În lumea Mediteranei/Răsărit de soare

ÎN LUMEA MEDITERANEI — RĂSĂRIT DE SOARE de Panait Istrati

1934

Dedic volumele ÎN LUMEA MEDITERANEI

domnului dr. J.-V. Gillard din Nisa

și

domnului inginer N. Malaxa din București

Cu recunoștința mea.

Dânșii, fiecare cu mijloacele sale,

au contribuit cu generozitate

ca să-mi salvez viața,

PANAIT ISTRATI

București, septembrie 1934.

ÎN LUMEA MEDITERANEI — RĂSĂRIT DE SOARE

Adrian Zografi, în vârstă de douăzeci și doi de ani, își părăsește țara pentru întâia oară, în decembrie 1906. Se îmbarcă la Constanța pentru Alexandria Egiptului.

E o dată care contează în viața lui. Până în ajunul marelui război tânărul idealist va fi amantul Mediteranei. România și Brăila, unde maică-sa trudește neliniștită, nu-l vor revedea decât atât cât îi trebuie unei rândunici să-și crească puii.

În paginile ce urmează, Adrian însuși povestește părțile mai importante ale visului său mediteranean.

PANAIT ISTRATI

MUSA

Prietenii mei pretind că am stofă de scriitor și ar vrea să încerc a scrie altceva decât articole. Dar poți oare să fii scriitor, fără să fii înzestrat cu spirit inventiv? E însuși cazul meu. Nu sunt în stare să imaginez o poveste, pe care n-am trăit-o măcar în linii generale.

Ieri, pe când părăseam Brăila, cineva mi-a spus iarăși:

— Te duci să vezi lucruri extraordinare. Încearcă să schițezi o nuvelă.

Aceste sfaturi mă mâhnesc. Asta este și dorința mea: să pot scrie povestiri frumoase și chiar un roman, deoarece sufletul meu este un cazan, sub presiune constantă. Totuși, ori de câte ori am încercat să scriu o povestire, nimic de valoare n-a ieșit de sub condeiul meu. Mintea mi se împietrește în clipa în care vreau să schițez o istorioară. Și descurajarea îmi taie orice avânt.

Așa că, și de astă dată, îmi propun să însemn pur și simplu întâmplări din viața mea.

Ocazia e unică: astă-seară, 12 decembrie 1906, părăsesc meleagurile țării mele. Plec în Egipt. Aproape că nu-mi vine să cred. Va fi cea mai frumoasă poveste a visurilor mele.

Copil, la școală, cădeam în extaz dinaintea pozelor biblice, reprezentând faraoni, temple egiptene și palmieri. Regretam, atunci, că nu sunt o rândunică, să mă înalț deasupra Mediteranei, între albastrul cerului și cel al mării.

Iată de ce n-am ascultat de toate sfaturile, între care și ale mamei, care mă voia un pașnic cetățean la Brăila. Doamne, ce poate fi mai înfiorător decât să-ți pironești piciorul de caldarâmul unui biet cătun – fie el scăldat de Dunăre – al cărui orizont e mereu același, unde nu ți se întâmplă nimic deosebit, unde toată viața ți se scurge aproape ca într-o închisoare?

Mediterană!… Cred că am să leșin, în acea dimineață apropiată, când ochii mei se vor afunda deodată în fermecătorul său necuprins.

E aproape miezul nopții. Cincisprezece grade sub zero. Crivățul suflă năbădăios, iar zăpada viscolită orbește pe bieții marinari, ocupați cu pregătirile de plecare. Orient-Expresul sosește, cu două ore întârziere. Mecanicul, desigur necăjit, a frânat atât de brusc, încât întreaga garnitură a scrâșnit din toate încheieturile. Parcă ar fi vrut să spună: „Luați-l și lăsați-mă să mă duc să-mi regăsesc nevasta!”.

O duzină de fantome, pe de-a-ntregul înfofolite în blănuri, a coborât din compartimentele confortabile ale trenului, pentru ca, după vreo cincizeci de pași, să se înfunde în cabinele confortabile ale vaporului. Sunt călători foarte bogați, care sosesc de foarte departe, de la Paris, de la Londra. Furioși de întârziere, blestemau stepa Bărăganului unde era cât pe-aci să petreacă toată noaptea și să scape pachebotul pentru Orient. Se pare că ne-au și înjurat, în limba lor, ceea ce mă lasă rece; mă amuză, însă, că acești domni își închipuiau că o să ridicăm imediat ancora, ca să fie depuși la Constantinopole mâine la douăsprezece fix.

Nimic din toate astea. Dacă iarna grea este dușmanca trenurilor, în egală măsură ea este și pentru vapoarele moderne, printre care și ale noastre, care se încălzesc cu păcură și care pe frigul ăsta năpraznic nu pot să-și facă provizia pentru drum. Păcura e învâscoșată și pompele neputincioase să umple rezervoarele vaporului.

Prin saloanele vasului s-a și aflat acest lucru și spiritele sunt neliniștite. Din sfert în sfert de oră, un ofițer se duce sus, ca să liniștească această lume pretențioasă, în timp ce pe punte comenzile răsună, mereu mai nervoase, iar marinarii forfotesc înnebuniți.

Cât sunt de triste toate acestea! Văd pe unii, în saloanele somptuoase, instalați confortabil și citindu-și ziarele. Pe alții, biciuiți de crivăț, cu ochii lăcrimând, mâinile înghețate bocnă, neștiind unde le mai este capul. Și-mi spun că o mare nedreptate domnește în viață. Cine știe dacă într-o parte, și în cealaltă, fiecare se află pe locul potrivit! Și chiar dacă ar fi așa, totuși e încă trist, căci cei care se zbat afară nu sunt câini, ci oameni care suferă și în piept le bate o inimă omenească. Oricum ar fi, deștept sau prost, marinarul de colo are o viață grea și nu înțeleg cum poți rămâne nesimțitor în fața sorții sale.

Așa judec eu problema. Și tot așa o voi judeca, dacă mâine rolurile ar fi inversate. Toate doctrinele, toate dogmele cu interpretările lor încâlcite îmi par sterile. Dacă inima omului rămâne atât de împietrită în fața nenorocirii aproapelui, suntem pierduți. Teoriile nu vor schimba nimic. Ele vor aduce omenirii o umbră de dreptate, nicidecum dreptatea însăși. Singure religiile, dublate de milă, erau îndrituite să aducă dreptatea printre oameni. Ori, religiile au dat faliment și morții nu învie niciodată.

Cobor din când în când, ca să mă încălzesc la bufetul de la a treia, și mă urc să văd dacă s-a terminat cu umplerea rezervoarelor. Vreau să asist la plecarea vasului, la depărtarea lui de țărm, la afundarea lui în tenebrele Mării Negre. Apoi mă voi duce la culcare.

Acum e ora două noaptea. Aproape toți călătorii dorm. Unul singur, un român de la a doua, măsoară salonul cu pași mari și iese afară din când în când, să întrebe pe primul marinar întâlnit în cale:

— Încă nu s-a terminat cu păcura asta blestemată?

Un mucalit i-a răspuns:

— Dar, domnule, asta nu-i păcură, ci iaurt! Nu vine cu porția!

Și privirea mută a marinarului părea să adauge: „Ești plictisit, domnul meu? Dar eu?”

Într-adevăr, dar el? El care era plin de păcură din cap până-n picioare și amorțit de frig?!

Mi-a plăcut răspunsul, atitudinea hotărâtă a acestui tovarăș. În locul lui, n-aș fi știut să fiu atât de brav. Simțeai cât de colo, că sufletul acestor oameni era greu încercat. Ei veneau mult mai de departe, decât cei de la Paris și Londra.

Oh, Doamne, cum aș vrea să fiu puternic și să oblig pe oameni ca să fie drepți!

Dacia a părăsit portul, ca un pirat. Nici nu băgai de seamă. Mă aflam la bufet, ascultând cu mare interes spovedaniile unui tată nenorocit, cu care mă și împrietenii, când, deodată, buf! de crezui că pământul se prăvale sub mine. Alergarăm afară. Pachebotul își lua largul, cu toată viteza, pe o mare foarte agitată. În urma noastră, Constanța abia își dovedea existența, prin câteva puncte luminoase ce licăreau în bezna ca de păcură.

Dar vasul se afunda într-un întuneric și mai înfiorător. Doamne, cum poți să te încrezi astfel în forțele naturii! Ce știință și-au însușit oamenii, ca să poată înfrunta cu asemenea îndrăzneală viclenia oceanelor?

Măicuța mea bună! Tu doreai ca să rămân pe veci lângă fustele tale, dar privește: făcui numai un mic pas în afara cuibului părintesc și îndată viața cea mare își ridică un colț din vălul care ascunde uluitoarele sale măreții! Dacă ai ști de câtă recunoștință mi se umple inima, în clipa asta, când mă gândesc la omul care, acolo, pe puntea de comandă, îmi veghează viața. Grație lui, științei lui, voi fi mâine la prânz în capitala sultanilor, unde neam de neamul tău n-au pus piciorul. Apoi Pireul tatălui meu, Smirna și, în sfârșit, de-acum într-o săptămână, Egiptul visurilor mele!

Voi trăi o poveste ca-n basme, eu, golanul născut de-o spălătoreasă, care n-are nici pașaport, nici cu ce să-și plătească cele opt zile de libertate. Sufletul meu va fremăta de înmiite simțăminte alese, pe care nu le-aș fi cunoscut, lâncezind la Brăila. Nu-i oare, aceasta, prima cucerire mare a sufletului meu însetat de necunoscut?

Cu neputință să mai stau afară. Valuri uriașe spală puntea. Frigul te pătrunde până la os. Apoi, în ciuda neastâmpărului ce nu-mi dă pace, trebuie să încerc a dormi puțin, ca să nu fiu prea obosit mâine dimineața, la intrarea în Bosfor.

Prieteni marinari au binevoit să-mi îngăduie a mă culca în patul lor, cât sunt ei de cart, dată fiind starea jalnică de la a treia, unde oamenii au și început să verse. Am luat cu mine și pe sărmanul tată, pe care abia l-am cunoscut și-l iubesc pentru cerbicia sa în nenorocire.

Este un evreu de șaizeci de ani, zugrav ca și mine. Îl cheamă Moritz, dar el ține să-i spun Musa, poreclă dată de arabi, când își întovărășea tatăl, ceasornicar ambulant, prin satele Asiei mici și căruia îi păstrează o duioasă amintire.

Sărmane Musa! Lungiți în paturile noastre suprapuse, în mijlocul marinarilor ce sforăie, el continuă povestea călătoriei ce-o face în Egipt și care pentru el este departe de a fi o bucurie. Se duce acolo, încredințat că va convinge și o va readuce în bârlog pe una din fetele sale, ademenită de un pește și stabilită la Alexandria, în speranța că va face avere.

Musa povestește și amestecă glumele cu lacrimile. Îmi spune că Sara e cel mai frumos copil, dar că e atât de încăpățânată, încât nu-și face nicio iluzie asupra rezultatului încercării sale.

