În miezul verii (Coșbuc)

 

Sub paltin aici e răcoare.
S-aud rândunele pe sus
Cântând și jucându-se-n soare.
Tăcută e valea-nflorită
Și-un nor ca o pânz-aurită
Se duce spre-Apus.

Pădurea, pe culme, mai tace,
Mai cântă cu freamăt încet;
Iar uneori vârfu-și desface,
Dând vântului loc să colinde.
Un grangure puii-și deprinde
Să cânte-n făget.

Eu văd cum se urcă pe-o creastă,
Călare pe-o gloabă de cal,
Merinde ducând o nevastă.
El merge prin iarbă cu botul,
În urmă s-oprește cu totul
Să pască pe mal.

Nevasta pe coamă s-apleacă,
Trăgînd cu mânie de frâu.
Cu troscotu-n gură el pleacă,
Și-nghite de-abia-mbucătura
Și iarăș s-oprește cu gura
Să rupă din grâu.

Se-ntâmplă cu zgomot acestea,
Și tot cu mai mare necaz,
Și tot mai de râs e povestea —
Iar iepuri, din verdea secară,
Scot veseli urechile-afară,
Șireții, fac haz.

În urmă, colina-i ascunde.
Eu șuier o doină. Când tac
Din crânguri o mierlă-mi răspunde.
Din vale vin doine de jale
Și roșu, ca focul, prin vale
Văd câmpul cu mac.

Slăbite, de-atâta căldură
Și leneșe apele curg
Iar pacea naturii te fură.
Și deal și câmpie-aromește
Visând cât de vesel doinește
Răcoarea-n amurg .—

Sub paltin aici e răcoare.
S-aud rândunele pe sus
Cântând și jucându-se-n soare.
Tăcută e valea-nflorită
Și-un nor ca o pânz-aurită
Se duce spre-Apus.