În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul I. Cortina se ridică

Salt la: navigare, căutare
Cuprins În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul I. Cortina se ridică
Capitolul II. Romanul lui Iorgu Răutu


Început de octombrie 186...

Zi caldă și luminoasă.

Iorgu Răutu, ieșit nici el nu mai știa pentru a câtea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou și se opri o clipă, cuprins de o nedeslușită tristeță și parcă răpit de peisagiul familiar ce se așternea la picioarele lui.

În fața conacului șerpuiește valea adâncă a Nistrului care aici, în dreptul Năpădenilor, cotește brusc sub unghiul drept spre apus, lungind, cale de o poștă, parcul curții, satul și pădurea de stejari seculari, și apoi, după ce descrie un vast semicerc, se întoarce aproape spre punctul său de plecare, cuprinzând între stâncile basarabene o peninsulă din șesul Podoliei, care se strânge de istov în fața satului, lăsând abia o trecătoare îngustă de câteva sute de metri.

Altă cotitură, aproape tot așa de întinsă, mărginește și în sus, dinspre nord, platoul înalt al Năpădenilor, înaintat ca un bastion deasupra țărmului din stânga.

Aici, pe coasta platoului aplecată spre sud, se ridică conacul dominând împrejurimile. Pentru stăpânul Năpădenilor însă, în zadar se dezvelește o panoramă vastă și plină de farmec și de melancolie.

Câmpia nemărginită a Podoliei se întinde lin spre răsărit și, vibrând sub razele tinere ale soarelui de dimineață, se pierde în zarea aurie; mărețe se înalță în fața ei coastele abrupte ale țărmului basarabean, bătute de săgețile de lumină cari aprind în frunzișul tremurat printre blocurile negre de granit toată feeria culorilor de toamnă — de la galbenul palid al platanilor și roșul viu al tufelor de corn până la petele sumbre, ca de sânge închegat, ale fagilor bătrâni; iar spre dreapta, departe, departe, la marginea apuseană a orizontului, mai rămâne învălit în ceața albăstrie amfiteatrul imens al dealurilor estompate pe cerul vânăt încă de umbrele nopții.

Iorgu Răutu, adâncit în gândurile sale, stătea nemișcat, neatins de splendorile acestei priveliști.

Foarte înalt, puțin încovoiat ca toți uriașii, viguros încă la vârsta de cincizeci de ani, blond, abia ofilit de primii peri albi, cu ochi albaștri senini, care — luminând o față largă, încadrată de favoriți agresivi și dominată de un nas monumental — făceau o impresie stranie de copil blajin și nedumerit.

Oftând greu, el abia porni spre ușă, și deodată tresări, când în câmpul conștiinței sale răzbătu, în sfârșit, zarva neobicinuită care din zori de zi bântuia curtea.

Costache Țiganul, ajutor de bucătar, maiestuos în vestmintele sale albe, imaculate încă, alergând mereu agitat de la bucătărie până la cămară și la pivniță, se ciorovăia cu jupâneasa Marghioala, cu moș Ștefan chelarul și chiar cu „șeful” Vichentie, leahul.

Nici măcar apariția în cerdac a boierului nu-i putea potoli izbucnirile bătăioase.

— He! Cum am să pregătesc eu umplutura pentru gușa de curcan? He? — zbieră el cât îl ținea gura.— Eu știu cum îi place cuconiței. He? mânca-v-ar veverițele să vă mănânce, păgânilor. He?

— Bre, Costache! — strigă cuconul Iorgu, oprindu-și privirea asupra turbulentului ajutor de bucătar. — Ce faci vuiet pe acolo? Nu știi că duduia are nevoie de liniște? Taci din gură! — ridică el deodată vocea, încât bietul Costache, care nici că se gândea să deschidă gura, înlemni de spaimă.

Dar boierul, lăsându-l în plata Domnului, s-a întors repede întrând în casă, și chiar de la ușă, ridicându-se în vârful degetelor, s-a îndreptat spre iatacul doamnei prin salon, sufragerie și prin salonașul verde, care servea doamnei de buduar.