— Cine știe! se tânguie Musa. Vreau s-o scap de lepra aia, însă ea este în stare să inverseze rolurile și să facă din mine un tată-codoș. Blestemat să fie numele strămoșilor! Săracu’ de mine! Tu ce zici, dragul meu Adrian? N-ai vrea să m-ajuți în dandanaua asta? Ești tânăr și vânjos! Ei îi place asta. Fă pe dracu în patru, ca să se amorezeze de tine. (Na! Am și început să fac pe codoșul!) Ți-o dau de nevastă. Și dacă, înapoiat în țară, n-o să-i poți scoate din cap aventurile ei egiptene, ei bine! ai s-o părăsești și o să alegi pe oricare alta dintre fetele mele. Am acasă un întreg harem!

Avea patru. Și trei băieți, singurii care aduceau pâine în cămin. El muncea la cot cu ei, dar la masă erau nouă guri! Ca să-și acopere cheltuielile călătoriei, a fost nevoit să facă apel la bunele servicii ale Comunității Israelite, care i-a dat atât cât să-și plătească drumul dus-întors și mâncarea. Niciun ban, pentru eventuala înapoiere a fetei. Dar ea pretindea că are un bar la Alexandria, foarte căutat de ofițerii de marină.

— O să vindem barul! hotărî Musa, cu o voce autoritară de părinte. Și-o să mergem tustrei, tu, ea și eu, la Cairo, unde am un vechi prieten, pe care aș vrea să-l revăd. Apoi ne reîntoarcem în România. Ce zici, Adriene?

Am fost silit să-l aprob, ca să nu-l contrazic. Totuși, chiar dacă planul său se realizează întocmai dorințelor, n-am niciun chef să revăd, de-acum într-o lună, Bucureștii siberieni care mi-au zdruncinat sănătatea. Și cu atât mai puțin să mă însor cu o paceaură. Nu! Vreau să-mi petrec toată iarna în Egipt.

Cât despre rest, Mihail hotărăște, nu eu. De-acum încolo, îl voi asculta ca un mielușel. Are o slujbă bună la hotelul „Regal” din Cairo și va aranja să fiu primit și eu acolo. Și ce mare scofală! Nimic nu mi-a reușit, iar dreptatea a fost totdeauna de partea lui. Vom duce împreună o frumoasă viață mediteraneană! Urâciosul… M-a pedepsit aspru, plecând singur în Egipt, dar am meritat pedeapsa. Odată pentru totdeauna, ar trebui să fiu convins că marele meu prieten este un ghid neîntrecut și să-i încredințez cârma. În România, treacă-meargă. O aveam pe mama, care mă scotea din încurcătură. În străinătate, nimeni! Orice năzbâtie mi-ar putea aduce singurătăți teribile, mizerie ucigătoare. Cu româneasca și greceasca mea nu aș putea merge prea departe, pe când Mihail, vorbind mai multe limbi, va putea oricând să se descurce.

Ce bucurie, când m-o vedea în curând, căzând pe neașteptate! Dragul meu Mihail! Fratele meu…

Sosim la Constantinopole numai cu două ore întârziere. Înfățișarea lumii de-aici e cu totul alta. Nu-ți vine să crezi! După douăsprezece ore de mers cu vaporul, treci de la iarna cumplită la primăvara cea mai blândă. Aci timpul este ca-n frumoasa lună mai: coline înverzite ce se oglindesc în apele Bosforului, lac impunător, străbătut încoace și încolo de un furnicar de vaporașe, caice, șalupe și bărci. Toată viața se desfășoară în stradă, unde se muncește, se mănâncă, se doarme, se distrează, adesea în vecinătatea imediată a câinilor dezgustători. Terasele cafenelelor sunt ticsite cu turci, care joacă ghiulbahar, își fumează narghilele sau visează. Mizeria este mare în capitala lui Abdul-Hamid. Zece barcagii sau hamali se bat pe-un călător. Sunt zdrențăroși și se hrănesc cu te miri ce.

Dar ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Stambulul sultanilor care au trimis la moarte atâția boieri de-ai noștri, sunt miile de fesuri de-un roșu aprins și numeroasele moschei cu mândre minarete. Acum o sută de ani, tronul țării mele era scos la mezat în acest oraș, al cărui nume înspăimânta pe vasali și unde eu mă plimb astăzi fără teamă. Sfârșită-i și groaza pe care o dezlănțuia apariția unei duzini de fesuri, în satele noastre!

Cum au putut acești oameni să comită atâtea cruzimi? Îmi par atât de blânzi, de resemnați. Văzându-i atât de apatici, i-ai crede incapabili să mânuiască acele grele iatagane, care au semănat groaza până la porțile Vienei.

Musa vorbește cu ei familiar, turca fiindu-i o a treia limbă maternă, după română și idiș.

Ei bine, îmi plac acești oameni! Nu știu dacă au fost așa de cruzi, în epoca de glorie războinică, dar „filosofia lor prezentă” – cum o numește Musa – îmi place. Ei nu fac caz de asprimea vieții și nu se sfâșie unii pe alții pentru bunuri pământene. Tihna sufletească le este mai prețioasă, și-i înțeleg de ce. Sunt în stare să petreacă ore întregi la soare, contemplând splendorile naturii și pufăind un ciubuc pe jumătate stins. Nu-i văd invidiind soarta turmelor de muncitori din uzinele moderne, care probabil cred că soarele a fost creat să desfete pisici. Nu! Mai întâi soarele, deopotrivă pentru toți oamenii și la urmă biftecul și gulerul tare.

Ca să pot părăsi vaporul și să vizitez Stambulul, cum n-aveam pașaport, m-am descurcat repede cu o beretă de marinar. Jandarmul turc, de la control, mi-a înțeles tertipul, răspunzându-mi cu un zâmbet. Știa el că nu mă pot duce să fur Sfânta Sofia…

Ne-am plimbat ca niște curcani, făcând haz de turiștii care alergau ca nebunii, ca să nu le scape nimic din ceea ce era semnalat în Baedeker. Mâncarăm un pilaf strașnic, cu carne de oaie și kebab, frigărui din aceeași carne și am băut rachiu, puțin cam multe păhăruțe, care ne amețiră de-a binelea.

Deoarece ne doream, ne-am cumpărat fesuri. Astfel împopoțonat, Musa părea un turc adevărat, cu nasul lui coroiat, ochi și sprâncene negre și bărbie încovoiată. Îi ținui hangul peste tot și, în ciuda avertismentelor, făcui greșeala și-l înfruntai, fumând o narghilea. Mi-a întors stomacul pe dos. Am dat afară pilaf, kebab și rachiu. Ne-am întors la vapor, la al doilea șuierat de sirenă, ca să ne culcăm numaidecât.

Dacă la Constantinopole era primăvară, la Pireu și Smirna ne întâmpina o vară blândă. Era cald, dar nu sufocant. Fericiți muritorii aceștia, care n-au decât grija stomacului (și încă nici asta), care nu cunosc nevoia de a purta încălțăminte și blănuri, de a te încălzi zi și noapte, timp de șase luni din douăsprezece. Fericiți, mai ales, ca nu știu ce înseamnă să-ți agonisești pâinea, pe un ger de douăzeci de grade, când ai prefera să nu mănânci trei zile în șir, decât să bați drumurile cu ghetele găurite și să te înapoiezi seara acasă înfometat și rebegit.

E drept că aici lumea se hrănește prost; le-o citești pe față. Se vede, de asemeni, în luptele feroce ce se dau la sosirea vapoarelor, ca să pună mâna pe un geamantan și să câștige un franc. Dar lupta asta-i aproape pretutindeni, soarta tuturor dezmoșteniților, agravată în alte părți și de frig, acest teribil dușman al omului, cauza bolilor, a suferințelor, a infirmităților și a morții – de care locuitorii de pe meleagurile Mediteranei n-au habar. Din cele două rele care otrăvesc viața oamenilor – foamea și frigul – pe aici nu-i cunoscută decât prima. Ceea ce-i enorm. O mare fericire, pe care eu și Musa o prețuim cu sufletul încărcat de recunoștință. Ne-am aruncat ciorapii de lână și jumătate din catrafusele noastre prăpădite. Umblăm cu haina descheiată, pălăria pe o ureche, țigara în colțul gurii, nepăsători, la fel cu toți acești greci, turci, evrei, armeni, care ronțăiesc stragalias și se prăjesc la soare. Marea îi hrănește. Cerul generos îi încălzește. Dacă nu-i totdeauna de-ajuns, nu de la oameni te poți aștepta la mai bine. De la Dumnezeu, nici atât.

Îl îndrăgesc pe Musa, din zi în zi, mai mult. Nu-i un om oarecare. Desigur, n-a buchisit mult în viață, are însă un suflet deschis. Emotiv și delicat. Puterea de-a înțelege merge mână în mână cu judecata sa. Are o voce frumoasă; cântă lungi bucăți din opere și operete, în italienește. Într-o seară l-a auzit comandantul Daciei și l-a felicitat. I-a mulțumit cu eleganță; dar imediat s-a gândit la necazurile lui:

— Comandante, dacă mi s-o înnămoli vreodată barca la Alexandria, o să ai bunătatea să mă remorchezi până la Constanța?

— Bucuros, prietene! Numai vino să-mi spui!

La Pireu am fost cuminți. N-am făcut decât o scurtă plimbare, cu trenul electric, la Atena. Dar, la Smirna, frumusețea teraselor, a cheiurilor, a fațadelor și a caselor de-a lungul mărețului golf, ne-a răsucit capul și am cheltuit amândoi circa zece franci. Aci totul e numai marmoră. Și ce narghilele splendide, ca niște adevărate minarete!

Poimâine, a șasea zi de drum, ajungem la Alexandria. Ce voi face acolo? Găsi-voi de lucru? Toată averea mea e doar o biată liră sterlină.

Simt că leșin când mă gândesc la chinurile foamei, la lipsa unui adăpost. Ne încurajăm reciproc, ori de câte ori spectrul zilelor negre ni se perindă pe dinaintea ochilor. Facem promisiuni, că acela din noi care va avea mai mult noroc, să-l ajute și pe celălalt. Și ne consolăm totdeauna, bizuindu-ne pe cerul milostiv. Musa adăugă, sigur de sine:

— Și apoi, se află barul Sarei… Dacă merge bine, o să-i dau voie să-l mai ție și în iarna asta. O să-l înfrumusețăm chiar cu o pictură murală, în stil baroc și ea ne va plăti cât face. Important este s-o scoatem pe nenorocită din ghearele nemernicului care-i ia toți banii, ca să-i dea la cărți.

Se pare că acest „nemernic” e un tânăr foarte frumos, lucrător-cofetar, fără pereche. Când are chef, se „afundă” timp de trei zile într-un „laborator” și „revine la suprafață”, cu zece lire sterline în buzunar. Din nenorocire, n-are chef totdeauna. Îl cheamă Titel. Și lui Titel îi place să-și „afunde” mâinile mai degrabă în casa de bani a barului decât în aluaturile „laboratorului”.

Adineauri, străbăturăm Arhipelagul, cu nenumăratele sale insule singuratice pline de poezie, de culori, de soare, dar unde n-aș putea trăi mai mult de-o săptămână. Acum ne aflăm în largul Mediteranei, cu insula Creta pe care o lăsăm în urmă.

