loc în mijlocul clasei culte române și de ce m-am retras în urmă la Măgurele, unde nu-i stăteam nimănui în cale și unde mi se părea cu putință ceea ce nu puteam să încerc la Azilul Elena Doamna, unde azi aveam a face cu un ministru, mâine cu altul și unde funcționarii ministerului se amestecau în toate.

T. Maiorescu, T. Rosetti și I. Negruzzi, A. Odobescu și V. A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, D. A. Sturdza și I. C. Brătianu, Regele Carol I și Regina Elisabeta, vorbind mereu despre mine, m-au făcut multora urgisit, mai ales multora dintre sectarii liberali și un păcătos aș fi fost dacă mi-aș fi mistuit puterile în luptă cu aceștia.

Ioan Oteteleșanu lăsase adică averea sa lui Ioan Kalinderu. Acesta înființase școala și-o trecuse împreună cu averea la Academia Română, iar aceasta a pus-o sub «protecțiunea» Regelui Carol I.

însărcinați de Academia Română să vizităm școli similare din țările apusene și să facem apoi propuneri în ceea ce privește organizarea noului așezământ, am fost primiți la Palat și Regele ne-a hotărât, în înțelegere cu Regina, școlile pe care urma să le vizităm. Planul de organizare, regulament și program de studii, l-am stabilit apoi tot în înțelegere cu Regele și cu Regina.

Cu purtarea de grijă pentru «Institutul Ioan Oteteleșanu», Academia Română a însărcinat o comisie specială compusă din I. Kalinderu, D. A. Sturdza și I. Negruzzi, toți trei binevoitori ai noștri.

Nu se putea să pornești o lucrare în împrejurări mai prielnice. Mai ales loan Kalinderu, adevăratul întemeietor al școlii, lucra cu mult zel și cu toată inima și pentru că știa cât de mult țineau Regele și Regina să vadă Institutul bine îndrumat.

A și fost bine îndrumat, și anul al treilea, după ce toate erau croite, venind să viziteze Institutul, Regele Carol a zis: «O oază în mijlocul unui pustiu». A adăugat însă: «Numai dacă nu i-ar seca izvoarele».

«Nu!» - am zis eu în gândul meu. Atât de adânc eram pătruns de gândul că secarea izvoarelor e peste putință, încât îmi alesesem la Măgurele și locul unde țineam să fiu înmormântat.

Eu n-aș fi ajuns cu toate acestea să-mi istovesc puterile prin cazematele de la Domnești, pe la Luvru, prin Hotel Modern și pe la Văcărești, dacă izvoarele n-ar fi secat încă trăind cei ce cu atâta inimă lucraseră la organizarea acelei «oaze» din mijlocul pustiului.

II[modifică]

Iubite amice,

Între școlile de gospodărie casnică, pe care le-am vizitat când cu călătoria noastră prin țări apusene, nu avea nici una atâta lărgime ca cea de la Măgurele, care avea lăptărie, prăsilă de porci, curte de păsări, grădină de legume, pomăt, vie și tot ceea ce se mai cere pentru practica gospodăriei casnice în toate amănuntele ei.

S-a întâmplat apoi că doi oameni cumsecade, farmacistul Munteanu și medicul Emil Pop, au luat în arendă moșia Băneasa și-au înființat pe ea o lăptărie model, care pune la București în vânzare lapte sterilizat de cea mai bună calitate. Din nenorocire însă, anul a fost secetos, nutrețul s-a scumpit și astfel cei doi arendași au ajuns în mare strâmtoare, iar proprietarul moșiei nu voia cu nici un preț să-i păsuiască. Falimentul era deci inevitabil. Mai înainte de a li se fi pus sechestrul, ei au vândut ce-au putut din vacile lor, și unul dintre funcționarii Academiei Române a cumpărat și el o vacă cu lapte și două vițele mai mici de un an.