Cu toate sforțările de a umbla cât mai încet, trecerea lui evoca gândul fragilității tuturor lucrurilor: dușumelele scârțâiau, mobilele își pierdeau echilibrul, geamurile zăngăneau.

Din iatac însă, se repezi spre el cucoana Anica Mesnicu din Corbeni — impunătoare și solemnă în îndeplinirea oficiului său:

— Ce faci, omule? — îi șopti ea șuierând: — Liniștești-te, vrai s-o omori?

— Ce face? E bine? — se sili să-i răspundă tot în șoaptă și conu Iorgu, ceea ce însă răsună ca un ropot de tunet îndepărtat.

Cucoana Anica ridica ochii spre cer și cu ambele brațe îi făcu un semn disperat să plece. Conu Iorgu oftă adânc și, tot în vârful degetelor, intră în sufragerie, unde se aruncă greu într-un fotoliu. Dar peste câteva clipe, sărind din nou, porni prin cerdac spre aripa conacului cunoscută sub numele de flighel („Flügel“), în care, de-a lungul unui coridor cu arcade, îndreptat cu fața spre Nistru, se înșira un rând de camere pentru musafiri.

Oprindu-se în fața celei din urmă camere, conu Iorgu bătu ușor în ușă, întrebând încet:

— Ei, părinte Vasile! Părinte Vasile!

De după ușă se auzi o voce plângătoare:

— Coane Iorgule, sloboade-mă pe un ceas, am treabă.

— Nu se poate, părinte. Nu-ți dai seama că o să te îmbeți iarăși și o să faci vreo poznă? Am venit numai să te întreb dacă vrai să mănânci ceva?

— Of, Doamne, Doamnei Ce mâncare fără măcar un păhăruț! Coane Iorgule, un păhărel, un singur păhărel!

— Am să-ți dau după botez ca să te îneci, acum nu se poate, — răspunse hotărât conu Iorgu, și iarăși plecă spre cerdac, unde se opri, privind în jur și căutând cu tot dinadinsul un prilej de a da ieșire sentimentelor ce-l bântuiau.

În bucătărie „leahul“ Vichentie, la văzul acestui zbucium, observă cu compătimire:

— Îi tare necăjit boerul.

— He! He! — i-a rânjit în răspuns țiganul Costache, forfotind pe lângă cuptor. — Așa-i când un om de cincizeci de ani are o nevastă de douăzeci! He!...

Cinismul acestei sentințe dovedea că pentru domesticitatea din Năpădeni n-a rămas ascunsă criza prin care trecea viața familială a stăpânilor — criză agravată încă de nașterea eroului acestei povestiri.

Iorgu Răutu demult nu mai înțelegea de ce căsnicia lui nu-și găsește așezare. Acuma însă, tulburarea pricinuită pe neașteptate de un eveniment atât de fericit, în fond, ca nașterea unui fiu — chiar dacă e al treilea copil — era pentru el și mai puțin explicabilă.

Agitația dezordonată, motivată de starea lehuzei și de pregătirile grandioase în vederea botezului, ce urma să aibă loc după amiază, îl ajutau să-și înăbușe gândurile triste, în nădejdea că lucrurile se vor așeza de la sine. Pentru aceasta, împotriva obiceiurilor județului S*** în ce privește, botezul unui al treilea copil, conu Iorgu a înțeles să pună la cale un mare praznic, la care au fost invitați toți vecinii și neamurile îndepărtate.

Spre uimirea lui însă, duduia Smaranda, sau cum își zicea ea „Smaragda“, s-a revoltat, și a primit vestea, că botezul lui Vania va fi sărbătorit cu o pompă obicinuită numai pentru primii copii, cu un hohot isteric, cu leșinuri și cu țipete stridente care au înspăimântat pe bietul conu Iorgu și l-au aruncat în neagră melancolie — mai cu seamă că de atunci „Smaragda Theodorovna“ (numaidecât Smaragda și numaidecât Theodorovna — cu „thita“) nu-i mai dădea voie să între în iatacul ei, încât bietul om doar prin intermediul jupânesei Marghioala al bătrânei dădace mama Zoița, sau al cucoanei Anica Mesnicu din Corbeni, chemată imediat la căpătâiul bolnavei, putea veni în contact cu tânăra lui soție.