Marea este netedă ca un mic lac. Se simt, sub luciul ei, cele mai mici vibrații ale motoarelor navei. Abia azi îmi dau seama de întreaga frumusețe a Daciei. Ceea ce o deosebește de alte trei pacheboturi ale noastre, nu-i nici tonajul, nici luxul ei; este unică pe Mediterana, prin silueta ei, în întregime albă. Pare o lebădă. Iată avantajul păcurii asupra cărbunelui, fiindcă altfel norul de funingine scuipat de coșuri ar face imposibilă vopsirea în alb a vaporului. Pe Dacia coșurile fumează ca niște lulele! Dacă te coborî în sala cazanelor, n-ai să vezi nimic din munca fără preget a duzinei de fochiști care cară tone de cărbuni spre gurile de foc, unde lopețile nu încetează o clipă alimentarea cuptoarelor. Nimic! Trei oameni curați, cu un ghemotoc de bumbac în mână, se plimbă printre cazane, cercetând manometrele și reglând robinetele care aruncă șuvoiul de țiței cu un zgomot asurzitor.

Acest progres al tehnicii în alimentarea navelor, îngăduie călătoarelor de la clasele întâi să se îmbrace în alb, din cap până în picioare, fără teamă că se vor murdări. Băncile și balustradele vasului sunt tot atât de curate ca și lucrurile din salonul de-acasă. Așa că spectacolul ce-l oferă puntea superioară în clipa de față, este dintre cele mai fermecătoare. El naște în sufletul meu sentimente contradictorii.

Desigur, toți acești domni rași proaspăt și îmbrăcați în cel mai frumos costum de voiaj; toate aceste femei, seducătoare în rochiile lor de voal, unde domină albul, ici-colo un roșu, un albastru sau un verde care îți împung inima, sub un cer de poveste; apoi cadrul feeric care înconjoară vaporul nostru, pierdut în imensitatea mării și urmărit de puzderia de pescăruși, tot acest spectacol mă cucerește. Iubesc frumosul, femeia și viața intensă. Nu invidiez lumea bună și tezaurul ei; asta nu înseamnă că lumea mea și mizeria ei trebuie dată ca model de viață. Dacă mi-ar sta în putere să aleg, aș prefera bunăstarea, sărăciei.

Totuși, nu pricep fericirea unei vieți somptuoase în mijlocul atrocității aproape universale ce domnește astăzi pe pământ – condiție absolută a fericirii unei minorități. Dacă ar fi trebuit să-mi apropii bunăstarea, cu acest preț, aș fi preferat sărăcia. În mod deliberat, aș lăsa să-mi scape din mâini tava de aur pe care mi s-ar oferi fericire alături de nefericirea aproapelui meu. Iată, răspicat, felul meu de-a înțelege viața. Dacă vreodată mi-aș schimba părerea în această privință, atunci n-aș fi decât un vierme respingător. Să fiu numit trădător și să mă spânzure!

Deci, la mine e vorba mai degrabă de-o mistică a cinstei, decât de-o teorie socială care îngăduie fericirea personală în mijlocul mizeriei universale. Nu! Niciodată! Ne-ar ultragia sufletul! Nu există o sută de feluri de-a fi cinstit și să ai totuși conștiința ferită de orice ipocrizie; să poți privi pe cineva în albul ochilor și să-i spui: Nu-ți datorez nimic! Șterge-o, canalie cu mască de frate! Și dacă tu-mi jinduiești până și pâinea neagră ce o am pe masă, ia-o! Dar nu te atinge de sufletul meu!

Ultima noapte a călătoriei. Și ce noapte! la fel cu acelea de pe la noi, în luna august, când prin sate lumina se adună în jurul focului din curte, ca să coacă porumb și s-asculte țârâitul greierului.

Mă aflu cu Musa la pupa vasului, unde elicele frământă apa mării, cu o plăcută mișcare ritmică, lăsând o dâră de spumă efervescentă, care se depărtează repede, pierzându-se sub clar de lună, în infinit.

E târziu. Pe puntea de promenadă, țipenie. Prieteni-marinari ne-au adus aici resturi de mâncare de la bucătărie, pe care le înfulecăm cu mare poftă. Ce noroc pe noi, s-avem atari prieteni! Tot lungul drumului, ne-au hrănit astfel, pe gratis sau aproape. (În timpul escalelor, le plăteam câte-un pahar. Asta-i tot!) Fără acest ajutor neprevăzut, nici Musa, nici eu n-am mai fi avut un ban, sosind la Alexandria. Căci, oricât ai fi de econom, este imposibil să treci prin toate aceste porturi frumoase și să nu coborî să le vizitezi, ca să te mai dezmorțești puțin și chiar să te distrezi, oricât te-ar costa.

Acum aș fi vrut să stau tăcut, nemișcat; ca nicio vorbă să nu tulbure pacea acestor ore, fără seamăn în viața mea. Mă simt plin de bunătate, de recunoștință și de speranță și mi-ar plăcea să stau lungit pe punte, în întuneric, mut, contemplând luna, ciulind urechea la freamătul Mediteranei. Zadarnic însă: astă-seară Musa e mai nenorocit ca niciodată. Repetă cu voce stinsă drama familiei sale, din cauza Sarei.

Nu-i un om pios, în sensul bigot al cuvântului și nu face caz mare de părerea altora. Însă viața lui este otrăvită de aventura acestei fete. Rușinea Sarei îi strivește pe toți. Li se strigă: „Aveți o prostituată în familie”. Ce situație penibilă pentru un tată! Să trudești ca un măgar, ca să-ți crești opt copii și să ajungi în halul ăsta.

Afară de asta, Musa se simte apucat, brusc, de presentimente sumbre. Nu știe câtă crezare să acorde poveștii cu barul. Și cugetă:

— Dacă ea are un bar, de doi ani de când se află în Egipt, de ce noi n-am văzut niciodată un ban din partea ei trimis familiei, un cadou trimis surorilor, pe care le știe sărace? Nu! O ovreică, chiar prostituată, care câștigă bani, care pretinde că-i pe cale să facă avere, nu poate să rămână nesimțitoare la suferința alor săi. Doamne, dacă minte! Dacă și ea se află în mizerie? Atunci, m-am dus pe copcă! Atunci, nevastă-mea va fi în drept să-mi spună că am ajuns un bătrân nebun și o să mă înnămolesc chiar eu în această țară de nenorocire pentru evrei. Dar, ce vrei tu? O ador pe Sara! E cel mai frumos copil al meu, cel mai inteligent, cea mai bună inimă. Ah! o să-l omor pe individul ăla, care a jefuit și pângărit sufletul căminului meu!

Sărmane, sărmane Musa… Nu te voi părăsi. Voi face tot ce-mi va sta în putință. Dacă va trebui, ei bine, îl voi sacrifica pe Mihail, pentru un timp.

Sosim. Alexandria se conturează la orizont, limpede, Distingem palmierii, minaretele, casele cu acoperișurile în terase.

La bordul vasului, snobii – bărbați și femei – și-au și acoperit capul cu căști de plută. Ce prostie! Toată lumea poartă ochelari împotriva luminii tropicale. Și împotriva bolii de ochi după cât se pare.

SARA ȘI… BARURILE

Întâmplă-se ce s-o întâmpla… Nu știu încă nimic, ce e cu barul Sarei, nici ce o să se întâmple, atât cu mine cât și cu Musa. Dar simt, de când am sosit în Alexandria, că Egiptul e o țară minunată. N-am să mă urnesc de-aici, înainte de-a-mi sătura ochii și sufletul, chiar de-ar fi să crap de foame.

Ne plimbăm ore întregi prin toate aceste străzi cu nume greu de reținut. Dar nici pomeneală de bar și nici de Sara.

La început, ne-am descotorosit de bagaje, lăsându-le la un cârciumar ovrei de pe strada Khandak; am înfulecat ceva în pripă și am plecat numaidecât la adresa dată de Sara. Acolo, prima deziluzie: nici urmă de bar. O locuință destul de curată. La etajul doi, o bătrână ovreică, înzorzonată ca o cămilă la paradă, ne privi cu răceală:

— Sa-a-a-ra? Ba-a-ar? Nu s-a pomenit niciodată la mine de bar. Duceți-vă la „Fortul Napoleon”, dacă vă arde de… baruri! Cât despre Sara, trece uneori pe la mine ca să-și ridice poșta. Dar nu locuiește aici! Duceți-vă de-o căutați la madam Adela. Eu nu știu nimic!

Pe drum, Musa îmi spuse:

— Văzuși bazaconia cu barul Sarei mele? Bănuiam de mult asta. Minciuni! Pariez că e într-un bordel!

Madam Adela ne primi și ea, de asemeni, prost. Îi stricasem siesta. O ovreică, tânără încă și foarte plăcută, dar rea ca o scorpie. Ne spuse:

— Lăsați-mă în pace cu Sara voastră! Mi-e datoare douăzeci de lire! N-o să ajungă nimic pe-aici!

Ne trânti ușa în nas. Ne sfătuirăm, pe loc, în capul scării de la primul etaj:

— Haidem la consulat! spusei.

La aceste vorbe, ușa se deschise și madam Adela reapăru cu o figură mai binevoitoare, dar zeflemitoare:

— Vreți să mergeți la consul-a-a-t? Osteneală zadarnică! Știuci și crapi, ca d-alde Sara și amantul, nu figurează în hârțoagele consulatului!

Musa sări ca ars:

— Ce „știucă”, madam? Ce „crap?” Sara e fata mea și nu permit nimănui s-o insulte!

— Ah! dumneata ești tatăl Sarei? Domnul Moriț Feldman de la București?

— Da-a-a! Da-a-a!… Eu sunt domnul Feldman!

Madam Adela deschise ușa de perete:

— Ah! atunci se schimbă treaba. Fiți amabili și intrați, domnilor!

Ne pofti într-un salonaș, apoi strigă:

— Ahmed! Ahmed! Talata cafele!

Apoi, scuzându-se, dispăru o clipă ca să-și dreagă toaleta.

— Talata, malata, spuse Musa, nu știu ce urmează, dar cafea, cu siguranță și nu-i rău. Auziși târfa?! „Știucă”! „Crap”!

Doi foxterieri, grași ca doi purceluși, care dormeau pe o canapea, veniră să ne miroasă încălțămintea. Musa aruncă o privire în jur. Îmi șopti:

— Asta-i casă de codoșcă! Uite cine vorbește de „știucă” și „crapi”!

Un tinerel arab, îmbrăcat cu un halat alb și surâzând, arătându-și dinții frumoși, ne puse cafelele în față. Puțin mai apoi, reapăru și gazda, care, fără să spună o vorbă, îmi atinse obrazul cu dosul mâinii sale grase:

— Drăguț băiat! Cam palid, dar interesant. Ați sosit cu Dacia, nu-i așa?

Aprobarăm din cap. Ea adăugă:

— Ați sosit singur, domnule Feldman?

— Bineînțeles, singur. Și silit. Dar pe cine crezi dumneata c-aș fi putut aduce, întâmplător?

— Pe dracu’! Pe vreuna din frumoasele dumitale fetișcane!

Simțirăm că ne sufocăm. Prietenul meu se sculă, rotindu-și ochii mari, roșu de mânie:

— Dar, madam, drept cine mă iei dumneata? Sunt un tată cinstit!

Târfa-l apucă pe Musa de umeri și-l reașeză pe scaun; apoi, mângâindu-i mâinile:

— Nu numai dumneavoastră, dragă domnule Moriț, sunteți un tată cinstit. Și tatăl meu a fost așa la început, ba chiar a continuat așa o bună bucată de vreme. Dar, vedeți dumneavoastră, într-o zi i-am dovedit că asta era o prostie, că „cinstea” lui nu ne hrănea, și atunci…

— Și atunci, madam, eu m-aș fi lăsat păgubaș! strigă bătrânul. Mi-aș omorî familia, decât să fac ca tatăl dumitale.