Vaca era folositoare, căci dădea peste 20 litri de lapte pe zi, dar cele două vițele, deși foarte frumoase, rasă de Pinzgau curată, mai aveau să fie hrănite timp de trei ani cel puțin pentru ca să poată fi de vreun folos. Era deci foarte apropiat gândul de a le trimite la Măgurele, unde se hrăneau alături cu celelalte vite din nutrețul cosit fie din parc, fie din luminișurile zăvoaielor.

Coconul Iancu Kalinderu, care ținea mult la Institutul înființat de dânsul, venea des pe la Măgurele. Fiind și administrator al domeniului Coroanei, se interesa și de gospodăria Institutului, care în înțelegere cu dânsul și mai ales după îndrumări date de el fusese organizată. Era deci peste putință ca el să treacă cu vederea cele două vițele frumoase.

Te întreb: ce trebuie să fac eu?

În mijlocul lumii în care ne aflăm, oamenii mai cu minte decât mine ar fi tăcut poate și ar fi lăsat-o încurcată. Eu eram împins de firea mea să spun adevărul.

«Frumoase vițele aveți!» - a râs coconul Iancu zâmbind și a mers mai departe fără ca să lungească vorba.

Abia după masă, când ne luam cafelele și era și soția mea de față, el și-a adus iar aminte de cele două vițele.

«N-o să vă supărați dacă vă încredințez că domnul acela nu vă este prieten» - a zis el.

«Nu mi-a fost, nu ne este și nici nu poate să ne fie, căci prea e mare deosebirea sufletească între el și noi» - am răspuns eu. «El e însă om de încredere, oarecum mâna dreaptă a domnului Dimitrie Sturdza și e în interesul Institutului să ni-l facem binevoitor.»

«Ai multă dreptate», a zis coconul Iancu. «E un lucru fără de importanță: cele două vițele se strecoară și ele pe lângă celelalte vite, și eu sunt de părere că era chestiune de tact chiar să-i faci propunerea de a le trimite aici. Dacă era însă om corect și prieten al D-voastre, el nu primea. Acesta e numai un mic început. Mâine urmează alta, poimâine iar alta și așa mai departe. La Academie sunt apoi mulți funcționari și n-are să te mire dacă toți apucă pe același drum. D-voastre aveți aici vie, pomi, grădină de legume, curte de păsări, lăptărie, la care scoateți unt și brânză, tăiați porci și scoateți șunci, slănină, costiță și mușchi afumați, aveți atelier în care se lucrează frumos.»

«N-avem, domnule Kalinderu, destul pentru noi», l-am întrerupt eu, «și e un hotar peste care nu se trece.»

«Nu mă îndoiesc!» - a întâmpinat el. «Sunt încredințat că n-o să trageți de la gura celor de aici pentru ca să le faceți parte celor de acolo. Tocmai de aceea însă vă luați la harță cu dânșii, vă faceți o mulțime de neplăceri și vă luptați cu greutăți care ne fac și nouă bătaie de cap. Academia are moșii date-n arendă și case închiriate, tipărește cărți și face fel de fel de cheltuieli. Știm noi cum avem să stăm pretutindeni de pază. Eu în tot cazul vă sfătuiesc să nu vă faceți o părere greșită că la mijloc e încredere.»

După cele spuse de dânsul, D. A. Sturdza făcuse, ca om politic, și unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă și se folosise pentru

aceasta de unii dintre funcționarii de la Academie, care acum îl terorizau scăpând vorbele: «Multe știu eu!» Kalinderu stătea mereu la pândă și se lupta fără de curmare ca să-i țină în frâu pe oamenii aceștia și să scape și pe Sturdza de stăruințele lor.

Sunt foarte interesante amănuntele acestei lupte, și ele aruncă o lumină vie asupra timpului în care s-au desfășurat. Eu însă nu pot să stărui asupra lor. Mă mărginesc a-ți spune că mi-a fost trimis portar la Măgurele un oarecare Ilie Popescu, agentul de poliție care de obicei însoțea pe Regele Carol I când ieșea pe jos la plimbare, deci un om deprins a se uita bine, ca să vadă tot ceea ce se petrece în jurul lui.

