În pădurile țării mele

 

În pădurile țării mele,
trăiește balaurul,
care ne-nghite fierul, argintul,
grâul și aurul.

În aurie câmpie,
mulți l-au pândit să iasă,
dar el șade ascuns în casă,
încolăcit pe-un divan de mătasă.

Când cântă-ntâia oară cocoșii
sub streașina lui,
el întinde douăsprezece gâturi gălbui
spre douăsprezece perni roșii.

Când se-ntoarce prin somn și se clatină,
i se văd, cât palma, solzii de platină.
Și are, grosul balaur,
pe câte labe, inele de aur?

Doarme balaurul.
Mistuie pâinea, argintul și aurul.
Numai câteodată tresare,
când, jos, țara geme prea tare.

Mulți viteji de demult
s-au furișat acolo, să-l scapete.
Să-l sulițeze cu sulița,
să-i reteze măcar unul din capete.

A sărăcit, fiara,
munții și țara.
Haiducilor și pandurilor
le putrezesc ciolanele-n fundul pădurilor.

Te-așteaptă murgul, gata de ducă.
I-am dat jăratec și miez de nucă.
L-am gătit cu panglici frâurile,
să sară munții și râurile.

Ți-am gătit sulița cu urmuz și beteală.
Ți-am pus la piept, sub căptușeală,
trei fire dintr-o perie,
gurile munților să nu te sperie.

De-i cădea, iubitule, sub streașina lui,
zugrumat de labe gălbui,
norodul cu flamuri și sfeșnice
te va-ngropa în legendele veșnice.