— Dar tata n-a făcut nimic. Într-o zi, el s-a hotărî să mă lase pe mine să conduc. Din acea zi am avut pâine albă destulă pe masă. A mâncat-o și a închis ochii. Ați fi drăguț, dacă l-ați imita. N-o mai necăjiți pe Sara cu țipetele dumneavoastră disperate, nici cu rugămințile dumitale. Și mai slăbiți-o cu ordinele! Cine a călcat o dată strâmb…

— Madam! țâșni Musa. Spune-mi adevărul! Sara este aici, dar se ascunde!

Madam Adela îl privi cu o milă amestecată cu dispreț:

— Nu numai că nu-i aici, dar nici măcar nu știu unde locuiește acum. Totuși, o să aflu și o să vă spun. Reveniți mâine. Dar, mai întâi, duceți-vă la aceste două adrese. Ea se ferește de mine, deoarece crede că am de gând să-i „suflu crapu’”. Au șters-o într-o zi, pe neașteptate, uitând să-mi achite cele douăzeci de lire sterline, ce-mi datorau. Păcat de Sara! E vizitată de „lumea bună”, dar atâta vreme cât se va lăsa suptă de Titel, n-o să ajungă la nimic bun.

În stradă, mare îmi fu bucuria, văzând că prietenul meu nu era abătut, cum mă temeam. Mergea domol, mușcându-și stufoasa mustață căruntă, privind cu plăcere cele din jurul nostru. Întâlnirăm un cărucior încărcat cu trestie de zahăr, asaltat de arabi și chiar de europeni, care cumpărau – din curiozitate – acest ciudat aliment, îi rupeau coaja cu dinții și-apoi îl sugeau cu poftă. Musa nu-și credea ochilor:

— Pe aici oamenii se hrănesc cu bețe!

Un arab tăie cu briceagul o bucățică din trestia sa de zahăr, îndemnându-ne să facem ca toată lumea. Încercarăm, fără succes. Sucul era foarte dulce, dar fad. Îl scuiparăm. Râseră de noi. Musa încercă să lege o conversație în turcește. Nimeni nu-l înțelese.

Arabii sunt foarte comunicativi, îi întrec pe români, ba chiar și pe greci. Totuși, conversațiile lor sunt violente, de parcă s-ar certa.

Ca să găsim cele două adrese date de madam Adela, a trebuit să mergem cale de trei ore. Ne trimeteau de la un cap la altul al orașului. Osteneală zadarnică. Peste tot am dat de ovreice din România, niște codoașe. Sara nu le lăsase decât amintiri rele, din cauza „știucii”. (Oare să fi fost atât de lacom, că-l porecliseră astfel?)

În sfârșit, ne-am înapoiat istoviți la hanul din strada Khandak, după ce admirasem un măreț apus de soare, pe una din frumoasele promenade de pe malul mării, aproape de piața Mehmet-Ali, care m-a fermecat. Europenească și orientală în același timp. Frumoase edificii. Cafenele și magazine moderne. Lume aleasă. Îmi închipuisem Egiptul ca pe o țară murdară și pe jumătate sălbatică. Nici pomeneală! Patria mea e mult mai înapoiată. Cât despre climă, ei bine! am văzut în luna decembrie oameni în haine albe și cu pălării de paie! Merită să suferi uneori, ca să poți veni pe aici. Ca și cum în România am fost scutit de suferință! Plus frigul.

Sunt convins că voi putea să mă descurc. Grecii sunt numeroși. Le cunosc limba. Le voi cere de lucru, indiferent ce.

Dar ce grozavă decepție cu Sara! Nu-i dăduse tatălui ei nici măcar adresa exactă. Din fericire, curajosul meu prieten părea că nu-și face prea mult sânge rău. Asta nu însemna că supărarea lui n-ar fi fost mare. La cafenea, unde coborâsem, a băut trei pahare cu țuică, unul după altul și nu mâncă aproape nimic.

La ora nouă eram culcați. O cameră mizerabilă, cu un singur pat. Doi franci pe noapte. Musa m-a îmbrățișat, spunându-mi: „Ești ca și copilul meu!”

El se sculă cu noaptea-n cap. Când se făcu ziua, era îmbrăcat și m-aștepta nerăbdător să fiu gata. La răsăritul soarelui, ne sorbeam cafelele turcești și ne fumam narghilelele pe terasa unei micuțe cafenele din port, unde totul era mai ieftin.

Îmi dau seama din ce în ce mai bine, că Musa este un tovarăș admirabil. Chiar în nenorocire. Primește totul așa cum e, se acomodează, înfruntă neprevăzutul din viață, se bucură sincer în fața lucrurilor mari și mici ale existenței cotidiane. Nimic nu-i scapă. Curios ca un copil. De bună calitate, însă; de pildă, a remarcat numaidecât diferența dintre omul cu patrie și cel cosmopolit, al cărui caracter voiește să-l pătrundă. E gata să se vâre în orice discuție generală, fapt obișnuit aici între consumatori pripășiți de prin toate colțurile lumii. M-am convins de acest fapt, aseară, la hanul nostru, unde oameni ce nu se cunoșteau cu un sfert de oră înainte, discutau ca între prieteni. Desigur, ca să te bagi în aceste discuții, trebuie să cunoști o limbă internațională. Musa vorbește mai multe, între care italiana, care-i foarte răspândită aici. Până și hamalii o blodogoresc. Și tot în italienește, Ibrahim – cafegiul nostru – își exprimă plăcerea de-a ne primi în dugheana sa. E plin de afecțiune cu europenii care îi onorează prăvălia, al cărei mare merit este că-ți oferă panorama portului și a mării și că nu te jupoaie pentru asta. Ce fericit aș fi, dacă aș putea să-mi câștig existența, ca Ibrahim, în libertate, cu fața la soare și la Mediterana!

După această baie de lumină, care a durat până la ora unsprezece, o durere crâncenă ne aștepta. Grație informațiilor date de madam Adela, descoperirăm în sfârșit domiciliul Sarei. Locuia la primul etaj al unei case modeste pe strada Anastase, la un biet croitor evreu care-i subînchiriase o odăiță.

Am fost martorul unei scene dintre cele mai penibile. Sara se afla în pat, singură, în convalescență. La apariția neașteptată a lui Musa, a scăpat un sfâșietor „Tată!”, înmărmurită, răsucindu-se și îngropându-și fața în perne.

Musa, cu sufletul împietrit, se așeză și atât. N-a îmbrățișat-o și a lăsat-o să-și ușureze sufletul în plânset. În acest răstimp, pe mutește, îmi arătă cu degetele urmele vizibile ale mizeriei: pantofi cu tocuri scâlciate, o legăturică murdară, o pălărie ordinară și resturile unei mese, alcătuită dintr-o cutie cu sardele și cafea cu lapte.

În cele din urmă, tot cu fața în perne, ne-a rugat să ieșim, ca să se poată îmbrăca. Ne-am dus jos la cafeneaua de la intrarea imobilului. Acolo, prietenul meu avu și el ochii în lacrimi:

— Daca ar vedea-o maică-sa în halul ăsta, ar muri de durere. La noi acasă e sărăcie, dar nu mizerie. Toți copiii mei sunt bine hrăniți și îmbrăcați. Interiorul casei noastre, oricât de modest ar fi, e o bijuterie, pe lângă împuțiciunea în care trăiește Sara. De ce o fi răbdând viața asta blestemată? I-am scris de-atâtea ori că o primesc, oricare i-ar fi ticăloșia. Și dacă într-o noapte s-ar întoarce mai nenorocită decât o cerșetoare, m-aș da peste cap și a doua zi aș fi gătit-o din cap până-n picioare, chiar dacă aș fi nevoit să-mi vând sufletul dracului! De ce să alerge după aventură, să-și ofilească tinerețea?

Ne urcarăm din nou sus. Totul era pus în ordine. Și ea, o zână! O micuță statuetă, albă, cu măiestrie dăltuită, fragilă, ai cărei ochi mari negri erau mistuiți de-o viață intensă. De astă dată, tatăl o strivi în brațele sale. Ea continuă să plângă, țopăind de bucurie:

— Tu, aici, tată! tu ești aici, tată! Nu mai sunt nefericită! Nu mă compătimi! Îți voi povesti tot. Nu suntem nenorociți de multă vreme. Ci numai de când cu boala mea…

Musa îi tăie vorba:

— Da! adică numai de când n-ai mai putut fi „vizitată de lumea bună”… Nu-i așa?

În acea clipă se deschise ușa și un tânăr înalt, blond, apăru. Scoase un strigăt și voi să-l îmbrățișeze pe Musa. Acesta se dădu îndărăt:

— Înapoi, canalie!

Și imediat îl înșfăcă de guler și începu să-i care, cu nemiluita, pumni în cap. Intervenii. Sara, ostilă până acum față de mine, mi-aruncă o privire blândă, plină de recunoștință. Își adora, deci, canalia. Înțelesei clar asta, din brusca-i schimbare de atitudine față de mine.

Socotii de cuviință să-i las să se răfuiască în familie și vrui să mă retrag. Musa mă reținu, autoritar:

— Stai aci! Îmi cunoști nenorocirea. Ești ca și copilul meu. N-am secrete față de tine.

Ceilalți doi nu se arătară prea mulțumiți. Dar se prefăcură că n-au auzit nimic.

Bătrânul izbucni:

— E frumos barul tău, fata mea! Să-ți minți părinții? Crezi tu că asta-ți poate aduce fericire?

Sara își împreună mânuțele ca pentru rugăciune:

— Tata… Nu v-am mințit… Am avut un bar. La Port-Said. Și mergea foarte bine. Ne plătisem toate datoriile și începuserăm să punem ceva bani deoparte, când o ceartă sângeroasă izbucni într-o zi între marinari; autoritățile ne-au închis localul și totul s-a prăbușit.

Musa îmi aruncă o uitătură, ce voia să-mi spună: „Crezi tu o iotă din tot ce îndrugă?”

Mă hotărâi să mint, la rândul meu. Spusei:

— Într-adevăr, englezii nu glumesc în atari situații. Te distrug cu sânge rece.

— Nu-i așa, prietene? sări Sara, cu figura dumnezeiește înseninată de ajutorul meu neașteptat.

Apoi ea adăugă:

— Ați mai locuit în Egipt?

— Nu! Dar am la Cairo un prieten care a fost martorul unei întâmplări asemănătoare cu a voastră.

Doamne, cum poți minți din simpatie! Câte nu ești în stare, atunci, să născocești din dragoste.

Prietenul meu nu se lăsă păcălit. O vedeam bine. Dar se potoli, ascultă și se lăsă vrăjit. Frumoasa făptură brodă sub ochii lui un păinjeniș de minciuni. Cele mai grosolane contraziceri colcăiau în povestea barului de la Port-Said. „Știuca”, amestecându-se în vorbă ca să îndrepte neroziile complicei, încurcase și mai rău ițele. În loc să se ajute unul pe celălalt, ajunseseră să-și combată reciproc spusele.

Dar tabloul era captivant. Mânia tatălui se topea, dinaintea pasionantei solidarități a celor doi aflați în nenorocire. La urma urmelor, ei erau victimele propriilor iluzii. Nu era nevoie să fii prea omenos, ca să înțelegi situația celor doua epave, ce se străduiau să salveze aparențele; un rest de demnitate.

