În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXX. „Gazeta“

 

Iorgu Răutu era prevenit de domnul Alexandru Matveevici Vătruță, „moldovenizantul“, că „Sobrania dvorenilor“ — adunarea nobilimii provinciale — din anul acesta are o importanță deosebită.

Alexandru Matveevici Vătruță și Constantin Dimitrievici Chirilă, cei doi reprezentanți ai liberalismului și ai moldovenismului basarabean de pe vremuri, desfășurau cu acest prilej o vie activitate la Chișinău.

Și într-adevăr, viața socială a Basarabiei trecea în acea epocă printr-o criză acută.

După abrogarea statutului autonom al Basarabiei, după eliminarea limbii naționale din administrație, din justiție, din școli, boierimii moldovene i-a fost hărăzită spre consolație noblețea rusească, împreună cu organizarea „sobraniilor“ de clasă, după tipicul din imperiu — în realitate fără nicio atribuție de real interes obștesc.

În aceste condiții Sobraniile dvorenilor se degradau cu timpul tot mai mult, reducându-se la un simplu prilej de intrigi urâte, de ceartă meschină, de dezlănțuire de vanități mărunte și de apetituri grosiere.

Rapoartele guvernatorilor către împărat vorbesc cu un nemăsurat dispreț de aceste manifestări ale boierimii degenerate, care număra însă în sânul său pe marii proprietari funciari, purtători de nume istorice, descendenți din dinastiile bizantine.

„Era marilor reforme“, inaugurată după războiul nenorocit din Crimeea, nu putea rămânea fără răsunet și în Basarabia sălbătăcită sub regimul de rusificare.

Au fost puse la ordinea zilei reglementarea raporturilor agrare, prin desființarea „boierescului“, reforma justiției, serviciul militar obligatoriu, introducerea „zemstvelor“ și a instituțiilor de autonomie locală în orașe și la sate. Aceste probleme atingeau direct interesele tuturor claselor sociale din Basarabia, și deci nu puteau să nu agite și apele stagnante ale vieții provinciale, dând un deosebit interes așteptatei „Adunări a nobilimii“.

Cei doi șefi ai liberalismului moldovenesc nădăjduiau că cel puțin cu acest prilej va sufla aerul de renovare în Basarabia, deșteptând aci viața socială și intelectuală.

La sosirea caleștii încăpătoare a Răuteștilor la Chișinău, chiar de la bariera Orheiului se putea observa în străzile largi, și de obicei pustii, o animație deosebită.

La colțuri de stradă se vedeau grupuri de populație urmărind cu interes trăsurile baroce, care soseau din unghiurile cele mai prăpădite ale Basarabiei, și care, alături de echipajele de lux recent importate, apăreau ca rămășițe deluviale. „Troici“, perechi de „trotteuri“, mârțoage fosile, cadrigii si „țuguri“ de patru și șase cai înaintași, se încrucișau și mișunau în toate părțile, dând impresia de pitoresc și de agitație obștească.

Pe terasa hotelului „Paris“ în fața „bulevardului“ soții Răutu au fost salutați, cu respect și simpatie jo-vială, de vestitul proprietar al hotelului, Gaspar Gasparovici Nazarian, care era un factor al vieții publice basarabene, asupra căruia un cronicar al acestor vremuri nu poate trece.

Pe atunci nu apărea la Chișinău niciun ziar.

Gaspar Gasparovici, mai multe decenii, singur avea misiunea de a satisface trebuințele de publicitate și de publicistică ale provinciei.

Spiritual, prietenos și cu minte ageră, el era bine văzut și bine primit în toate cercurile societății Chișinăului, — și, în același timp, se ținea în contact zilnic cu toată boierimea provincială, pe ai cărei fruntași îi găzduia, când veneau în capitala provinciei, și cu plăcere le făcea comisioanele cu care îl însărcinau când nu puteau veni; și pe toți îi sfătuia, îi informa și-i îndruma, chiar fără să fie rugat.

Peste tot era populară figura expresivă a acestui om mic de statură, cu un barbișon ascuțit a la Napoleon III, cu craniul luciu, fără un fir de păr și cu ochii vii și pătrunzători. În fiecare dimineață — cu o șapcă de stofă groasă în cap iarna și cu o panama vara — el se așeza pe terasa hotelului și nu lăsa să treacă, fără o frântură de conversație prietenească, pe niciun trecător cunoscut. Și cine nu-i era cunoscut?

— A-a-a, Fedor Ivanovici! — exclama el la vederea vreunui cetățean respectabil al capitalei basarabene, — câte veri și câte ierni nu te-am mai văzut? Ce mai faci? Sănătos? Voinic? Dar Elena Vasilievna? Dar Maria Petrovna? Și cum e Constantin Ivanovici? Și-a vândut moșia? Și-a măritat fata? Sânt mulțumiți de ginere? Au adus o guvernantă? Stepanida Ivanovna l-a prins pe Petru Petrovici cu bona? He-he-he!

În puține minute cetățeanul descărca tot ce ar fi văzut, auzit sau închipuit. Materialul astfel adunat pe te-rasă, aflat de la clienții hotelului veniți din provincie sau din corespondența lui pentru comisioane și sfaturi, era triat, selectat, combinat, dezvoltat, înflorit, într-un cuvânt — suferea o prelucrare literară și artistică. Caspar Gasparovici era un om de talent!

Seara, la apariția lui la clubul dvorenilor, el era întotdeauna primit cu ovațiuni; și cei mai încăpățânați ju-cători de cărți își părăseau mesele și-l înconjurau pe Caspar Gasparovici, căruia i se ofereau imediat țigări, un pahar de vin sau de licheur, la o tradițională cafea turcească, în fața căreia putea ședea ceasuri întregi.

Și atunci Gaspar Gasparovici își revărsa tezaurul de noutăți, de anecdote, de zvonuri și supoziții sau sugestiuni, întotdeauna într-o formă spirituală, și chiar, briliantă, fascinând pe ascultători și ținându-i suspendați în așteptarea unei concluziuni picante.