Eu l-am făcut în același timp și un fel de intendent, ca să le poată vedea cu atât mai bine toate.

Noi aveam la Măgurele nevoie de grâu pentru pâine, de carne, de ale băcăniei, de lemne, de petrol, de stofe pentru îmbrăcămintea elevelor și de fel de fel de alte lucruri, cum sunt încălțămintea și toate cele de la librărie.

Cel mai comod lucru ar fi fost să cerem acestea de la Academie, care le procura și ni le trimitea. Am făcut însă constatarea că negustorii ne dau un rabat de zece la sută, dacă cumpărăm noi înșine.

Obiceiul pământului era, ce-i drept, că ni se dădea contul pentru suma întreagă, dar după ce-l achitam, ni se restituiau zece la sută. Eu am stăruit însă ca și cele zece la sută să fie scăzute din cont ori să ni se socotească cele cumpărate cu zece la sută mai ieftin. Era deci lucru cu minte ca portarul intendent să cumpere, iar conturile să le achit eu.

După ce a ieșit prima serie de absolvente, am desființat posturile de bucătărese și de chelnăriță și atât la bucătărie, cât și la cămară făceau practică elevele, care înregistrau tot ceea ce intra în cămară precum și tot ceea ce ieșea din ea.

Coconul Iancu putea să fie liniștit.

Toate cele cumpărate, precum și toate cele ieșite din gospodăria Institutului erau înregistrate de eleve și, chiar și dacă am fi voit, n-am fi putut să le facem parte «altora» fără de știrea elevelor, care treceau în registre și tot ceea ce se lua din cămară.

Mai era apoi și altceva.

Făcându-le Regelui și Reginei dare de seamă despre mersul Institutului, am spus, între altele, și că mai multe dintre eleve, întorcându-se după vacanță în școală, erau cu desăvârșire zăpăcite, încât a trebuit să treacă săptămâni, ba chiar luni de zile, pentru ca să-și vină în fire.

«E cea mai primejdioasă vârstă - a zis Regele - mai ales în țara noastră, unde nu e îndestulătoare priveghere asupra tinerimii.»

«Eu - a adăugat Regina - sunt de părerea că Academia ar trebui să nu le dea elevelor voia de a petrece vacanțele în familie. Tocmai în timpul lunilor de vară fac mai bine practică în ale gospodăriei.»

«Foarte greu! - a întâmpinat Regele. - Lasă că toate școlile au vacanțe și că în timpul vacanțelor se fac economii însemnate, dar au și profesoarele dreptul de a se recrea după zece luni de lucrare întinsă.»

Deoarece Regina cu toate acestea stăruia, am spus că voi face raport în chestiunea aceasta.

«Nu! - a zis Regele. - Dumneata raport să nu faci. Să vorbești cu amicul nostru Kalinderu, care va vorbi cu domnul Sturdza. Raportul îl vei face numai dacă ți se va cere.»

Așa am făcut nu numai în chestiunea aceasta, ci totdeauna. Nimic de capul meu n-am început și niciodată n-am cerut de la «Academie» nimic fără să fi luat mai înainte înțelegere fie cu D. Sturdza, fie mai ales cu coconul Iancu, omul totdeauna doritor de binefaceri.

Mai fiind pe deasupra și iubirea elevelor, care le făceau toate în Institut, nici cei mai pricepuți oameni nu puteau s-o scoată tot atât de bine ca noi și, după plecarea noastră de la Măgurele, toate au mers din bine în rău și din rău în mai rău.

Eu te rog să faci o singură comparație, care se poate exprima în cifre.

Anul școlar 1907-l908 a fost cel din urmă dintre cei patrusprezece în care Institutul a stat sub conducerea noastră. Erau șase clase, cinci de studii și ai șaselea an de practică. Timp de nouă ani, până la 1916-l917, când erau numai cinci clase, cheltuielile s-au sporit cu aproape 80%.