Și apoi, văzându-i pe amândoi atât de tineri, cu trăsăturile feței asprite din cauza lipsurilor, cu sufletul contrafăcut, cu conștiința siluită de nevoia de-a minți – devenită obișnuință – orice intenție de a-i pune în aceeași oală se năruia sub imboldul milei, care-ți înmuia inima. El era mai puțin vorbăreț decât ea, mai serios, aproape că nici nu râdea, nici nu zâmbea. Cu mustăcioara și părul blond părea un ștrengar care face pe seriosul. Se știa că a trebuit să fugă de la servici și asta l-a hotărât să plece în Egipt, ca „să facă avere”. Cât despre Sara, cu neputință să-i porți pică. Totul era plăpând în făptura ei. O adevărată miniatură, ușor de sfărâmat.

Singuri ochii ei, de-o mărime neobișnuită, mărturiseau o putere gata de luptă cu oricine ar fi vrut să le zădărnicească goana după mirajul ce-i pasiona.

Înapoindu-ne acasă, în aceeași seară, Musa îmi spuse:

— Acum știu ce-mi rămâne de făcut: fata mea e sclava acestui individ. Ea nu mă va urma acasă decât legată. Ei bine, o s-o bag în cămașă de forță. Banii de drum trebuie să-i procur prin orice mijloace: fie muncind, fie cerșindu-i, fie furându-i.

Așa hotărâse Musa. Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel.

Nu mai târziu decât a doua zi, întâmplarea păru că favorizează planurile prietenului meu. Cunoscu un hotelier bogat, evreu, care îi oferi o lucrare serioasa de zugrăvit în hotelul său. Individul nu-mi plăcu. Cam rece. Musa însă îmi explica defectul lui, prin aceea că-și formase caracterul pe malurile Tamisei, unde se pare că oamenii sunt morocănoși. În schimb, evreul-englez nici nu catadicsi să discute devizul prezentat; îl acceptă la un preț stabilit prin învoială.

— Merge, dacă o să fiu mulțumit de muncă.

Jubilarăm, în ciuda refuzului de-a ne da un acont. Se însărcină să ne plătească toate furniturile, la predare, dar și aici acontul fiind exclus. Păcat! Aveam cu ce trăi până la executarea unei părți din comandă, când era obligat să ne plătească, proporțional și conform regulei.

La prânz, mergând la Sara, altă surpriză agreabilă. O adevărată sărbătoare ne aștepta acolo. Mai întâi, cei doi îndrăgostiți erau înnoiți, din cap până în picioare; și apoi, în fața noastră, o masă copioasă cu gâscă friptă și, slăbiciunea lui Musa, vin și țuică românească! Nu ne credeam ochilor. Drăcoaica ciripi, veselă:

— V-am luat piuitul, nu-i așa? Ei bine, Titel a dat lovitura!

— Ce lovitură? Ce lovitură? repeta bătrânul cam posomorât și contrariat în sentimentele sale, ostile tânărului. Nu prin „lovituri” trebuie să trăiești, ci prin muncă cinstită și fără întrerupere. Mi-e lehamite de „lovituri”. Ciupind cincizeci de lire, o dată pe an, la cărți și să crapi de foame tot restul anului, nu! asta nu-i viața pe care s-o îngădui fetei mele.

Dar inima omului este ca un furnal înalt, unde sunt aruncate și topite toate răutățile pe care judecata îi place să le fabrice. Mai ales când această judecată este asaltată de atențiile constante ale unui tânăr fermecător, care-ți toarnă să bei, îți taie în bucățele o pulpă rebelă de pasăre, îți strecoară sub fese o perniță, îți curăță cel mai frumos măr și îți ridică șervețelul căzut jos. Și „tată” în sus, „tată” în jos! Cuvânt trădător în gura unui probabil prim-ginere, așteptat cu o inimă atât de larg deschisă.

Asta era situația. Deși cu ochii în patru, Musa mâncă, bău, se lăsă lingușit, neîncrezător, iar pe urmă se răsturnă într-un fotoliu, cu fața destinsă. De acolo, nemișcat și clocotind, taciturn și crăpând de poftă de-a vorbi, îl privi îndelung și cu atenție pe Titel. Pe legea mea, nu știai ce trebuie să crezi despre acest drac de băiat! E un om cinstit? Sau un șnapan?

Lasă! Vom vedea mai târziu. Musa vrea să fumeze:

— Aici nu-i nicio posibilitate ca să profităm de-o narghilea?

Titel și Sara schimbară rapid o aruncătură de ochi, gata să pufnească în râs:

— Mă duc până jos, să văd! spuse Titel.

Puțin mai târziu, își face o intrare triumfală. Aduce o micuță narghilea, de toată frumusețea, nou-nouță. Sticla este ornată cu flori. Restul: aramă și chihlimbar. Musa este fermecat. Mulțumește și începe să tragă cu poftă. Dar nu știe ce-l așteaptă.

— Tată! îi șoptește Titel la ureche. Această narghilea e a dumitale. Ți-o dăruiesc.

Lovitură de grație!

Musa sare în picioare și îmbrățișează cu tandrețe pe primul său eventual ginere. Sara plânge de bucurie. Iar eu, deși o doresc, îmi spun că degeaba aș face curte unei femei, care știe atât de bine să împacheteze tocmai pe cel care voia s-o împacheteze pe dânsa. De asemeni, mă mulțumesc să-i admir frumoasa gleznă, pe care aș vrea s-o sărut cu sfințenie. Și mă întreb dacă nu-i preferabil să fii mai degrabă o lichea decât un om cinstit, pentru a fi adorat de atari îngeri. Căci nimeni n-o să mă poată convinge că un om, absolut cinstit, își poate oferi comoara, balelor primului plătitor apărut. Nu! eu m-aș lăsa degrabă tăiat în bucăți.

Și poate că Musa, oricât de fericit fu de narghileaua sa, nu încetase să gândească la fel ca mine. Dar i se pregătea o ultimă lovitură, care avea să-i dea o ocazie de-a reflecta serios, ajutându-l să facă o schimbare completă de direcție.

Și această lovitură – o mărturisesc – mă zăpăci și pe mine. Nu mai știui să deosebesc realul de mirajul magnific. În rest, e bine de spus: vrăjitorii erau ei înșiși vrăjiți.

Fu o adevărată lovitură de teatru.

Eu, ca și Musa, credeam că banii găsiți de Titel proveneau de la jocul de cărți. Nu era adevărat. Banii reprezentau încheierea unei mari afaceri pe care o realizaseră doi aventurieri, asociați cu un al treilea. Și cum ei nu precizau despre ce „afacere” era vorba, Musa îi somă să vorbească pe față.

— E un mare bar, pe care am vrea să-l deschidem la Khartum, lăsă să-i scape, în sfârșit, Sara.

— Încă un bar?! strigă bietul bătrân, zvârlindu-și cât-colo ciubucul. Nu, nu! Nu-mi mai vorbiți despre baruri! Mi-e destul primul, pe care m-ați silit să-l înghit. La dracu’, cu toate barurile voastre!

Nu mai era deloc beat. Redeveni arțăgos. Certitudinea nenorocirilor sale i se înfipse din nou în suflet și merse până acolo că-i amenință cu poliția.

Dar nu-i nimic de făcut împotriva seminebunilor de bună credință. Puterea lor de persuasiune nu este limitată, fiindcă nicio altă realitate nu-i mai palpabilă decât a lor.

Îmi lăsară prietenul să-și macine furia, apoi ne rugă să coborâm pentru o plimbare. În stradă, Titel chemă o birjă frumoasă: Harabaki! Ne urcarăm. Sara și tatăl ei se așezară pe perne. Eu și cofetarul pe strapontine. Trăsura se avântă la trap mărunt.

Era o vreme pe care nu pot s-o compar deloc cu cele ce știu de-acasă, fiindcă aici natura oferă cerului un cadru care nu există la noi. Atât eu cât și Musa furăm literalmente hipnotizați, mai ales în clipa când, părăsind orașul, se deschise o promenadă de vis, la marginea mării. Pădure de palmieri, de-a lungul drumului; lanț neîntrerupt de vile fastuoase cum nu se văd decât în povestirile din O mie și una de nopți, ilustrate.

— E Ramleh! cuteză Titel să murmure.

I-am fost recunoscători. Eram transfigurați. Coșmarul urâtei realități dispăru din sufletele noastre. Nevoia de-a uita ne subjuga sufletul. „Loc viselor!” strigau inimile noastre. Lumină și culoare, oricât ar costa! Și în legănarea trăsurii, biruit de recunoștința mea față de Creator, luai mâna celei care mă făcea să trăiesc această clipă – grație sacrificiului tânărului ei corp – și-o dusei la buzele mele arzânde.

Sara nu spuse nimic, zâmbi amantului și-și culcă frumosu-i cap pe umărul tatălui ei. Acesta, fericit, inconștient, îi sărută fruntea.

Astfel, pacea; o pace dureroasă, ne pătrunse sufletele la tuspatru.

Împrejurările completară restul. Se produse un fapt, care înflăcără imaginația lui Musa, aproape în același grad cu a Sarei. Eu, de asemeni. Iată cum:

La Ramleh, luarăm loc pe terasa unei mari cafenele, unde valurile mării ni se spărgeau la picioare. Numai lume bogată. Eu și Musa eram jenați și contemplam feeria de necrezut a apusului soarelui, cu sufletul întristat, gândindu-ne că omul își strică în mod deliberat viața, făcându-se nedemn de atâta frumusețe.

Sara spuse:

— Vezi tu, tată, de ce vreau să fac avere sau să mor? Fără bani, toate aceste splendori sunt inexistente. E atelierul sau magazinul unde surorile mele își petrec viața. E șantierul tău.

Musa dădu din cap, melancolic și voi să răspundă ceva, dar un domn frumos răsări înapoia Sarei și a lui Titel, pe care-l întâmpinară cu o ușoară exclamație de bucurie, amestecată cu respect. Sărută mâna tinerei femei, care făcu îndată prezentările:

— Tatăl meu și prietenul nostru Adrian Zografi; domnul Falconi, exportator de tutun și comanditarul nostru în afacerea cu barul.

Apoi, adresându-se comanditarului:

— Tată meu e la curent. Natural, el socoate întreprinderea primejdioasă.

Falconi îl cântări pe Musa cu ironie și își trecu mâna delicată prin frumosu-i păr, care începuse să încărunțească:

— Primejdioasă? Bineînțeles. Dar se află oare altceva decât întâmplarea, care ne ridică deasupra mediocrității? Munca? Talentul? Niciuna din ele!

Schimbă conversația, ceru Sarei vești despre sănătatea ei și, brusc, reveni la Musa:

— Ce ocupație aveți?

— Zugrav.

— Ah! meseria tatii. Ei bine, ca și în cazul dumneavoastră, și dacă aparențele nu mă înșală, nici el n-a făcut avere cu zugrăvitul. Și el avea uneori până la cincizeci de lucrători, care munceau în contul lui.

— Oare nu poți fi fericit decât bogat? întrebă Musa.

— Sunt convins, prietene! În orice caz, pentru mine valorează mai mult să fii bogat decât sărac; stăpân decât slugă. Dacă nu-i și părerea dumitale, atunci ești un monstru.

— De aceeași părere sunt și eu, cu o condiție: să ai totdeauna mâinile curate.