Și numai pentru că botezul nu mai putea fi amânat — întrucât nașul, conul Ioniță Răutu, fratele mai mare al lui Iorgu, stabilit după răpirea Basarabiei la Botoșani, a și sosit anume pentru aceasta de peste graniță — el urma să fie oficiat în atmosfera apăsătoare a neînțelegerilor conjugale.

— A venit Lemeș lăutarul! — întrerupe gândurile boierului feciorul Nicache.

Conu Iorgu tresare și, împotriva obiceiului, n-are niciun chef să stea de vorbă cu vestitul lăutar al Basarabiei de pe vremuri, care avea întotdeauna un sac cu vești despre întâmplările din toate curțile boierești, pe care veșnic le cutreiera, mai cu seamă în cele patru județe din nordul țării.

— Să-i duci în flighel și să spui jupânesei să se îngrijească de cele trebuincioase pentru ei.

La masă conu Iorgu a stat singur, Smaragda Theodorovna fiind servită în iatacul ei, neîngăduind măcar coanei Anica să ție boierului de urât.

În sufrageria mare, puțin întunecată de mobila ei austeră de stejar vechiu, conu Iorgu înghițea în sec. Și, necăjit, se duse după masă în cabinetul său și se culcă ca să se odihnească un ceas înainte de venirea musafirilor.

După amiază au început să se adune musafirii. Cel dintâi sosi în noua sa caretă „din Viana“, cu patru cai suri înaintași, mareșalul nobilimii județene conu Petrache Bărsianu din Boroseni, împreună cu cucoana Rosalia, nepoată de soră a lui conu Iorgu; alte două nepoate, de vară primară — surorile Caterina Chirilovna Berciu din Cerleni, sat așezat tot în marea cotitură, pe latura ei de sud, drept în fața Năpădenilor, și Natalia Chirilovna Voronin din Onițcani — cu soții lor Calistrat Nicolaevici și Anatol Vasilievici; apoi Ivan Vasilievici Bogdan din Căzănești, domnii Ștefan Dimu din Solonți, Costea Ursu din Măcărenci, Nicanor Miulescu din Ciorneni și alți mulți.

Dintre autorități s-au înfățișat ispravnicul județului și comandantul regimentului de husari din S***, cu mai mulți ofițeri.

Într-un ceas casa era plină de boieri cu doamnele, domnișoarele și tinerii lor cavaleri.

A apărut, în sfârșit, în salonul cel mare și Smaragda Theodorovna care, mărunțică, slăbuță, foarte brună, cu ochi negri vii, albă și rumenă în strălucirea vârstei de douăzeci de ani, înfățișa un contrast impresionant cu conu Iorgu, încă foarte voinic, dar trecut de mult peste pragul tinereții.

Coana Anica Mesnicu din Corbeni, nașă, impunătoare în „chirasa“ ei de mătasă de culoarea tabacului, întinsă asupra unei vaste crinoline, lua toate dispozițiunile necesare pentru serviciul botezului.

Când a sosit și popa Vasile, slobozit, în sfârșit, din captivitate, strălucind în odăjdiile sale cu obrajii înviorați care dovedeau că reușise totuși să-și procure „păhărelul“ dorit — ceremonia s-a putut desfășura în toată slava.

Popa Vasile cetea mai „cu duh“ ca oricând — toată arta lui de declamație reducându-se la aceea că ori de câte ori pronunța cuvântul „Sfântul Duh“ coardele lui vocale dezlănțuiau un adevărat uragan care amenința să dărâme totul în jurul său; dascălul Andronache ridica tenorul lui nazal, puțin „râcâit“ și răgușit, până la diapazonul a cărui rezonanță nu lăsa nimic de dorit; iar conu Iorgu, ca părinte, nefiindu-i îngăduit să asiste la ceremonie, ținea însă după obiceiul lui „isonul“ din odaia de alături, cu o singură notă de bas profund: o-o-o n-n... Dar nota aceasta în momentele, în cari conu Iorgu, copleșit de gândurile lui, nu băga de seamă, îneca și „Duhul“ popei Vasile și tenorul râcâit al dascălului Andronache.

