Înainte de alegeri

Jump to navigation Jump to search
Înainte de alegeri
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Lăsîndu-te la vale pe șoseaua care pleacă din Slatina, avînd la dreapta zăvoaiele Oltului și la stînga șiruri de dealuri cu porumbiști, dacă gonești cu patru cai, în trei ceasuri sosești în Necule, comună mare, de trei mii de suflete, și reședință de suprefectură a plășii Dumbrăvile.

În Necule se află, pe lîngă taftul suprefecturii, judecătoria de ocol cu un judecător, un ajutor și un copist cumulînd și slujba de ușier.

În Necule furnică o mulțime de avocați, foști perceptori, foști judecători, foști ajutori și foști pomojnici în plasa Dumbrăvile.

Țăranii și peste cincisprezece proprietari cultivă viile cari țin postii întregi d-a lungul Oltului, d-a dreapta și d-a stînga șoselei județene. Proprietarii, moșnenii și țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș si Muscel.

Țn Necule e mișcare, e viață, sînt patimi politice, sunt partide — și sunt multe — dar mai toate partidele trec de partea suprefectului, care trece de partea prefectului, iar prefectul, bineînțeles, de partea guvernului.

Mai toate partidele funcționărașilor, de cîte cinci pînă la zece persoane, cînd se schimbă guvernul, vorbesc la fel; fac roată în jurul zapciului și mai ales a d-lui prefect, și discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise și zise de un singur om, atît de mult se potrivesc.

Începe un avocat, nădăjduind la judecătoria de ocol:

— Ei, acum mai răsuflăm și noi, d-le subprefect, mai răsuflăm si noi.. i

— Da, mai răsuflăm și noi, răspund ceilalți.

Avocatul urmează, privind vesel înprejur:

— Am luptat mult, mult de tot; în sfîrșit, am zdrobit hidra despotică a libertonilor, aruncînd-o cu capul în pulbere și noroi…

— Da, da, despotica în pulbere, despotica în noroi, așa e, așa e!

— Nu mai era dreptate pe pămînt…

— Nu, nu, nu mai era, firește că nu mai era!

— întreaga omenire gemea sub jugul despotic.

— Vezi bine că gemea… vorbă e? Gemea, nu glumă!

— Pruncul din mumă se zvîrcolea de biciul călăului…

— Da, da, se zvîrcolea, așa precum și noi toți ne zvîrcoleam.

— Acum a venit și rîndul nostru și, cu toții uniți, să zdrobim capul hidrei…

— Las-o pe noi…

— Acuma dreptatea se va înălța iarăși pe scaunul ei din Necule și va mîngîia pe cei nemîngîiați, pe cei flămînzi, pe cei dezmoșteniți, pe noi pe toți care am strigat pînă la cer…

— Pînă la cer? Aida-de… pînă dincolo de cer!

— Acum, în colibile noastre, pentru noi, și copiii, și nevestele noastre, dreptate mare, mare de tot se va face! Fericirea a sosit cu noul guvern, pentru neculeș- tenii împilați și cerniți, ca să zic așa, cu zăbranicul chinului!

— Bravo! bravo! bine a adus-o… bravo, ura!

— Să trăiască guvernul! să trăiască d-l prefect și nea Niță, d-l subprefect!

Și cu toții se reped și sărută pe orator. El le cere iertare că „n-a fost pregătit, de fel, de fel, iacă, nici atît”, și, apucînd unghia degetului celui mare în dinți, o trosnește, repezindu-și mîna înainte.

Mai toți, din toate partidele, își zic: „E al dracului rău. Dar dacă se pregătea?”

În urma unui asemenea discurs s-a hotărît ca să se adune cu toții la subprefect chiar în seara aceea. „Să vază ce e de făcut; s-apropie alegerile; nu e timp de perdut; e vorba d-a zdrobi capul despoticei” (al hidrei).

În capul satului, d-a stînga șoselii județene, se ridică casa noului subprefect, a d-lui Niță Candel, proprietar al unei sfori din Necule.