— Nu-mi place curățenia mâinilor cărbunarului!

Pe bună dreptate, nu le putea admira decât pe ale sale, care, cu mișcări savante, introduceau o țigară într-un frumos portțigaret de chihlimbar. Și trecu la altceva, fără să-i pese dacă Musa voia sau nu să-i răspundă.

Comandă whisky și turnă la toată lumea, cu autoritate de stăpân. Îl băui, fără apă, ca și prietenul meu și după al doilea pahar ne îmbătarăm. Așa că, fără să ne dăm seama cum, ne predarăm toți, după o oră, opiniei domnului Falconi, dând dracului „rezervele” noastre. Atunci „nobilul” se ridică și puse în fața lui Musa o grămăjoară de zece lire sterline, adăugând încetișor:

— Veniți, împreună cu domnul Zografi, la Cairo, unde noi o să fim în curând! Acolo, dacă vreți, voi face din dumneata un antreprenor zugrav, bine utilat.

Domnul Falconi sărută prelung mâna Sarei, le scutură viguros pe ale noastre și dispăru, ca un scamator care te lasă cu gura căscată, după un tur de forță.

— E clar! conchise Musa, în zilele următoare, aducându-și aminte neîncetat de Falconi și voind să-și justifice concesiile. E clar! Omul nu-i de piatră. Din clipa când viața îți oferă surprize nemaipomenite, totul se schimbă: perspective, opinii, principii. Înțeleg aceasta. Totuși, voi încerca, pe cât posibil, să-mi păstrez mâinile curate. Voi supraveghea tot timpul mișcările Sarei. În definitiv, acest Falconi poate nu-i decât un aventurier. O să am un cuvânt de spus, înainte s-o târască pe fiică-mea în Sudan.

Într-adevăr, Musa nu-și pierdea cumpătul și juca pe două tablouri. După o săptămână de muncă la hotelier, acesta câștigându-i încrederea, Musa îl iniție în povestea Sarei, întrebându-l dacă putea conta, la nevoie, pe sprijinul poliției, ca s-o scape de Titel și s-o readucă în România.

Evreul-englez îi răspunse:

— Numai o vorbă să spun și Titel ar fi îmbarcat a doua zi pentru Pireu!

Musa fu mulțumit; el trimise numaidecât nevestei un mandat de cinci lire, din cele pe care i le dăduse Falconi.

— O să avem bani destui, spunea el, fie pentru înapoierea la București, fie pentru a ne instala la Cairo, după cum o fi cazul. Lucrul nostru merge bine. Încă o săptămână și-l terminăm. Atunci, scăzând furniturile, ne vor rămâne să împărțim frățește o duzină de lire sterline. O să fie bine!

Socoteala era exactă. Lucrând fără întrerupere, reușeam să ne rămână, la fiecare în buzunar, câte șase lire sterline, trăind destul de bine în tot acest răstimp de două săptămâni.

Dar ne făcusem socoteala, fără a ține cont de ticăloșia omenească. Ea ne plezni în față, într-un fel neașteptat.

Lucrul fiind terminat, ne pregăteam să împachetăm sculele, când hotelierul ne întrebă calm, ce facem acolo. Musa răspunse cu aerul cel mai natural din lume:

— Nimic. Până ce dumneata ne faci socoteala, noi ne strângem uneltele.

— Ce socoteală?! Ce unelte?! Glumiți! Și sala de recepție nici n-ați început-o!

Musa se făcu verde:

— Dar, domnule, nici n-a fost vorba de această sală. Nu este inclusă în preț.

Fu scandal mare. În fața relei credințe, strigătoare, a hotelierului, ne hotărârăm să facem plângere la poliție, îl înștiințarăm. Ne servi una bună:

— Duceți-vă acolo. Pe urmă o să vin și eu, ca să-i întreb cam ce învârtiți voi pe aici, adunătură de „pești”!

Înghițirăm palma și înțeleserăm că mizerabilul putea să ne pricinuiască mult rău. Totuși ne-am dus la comisariat. Un funcționar european, în uniformă, ne primi cu respect și ne ascultă până la capăt, apoi ne întrebă:

— Aveți un deviz amănunțit, aprobat și semnat de client?

— Nu. Am lucrat prin bună învoială, tocmindu-ne verbal.

Polițistul încrucișă brațele:

— Atunci, nu-i nimic de făcut!

Ne înapoiarăm la hotelier, îl rugarăm, umilindu-ne ca niște câini bătuți. Până la urmă, ne dădu trei lire din cele douăsprezece la care aveam tot dreptul. Și ne dădu pe ușă afară.

Mai târziu, aflarăm de prin vecini că nu eram primele victime ale acestui ticălos; că era sistemul lui de-a înșela pe toți cei care lucrau în atari condiții.

Sara făcu tot ce putu, ca să-l consoleze pe bătrân.

— Cu atât mai bine, tată! O să plecăm noi mâine la Cairo și acolo tu vei fi un antreprenor altfel privit.

— Și dacă totul o să meargă bine, o să-mi aduc toată familia în Egipt! adăugă Musa. Iar tu, Adriane, vei fi asociatul meu.

BUCURII ȘI MIZERII „EGIPTENE”

Nu la Alexandria, ci la Cairo, te simți cu adevărat în Egipt. Mai întâi, strada este mult mai puțin europenizată. Apoi, clădirile vechi și monumentele arabe sunt mult mai frumoase și mai numeroase decât la Alexandria. Și doar unui neștiutor ca mine, al cărui suflet este obsedat de viziuni simbolic-decorative, orașul nu-i descoperă decât urmele unei vechi civilizații arabe, ca să nu mai vorbim de populația băștinașă, care nu este câtuși de puțin egipteană, ci arabă. De asemenea, numai în fața Piramidelor și a impunătorului Sfinx am regăsit Egiptul Faraonilor și al copilăriei mele. Masa lor copleșitoare, izolată în mijlocul nisipurilor – ferită de orice speculații moderne – ne mărturisește, în goliciunea ei eternă, pasiunea inaccesibilă a acestor mari regi biblici, care s-au gândit sincer la sufletul lor și l-au glorificat pentru eternitate.

Nilul m-a decepționat. E noroios ca și Dunărea. Și nici urmă de crocodili. Doar magnificii palmieri, care îl străjuiesc pe-alocuri, refac Egiptul din pozele copilăriei mele. Cât despre muzeul de la Bulac, mumiile sale m-au scârbit și restul m-a obosit. Nu-mi place ceea ce poartă o etichetă. Mă grăbii să ies și mă odihnii în frumoasa grădină Esbekieh, unde intrarea costă un piastru.

Mihail, care mă conducea pretutindeni, în orele lui libere, nu-i mulțumit de impresiile mele. Le-ar fi vrut mai literare, mai amănunțite; el se aștepta ca să fac descrieri admirabile, demne de-a fi publicate într-un ziar. Nici el nu mă cunoaște bine; sunt foarte puțin în stare, ca să-mi transform sentimentele într-un meșteșug aducător de câștig.

— Asta înseamnă că tu nu ești artist, mi-a spus Mihail. Un artist are sentimente, numai ca să le poată exploata în arta sa, devenită meserie, ca oricare alta, cu diferența că asta nu se învață.

Așa o fi! Cu atât mai rău. Eu prefer să nu fiu un artist, dacă e vorba să mă străduiesc ca să devin, cu prețul de-a-mi irosi viața dacă nu reușesc. Știu din exemplul altora că dacă îți pui în cap să fii un artist, cu orice preț, apoi nu trăiești decât pentru scopul ăsta.

Nu! nu! Îmi iubesc frumoasa viață, pentru ea însăși. Sunt fericit ca mă aflu în Egipt, că sunt liber, că mănânc în fiecare zi, dacă îmi dă mâna și chiar postind, dacă asta îmi surâde, dacă uneori libertatea mi-e mai necesară decât pâinea. (Aș blestema o societate socialistă care m-ar împiedica să trăiesc după cum îmi dictează inima.) Și apoi, nu-i oare o fericire, să ai prieten pe un Mihail și un Musa? Ce-mi trebuie mai mult? Puțină sănătate. O „situație”? O cedez celor care și-au făcut din ea un țel în viață. Cât despre artă, n-o iubesc decât când este de mărimea întâi, ca stelele. Ei bine, dacă nu o voi face niciodată, alții o vor face, iar eu voi gusta-o ca și când aș fi autorul ei. Nu-i oare cinstit ceea ce spun aici?

Musa nu m-a întovărășit decât rareori în vizitele nesfârșite pe care le-am făcut, ca să văd tot ce-i mai interesant pe-aci. Curios! El este total nesimțitor în fața frumuseților istorice și monumentale. Nici nu face caz. În schimb, mărinimia naturii acestei țări îi exaltă sufletul într-un fel aproape religios.

Păcat că acest prieten e amețit de grijile familiei sale. Acum e înflăcărat de ideea de a se instala la Cairo, ca patron-zugrav și să-i aducă aci pe toți ai săi. Toată ziua gonește în căutarea unei dughene. Aleargă, cu o singură liră în buzunar, trăgând nădejde la Falconi, care nu se prea grăbește să-i dea banii necesari instalațiilor sale. „Gentilomul” a înțărcat, de altfel, avansurile pentru asociați. Titel și Sara sunt aproape lefteri. E ceva care nu merge. Un fel de băț printre rotițele afacerii cu viitorul lor. Sara se duce zilnic la „comanditarul” ei și se înapoiază veselă. Cred însă că veselia ei este prefăcută. Am surprins-o în momente de plictiseală istovitoare. Tatăl ei nu-și dă seama de nimic. Nu se gândește decât la viitoarea-i prăvălie. Fiecare cu iluziile sale. Spun „iluzii”, dar nu mă gândesc la Falconi, care ar fi în stare să-i părăsească pe toți, pe neașteptate. Ar fi îngrozitor pentru acești bieți prieteni.

Totuși, fapt e că nu se mai arată atât de generos. De-o săptămână, de când ne aflăm în Cairo, nici Musa, nici eu nu i-am văzut măcar vârful nasului. Locuiește la „Continental” unde nu poți pătrunde când vrei. Cât despre noi, locuim în bazarul și popularul Darb-el-Barabra. Sara și prietenul ei au acostat, la înapoiere, la hotelul „Port-Said”, dar, după două zile, s-au răzgândit. Ei se află acum într-o cameră modestă, alături de noi. Plătim doar doi taleri pe lună.

Dar trebuie câștigați acești treisprezece franci, plus mâncarea, deși, pentru moment, avem cu ce face față. Tot așteptând gestul cel mare a lui Falconi, ne ronțăim slabele economii. El trebuie să facă din Musa „un antreprenor mult apreciat”. Așa spune Sara…

Mihail e foarte sceptic. Îl iubește pe Musa, cu care conversează în turcește; are simpatie și pentru cei doi îndrăgostiți, dar ne ia în derâdere planul cu „barul de la Khartum”, precum și întreprinderea noastră de zugrăvit.

— Ai face mai bine, mă sfătuiește el, să te duci să te angajezi undeva, cât mai ai un șiling în buzunar. Dacă o să rămâi calic, te voi pune la regim de ful. Adică bob fiert, mâncarea națională a arabului sărac, adoptat cu entuziasm și de europeanul șomer, de care se lipsește, bucuros, când are ocazia. Gustul ful-ului m-a lecuit de pofta după „libertatea egipteană” fără lire englezești.