În bugetul de la 1907 - l908 cele prevăzute pentru medicamente, dentist, câmp, parc și excursii sunt cuprinse în cele 3.252 lei la «diverse».

Mira-te-ai câte poate să născocească omul stăpânit de rele îndemnuri și iar te-ai mira dacă ți-aș spune cum s-au adeverit prevederile coconului Iancu și cum a trebuit să ținem piept mai cu unul, mai cu altul dintre cei ce se socoteau stăpâni la Academie. Toate silințele lor au rămas însă zadarnice câtă vreme coconul Mitiță și coconul Iancu țineau să nu se jignească unul pe altul. La 1906 însă coconul Iancu a început să facă și ceea ce prea bine știa că nu îi este coconului Mitiță pe plac.

Liberalii erau adică porniți spre răzvrătire pentru că Regele Carol I își serba jubileul fără ca să-i fi chemat pe dânșii la putere, și coconul Mitiță, care era șeful partidului liberal și om zăcaș, dacă nu chiar sectar, nu voia să știe nimic de expoziția pusă de conservatori la cale. Cu totul altfel vedea lucrurile coconul Iancu, care era cap mai bine cumpănit și mai deschis, iar eu nu puteam decât să-i dau dreptate. Era peste putință ca Institutul Ioan

Oteteleșanu să nu ia parte la expoziție, și am făcut o mulțime de lucruri fără ca să mai ținem seamă dacă se supără ori nu coconul Mitiță.

Văzându-l că se supără, oamenii săi de la Academie au început lupta contra urgisitului grec, deci și contra mea, ingratul, care s-a făcut «unealtă» a «Fanariotului».

Dacă-mi dă bunul Dumnezeu viață și sănătate, îți voi face împărtășiri despre amănunte foarte interesante din lupta aceasta. Deocamdată află numai că-n timpul discuțiilor pe care le-am avut în câteva rânduri noi trei s-au ivit primele semne ale bolii nervoase de care era cuprins D. Sturdza și că-n timpul expoziției jubiliare au început unii dintre liberali, între care și tânărul I. Brătianu, să lucreze prin dosul șefului în înțelegere cu agenții Angliei.

Au urmat răscoalele țărănești, care încă în toamna anului 1906 au fost pregătite printr-un fel de rezistență pasivă a țărănimii. La Măgurele viața era din ce în ce mai nesuferită; pe lângă toate celelalte, de la Academie se lucra spre a ne ridica în cap personalul didactic, ba chiar și elevele.

Urmează lovitura hotărâtoare.

Neamul Românesc publică în numărul de la 15 Iulie 1907 (pag. 322), sub titlul Semne bune de dincolo, un articol în care, între altele, se zice:

«Și românii din Ungaria… prea mult s-au închis în rosturile lor, prea încrezător s-au rezemat pe puterile lor, prea neglijent au tratat de un timp, în avântul activismului eroic, această Românie de la care, cum îmi spunea unul mare printre tineri, „s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat”.»

Deoarece vorba aceasta mi se zisese și mie, i-am adresat profesorului N. Iorga, autorul articolului, o scrisoare în care arăt de ce adică nu mai au românii de dincolo ce să aștepte de la frații lor din România. El mi-a răspuns stăruind să-i dau voie să publice scrisoarea mea, căci interesul public cere aceasta.

Precum mă știi, vei înțelege că nu puteam să-i răspund decât că ceea ce i-am spus lui sunt gata să spun și-n fața lumii.

În numărul de la 29 Iulie 1907 (pag. 385) au fost deci publicate următoarele scrisori:

Iubite amice,

Sunt acum douăzeci și mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oară vorba că soarele pentru toți românii la București răsare. Am fost dar și eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredințat că nu mai au nimic de așteptat». Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ți-a făcut mărturisirea aceasta.

Sunt și eu „de dincolo” și-mi cunosc frații cum numai puțini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om făcut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România.

Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România.

Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina - decât în unele ținuturi copleșite de evrei.

Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultură economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia.

Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte.

Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri.

Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importanța ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seamă de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor.

E cu toate acestea adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumină e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România.

Oameni cu judecată dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici.

Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze.

Salutări frățești.

Măgurele, 20 Iulie, 1907.

Ioan Slavici

Dragă domnule Slavici,

Îți mulțumesc pentru frumoasa scrisoare. Nu e nimic din ce se cuprinde în ea pe care, cu aceeași durere ca dumneata, nu l-aș iscăli și eu. Zilnic îmi dau mai mult seama în ce spurcat noroi și spre ce strașnică prăpastie se duce, zbătându-se, această țară! Doar de la tinerii ce se ridică într-un anumit mediu școlar, cultural și mai ales literar dacă aștept ceva.

Dar și așa nu știu ce viață vor avea copiii mei.

Iată însă de ce mi-e necaz pe cei de dincolo, adică pe câți din ei vorbesc, scriu și conduc. Ei nu vor să înțeleagă - și unii nu pot - un lucru: că viața românilor de pretutindeni, oricât de deosebită ar fi ea, e menită să aibă același viitor, rezemat pe dezvoltarea și îmbrățișarea unei anumite culturi și pe crearea unei solidarități naționale, că soarta acestei culturi și putința acestei solidarități militante sunt a se hotărî aici, fiindcă aici, în orice mâini ar fi, e steagul și, oricât de slab ar fi, e grosul armatei.

Pieirea României înseamnă, evident, sfârșitul românismului, fiindcă de soarta noastră nu se interesează frați apropiați și puternici cum e cazul pentru semințiile slave. Însă, ori România va fi cum o dorești dumneata și cum o doresc eu, ori va pieri în felul cel mai rușinos, sistem leșesc, prin dezbinarea socială, prin luxul de sus - evaporare superficială - și prin eroziunea temeliilor, lăsarea în sărăcie, întuneric și disperare a claselor de jos. Cum zici și dumneata, când se dă o astfel de luptă, cei de dincolo nu ne pot lăsa fără sprijinul lor moral, care înseamnă mare, foarte mare lucru, căci vorba lor vine ca o judecată nepărtinitoare, dar mișcată, a posterității. Acest sprijin să ni-l dea nouă care, în alte împrejurări în ale noastre, le-am putea da atâta. Lasă pacatele noastre aici, dar să ne ajute a le distruge - pentru noi și pentru ei.

De ce nu vor? E așa de dulce cutare mic ajutor primit de la unul și altul, așa de plăcut cutare compliment al lui Tache Ionescu, așa de temut cutare gest al lui Dim. Sturdza, încât prin tăcerea și indiferența lor, ei să fie, de fapt, de partea politicienilor, a lui Goliat grozavul, față de care nu știu dacă vom avea soarta lui David. Așa a făcut Bariț și toți cei mari ai lor față de stările de lucruri din Principate?

Ceea ce am zis noi, prof. Iorga și eu, gândeau mulți, între care chiar și coconul Mitiță însuși. Una e însă s-o gândești și alta s-o și spui în gura mare, ca toți s-o audă. Tinerimea liberală, marii vinovați au sărit în picioare ca arși cu fierul roșu, și coconul Mitiță, care pe lângă toate celelalte mai era și șef al partidului liberal, ba chiar ministru președinte, a fost nevoit să arate că nu suferă ca un subaltern al său să-și permită luxul de a spune fără de înconjur ceea ce simte și gândește despre păcatele «păturii superpuse». Chiar și unii dintre binevoitorii mei își dădeau silința să mă încredințeze că, date fiind legăturile mele și poziția în care mă aflam, nu aveam să-mi dau învoirea pentru publicarea scrisorii, iar coconul Iancu stăruia cu tot dinadinsul ca din dragoste către copiii mei și în interesul Institutului nu numai să tac, ci să mă și dezic.