Casa lui este nouă, încăpătoare, cu o marchiză în față și învelită cu tinichea. E una din cele cinci-șase minuni din Necule. Celelalte locuințe? Aproape toate sunt bordeie învelite cu pămînt, că dacă n-ai vedea coșurile înfipte în spinarea lor pleoștită, n-ai ști unde să adăpostesc cele trei mii de suflete și mai bine.

S-a înnoptat.

Pe lîngă casele d-lui Niță Candel se învîrtesc doi strejari, unul cu pușcă, altul cu ciomag lung și gros, și strigă din cînd în cînd, prelung, unu dupe altul: „Cine-i acolooo! Cine-i acolooo!”

Casele suprefectului sunt luminate. O adevărată luminăție: la șease perechi de geamuri, șease feșnice cu lumînări de spermanțet. În salon, din mijlocul tavanului, o lampă mare de bronz; sub lampă două mese, lipite una de alta și acoperite cu o față de masă cenușie, brodată cu roșu, galben și albastru — colorile naționale — brodată cu mînușița cocoanei Ghiolița de pe cînd era elevă cu premuri în pensionul călugărițelor din Galați.

În jurul meselor, partizanii suprefectului, partizani din toate partidele, funcționărași de toate colorile, uniți mai cu seamă de noul suprefect.

D-l Niță, subprefectul, soarbe din cafea și fumează alene cu un țigaret de chihlibar negru. Scrumul îl scutură cu îngrijire în farfuriuța ceștii.

D-l Niță e prelung în obraji, cărunt, cu mustața groasă și ploștită pe buze. Slab, nalt și bolnăvicios, abia a sosit de la Zeizon pentru ca să susție „partidul din plasa Dumbrăvile, care, drept vorbind, nu și-a ales încă leaderul de plasă”.

În cealaltă parte — cocoana Ghiolița.

Groscioară, bondoacă, cu părul negru și încrețit pe frunte, rumenă, aprinsă, cu ochii mari și repezi, c-o gură largă, cu buza de jos puțin răsfrîntă, buză nervoasă, care-i tremură cînd începe și sfîrșește cuvintele.

Ș-a pus rochia de mătase, o rochie limonie.

A venit și „rîndul ei”; e și ea, de ast’ dată, stăpînă pe „hidra despotică, căzută de la guvern”.

Destul a fost umilită sub „biciul libertonilor, ea, femeie de familie”.

Cocoana Ghiolița bate cu pumnul în masă. Ea voiește, și d-l Niță trebuie s-asculte.

E tînără și voinică, d-l Niță e cam bătrîn și cam șubred, n-are încotro.

Între d-l Niță și cocoana Ghiolița, d-o parte și de alta, ceilalți beau cafea și fumează. Avocatul Ciupei, cel cu discursul, netezindu-și favoritele negre și lungi, cu ochii țintă în ochii cucoanei Ghiolița. Avocatul Andrin, un bătrîn scund, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general, pleșuv, c-un creștet uscat și galben, cu obrajii flasci și argintuiți de barba nerasă de cîteva zile; el e avocatul țăranilor de cînd fiul său a ajuns ajutor de jude, chiar în comuna Neculele. Opiniile sale politice sînt „bănuite”, cam „amestecate”, căci a fost primar sub regimul „hidrei despotice”. Lîngă Andrin e președintele comisiunei intelimare. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane; capul lui și mai ales mustățile, scurtate din foarfecă drept pe buză, te fac să crezi că este un cojocar, iar nu un proprietar, și mai ales un președinte al intelimarii. E îmbrăcat cu un pardesiu castaniu, ieșit de soare și lung pînă la călcîie. Smîcește din cap și îngînă repede „da-nda — da-nda!” chiar cînd nu vorbește nimeni. În fața lor, fostul arendaș al tîrgului din Necule, un tînăr cu mustața roșcată, cu ochii albaștri, cercel de argint în urechea dreaptă. Soarbe din cafea și zîmbește, și în zîmbetul lui nervos se vede o mînie pe care o va spune aci, la d-l Niță, pentru ca să se lămurească odată „unde e hidra despotică și unde nu este”. La stînga lui, lîngă cocoana Ghiolița, doctorul plășii. Nalt și uscat, susținînd că dupe cafea două-trei romuri sînt „minunate, minunate, mai ales contra microbilor cari plutesc în aer, uite-așa, pretutindeni, și chiar în casa d-lui suprefect, cu miriadele de milioane”. Lîngă suprefect stă șeful poștii și al telegrafului „numit de hidră, dar gata să moară pentru noul partid, el, prigonitul, al căruia loc era să fie la Slatina, iar nu acolo”. Pricor, telegrafistul, este mare și voinic, bea bine, duce mult și va fi „baza operațiunilor” în alegerea delegaților, dupe cum a spus el însuși cocoanei Ghiolița, îndată ce a auzit din gura prefectului Coliban că noul subprefect al lor va fi d-l Niță, om harnic și opozant teribil, mai ales dupe ce fusese scos de liber tonii despoți tot din postul de subprefect.