Îl găsesc pe Mihail schimbat, în toate privințele. Mai întâi, e bolnav, tușește, are febră și asudă noaptea. E tuberculos, și o știe. S-a îmbolnăvit aici, în Egipt. Ca să câștige bani mulți, s-a spetit muncind prostește. Câștigă și-acum, nu mult, ca portar de noapte; ziua, în loc să doarmă, să se odihnească, face pe interpretul. Abia dacă încropește câteva ore de somn, din douăzeci și patru. Îl văd dimineața și după-amiaza, alergând cu turiștii. Seara, la datorie, oboseala îl doboară. Și totuși n-a slăbit; chiar s-a îngrășat.

Sufletul i-a rămas același: mereu îndrăgostit de frumos, de setea de-a ști. Însă brusca dorință de câștig îl sufocă, însă, sufletește. Reproșându-i, într-o zi, zgârcenia de-acum și reamintindu-i viața noastră liberă de altădată, Mihail a scos din buzunar un pumn de lire sterline, mi le-a arătat, cu o privire ce nu i-o cunoșteam și mi-a spus:

— Libertatea? Iat-o!

Sosirea mea aici nu l-a bucurat prea mult. Desigur, e mulțumit că ne aflăm împreună și cred că mă iubește mereu. Dar nu l-am văzut făcând niciuna din micile nebunii de altădată, pentru a sărbători revederea noastră sub același cer, după o despărțire de opt luni. Mai mult, în fiecare zi se arată terorizat de gândul că aș putea să-i cad în spate. Adio „punga comună” din vremea când n-avea un pumn de lire sterline!

Nimicnicia sufletului omenesc.

Am găsit de lucru la domnul Wirth, un ceh care a locuit multă vreme în România. Stăpân binevoitor și om cumsecade. Toți muncitorii sunt mulțumiți de el. Deoarece căldura e tropicală, la prânz îngăduie oamenilor să-și facă siesta până la ora două. O hotărâre omenească, dublată de o socoteală bună. Muncitorul care își înghite prânzul la repezeală, între două drumuri, pe un soare arzător și care se urcă de îndată pe schelă, cu stomacul plin, nu face decât să caște ore întregi, abia se mișcă și lucrul stă pe loc. Hăituindu-l, nu ajungi la nimic. Domnul Wirth preferă să-l lase să se odihnească timp de-o oră, să-și ușureze stomacul și apoi să se apuce de lucru, cu tragere de inimă. Pentru prima oară văd acest sistem. Se pare că rezultatul este excelent. Cu atât mai bine pentru toată lumea și pentru mine.

Salariile sunt mici. Nu câștig decât vreo cinci franci pe zi. Vina e a muncitorului arab, care salahorește pentru patru și chiar trei franci. Însă rareori el este și un bun muncitor. Și totuși, trei sferturi din lucrările de construcții se execută aici cu mână indigenă. E și natural. În Egipt, arabul e acasă la el. Încerc să-i devin prieten și izbutesc cu ușurință. Are un caracter bun. Oricât de puțină camaraderie i-ar arăta europeanul, el i-o întoarce înmiit.

Din civilizația europeană arabul nu cunoaște decât stăpânirea engleză, care nu i-a schimbat nici hrana mizerabilă, nici cocioaba unde locuiește și nu l-a scăpat mai ales de înfiorătorul trahom, care-l orbește. Rari sunt indigenii săraci, fără puroi la ochi. Un spectacol înfiorător: toate aceste ființe omenești care trag mâța de coadă, bărbați și femei cu copii în brațe, toți cerșetori sau aproape cerșetori, în rândul cărora conjunctivita granuloasă face ravagii… În jurul ochilor, roiuri de muște rareori gonite. Nimeni nu îndrăznește să le atingă mâinile. Nimeni nu se ocupă de combaterea cât mai eficace, a acestui flagel.

Șantierul nostru este la hotelul „Semiramida”, o construcție grandioasă pe malul Nilului. De la etajele superioare, priveliștea e măreață; muncitorii străini ca mine nu se mai satură contemplând întreaga panoramă, înmărmuriți, uitând de unealta din mână. Hotelul urmând să se deschidă cât mai curând, toate felurile de meserii sunt adunate aci; o sută de muncitori care alcătuiesc o gloată prost dirijată și din care cel puțin o treime este de prisos și nu știe ce să facă. Îi vezi rătăcind de la un etaj la altul, în căutarea unui contramaistru. Alții, profitând de harababură, se închid într-o cabină, unde dorm cu ceasurile. Niciun șef de echipă nu cunoaște numărul exact al oamenilor în subordine. Nimeni nu-și face inimă rea. Toate devizurile sunt încărcate, așa cum se și cuvine, atunci când ți se cere ca lucrarea să fie terminată repede. Sunt puși trei lucrători, acolo unde n-ar trebui decât doi.

La început, îmi făceam sânge rău, îndată ce stam un sfert de oră degeaba. Chiar dacă nu sunt vinovat, nu-mi place să fiu surprins de un contramaistru că stau degeaba, să fiu obligat să mă justific în fața unui om care ține să aibă totdeauna dreptate. Nu, nu! Munca e muncă. Iar dacă mă cuprinde dorul de hoinăreală, prefer să-mi scot salopeta și să mă duc la plimbare, pe socoteala mea, cu inima împăcată.

Pe șantier, situația era altfel. În cele din urmă, m-am supus regulii generale. După ce termin ce am de făcut, aștept să mi se spună unde trebuie să-mi continui ziua de muncă.

Visez, uneori o oră, cu coatele rezemate de fereastră. Singur. Visez cu mintea stânjenită de amintiri istorice. Ceea ce-i mai rău. Visul trebuie să fie cât mai real, atunci când e susținut de-o înlănțuire temeinică de reminiscențe. Or, eu cunosc prea puține lucruri din trecutul îndepărtat al Egiptului, ca și din toată istoria omenirii. Nu lipsa de timp este cauza că nu sunt un om învățat, ci neputința mea de-a reține faptele. Mintea mea este îndărătnică față de orice îmbogățire a cunoștințelor pe calea cititului. Dacă mama m-ar fi trimes la liceu, aș fi fost de-o mediocritate înfiorătoare. Pe când așa cum sunt, nu maimuțăresc pe nimeni, nu mă încumet să zbor la înălțimi unde trebuie să ai aripi și pe care eu nu le am. În schimb, prețuiesc orice fărâmă de învățătură care-mi atinge sensibilitatea, veșnic neostenită. Sunt un jăratic de dorințe. Pământul și viața nu sunt niciodată prea mari, pentru puterea mea de-a le simți. Sunt, într-adevăr, o cârtiță incandescentă.

Ei bine, după o lună de tergiversări și ezitări, chipeșul domn Falconi ne făcu bucata. Suntem în februarie. Într-o seară, Sara a venit cu o mină abătută să ne povestească de gentilomul care și-a aruncat masca, propunându-i să-l urmeze, singură, în Argentina. E proxenetul unor mari case de desfrâu. Iată barul ei! Și biata Sara care i-a fost metresă timp de șase luni, primind, din timp în timp, atâta cât să nu moară de foame. Ea nu-i cerea nimic, tot sperând că până la urmă îi va finanța afacerea cu barul viselor ei. Niciodată domnul Falconi nu și-a dezvăluit gândurile, convins că mizeria Sarei ar fi putut contribui la realizarea planului său, urmărit cu atâta ingeniozitate.

Suferința cumplită a prietenilor mei și disperarea lor a fost peste măsură. Cel mai de plâns este Musa. El muncește împreună cu mine la Wirth și primește șase franci pe zi. Dar acești bani n-ajung ca să-i hrănească pe tustrei. Sara e iarăși bolnavă. Suferă de-o boală cronică la uter, care o imobilizează la pat.

Eu o privesc neputincios. Câteodată îi aduc dulciuri. Mi-a rămas dragă, mititica. E o martiră, victimă a propriilor sale iluzii. Nu-i deloc o cochetă. E un suflet sincer, care se pervertește, se viciază, făurind himere. Nu-i deloc dezgustată. Dimpotrivă, are planuri fantastice, care o țin în picioare! Cum îi dai puțină ascultare, privirea i se aprinde din nou, flecărește fără oprire, obrajii i se îmbujorează. Strălucește, atunci, în plenitudinea frumuseții sale. Iată de ce îmi place să-i țin uneori companie, stăpânindu-mi cu mare greutate dorința nebună de-a o strânge în brațe.

Sara vrea să facă avere, să se îmbrace ca o regină, să se înapoieze la București, copleșindu-i cu favoruri pe ai săi și să-și umilească rivalele, anumite românce bogate care o trataseră altădată de „ovreică sărăcuță”. Un orgoliu nemăsurat roade inima acestei fete. Îmi povestește cu amănunte, cum va începe pentru a-și înmărmuri „dușmancele”, ridiculizându-le public:

— Văzându-mă bogată, vor voi, desigur, să fiu nelipsită la serbările lor. Mă voi lăsa rugată, arătându-le că eu nu frecventez decât elita bucureșteană, căci, fără îndoială, toate casele „mari” îmi vor deschide ușile. (Tu știi că originile celor „mai onorabile” averi de la noi sunt mult mai suspecte decât va fi a mea.) În sfârșit, în ziua când voi afla că toate dușmancele mele se află adunate la aceeași adresă, îmi voi face intrarea, împodobită cu nestematele mele. Și atunci, toată seara nu voi înceta să le înțep cu cele mai nemiloase sarcasme, cu riscul de-a fi dată pe ușă afară. Ah, numai să mă ajute bunul Dumnezeu, în realizarea acestor planuri!

Planuri, ea și Titel aveau și de vânzare. Acum au făcut cunoștință cu un bei. Nu i-au vorbit încă de bar, dar Titel, care joacă zilnic șah cu „milionarul”, prepară terenul.

Musa a aflat de afacere și a ripostat cu o ploaie de înjurături înspăimântătoare. L-a făcut pe gineri-său „pește”, iar pe fată „o cocotă pe care poți s-o ai pe datorie”. E adevărat! Acorda credit tuturor celor care – de la Titel și până la ultimul aventurier – se complăceau în a-i întreține iluziile, cu ajutorul cărora făceau din ea cea mai docilă dintre amante. Nu este prea departe ziua când „beiul” o va avea, la rândul său. Mizerabila liră sterlină pe care nu va voi s-o primească de la tip – țintind mai sus – i-o va aduce cofetarul, pretextând că a „câștigat-o” la șah. Ca de obicei.

Cel mai nesuferit, în drama acestei familii, este Titel, cu inconștiența lui scandaloasă. Nu vrea să muncească. I s-a oferit un post. L-a refuzat, pretextând reaua stare a sănătății, consecință a privațiunilor îndurate în Egipt. Nu se gândește nici la tovarășa lui și, mai ales, nici la sărmanul bătrân, care, în ciuda vârstei înaintate, muncește pe spetite, ca să-i hrănească. Și Sara, care găsește că-i normal. N-are niciun cuvânt de reproș pentru jalnicul ei prieten. Dimpotrivă, îl cocoloșește ca pe-un copil. Când le cade o liră din cer, Titel o cheltuiește după cum îi este placul. O toacă în câteva ore; pe articole de toaletă, pe cravate și gulere pentru el și pe o pereche de ciorapi și o sticlă cu apă de colonie pentru ea.

— Ia priviți cât îi de gentil! strigă atunci Sara.

