În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLIV. Mater dolorosa

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XLIII. Povestea gitanei În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XLIV. Mater dolorosa
Capitolul XLV. Autodafé...


În aceeași seară, soții Răutu porniră din Odesa, singuri cu Gafița. Natalița n-a fost găsită acasă și Anatol Voronin și-a luat sarcina să-i transmită scuze și să-i aducă la cunoștință vestea tristă.

Iorgu Răutu reținuse în cel dintâi tren un cupeu, pentru ca Smaragda să poată avea îngrijirile Gafiței până la stația Crijopol din Podolia.

Călătoria a ținut toată noaptea. La gară îi aștepta vizitiul Dumitru cu sania acoperită.

— Doctorul e încă la noi? îl întrebă boierul.

— Sărut mâna, cucoane, de două zile șede neclintit.

— Cum e copila? Ce spune coana Anica sau Margareta. Jozefovna?

— În voia lui Dumnezeu, cucoane.

Lui Iorgu Răutu îi era teamă să mai piue o întrebare. Smaragdița n-a deschis gura de la plecarea din Odesa. Cu buzele strânse, albă, fără pic de sânge în față, cu ochii negri aiuriți și ficși, ea a fost dusă de Iorgu. Așezată în sanie, a stat nemișcată cele șase-șapte ceasuri de drum până la Năpădeni.

La scară soții Răutu au fost întâmpinați de coana Anica și Margareta Jozefovna.

Doctorul le-a ieșit înainte în vestibul.

Înfățișarea lui i-a smuls Smaragdiței un țipăt de groază.

— A murit? A murit? doctore, doctore? — se repezi ea spre Cojocărescu.

Acesta îi vorbea măsurat:

— Liniștește-te, trăiește încă.

— Ce are? Grav? Este nădejde?

— Scarlatina. Luptăm! Totul este în voia lui Dumnezeu. Ceilalți copii sânt trimeși ia Sănătoasa cu bona și doica lor. E boală molipsitoare.

În fața bolnavei Smaragdița a căzut în genunchi, rezemându-și fruntea de gratiile de alamă ale patului.

Copilul ardea, aiurind în neștire.

— Soniuța mamei, puica mamei, m-auzi?

Fetița, fără cunoștință, își răsucea mereu căpșorul pe perină. Fața și tot corpul erau acoperite de o erupțiune roșie. Și ea părea lungă, lungă, parcă trasă. Toată ziua copilul nu și-a venit în fire. Dar aiurind, chema mereu plângător:

— Mamă, mamă, vino aici, vino lângă mine!

Pe la miezul nopții agitația se potoli, dar din pieptul copilului începu să răsune un fel de șuier ascuțit, sinistru, neîntrerupt.

— Fetița mamei, dulce fetiță a mamei,— implora înspăimântată Smaragdița, care până în momentul acesta nu s-a mișcat de lângă pat și a refuzat orice hrană. Dar aci doctorul, cu autoritate, îmbrățișând-o de umeri, a ridicat-o și, cu un ton poruncitor, îi zise:

— Smaragda Theodorovna, dați liniște copilului. Acuma trebuie să-l lăsăm în grija Margaretei Jozefovna. Ajunge. Ieșim!

— Ce-i, doctore? Moare? Moare?

Fără niciun cuvânt, doctorul făcu un semn lui Iorgu Răutu și acesta o ridică în brațe și o duse în iatac unde binișor o culcă în pat.

Un țipăt de fiară rănită tăie văzduhul. Iorgu Răutu speriat strigă după doctorul Cojocărescu. Smaragdița se zbătea într-un violent acces de nervi. Printre țipetele și gemetele ei reveneau deslușite mereu aceleași vorbe:

Pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele: Pentru păcatele mele! — apoi, cu brațele îndreptate spre icoana Maicii Domnului, ea striga cu patimă:

— Maica Precistă! Eu trebuie să mor, eu! Nu copilul nevinovat! Miluiește pe ea, ia viața mea păcătoasă!

Și iar același țipăt sălbatec o aruncă în pat în zvârcoliri năprasnice.

* * *

Agonia copilului a ținut până dimineața.