După masă praznicul s-a prelungit până dimineața.

Boierii mai în vârstă se așezaseră la „Preferans“; doamnele, dacă nu jucau și ele o concină, își exercitau darul satiric asupra vecinelor absente și supravegheau dansul domnișoarelor.

Vreo cinci ofițeri înviorau salonul cu pintenii și epoleții lor. În fruntea lor se afla cavalerul irezistibil, „rotmistrul“ (căpitan de cavalerie) contele Wladislaw Przewicki.

Acesta se multiplica: el când flutura o mazurcă îndrăcită cu „regina balului“; când în cabinetul lui conu Iorgu — unde era așezată masa cu „baterii“ de șampanie șl licheruri și unde se aranjase un „fumoir“ pentru domni — povestea anecdote piperate, care provocau explozii de râs; când în colțuri mai discrete ducea conversații sentimentale și făcea o curte bine nuanțată, după vârstă, doamnelor măritate.

Contele Wladislaw, descendent dintr-o familie de magnați poloni, ruinat în urma unor vicisitudini dramatice, exilat dintr-un regiment aristocratic de gardă imperială din Petersburg, se simțea oropsit în garnizoana din S***, în mijlocul sălbăticiunii basarabene.

După o viață în care „lumânarea era arsă din ambele capete” — la treizeci de ani cam mototolit, el știa însă încă să farmece boieroaicele județului S***, prin manierele și toaleta lui, ca și prin conversația lui, care le dădea prilejul să-și readucă aminte și ceva din franțuzeasca învățată la madam Carotte, în vestitul pensionat din Chișinău.

Ce deliciu să poți plasa din când în când cu înțeles: „Prenez place. Permittez, monsieur, s’il vous plaît. Attention aux domestiques!“.

Dacă accentul nu era tocmai parizian, totuși, astfel, se crea atmosfera de mondenitate, care satisfăcea pretențiunile de aristocratism ale înaltei societăți a județului S***.

Smaragda Theodorovna, cu toate insistențele și pildele Nataliei Chirilovna Voronin care, deși cu zece ani mai în vârstă, valsa și galopa cu multă animație — nu parte la dans, dar urmărea cu vădit interes evoluțiunile contelui Przewicki. Ea rămânea cu ostentație în cercul matronelor, căutând să animeze conversația, și, din când în când părăsea salonul pentru a da îndrumări domesticității, numeroasă, dar foarte puțin stilată și zăpăcită de grandoarea serbării.

La un moment dat, întrând în salon, ea fu parcă înadins întâmpinată; înainte de a putea ajunge în colțul venerabilelor cucoane, de către Natalia Chirilovna. Contele Przewicki se grăbi să se apropie de ele și cu un salut foarte grațios, întrebă pe doamna Răutu, subliniind fiecare cuvânt de o privire admirativă:

— Nu-mi veți acorda fericirea unui vals?

— Contele vorbea rusește cu un ușor accent polonez, și Smaragda Theodorovna, deși născută și crescută într-un sat moldovenesc, după trei ani petrecuți la madam Carotte, putea duce conversație în aceeaș limbă, însă cu un accent moldovenesc, pe care contele îl găsea delicios. Totuși, sfioasă, roșind puțin; ea răspunse:

— Nu dansez, mulțumesc.

— Cum se poate? — izbucni el. — Cu tinerețea dumitale; cu grația invincibilă și pasul ușor cu care te miști, cum n-am văzut decât la prințesa Potocki, dumneata nu poți renunța la dans.— Și apoi adăugă în șoaptă : — Nu mi-ați iertat?..