Pe lîngă aceștia mai erau vro zece avocați din comună, dar, știi, nu așa „un ce”, ca Ciupei și ca Andrin…

Pe la ora zece suprefectul se scoală în picioare, bate cu inelul într-un pahar și zice cu un glas plin de emoție:

— Do’n’lor, ședința este deschisă. Fiecare să-și spuie cuvîntul. Primejdia e mare, e mare, care cu toții o știm! Și de aceea (tușește și-și șterge mustățile uitîndu-se în vîrful lor), și de aceea ședința este deschisă. Ghiolițo dragă, să aducă vin pe masă… și de aceea… primejdia fiind mare… să se ceară cuvîntul. Do’n’lor, să fie bine înțeles că eu nu dau cuvîntul decît numai la aceia cari vor să vorbească.

Cocoana Ghiolița cheamă pe vătășel.

Porunci de vin.

Vinul sosi.

Cocoana Ghiolița ceru cuvîntul.

Doctorul afirmă că „și vinul e contra microbilor”.

Ghiolița luă cuvîntul.

Tăcere adîncă. Nu s-aude decît gîlgăitul vinului turnat în marile pahare de cleștar, pe ale cărora dungi lumina lămpii joacă în mici curcubeie.

— Domnilor — începu cocoana Ghiolița, sprijinită pe pumnii încleștați — domnilor, e vorba aici de politica a mare? sau de a mică?

— Ba de cea mare, răspunse avocatul Ciupei, tră- gîndu-și favoritele în jos și sorbind-o din ochi.

— De cea mare… Îngînă președintele intelimarii, smîcind din cap… da-nda, da-nda, vezi bine, de cea mare…

— De cea mare! strigă telegrafistul Pricor, noi nu putem înțelege, siguramente, decît pe cea mare.

— Dacă e așa, reluă cocoana Ghiolița, amețită de succesul ei, să vă spui eu ce face hidra despotică a libertonilor, să vă spui eu că învîrtește misteruri și le învîrtește la întuneric; n-au curaj, ei, foștii infami! Ei nu vin cu misterurile politicii pe față…

— Și de aceea, primejdia fiind mare, zise suprefectul, ducînd paharul la gură, și de aceea să fim toți ca unul…

— Nu mă întrerupe, Niță! Nu mă întrerupe! strigă cocoana Ghiolița. La mijloc e mai mult decît misteruri! Libertonii din plasă s-au unit, și leaderul lor este în Slatina, fostul director general al Regiii tutunurilor, iar subleaderul este la Goruni, fostul deputat al colegiului întîi. Și noi, domnilor (cocoana Ghiolița ridică pumnii spre tavan), neculeștenii, sîntem între două focuri: Slatina și Gorunii!

— între două focuri? întrebă mirat intelimarul, deschizînd ochii mari și speriați. Da-nda, în-da-nda, ce e de făcut?… Ce e de făcut?…

— Și de aceea, primejdia fiind mare… Întrerupse subprefectul, tușind și punînd mîna pe paharul cu vin.

