În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XXIII. ...Și „cavalerii de cazarmă“

 

Natalia Chirilovna ajunse în cele din urmă la descoperirea că în „tiotia Dusia“, cum o numea ea, pur și simplu, nu e trezită încă femeia!

Altfel ea nu-și putea explica această frigiditate și lipsa capacității de expansiune:

— Spune-mi, tușico dulce! — întrebă ea o dată pe această elevă recalcitrantă — ție nu-ți plac bărbații, deloc?

Smărăndița deschise mari ochii ei negri, vădit zăpăcită de această întrebare.

Natalița nu se lăsă învinsă și începu să-i puie întrebări de o indiscrețiune atât de îndrăzneață, încât această mamă de familie, matrona Năpădenilor, roșită, simțea că i se taie respirația și-i apar lacrimi în ochi.

— Dusia dragă, noi sântem femei. Intre noi putem vorbi deschis. Sânt mai mare ca tine, cunosc viața. Nu te uita la babornițele aiestea care miroasă acum a tămâie și fac pe sfintele. Eu le cunosc foarte bine. Iacă, vezi, Maria Ivanovna, care vorbește cu atâta evlavie și parcă în viață ei n-a gustat pe nimeni afară de Fedor Petrovici. Dar cum o vezi, uscată, cu pielea galbenă, lipită de oase, ea nu se mulțumește acum măcar cu Nicolae Nicolaevici. Uite cum nu-l slăbește din ochi pe băiatul cela de douăzeci de ani, parcă vrea să-l mănânce. Are și un fecior în casă, o namilă înaltă de un stânjen, pe care-l cheamă dimineața în iatac, să-i frece picioarele și tălpile, pentru că așa i-ar fi zis doctorul. Dar Anastasia Vasilievna, care a fugit cu băiatul popii și s-a întors, când nu mai avea parale, grea! Bărbatul său i-a dat o bătaie strașnică, dar, la urma urmei, a primit-o de hatârul copiilor. Și acuma uite-te la ea, grasă de curge carnea de pe ea; cugetul n-o tulbură și nu vorbește decât de vremurile bune de altădată și de stricăciunea de astăzi. Dar surorile Ramani cu neamțul lor, de nu știi care din ele îi soție și care-i cumnată?

Smărăndița asculta cu spaimă și căuta să fugă cu orice preț de dezvăluirea acestor orori. Dar la cea dintâi ocazie de confidență Natalița revenea asupra subiectului sub altă formă:

— Știi, tiotia Dusia dragă, eu țiu la Voronin al meu; e om bun, delicat, drăguț, dar are zece ani mai mult ca mine, și-i cam șubred de sănătate, și vai de mine, când mă gândesc că moș Iorgu e cu treizeci de ani mai bătrân ca tine! Iată, uite, când văd un bărbat așa voinic și frumos ca vărul nostru Steopa, parcă trece un fior prin mine, parcă se prelinge apă rece de-a lungul șirei spinării. Tu nu simți niciodată așa când îți place un bărbat? Nu ți-a plăcut niciodată niciunul? — întrebă ea, ținând strâns în brațe pe Smărăndița, care se smuncea, își punea degetul la tâmpla stingă; apoi își apăsa pieptul cu ambele mâini, parcă sufocând:

— Cum poți vorbi așa, Natalițo? — protesta ea, în sfârșit. — Îi păcat, suntem femei măritate; ne bate Dumnezeu; eu sunt și mamă de copii.

— Ha-ha-ha-ă ai! Vino să te pup, plod nevinovat! Dar eu nu-ți spun nimic rău. Nu e niciun păcat să stai de vorbă cu un tânăr drăguț, căruia îi placi și tu. Ce pierde bărbatul că ai petrecut câteva clipe mai vesele, mai mulțumite, cu vorbe nevinovate? Dar parcă trăiești mai în plin, îți curge sângele mai iute, inima bate mai tare și apoi... îl îmbrățișezi și pe el mai cu gust! Ha-ha-ha- ha! Stai, nu fugi, nebuno! Și ce folos are să fie pentru copiii tăi, dacă te ofilești și te usuci înainte de vreme? Te prăpădești! N-am să te las să te amorțești așa! — și, ridicându-se, începu să se învârtă, ținând pe Smărăndița în brațe, într-un vals vertiginos.— Tra-la-la, tra-la-la, fetiță dulce a mea!

La Boroseni, în casele mareșalului nobilimii județene, conu Petrache Bîrsianu, coana Rosalia insista demult, mulțumită situației ei oficiale, ca să fie invitate, și personagiile din birocrația rusească, și mai cu seamă ofițerii din regimentul de husari încartierat în S***. Aceștia nu numai că aduceau o notă nouă în societatea boierească, dar reduceau elementul autohton la rolul pur decorativ, și, siguri de superioritatea lor, și de dreptul lor la dominațiune, ocupau toată avant-scena. Uniforme strălucitoare, zăngănit de pinteni, parcă impuneau în saloane tonul de galanterie, căruia doamnele regimentului dădeau o nuanță de francheță și îndrăzneală, necunoscută până atunci în societatea moșierilor.

Natalia Chirilovna Voronin, după măritiș, ea însăși „damă de cavalerie“, împreună cu alte fete de boieri în situația ei, serveau natural ca o trăsătură de unire între cele două societăți.

Desigur, ofițerii erau „cavaleri“ mai străluciți, întrucât galoanele aurite și zăngănitul pintenilor pot da strălucire, — dar viața petrecută prin garnizoane provinciale, în mediul stagnant, în jocuri de cărți, beții, intrigi vulgare, nu putea da rafinare și cultură sufletească prea deosebită de ale autohtonilor, deși poate un lustru exterior mai mare.

Smărăndița fu mai curând speriată de oarecari încercări galante, prea puțin elegante, din partea unor lei de garnizoană, și care în ochii ei nu-i ridicau mai sus decât cum era un Vania Tresnea oarecare.

Natalia Chirilovna, însă, nu se descurajă în dorința ei sinceră de a da mai multă bucurie și mai mult interes pentru viața „mătușichii“ Smaragda.