Smaragda Theodorovna îi aruncă o privire speriată. Ea simțea că i se oprește, ceva în gât, că sângele ei clocotește, se urcă în obraz, trădându-i emoțiunea. Îi venea să fugă revoltată de această emoțiune și de faptul că se simțea totuși măgulită de atențiunea acestui cavaler elegant, care se credea nebiruit; îi era și ciudă că nu-i venea în gând niciun răspuns „care să-l pună la loc“ și mai cu seamă în formă elegantă, la nivelul conversațiunilor de salon ale prințesei Potocki.

Din fericire, îi veni în ajutor cucoana Anica Mesnicu, care imediat își luă sarcina de înger păzitor. Majestuoasă în enorma ei crinolină, sub „chirasa“ de mătasă în culoarea tabacului, ea se apropie de la ușă, spre a interpune un spațiu larg între Natalia Chirilovna, contele Przewicki și Smaragda, și-i aduse aminte acesteia în gura mare datoria ei de mamă:

— Mamă dragă, hai să vedem dacă i-au făcut baie lui Vania și dacă au culcat pe Tosia și pe Sonia?

Smaragda Theodorovna, îmbujorată, salută ușor pe contele Przewicki: „Scuzați-mă!“ — și repede ieși din salon, însoțită de îngerul păzitor, chiurasat în culoarea tabacului.

Natalia Chirilovna strânse doar din umeri; surâzând semnificativ contelui.

Peste puțină vreme coana Anica se întoarse singură, scuzând pe gospodina care ar avea încă nevoie de odihnă și îngrijire.

Praznicul era în toiu.

Boierii jucau cărți, dar nu uitau nici pe „văduvioara Clicquot“, nici pe „vechiul“ din Năpădeni. Conversația lor devenea tot mai zgomotoasă. Iar atunci când contele Przewicki, conducând un cotillon îndrăcit invadă ,,fumuarul“ și sălile laterale, șerpuindu-și ghirlanda grațioasă printre mesele de cărți, boierii se aprinseră și comandară și ei o figură neașteptată de cotillon: hora!

Cu acest prilej lăutarul Lemeș din Bălți se întrecu pe sine și provocă atâta entuziasm, încât după horă conu Petrache Bîrsianu din Boroseni, uitându-și fumurile de mareșal al nobilimii din împărăția rusă, porunci deodată:

— Bre, Lemeș, frate. Zi-ne o doină moldovenească... știi ca cio-cîr-lia!

Față de această ieșire pe avant-scenă a boierilor, tineretul dispăru; perechile se izolară în săli laterale, în balcon, sub arcadele flighelului, și chiar în grădină, unde, cu toată vremea târzie, rețeaua argintie a razelor de lună, căzută pe frunzele aurite, crea o atmosferă de visuri primăvăratice...

În salon, după doină, Lemeș începu să cânte cu un tenor dulce și insinuant cântece moldovenești.

Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălți. Lungi decenii, numai prin el puteau răzbate peste Prut pe vremea aceea nu numai cântecele populare și romanțele din „Dorul“, dar și poeziile lui Alecsandri.

Efectul pe care-l producea, nelipsit, în curțile boierești pe care mereu le cutreiera, a motivat mai târziu expulzarea lui din împărăție.

Și de data aceasta, cu toată prezența ispravnicului Voljin și a colonelului de husari Ivașchin, temperatura se urcă imediat până la punctul de ebuliție.

Mareșalul nobilimii s-a ridicat din locul său. În mijlocul salonului, după ce cu foarte puțin succes se încercase să secundeze pe Lemeș, deodată, cu un adânc gemăt, trânti de podele paharul cu șampanie, pe care nici nu-l golise încă. Doamnele au tresărit, iar coana Anica Mesnicu s-a ridicat majestuos și a înțeles că trebuie să dea semnalul de retragere pentru doamne și domnișoare.

Mareșalul, în semn de protest împotriva acestei demonstrații, se așeză la pământ și, plângând, începu să șteargă dușumelele cu poalele „mondirului“ acoperit cu galoane brodate cu fir de aur. Dar entuziasmul lui nu se potoli. Oftând și plângând, el tot striga la sfârșitul fiecărui cântec:

— Ei, frate Lemeș, zi încă una, — și arunca lăutarilor, fără număr, „bumaște” de cinci, de zece și chiar de o sută de „carboave“.