Înmormântarea a avut loc fără ca Smaragdița să-și vie în fire. O congestiune cerebrală și o comoțiune nervoasă au fost atât de puternice, încât doctorul Cojocărescu multe zile nu era sigur de viața ei.

Iorgu Răutu nu-l lăsa să plece din casă; și-l exaspera, implorându-l cu aceleași cuvinte:

— Dragă doctore, nu pleca. Scap-o. Oi fi robul d-tale cât oi trăi, dar scap-o!

La patul bolnavei se perindau coana Anica, mama Zoița, Margareta Jozefovna, jupâneasa Marghioala, Gafița.

Smaragdița nu putea fi lăsată un moment singură, pentru că, zvârcolindu-se mereu, se dezvelea și risca să cadă din pat.

Peste vreo șapte zile momentul critic trecu, veni prima noapte de un somn relativ liniștit.

Coana Anica, așezată în fotoliu lângă pat, s-a lăsat și ea prinsă de somn.

Când deschise ochii, în lumina candelei de la icoană, văzu pe Smaragdița în genunchi, cu capul plecat până la podea, rugându-se:

— Maică Precistă! Roagă pe Dumnezeu pentru sufletul Soniuței mele și dă-mi putere să-mi ispășesc păcatele mele cele grele, maică Precistă, maică Precistă!

Când coana Anica a ridicat-o, ea n-a opus nicio rezistență, ci s-a lăsat să fie culcată ca un copil în patul ei și învelită de plapomă.

Coana Anica a făcut și ea un semn de cruce asupra acestui biet suflet chinuit.

Doctorul Cojocărescu a socotit primejdia trecută, dar era exasperat de lipsa de energie vitală pe care o dovedea toată atitudinea bolnavei. Se supunea tuturor prescripțiunilor, accepta pasiv toate îngrijirile, dar rămânea într-o desăvârșită prostrație. În ochii stinși și cerniți și în fața străvezie nu se vedea nicio licărire de gândire, niciun dor de viață.

Ori de câte ori era lăsată singură sau dacă supravegherea era slăbită, ea din nou se regăsea în genunchi în fața icoanei.

Într-o zi îi veni doctorului în gând să fie aduși în iatac copiii în nădejdea că vederea lor va servi ca un stimulent. Tosia, cum o văzu, se repezi cu țipete:

— Mămiță! Mămiță!

Cu o ușoară tremurare de buze ea s-a întors spre copil, i-a pus mâna pe cap și s-a aplecat să-l sărute. Vania în brațele Irinei, neputând încă umbla nici după un an și jumătate, se uita speriat în jurul lui în această odaie necunoscută, și când Irina voi să-l plece spre mamă, gura lui se strâmbă în pregătire de plâns.

Smaragdița, într-un gest isteric, își rezemă mâinile în pat și, ridicată puțin de spate, privea cu spaimă. Un nod o strângea de gât și, îngrozită, nu-și putu înăbuși un gând grozav, care năprasnic îi fulgera inima de durere și revoltă, își întoarse capul spre părete și gemea sacadat:

— Luați-i, luați-i, luați-i de aici!

* * *

Puterile fizice ale bolnavei reveneau încet, foarte încet.

Iorgu Răutu se bucura și se înviora. El nu-și putea da seama că Smaragdița era încă departe de însănătoșire sufletească.

Nimic nu o bucura, nimic nu o interesa. Se ferea după prima încercare, multă vreme să vie în contact cu copiii. Și ceasuri întregi petrecea în rugăciuni.

A venit, astfel, primăvara și aproape a trecut.

În zilele calde de mai, Smaragda, după insistențele doctorului Cojocărescu a fost scoasă în balcon și lungită pe cușetă. Scăldată de aerul îmbălsămat și cald privea fără interes câmpia Podoliei.

Zărind crucea aurită a bisericii, strălucind sub săgetarea soarelui, ea și-a exprimat prima dorință de la pierderea copilului, să meargă la biserică și să vadă mormântul Soniuței din curtea acesteia.

Doctorul Cojocărescu s-a bucurat chiar de faptul că ajunsese, în sfârșit, de a manifesta o dorință.

Dacă ai să fii cuminte,— îi spuse el, — și ai să mănânci bine și ai să dormi bine, vei avea mai multe pu-teri, atuncea te vei duce și la biserică.