În noaptea minunilor

 

Numărul pensionarilor de la azilul de noapte se mărise — după ce vremea frumoasă până într-un timp a toamnei târzii, îi aruncase pradă vânturilor și ploilor.

În noaptea de 5 Decembrie, zăpada și frigul îi adunase de timpuriu din mijlocul lumii care forfotea după cumpărături. Ochii dilatați de nemâncare se desprinseseră greu de pe bunătățile apărate de sticlele galantarelor, ce continuau să li se arate în întuneric, jucându-le fantastic în față. Nici nu se întunecase bine și paturile erau ocupate. Cei care nu avuseseră norocul să pună stăpânire pe scândurile așternute cu rogojini tropăiau pe scări, învăluiți în aburul învălmășit de la intrare. Toți erau tineri și aveau fălcile supte între maxilare puternice, de păreau apostolii unui crez neîmpărtășit. Cu cât timpul trecea, larma asurzitoare creștea. Dinăuntru se vedeau scânteind luminile celor care-și aprindeau țigări și sclipirile focului strecurându-se iscoditoare din soba de zid prin găurile ușii de tinichea.

Îngrijitorul azilului, mic cât un copil, cu fața spână și zbârcită de ani și de mizerie, veni din fundul curții unde-i era locuința, cu o lampă în mână, a cărei flacără se clătina pe garduri și pe ziduri. Lumina despică gloata ca o lamă tăioasă și lampa se ridică țanțoșă pe trepte, ca spre un loc de prestigiu. În urma ei grămada își refăcu blocul compact de granit și asaltul către mirajul dormitorului ce se lumina, reîncepu. Îngrijitorul obișnuit cu astfel de reprezentații nu se sinchisi, nici nu se grăbi. Își puse tacticos un scaun subt picioarele schiloade și dădu foc lămpii din tavan; pe urmă aprinse și pe cele de pe ziduri, încet parcă ar fi săvârșit un act ceremonios. După ce termină, așeză lampa din mână pe scaunul de lângă sobă, îi micșoră lumina până aproape s-o stingă, pe urmă o mări și ducându-se în mijlocul dormitorului rămase cu mâinile la spate și cu pulpele arcuite în afară, de i-ar fi putut trece cineva printre picioare. Apoi își îndreptă spinarea încovoiată și ridicând capul, inspectă paturile de unde priviră ochi înspăimântați. Pensionarii care nu adorimiseră până atunci, își vârâră mâinile între genunchi și se pregătiră de somn; unii începură să sforăie

Cei de la ușă înfricoșați de noaptea care se înnegrea în spatele lor, se agitară tot mai cumplit, împingându-se unul pe altul, ca să apuce loc dincolo de pragul ce avea să-i împartă în două lumi.

Bătrânul îi lasă să se certe mult, până când strivit pe perete, se supără și repezindu-se luă un ciomag din colț începând să amenințe, dar gloata se revoltă și glasuri aspre se ridicară ca o amenințare. În fața pericolului, moșul aruncă ciomagul și înălță o mână lungă și deșirată ca de urangutan. Oamenii îi priviră degetele lungi și noduroase, potolindu-se ca în fața unei binecuvântări. Atunci vocea hodorogită anunță — ca și altădată când înghesuiala era mare — două reprize de odihnă și cei fără adăpost începură să iasă afară, cu capetele trase între umerii ascuțiți ca într-un adăpost, plecând să înfrunte noaptea misterioasă căzută ca o maramă acoperitoare, de taine. În urma lor bătrânul ridică amenințător pumnii și dădu să închidă ușa grea, dar din grămadă se desprinse un bărbat voinic, care-și vârî bocancul mare între prag și ușă. Fața zbârcită se însenină și după ce omul trecu înăuntru, clanța se prinse în ivăr și zăvoarele căzură cu zgomot.

Lângă îngrijitorul pipernicit, noul venit arăta cât un uriaș. Cu tot gerul, purta numai o vestă, jar mânicile cămășii îi erau ridicate deasupra coatelor. Culoarea ei deabia se distingea înapoia năclăielii ce-o acoperise de mult timp. La gât avea guler răsfrânt, iar lipsa cravatei arăta butonul mare, ce semăna cu un cui bătut în beregată. Nu era bărbierit de mult și părul negru îi îndulcea trăsăturile aspre ale feței, dându-i o candoare de sfânt bizantin. Mergea cu pumnii strânși, mari cât buturugile, lăsându-i să atârne în jos.

Până să se obișnuiască cu mirosul dormitorului, strâmbă de câteva ori din nas, trăgându-se de el cu degete groase.

În drum spre fundul încăperii vru să-și ridice șapca; se răzgândi însă, și-o trase mai tare peste ochi. În acest timp aruncă o căutătură piezișă bătrânului, care se uita la el frângându-și gâtul ca să-i poată citi gândurile pe față.

Erau cunoscuți vechi, clienți de localuri dubioase ce-și mascau intrarea în pivnițe prin biliarde răpănoase, subt care jocurile de noroc nu încetau nici ziua, nici noaptea.

Omul tânăr era Stancu Deșliu cunoscut de toată populația azilurilor și a cafenelelor.

După ce-și plimbă privirile pe toate paturile, începu să mormăie nemulțumit și luminile ochilor îi căzură grele asupra prichindelului de alături. Acesta se feri instinctiv. Stancu îi mângâie capul prietenește și se așeză pe marginea patului de lângă sobă, în care dormea cineva. Trupul greu atinse picioarele celui culcat, care se zbătu speriat, strângându-se spre cealaltă margine. Deșliu își trânti satisfăcut palmele pe genunchi și după ce-i frecă îndelungat, își repezi cu un bobârnac șapca pe ceafă, iar din buzunarul vestei scoase o țigară de foi, pe care o aprinse de la jar.