I-am răspuns că nu-mi este iertat ca de dragul copiilor mei să fac ceea ce în gândul meu este o mișelie pentru care toată viața mi-aș face mustrări, iar pentru Institut e rău dacă plec, dar, poate, încă mai rău, dacă soția mea și eu rămânem și-l conducem în luptă cu cei ce-și dau silința să-mi ridice în cap personalul didactic, slugile, până chiar și elevele.

Am plecat deci la sfârșitul anului școlar.

Am să-ți mai spun că soția mea, după ce jertfise patrusprezece din cei mai frumoși ani ai vieții sale, s-a ales cu o gratificație de 10.000 L. și cu nădejdea de a primi o pensie de 75 L. pe lună după ce va fi împlinit vârsta de 58 de ani.

Lupta contra lui Ioan Kalinderu s-a urmat cu încă mai mare înverșunare, încât pentru noi era o chestiune de bun simț să stăm la o parte pentru ca să nu se mai poată zice că din răutate ori din porniri de răzbunare zgândărim. Cu toate acestea nu se poate închipui infamie de care cei de la Academie nu s-au folosit spre a face ca lumea să creadă că la Măgurele s-au petrecut fel de fel de lucruri grave, în urma cărora nu i-a rămas Academiei decât să ne depărteze de acolo.

Omul care mai bine decât oricine știa ce s-a petrecut și ce nu s-a petrecut la Măgurele și de ce anume am fost depărtat eu de acolo era fără îndoială Ioan Kalinderu. Soția mea i-a adresat deci o scrisoare, în care l-a rugat să-i spună dacă e ori nu adevărat ceea ce unii dintre funcționarii Academiei Române le șoptesc la ureche celor ce voiesc să-i asculte.

Ea a primit următorul răspuns:

21 Ianuarie 1909

Onorată doamnă,

Am primit scrisoarea dumneavoastră. N-am putut răspunde însă mai curând fiindcă am lipsit câteva zile din București pentru a mă liniști puțin de suferințele atât familiale, cât și de altă natură, de care am fost încercat anul trecut.

Am fost și eu mâhnit de plecarea dumneavoastră de la Măgurele. Dar vă pot afirma în toată conștiința că pe când eu v-am fost sincer, devotat și am făcut tot ce-am putut, dumneavoastră care aveați tot interesul a rămâne la institut nu mi-ați dat nici un ajutor și n-ați ținut seamă de recomandările pe care vi le făceam tocmai pentru a preîntâmpina deznodământul.

În asemenea împrejurări a trebuit să văd silințele mele zadarnice și natural să convin la hotărârea luată de Academie. .

Tot ce am mai putut face a fost să caut a obține cât mai mult pentru dumneavoastră. Nici azi nu mă dau înapoi, dacă credeți că vă pot fi folositor, deși am regretat că de la plecarea dumneavoastră nu mi-ați dat nici un semn de viață, poate fiindcă nu mai voiți a fi în relații cu mine.

Fiindcă mi-ați scris, vă mai pot comunica că eu n-am nici o cunoștință de înscenările la care faceți aluzie. La mine n-a venit nimeni de la institut sau din altă parte să defăimeze sau să încerce măcar a îngâna vreo insinuare, iar cât pentru unele greutăți, despre care mi-ați pomenit altă dată că le-ați avut din cauza relațiilor domnului Slavici cu vechii săi amici3, de acestea nu puteam fi eu responsabil.

Vă doresc, doamnă, dumneavoastră și întregii familii, tot binele și vă rog a primi încredințarea considerației ce vă păstrez.

I. Kalinderu

Te rog acum să-ți aduci aminte de cele cuprinse în scrisoarea ce mi-a adresat T. Maiorescu la 8/20 Aprilie 1874 și-mi vei da dreptate, dacă-ți spun că tot oamenii cu care m-am luptat la Putna m-au silit și să plec de la Măgurele, iar de la Măgurele drumul mă ducea drept la Fortul Domnești, la Luvru, la Hotel Modern și la Văcărești.