— Lasă-mă, Niță! strigă cocoana Ghiolița, amenințîndu-l cu pumnul. Sîntem între două focuri, între leader și subleader, între Slatina și Goruni… dar ce e și mai grozav, domnilor, focul este aci, în mijlocul nostru!…

— în Necule chiar? Pînă aci cu misterele? întrebă bătrînul Andrin, fostul primar de sub „hidra despotică”.

— Ei, asta nu credeam, da-nda, zise președintele intelimarii, smîcind din cap, da-nda, da-nda… asta nu credeam, pre viața mea, că sînț om bătrîn!

— Dar eu crez, și sînt mai mult decît siguramente, zise telegrafistul Pricor ridicîndu-se în sus, și sînt gata să le sfărîm baza operațiunilor!

— Și eu crez, ba mai mult, sînt convins, cum te văz și mă vezi, strigă fostul arendaș al tîrgului din Necula. Eu crez, și degeaba se miră d-l Andrin. Tocmai d-sa, fostul primar al hidrei, s-a găsit să se mire? Eu nu mă mir. Urechile opozițiunei sînt chiar aci, între noi. D-l Andrin știe prea bine. O! o! stie mai bine ca noi toți!

— Protestez! protestez! zise revoltat bătrînul Andrin, ridicînd mîna dreaptă în sus. (Mîna îi tremura.) Protestez! Lumea mă știe! Niciodată n-am fost contra guvernului! Nici un guvern nu s-a plîns de mine! Ba mai mult… sînt gata și acum!…

Cocoana Ghiolița bătu cu paharul în masă și-și reluă cuvîntul.

— Domnilor, v-am spus că focul este chiar aci, în comună! Focul este dasupra capetelor noastre, ca să zic așa!

Președintele intelimarii tresări; se uită în sus și, nevăzînd nici un foc, îngînă de cîteva ori „da-nda, da-nda” și aduse la gură un pahar cu vin.

— Domnilor, și ca să vă dovedesc că focul este în mijlocul nostru (la mijlocul lor erau patru sticle mari cu vin negru), n-am decît să vă întreb: unde sînt proprietarii noștri? La misteruri, în brațele hidrei! Unde sînt ceilalți avocați? Unde? Răspundeți-mi!

— în brațele hidrei!

— Unde sînt moșnenii?

— în brațele hidrei!

— Unde sînt proprietăresele?

— în brațele hidrei!

— Unde sînt avocățesele?

— în brațele hidrei!

— Și știți cine învîrtește misterurile aci, în Necule?

— Cine? Cine? întrebară cu toții dodată, repezindu-se în picioare.

— Fostul judecător, fostul infam, fostul bandit, avocatul Panaitescu!

— El va da foc comunei? mormăi președintele intelimarii.

— El? el?… el? răcni Pricor telegrafistul, răsturnînd o sticlă cu vin, pe care o ridică atît de repede, încît un pic de vin nu se vărsă. El a aruncat pe proprietari, pe avocați și pe moșneni, cu nevestele lor, în brațele hidrei?… El? Ei bine, domnilor, hotărîți ce e de făcut cu el și voi face!

— Ioane, mai adu patru sticle cu vin, mari, negru, zise suprefectul, ridicînd patru degete în sus.

— Acest om trebuie desființat de pe fața pămîntului! strigă cocoana Ghiolița, retezînd aerul cu mîna, ca și cum ar fi învîrtit o sabie.

— Desființat sau convertit! zise telegrafistul Pricor, aducînd mîna, ca și cum ar fi tras pe cineva de păr. Dar convertit… bine-bine, uite-așa… siguramente… bine de tot, nu glumă!

— Convertit, mizerabilul! zise doctorul de plasă, care pînă acum băuse necontenit. Trebuie bine convertit, căci a devenit centrul microbilor opozanți.

— Convertit, mișelul mișeilor, zise suprefectul, bînd al șaptelea pahar cu vin.

— Să-l convertim, chiar mîne seară, strigă telegrafistul. E invitat la onomastica lui Ilie grecul; sîntem cu toții invitați; să mergem cu toții și să-l prindem, siguramente, la un adică politic, și pac, trosc, pleosc, pac, pînă l-om converti la pămînt!

