În pribegie

 

Toamna-mi scutură castanii din grădină și pe cer
Norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,
Iar în vale, furtunoasă, pe subt țărmul nalt și drept
Trece marea și mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aștept?...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară
Să visez sub alte ceruri și să plâng în altă țară.
Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,
Nu era la gară nimeni... nimeni nu știa din sat...
Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân
Ceilalți toți să-și strângă banii și iubitele la sân?
Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat
Și-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat
Sunt ca ei și-i fac să uite pe cei morți și când cei morți
Nu se mai strecor în taină pe șosea, pe lângă porți?...
Ce le pasă lor?...
Nici unul dintre cei rămași nu poate
Să cuprindă necuprinsul țărmurilor depărtate
Și nici poate-a-și da cu gândul că afar’ de satul lui
Mai sunt și-alte sate-n lume cu femei și bani destui...
Și de-o fi să mă-ntorc iarăși, iarăși să mă vază-n sat
N-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu ― că-i cel plecat;
Nimeni n-o să mă cunoască și-ochii reci ai tuturor
Vor privi-ncruntați streinul poposit în satul lor...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Du-mă, mare, tu ce-alt’dată m-ai purtat de-atâtea ori
De cu ziuă până-n noapte și din noapte până-n zori
Și mi-ai dat să beau otrava dulce-a ducerii-n neștire
Și m-ai legănat în visuri, în extaz și-n nesimțire;
Du-mă iar în zarea-n care tu doar poți să mă mai duci
Și mă-ngroapă-n cimitirul fără flori și fără cruci...