Lemeș se topea în oftate și triluri, dar când porni și un cântec „subversiv“.

Mult e dulce și frumoasă

Limba ce vorbim...

Vorbiți, scrieți românește

Pentru Dumnezeu...

Eu pe-o vorbă românească

Sufletul mi-aș da...

Iar pe una... franțuzească

Zău nicio para!..

Mareșalul nobilimii, reprezentantul țarismului din S***, izbucni în hohote, dându-și cu pumnii în cap:

— Mă fraților, ticăloși suntem! merzavți, ticăloși, bicisnici, — și tot își freca poalele mondirului de parchet.

Ispravnicul Voljin începu să-și tragă nervos luxurianții săi favoriți. Dar Ivan Vasilievici Bogdan din Căzănești, a cărui rigiditate exagerată, fermitatea cu care își apăsa în mers picioarele, ca și preciziunea cu care își articula fiecare silabă, impunea tuturora, — încerca, tacticos și diplomat, să potolească pe mareșal, dând o interpretare neașteptată expansiunilor sale:

— Lasă, frate Petre Constantinovici. Ei, ce atâta jelanie pentru un pahar sfărâmat și puțină șampanie vărsată!

Ofițerii regimentului de husari, cei moldoveni de obârșie, se uitau cam îngrijorați unul la altul. Iar rușii, urcați, cum se exprimase colonelul, în etajul al șaptelea al raiului lui Mahomed, erau și ei cuprinși de delir; schilodeau refrenurile lui Lemeș, râdeau și încercau să tropotească o căzăcească în sunete le doinei.

Ioniță Răutu — care semăna grozav cu frate-său Iorgu, numai că era ceva mai scurt și mai gros, și avea trăsături și mai exagerate — zâmbea sarcastic la aceste debordări.

Ispravnicul Voljin aproape își zmulsese un favorit. Colonelul Ivașchin se încruntase și începuse să tușească zgomotos, ca să atragă atențiunea ofițerilor săi.

Dar în momentul psihologic contele Przewicki salvă situația: el apăru în mijlocul salonului, urmat de mai mulți feciori și fete din casă cu pahare de șampanie și, ridicându-și cupa, rosti solemn într-o rusească care — cu tot accentul ei leșesc — afirma devotamentul pentru Tron și Împărăție:

— Domnilor, ca supuși credincioși ai Majestății Sale Țarului Tuturor Rusiilor, să bem un pahar pentru gloria și sănătatea Majestății Sale Împăratul Alexandru Nicolaevici. Ura!

Și paharul lui urmă pe podea pe cel al mareșalului.

Conu Petrache se ridică, deodată, în picioare și, înțepenindu-și trupul scurt și rotund, se grăbi cu tot focul să sprijine toastul de credință:

— Urraa!!

— Urraa, îl acompaniară boierii, ofițerii și chiar cântărețul Lemeș cu lăutarii săi.

După acest moment „culminant“ al praznicului, voia bună și cheful parcă pierise. De altfel, se și crăpase de ziuă. Vecinii mai apropiați au plecat în caleștile lor spre casă, o parte s-au adăpostit, câte doi și trei, în odăile flighelului, iar unii, căzuți de somn pe unde au stat, au fost ridicați de slugi și culcați pe divanurile și canapelele din diferite săli.

Conu Iorgu după ce a petrecut pe cei plecați și s-a îngrijit de musafirii rămași, s-a dus în cabinetul său, unde i se pregătise așternutul. Conu Iorgu a oftat din greu și, după ce s-a rugat smerit lui Dumnezeu, s-a întors în patul său singuratic, dar multă vreme nu-și putu găsi odihna.

Astfel, apariția pe scena lumii a eroului nostru, cu tot praznicul rămas de pomină la curtea boierească din Năpădeni, a înăsprit și mai mult criza conjugală a părinților săi, menită să-și pună pecetea indelebilă pe sufletul lui.