Așa le vorbi Pricor telegrafistul, a căruia mînie nu era întrecută decît de furia cocoanei Ghiolița. Și se scărpină în palma dreaptă, strigînd:

— Ah! ah! aaaah! de ce nu este aci fostul infam, fostul bandit, să-l convertesc dintr-o singură palmă!

— Prea bine, să-l convertim, zise fostul arendaș al tîrgului din Necule, să-l convertim, dar dacă e vorba să vorbim de politica a mare, eu cum rămîi? Cum rămîi eu, cu tîrgul arendat, în socoteala mea, d-luipreședinte al interimarii? Cît pierz eu? Și de ce să pierz cînd sînt cu ai noștri și mă dau de mîni și de picioare d-lui Niță și d-lui guvern? Vreau să știu, unde e hidra despotici și unde nu este ? Cariera mea de june tînăr este zdrobită de fostul primar, de preaiubitul și preavenerabilul d-l președinte, aci de față, dupe cum la Slatina se găsește sluj înaintea leaderului opus, fostul director general al tutunurilor. Eu în politică știu așa: una și cu una fac două! Bob numărat! D-l Niță e zapciu? Este! Doctorul e doctorul plășii? Este! Pricor are poșta? Are! Ciupei este la favoruri? Este! D-l Andrin este avocat și fiu-său ajutor de jude? Este! Și eu?… păgubaș de tîrg! Cum s-o învîrtesc? Ba nu zău, cum s-o mai învîrtesc?!

Și isprăvind acest discurs, fostul arendaș al tîrgului, abia stăpînindu-și mînia, puse mîna pe pălărie.

Bătrînul Andrin se făcuse mic și-și ștergea sudoarea de pe fruntea sa galbenă și zbîrcită.

Președintele intelimarii, arendașul tîrgului, îngîna: „Da-nda, nda-nda”, uitîndu-se la unghii.

Cocoana Ghioala deschise gura de mai multe ori ca să vorbească și o închise, scrîșnind din dinți, neștiind cum să înceapă.

Doctorul mormoi, înghițind un pahar de vin: „… microbii opoziției plutesc în aer și chiar aci, în casa d-lui suprefect, cu miriadele de milioane”.

Avocatul Ciupei se întinse de favorite și, rămîind cu un fir negru și lung printre degete, îl suflă, uitîndu-se dupe el cum se clătena în aer.

Suprefectul tuși de cîteva ori, apoi luă cuvîntul:

— Ei, tinerețe, tinerețe! Să vede că ești tînăr! Zis-am noi că nu vei avea tîrgul? îl vei avea! îl vei avea, și d-l președinte al interimarii va fi ales primar. Dă dumnealui (și arătă pe președinte), dăm și noi (și se arătă pe el).

— Așa da, zise entuziasmat fostul arendaș al tîrgului.

— Așa da, nda-nda, îngînă intelimarul, dă dumnealui (și întinse degetul arătător asupra suprefectului), dăm și noi (și își întoarse degetul drept în mijlocul pieptului). Da-nda… dăm și noi!…

Pacea se făcu. Entuziasmul se ridică din nou.

— Și de aceea, primejdia fiind mare, începu iar subprefectul, amețit de vin și de succesul diplomațiii sale, primejdia fiind mare … care cu toții o știm… să ne unim, și mîne, chiar mîne seară, să-l convertim pe fostul infam!

— Merită convertire, zise avocatul Ciupei privind în ochii cocoanei Ghiolița, căci învîrtește mai mult decît mistere politice. Dacă ați ști, cocoană Ghioliță și d-le Niță! Dacă ați ști… l-ați nimici cu desăvîrșire de pe fața pămîntului!

— Ce? strigă Ghiolița roșindu-se ca para focului, căci știa dumneaei ceva. Ce, d-le Ciupei? Spune, d-le Ciupei, spune îndată, că mă perdeți, pe loc, în ochii d-voastră, a tuturor!