Tot timpul privise prin încăpere, cu sclipiri de ură, uitându-se cu necaz la cei care se odihneau. Numai după ce fumul albastru începu să-i iasă pe gură și pe nări, fața i se însenină și privi îngândurat la tovarășul de altădată care, așezat pe podea, aștepta vorba rară a prietenului, pe care nu-l mai auzise de mult.

Între cei doi oameni începu o convorbire tăinuită, cu șoapte înăbușite ce plutiră monoton în liniștea din odaia somnului. Cel de jos punea întrebări agitate care-i sfârâiau în gât, subliniindu-și cuvintele cu gesturi nervoase. Când răspunsurile plictisite ale lui Deșliu cădeau rar, bătrânul părea foarte mirat de înțelesul lor. Țigara ajunsese aproape de sfârșit și fumătorul mai trase din ea odată, apoi căscând obosit întinse mucul tovarășului, pe când el începu să iscodească din nou paturile, parcă ar fi căutat pe cineva. Cuvintele celui de jos deveniră tot mai răsunătoare, amenințând somnul oamenilor, până când Stancu îi închise gura repezindu-i piciorul în piept, după care ispravă se cuibări lângă adormit, întorcând spatele prietenului care-și aduse numaidecât aminte de bătăile încasate altădată. Resemnat, trase și el vreo două fumuri din capătul de țigară, ce-i ardea degetele și după ce se convinse că toți dorm, aruncă rămășița în sobă și adormi numai decât cu capul dat pe spate și cu gura căscată.

Prin vis simți mâna mare a uriașului mângâindu-i scăfârlia și râse fericit ca un copil la vederea îngerilor.

Focul se trecea în sobă încet, iar liniștea se făcea mai adâncă, întreruptă, doar de respirația celor care se odihneau.

Mâinile bătătorite de muncă se strecurau inconștient pe subt hainele zdrențuite și acolo astâmpăra pielea mâncată de ploșnițele ce foiau pe ei. Fumul gros al țigărilor consumate de cu seară se strânsese gros pe lângă lămpi, ca împrejurul unor miracole și acolo unduia leneș ca niște reptile fenomenale ce se tăvălesc în soare.

Deșliu se răsuci în pat lin și metodic ca o roată angrenată, până ce corpul i se așeză cu fața în sus. Scândurile trosniră subt el și ecoul zgomotului îi țiui multă vreme în urechi.

Târziu deschise un ochi și privi cu el de subt ozorocul șepcii. Mulțumit că află pe bătrân adormit, se uită la vecinul său.

Acesta era îmbrăcat țărănește și în mână ținea o pălărie unsuroasă și mototolită. Stancu îl izbi cu cotul, ca din întâmplare, dar omul nu se deșteptă ci oftă doar întretăiat, chelfănind de câteva ori din gură parcă ar fi mâncat ceva, apoi căzu într-un somn mai greu ca înainte.

Deșliu mișcă atunci mâna dreaptă și degetele butucănoase începură să exploreze abil buzunarele adormitului. Trase afară o batistă la care se uită în zare și văzând că nu prezintă importanță, o așternu cu precauțiune pe fața omului, după care îi scoase din alt buzunar o tabachere de carton, al cărui conținut îl luă cu două degete și-l deșertă în buzunarul de sus al vestei. Când să vâre tabachera la loc stăpânul ei se suci și Deșliu rămase nemișcat, cu respirația oprită. Apoi explorarea continuă. Cât timp cotrobăi prin hainele omului, trupul îi rămase neclintit ca o stană, numai mâinile i se mișcau din cot, iar degetele se agitau neastâmpărate, ca niște pui de șopârlă. Privirile îi cercetau fosforescent, pornite când dint-un ochi, când din al doilea, iar după fiecare zgomot aștepta neclintit, cu mâinile căzute incert alături, mari și inexistente ca două barosuri ce se odihnesc. Convingându-se că vecinul nu mai posedă nimic demn de atenția lui, își duse palmele subt cap și așteptă ca timpul să se scurgă și să-i scurteze existența fără rosturi precise. Toropit de oboseală, începu să se gândească la lucruri ale căror imagini i se conturau tot mai neclare în minte și când somnul era gata să-l stăpânească, tresări înspăimântat și dându-și picioarele jos, se frecă apăsat pe pleoape.

Ajunsese la un punct unde nu mai știa ce să facă. Alături îl chemau scândurile patului în care simțea că va adormi profund, imediat ce-și va lăsa capul pe ele; de afară îl îmbia însă noaptea întunecoasă ce lucea pentru el ca un miraj. Privirile i se opriră atunci asupra pălăriei omului de alături. O luă în mână și o cântări, valorând-o ca un cunoscător, apoi și-o potrivi pe cap, când mai pe sprânceană, când mai spre ceafă. Pălăria îi era mică dar nu se îndură de ea; avea pâslă groasă și marginile îi acopereau ochii, așa cum îi plăcea. Ca s-o lărgească îi rupse căptușeala, din care căzu o hârtie de o sută, lucru ce-l făcu să se învioreze dintr-odată. Și-o îndesă bine pe cap, lăsă șapca în loc și porni spre ușă. Simțea cum picioarele se grăbesc fără voia lui. Când trase zăvorul, îngrijitorul se mișcă și Deșliu alergă în noapte cu o teamă vagă după el.