Încă o salutare

Jump to navigation Jump to search
Încă o salutare
de Cezar Bolliac


„Cest que l’amour est comme un arbre: il pousse
de lui-même, jette profondément ses racines dans
tout notre être, et continue souvent de verdoyer sur
un coeur en ruines.”[1]

Încă o salutare, și fie cea din urmă!
Încă o salutare, ș-apoi, apoi precurmă,
Precurm-ast întîlnit,
Fantasmă ce mă-ncongiuri, fantasmă mult iubită,
În care-a mea viață în veci fu absorbită,
În care am trăit!

Ești tu astă fantasmă! te simț! te salutează
Ast suflet, al tău frate! –
Vezi tu? mă-nfiorează
O cătătur-a ta!...
Frumoasă ca în ziua d-întîia întîlnire;
Frumoasă ca speranța ce-ntîia mea iubireîn fața ta căta, –

Te văz pe rînd, cînd tristă, ridentă, cînd glumindă,
Te văz în aromire; te văz apoi dormindă;
Te văz oricum voiesc!
Puterea a te-aduce îmi dete mie-Amorul
Ca să-mi nutrească mintea, ca să-mi aline dorul;
Căci, crede: te iubesc!

Și ce îmi pasă dacă vederea-ți mi-e oprită!
Oh! astă frumusețe de care-ești ocolită,
Trăsurile cerești,
Sunt slabă-nchipuire a inimei din tine! –
Și ce? Fantasma asta ce-etern a fost cu mine, –
În ea tu nu trăiești?

Nu este al tău suflet ce-acum mă ocolește?
Nu este al tău suflet pe care-al meu iubește?
Tu nu mă vezi deloc?
Și ce amestec este între amor și luturi?
Amorul este spirit și în cerești ținuturi,
Un spirit are loc.

Cînd luna este plină și-n unde se descrie,
Cînd zefirii prin frunze alin, alin adie,
Cînd ziorile zăresc;
Cînd soarele se-nalță, cînd soarele apune,
Cînd pasărea de vară durerea sa își spune,
Cînd pomii înfloresc

Și cîmpii se-nsmăltează, cînd fructul lor se coace,
Cînd vine secerișul, cînd mustu-n lin se stoarce,
Cînd pomii gălbeniți își leapădă podoaba ce vîntul risipește,
Cînd pasărea de vară durerea sa își spune,
Cînd fulgul de ninsoare pămîntul învelește,
Troienii-s grămădiți;

Pe cînd natura-e vie, pe cînd natura-e moartă,
A ta, a ta fantasmă, a ta fantasmă poartă
Tot lucru-n ochiul meu.
Pe tine văz în somnu-mi, pe tine-n deșteptare,
Pe tine în tot gîndul, în orice cugetare,
Cînd chem pe Dumnezeu.

Tu! tu îmi ești natura! tu-mi ești divinitatea!
Și daca-mi place viața, de voi eternitatea,
E numai fapta ta!...
Mai iartă-mă o daită să-ți spui a mea căință!
Dă drumul unei lacrimi la cruda-mi suferință,
Căci poate mă-i ierta.

O! lacrăma înmoaie oricare îndurerare!
Dă-i drumul, și în somnu-ți, în toat-a ta visare,
Ei să mă vezi plîngînd.
Dă! dă audiință l-ast suflet ce-l zdrobește
Căirea și mustrarea! îl iartă și-l priimește
În fața ta rugind! –

Și cine știe daca o astfel de-ntîlnire
Nu poate să aducă ș-o altfel de unire,
Un altfel de iertat!
Căci sufletul, o, angel, are în el ideea
Care concepe fapta; ideea fu schinteia
Ce Totul a creat...

Ce cugete mă fură, ce cer mi se deschide!
Visarea mă răpește! un paradis surîde
Și angeli mă coprind!...
Sunt oare în ajunul acelui ceresc Bine?
Să mai auz eu glasu-ți, să mai trăiesc în tine,
Să te mai văz zîmbind!

Tu știi, tu știi prea bine de plînge, se bocește
O frunte-atît de lată? tu știi de s-umilește
Un caracter c-al meu; –
Dar însă înainite-ți am fost lichidă ceară
Din care-a ta ocheadă a scos ce-a vrut să ceară;
Căci tu fuși al meu zeu.

Adînc fu împlîntată în mine-a ta putere!
Din ziua-n care chipu-ți ținti a mea vedere,
Eu fui făptura ta.
Mi-era întinsă fruntea, acum e încrețită;
Și palida mea față, și tîmpla mea albită
Ți-o poate arăta.

Tu nu mai vei să afli de-mi este rău sau bine!
O singură greșală a șters cu totu-n tine
O viață de amor.
Lovirea ce ți-am dat-o, o crez că doare tare:
E greu un braț de frate!
Dă ran-afundă, mare
Un frate-ucigător!

Dar însă o căire atîta de amară,
Dar însă-a conștiinții-mi cumplită, grea povară
Destul te-a răzbunat.
D-ai ști tu ce durere d-atuncea mă muncește,
Ce iad îmi este viața, ce gînd mă tot gonește,
De mult m-ai fi iertat.

Căci tu ești tip, o, angel! ești tipul de femeie;
Și o femeie iartă, căci are-n ea schinteie
D-a drept din Dumnezeu;
Din Dumnezeu ce iartă pe cel ce se căiește;
Din Dumnezeu ce știe martirul ce-l dubește
Și dorul său cel greu.

Dar daca a mea vină a fost atît de mare,
încît cu săvîrșire te-a dus în îndurare,
Cu totul te-a-mpietrit;
De vezi că nu sunt lacrămi să-ți poată da simțire
De vezi că nu te-nmoaie deloc a mea căire

Și cît am suferit;
De nu e sacrificiu ce-n ajutor să-mi vie;
De nu e încercare ce poate să învie
Compătimirea ta;
Daca ast nume nu-l vei mai mult la auzire-ți;
Și daca el nu are mai mult în suvenire-ți
Un drum a mai intra, –

Atunci, priimește, scumpo, să treacă lîngă tine
Tămîia ce s-exală din cel ce-ți va tot bine,
Ce-n veci te-a adorat!
Priimește-mi adorarea ca o tămîie sîntă!
Ascultă împăcată ast suflet ce te cîntă
De cînd te-a contîmplat!

Cînd, către „moaște sacre, în templul Provedinței
De pe altar se-nalță profumele Credinței,
Credem că s-au priimit;
Mă lasă în părerea că ruga mea din urmă
Ajunge pîn’ la tine, căci viața mea se curmă,
E-aproape de sfîrșit.

Iar dac-adînc în tine tot încă mai trăiește
O tînără schinteie, de simți că se-mblînzește
Auzu-ți la dureri, –
Atunci, atunci, o, angel, măcar și de departe,
Trimite-mi raza vieții-mi! — Atunci, ah! fă-mi o parte
Din vechele-mi averi!

Note[modifică]

  1. „Căci dragostea este ca un copac: crește de la sine, își înfige rădăcinile adînc in întreaga noastră ființă și adesea continuă să înverzească pe o inimă în ruină.”