— Spune, Ciupei, îți ordon să spui, se resti d-l Niță suprefectul, vărsînd d-a lungul mesei un pahar cu vin. Îți ordon, Ciupei, și eu, cînd e primejdie și ordon, trebuie să te supui… chiar dacă ți-aș ordona să nu, tot să da! Așa sunt eu… cînd ordon, ordon!

Suprefectul tăcu. Trînti pumnii pe masă, vărsînd un alt pahar cu vin.

Toți încremeniră cu ochii la Ciupei.

— A scornit vorba de amor, răspunse Ciupei privind în jos. De, nu știu ce, nu știu ce fel… amor… respingere… gelozie… el… cocoana Ghiolița…

— Cum? strigă cocoana Ghiolița. Să se ridice e-el pînă la mi-ine?!…

Și, dupe ce-și mușcă degetele, începu să plîngă și se repezi la gîtul suprefectului.

— Ascultă, Niță… ascultă, Nițișor… dacă poți… răzbună-mă, Niță!… răzbună-mă, Nițișor!

Cocoanei Ghioliții îi veni rău.

Suprefectul și avocatul Ciupei o duseră pe mîni; ea zvîcni din mîni și din picioare și strigă: „Răzbunare ! răzbunare!” ca și cum ar fi dat chiote, deși și ea, și ceilalți erau convinși că leșinase.

Subprefectul și avocatul Ciupei o lungiră în pat, în camera de culcare.

Ghiolița zvîcnea mereu cînd din mîni, cînd din picioare.

—• Trebuie să-i scoatem corsetul, zise avocatul Ciupei d-lui suprefect.

— Eu nu mă pricep, răspunse încurcat suprefectul, tușind de cîteva ori… dar primejdia fiind mare… care cu toții o știm… dacă te pricepi tu, dragă Ciupei… mă îndatorezi… primejdia fiind mare…

Avocatul Ciupei se plecă la pieptul cocoanei Ghiolița, un piept tînăr și tare.

Suprefectul, convins că el, un om binecrescut, nu trebuie să lase adunarea, și mai știind că Ghiolița leșină cam des, lăsă pe Ciupei s-o îngrijească și trecu în salon.

Cum îl văzură, cu toții jurară că vor răzbuna pe cocoana Ghiolița.

Avocatul Ciupei veni și el vesel și le spuse:

— Fiți pe pace, e mai bine; a deschis ochii; ne-a poruncit s-o răzbunăm!

— S-o răzbunăm, da-nda, s-o răzbunăm! zice intelimarul, aducîndu-și aminte că odinioară a văzut pe cocoana Ghiolița plimbîndu-se pe lună cu „fostul infam” și cîntînd Doi ochi am iubit într-a ‚mea viață.

— S-o răzbunăm! mormăi avocatul Andrin, aducîndu-și aminte că, trecînd prin zăvoiul de pe malul Oltului, auzise un „ah” și un sărutat și, pîndind în capul zăvoiului, văzuse, cu ochii lui, mai întîi pe „fostul infam” și apoi pe cocoana Ghiolița.

— S-o răzbunăm! zise doctorul, aducîndu-și aminte că acum cîteva luni d-l Niță nu era acasă; că el era la cocoana Ghiolița; că lua cafeaua sub marchiză; că se trata contra microbilor cu rom, dupe sistemul său; că a rămas stăpîn pe sticla cu rom; și că „fostul infam” s-a plimbat cu cocoana Ghiolița; și că tratîndu-se prea mult contra microbilor, a adormit, cu capul pe masă; și că, dășteptîndu-se, n-a mai văzut nici pe „fostul infam”, nici pe cocoana Ghiolița.

— S-o răzbunăm… Îngînară vro doi, amețiți, cu ochii roșii și cu mustățile ude de vin.

— Vă mulțumesc. Văz cît iubiți pe nevasta mea, pe acest înger, care cu toții o știți’. Și acum, jurînd, și primejdia fiind mare, să închinăm!

Erau la al optulea rînd de patru sticle cu vin negru. Ș-apoi alt rînd, și altul…

Închinară pentru guvern, pentru prefect, pentru suprefect și pentru cocoana Ghiolița.

— Aici sunt de ftălere, zise intelimarul, da-nda, ca pentru una ca iubita noastă, cocoana Ghiol-Ghiol-Ghiolița, să închinăm de trei oii.

După ce închinară de trei ori, suprefectul ordonă avocatului Ciupei, abia mișcînd limba în gură:

— Ordon, Ciupei, ca aaamic și ca frat-te, ordon… vezi și du-te… află… care cu toții o știți… vezi și du-te ca s-o vezi… cum?… primejdia fiind mare… dacă Ghiol-Ghiolița este bine… care cu toții… Îți ordon ca aaa-mic și ca fra-a-te. Și cînd eu, eu, Niță Candel, ordon… s-ascultati… să te duci chiar dacă… chiar dacă ți-aș zice să nu, tot să da… cînd ordon, ordon!

Suprefectului i se muiară picioarele și căzu pe scaun.

Avocatul Ciupei înghiți un pahar de vin, își netezi favoritele surîzînd și răspunse:

— Cînd ordoni d-ta, d-le Niță, chiar să nu, eu tot da! Cînd ordoni, ordoni!

— Cînd cineva, cineva ascultă… bîlbîi suprefectul, voind să se scoale dupe scaun și neizbutind… cineva ascultă ca tine, ca tine ajunge… adicătele… ajunge departe…

Avocatul Ciupei se duse, închizînd binișor ușa salonului.

D-acum încolo nici unul nu se mai ridică de pe scaun.

Un vătășel, dupe ce d-l prefect îi zisese „îți ordon”, arătîndu-i sticlele, turnă necontenit vin în pahare.

Vorbeau toți odată.

Doctorul susținea teoria microbilor, lăudînd vinul ca cel mai bun „anti-anti-antidot contra microbilor cari plutesc în aer, iii… uite-așa, cu miliardele de milioane, chiar în casa d-lui suprefect”.

Bătrînul Andrin zicea mereu: „Trăiască guvernul! acest guvern care nu se cheamă nici așa, nici așa, ci altfel cum am auzit eu… nu că e de rușine… da’ uite, îmi umblă prin gură și nu pot să spui”.

Intelimarul: „Eu primar, domle Niță, da-nda, și pane! toți libertonii la dubă, da-nda”.

Telegrafistul Pricor și suprefectul se resteau unul la altul, deși erau de aceeași părere și chiar cu aceleași cuvinte: „fostul infam, convertit, convertit fostul bandit, trosc, pleosc, trosc, trosc, convertit la pămînt”.

Masa cenușie, brodată de cocoana Ghiolița cu galben, roșu și albastru, leoarcă de vin.

Dupe o jumătate de ceas apăru și avocatul Ciupei, cu ochii umezi, cu obrajii rumeni, și, așezîndu-se lîngă d-l Niță, îi zise:

— Să n-ai nici o grije. Doarme… doarme ca un copilaș!

— Bravo, Ciupei, răspunse suprefectul, legănîndu-și capul, la dreapta, la stînga, înainte și îndărăt. Vin’ să te sărut, Ciupei, văz… văz că… văz că-mi… văz că-mi ești… acum văz că-mi ești amic!…

Suprefectul, dupe ce se izbi în nas, voind să-și șteargă lăcrîmile de bucurie, sărută pe Ciupei.

Intelimarul adormise cu capul pe masă și sforăia; bătrînul Andrin se izbea cu capul în piept; fostul arendaș al tîrgului, răsturnat pe o canapea, scuipa scrumul țigaretei, căci o băgase cu focul în gură.

Doctorul, cu capul pe masă, cu ochii închiși, mormăia: „microbi, microbism, materialism și chiar Dumnezeu este un imens microb, compus iiiii… din miliarde de milioane de microbi, de aceea este infinit, etern și pretutindeni”.

Numai Pricor și Ciupei se țineau bine.

Suprefectul bea încă și da să vorbească.

— Să-l convertim chiar mîne seară, la masa grecului, zise Pricor.

— Da, răspunse Ciupei, înghițind un pahar ou vin.

— Eu, eu, îngînă suprefectul… Învîrtind capul ca și cum ar fi fost un bulgăre de pămînt înfipt într-un vîrf de nuia… eu nu… nu pot… nu pot nimic decît… decît să-i iau caii… caii de re… de rechi… de rechiziție, pentru mane… manevre…

— Bravo, d-le Niță, bravo idee!

— Eu… eu nu pot… ca suprefect, care… care se… care se respectă… nu pot nimic decît… decît și… și să-l pui de pa… de pază noaptea… În co… În comună…

— Bravo, d-le Niță, bravo idee!

— Eu… eu… eu nu pot nimic ca supre… suprefect decît să-l… mătur din… din co…

— Din comună… răspunseră ceilalți doi.

— Da… șopti suprefectul și, nemaiizbutind să slomnească ceva, arăta cu mîna d-a lungul pieptului, închizînd ochii.

— îl arde, șopti Pricor.

— îl arde, răspunse încet Ciupei.

— D-le Niță, să vă punem pe canapea?

Suprefectul dădu din cap.

Pricor și cu Ciupei îl lungiră pe o canapea.

Suprefectul deschise ochii stinși, căscă gura, dar nu putu să mai spuie nimic.

— Să-l convertim?

Subprefectul dădu din cap.

— Pe fostul infam…

Suprefectul dădu din cap.

— Chiar mîne seară…

Suprefectul dădu din cap și închise ochii.

Toti adormiră. »

Unii pufuie, alții horcăie.

E trei noaptea.

Afară s-aud strejarii, unul dupe altul: „Cine-i acolooo? Cine-i acolooo?…”

A treia zi, de dimineață, s-a răspîndit zvonul în sat că fostul judecător, avocatul Panaitescu, „a mîncat o sfîntă de bătaie, sor’ cu moartea, din care nu se știe d-a scăpa”..

Fastul judecător este „fostul infam”.

L-au convertit! ,

P.S. — Abia s-au sfîrșit alegerile. Neculeștenii simțeau încă gustul banchetului d-lui Niță Candel, suprefectul plășii Dumbrăvile, și o veste tristă înfioră pe întregul partid din localitate: se schimba guvernul!

Suprefectul — trist; doctorul se tratează și mai strașnic contra microbilor; avocatul Ciupei a mai rărit-o de pe la cocoana Ghiolița; președintele intelimarei oftează îngînînd: „da-nda-nda-da”… bătrînul Andrin se întreabă dacă vrun guvern s-a plîns de prințipurile lui politice; Pricor telegrafistul bate mereu, din ordinul d-lui Niță Candel, și întreabă pe prefectul Coliban despre noile mistere politice.

Vestea că guvernul — care nu era nici așa, nici așa (nu că era de rușine) — cade a spulberat întreaga clădire politică a neculeștenilor. Nu se mai întrunesc. Abia se văd cîte doi, cel mult cîte trei. Și se uită lung unul la altul, și dau din cap, și-și zic:

— Așa e?

— Da, nda-da…

— Nu ti-am spus?

— Ce?

— Știi d-ta…

— Ei, da… așa e!

Și pînă nu s-a combinat noul guvern, neculeștenii n-au vorbit decît din ochi și cu monosilabe.

Bucuria partidului a ajuns la culme cînd a aflat că bătrînul a luat în mînă frînele guvernului. În mijlocul întregului partid, opt și cu suprefectul nouă, Andrin a strigat:

— Tot el, sireacul! Ce libertate, ce constituție! Nu”Vrea să știe el de fleacuri!

Cînd însă sireacul a fost înlocuit de concentrați, un nou fior a străbătut Dumbrăvile. Și Niță Candel, scos de noul guvern, a zis trist, dar cu drept cuvînt:

— înțeleg să cază guvernele, dar ce au cu suprefecții?

Și președintele intelimarei, gonit de la primărie de noul suprefect, tot ceva cam așa nu înțelegea… da-nda…