— Și chiria! Și restaurantul? întreabă Musa.

Un restaurant evreiesc din cartier le-a servit la început, mesele la domiciliu. Fiindcă n-au plătit niciodată mai mult de-o treime, restaurantul le-a tăiat creditul. Și Musa s-a văzut silit să-și hrănească fata, dar ea – pretextând lipsa poftei de mâncare – își trecea farfuriile lui Titel, care le golea în mod conștiincios. Într-o zi, bătrânul s-a supărat:

— Nu ți-e foame? Bine! O să fie bună pentru câini.

Și-a aruncat friptura pe fereastră.

În ciuda acestor amărăciuni, viața noastră în Egipt nu e mai puțin voluptoasă. Vorbesc de Musa și mine, care nu venisem în Egipt să facem avere. Ne bucurăm pe deplin de toată latura plăcută, oricât de limitată ar fi ea, de existența noastră zbuciumată și fără siguranța zilei de mâine. Lunea dimineața n-avem un „chior”, și-o încropim din avansurile săptămânii în curs. Duminica, însă, ne facem de cap.

Dimineața, pe răcoare, ne instalam ca niște bei, pe terasa unei mari cafenele din fața grădinii Esbekieh. Ne plăteam o porție bună de ful cu ulei de măsline și fumam „narghilele-catedrale”, cum le botezase Musa. Prietenul meu are un talent deosebit să le facă „să toarcă”, minunând chiar și pe cei mai experimentați fumători egipteni. Această „ședință” ne ocupă toată dimineața, jucând ghiulbahar. La prânz, ne înapoiem în păduchiosul Darb-el-Barabra, la Goldenberg borțosul, unde găsim o știucă umplută și piroști. Le savurăm, pomenindu-le în comentariile noastre până duminica viitoare; adică, mâncând prost toată săptămâna, nu contenim să vorbim despre știucă umplută și piroști, feluri de mâncare biblice pe care orice evreu cumsecade le oferă sâmbăta „negrilor” din familie, ca să-i răscumpere pentru celelalte șase zile de mâncare proastă.

La Goldenberg nu uităm să golim o sticlă, adesea chiar două. Patronului îi place să povestească actele sale de eroism, din timpul când se afla la Focșani și se războia cu antisemiții. Auzim despre devastări, linșări, violuri. Imaginația lui, fertilizată de cei douăzeci de ani de viață fericită la Cairo, are o contribuție însemnată, dar nu-l contrazic și murmur în cor, cu toți mușterii.

— Urâtă țară! Slavă Domnului, care a făcut viața dulce în Egipt.

Probă: burta povestitorului, obrajii lui ca niște buci. Ne dă pe datorie și nu te strânge în chingi cu plata banilor. Și eu îi datorez un taler; Musa, trei, iar Sara, două lire. Ne spune că dacă și-ar recupera toți banii pierduți în acești douăzeci de ani de comerț la Cairo, ar putea să cumpere… hotelul „Shepeard’s”!

Uneori, câte un consumator, cu cască de plută pe cap, începe să-și povestească isprăvile din Egiptul de sus. Că a fost în suita lordului Cromer, că a participat la cucerirea Sudanului de către englezi și că a avut o baniță de lire, pe care le-a pierdut mai târziu. Nimeni nu-l ascultă, sunt minciuni. Aci, lira sterlină de aur – care-i moneda curentă – are înfățișare divină. Începând cu nobilul meu Mihail și până la ultimul dezertor român, inclusiv câteva mii de Sare, fiecare visează banițe de lire sterline-aur. Îndată ce se câștigă câteva, imaginația se încinge. Nu se vorbește decât despre Sudan, de aventuri rodnice, de lire sterline cu toptanul.

Mai interesante la Goldenberg sunt epavele umane care trăiesc aici de foarte multă vreme și au văzut de toate și al căror scepticism slujește la prevenirea oricărui nou-venit, ce le cere informații utile. Îi ascultăm cu mare plăcere. Dar, adesea, firul poveștii lor cuminți este întrerupt de vreun palavragiu.

— Fugi, mă, că ești un pârlit! Nici nu cunoști Egiptul! Eu care am un bar la Khartum…

Atunci, Musa sare:

— Ah! încă unul care are barul său!

Și plecăm. După-amiaza la Darb-el-Darabra a luat sfârșit. Afară e încă ziuă. Ne-am cherchelit, suntem fericiți. Ne amestecăm în mulțimea zgomotoasă de pe pitoreasca Muski, lungă arteră pe care o urcăm cu piciorul sau călare pe măgăruși, până la Mokata, afară din oraș, unde bem țuică în compania conducătorilor acestor animale, pe care le întărâtăm mai apoi, silindu-le să alerge repede și care ne trântesc la pământ, de fiecare dată. Într-una din aceste curse, ne-a surprins o ploaie bună, eveniment foarte rar la Cairo. Atunci am văzut fetișcane arabe dansând sub aversă, bătând din palme și cântând cam așa:

Nàtara! nàtara! ya natàra!

Rueh, rueh, fil bett okhth!

Habar n-am ce înseamnă asta. Dar copiii erau voioși și noi i-am imitat, sărind în aer mult mai sus decât ei, ceea ce i-a făcut să râdă cu lacrimi.

Iată cum ne petrecem duminicile. Celelalte zile ale săptămânii nu sunt atât de frumoase. Trudim pe-o căldură istovitoare, tăcuți, murdari, cu ochii lăcrimând din cauza terebentinei proaste. Dar ne gândim la cei care se istovesc în mine și care habar n-au de splendoarea cerului, de care se bucură în Egipt, și bogați și săraci.

Totuși așa-i caracterul unor oameni, că nimic nu-i mulțumește niciodată. Unul dintre aceștia sunt și eu.

Pe la începutul lui aprilie, aerul deveni aproape de nerespirat. Începeam să doresc foarte mult Alexandria și briza ei mediterană. Munca nu mai mergea deloc. Întâi o detestai, apoi părăsii șantierul, cu două lire în buzunar. Sumă îndestulătoare, dacă aș fi plecat numaidecât, dar n-o făcui. Vina este atât a inimii mele, cât și a întâmplărilor. Împlinisem trei luni de la venirea mea la Cairo și nu-l mai revăzusem pe Mihail, de la angajarea mea la Wirth. Seara eram prea obosit ca să mă duc la el, care nu putea părăsi hotelul. Rareori, duminica ne întâlneam, numai atât cât să schimbăm câteva vorbe. Voiam să trăiesc mai multă vreme lângă el, așa cum făcusem altădată.

Ceea ce și făcui. Acum tot timpul meu îi era rezervat; dar trebuie să repet că Mihail nu mai era cel de odinioară.

Convorbirile noastre din trecut – atât de bogate în înțelepciune aleasă, de instructive pentru mine, atât de consolatoare pentru el, care știa cât îl admiram – le-au luat locul acum o poveste mereu aceeași și al cărei subiect mă adoarme de-a-n picioarele.

Mihail nu-mi vorbește decât despre stăpâna lui și de interesul ce i-l prezintă, dintr-un punct de vedere a cărui imoralitate îi scapă sau o disprețuiește. Stăpâna lui este o bătrână evreică rusă, putred de bogată, care a trecut la catolicism cu sufletul și… averea. Cât privește sufletul ei, Mihail nu știe să-l smulgă Dumnezeului pe care ea l-a ales. Cu totul altfel gândește, când e vorba de averea ei. Trei sferturi din ea sunt „pierdute fără speranță”. N-a mai rămas „neconvertit” decât marele cvartal de clădiri, între care se află și hotelul „Royal” și care valorează „un milionaș de lire sterline”. Ei bine, acest „milionaș” vrea bietul Mihail să-l „salveze de la catolicism”.

Mihail are și el în cap un „bar” fantastic: să se însoare cu septuagenara care-i îndrăgostită de el și care, devenită doamna Kazansky, să se declare gata să-i dea cadou întreg cvartalul de clădiri. Dar… dar… ea îi cere mai întâi sa treacă și el la catolicism, a cărui apologetă înfocată și ferventă practiciană devenise. Și nobilul meu prieten nu e departe de-a conveni, ca și cutare mare rege al Franței, că „un milionaș de lire-aur” valorează o liturghie.

Hotărât, Egiptul este țara mirajelor celor mai de necrezut.

Amănuntele acestei povești smintite sunt impresionante. Mihail mă asigură că bătrâna nu-i țicnită și că el însuși nu e omul care să comită o ticăloșie. Stăpâna pare să fie foarte instruită, distinsă și deosebit de doritoare ca să aibă la bătrânețe un tovarăș ca Mihail, care-i reamintește pe primul ei bărbat, mort de tânăr. Mihail îi seamănă mai ales prin tandrețea afectuoasă și mai ales prin setea de-a cunoaște misterul existenței. Fericită că se înțelege cu el în rusește – limba ei maternă – a fost cucerită, încetul cu încetul, de profunzimea gândirii lui Mihail, pe care eu o cunosc mai bine decât ea. Sunt uluit să aflu că o găsește departe de-a fi atee, foarte apropiată de credința ei catolică și că o iubește pentru diversitatea ei.

— Cu atât mai bine! conchide Mihail. La urma urmelor, noi știm bine că adevărurile științifice sunt tot așa de puțin înțelese sau explicabile ca și cele religioase, și că mii de căi se oferă sufletului cinstit, ca să-l călăuzească spre același absolut. Ceea ce mă interesează aici, este milionul de lire. Nu te speria: n-am devenit o lichea. Dacă iezuiții folosesc primele trei milioane, ca să convertească suflete la catolicism, voi folosi și eu pe „ultimul”, dacă pun mâna pe el, ca să eliberez suflete de povara zilei de mâine, să le ajut ca să poată glorifica viața, fiecare în felul său. Vreau să înființez un cămin pentru marii artiști săraci, oameni a căror pierdere este uneori mai tristă pentru omenire, decât un cer care ar rămâne pe vecie acoperit cu nori. La Alexandria, pe malul Mediteranei, vreau să-mi instalez Prytané-ul meu. Numai că, vezi, sunt mult mai plictisit decât Henric al patrulea care nu era un ateu ca mine și a cărui miză era Parisul. E o mică diferență.

Că Mihail este un suflet demn de respectul tuturor oamenilor, o știu din ziua când l-am descoperit sărac, în plăcintăria lui kir Nicola. Dar ca o bătrână hapsână, multimilionară, să se îndrăgostească de portarul ei de noapte și să fie în stare să-l convertească la catolicism, asta nu se mai potrivește cu prietenul meu. Nu! Nu mi-l închipui, la vârsta de douăzeci și șase de ani, în rolul de bărbat al unei bogătașe de șaptezeci de ani, chiar dacă ar trebui să acopere întreg pământul cu „cămine” pentru marii artiști săraci.

Adevărul e altul. Mihail e bolnav și se teme de mizerie. Mi-a vorbit deseori de ea, spunându-mi că e gata să se sinucidă, dacă s-ar vedea bolnav, obligat să muncească pe brânci pentru o pâine. Deși plătit meschin, la „Royal”, de logodnica sa, își câștigă din plin existența și-și permite să se odihnească, atât cât i-e vrerea. De asemeni, e drept că vrea să-și păstreze acest post, ori cât l-ar costa. Dar de-aici și până la a se vârî în această poveste fantasmagorică, mi se pare că și-a pierdut pe drum o bună parte din judecată. Mihail bate câmpii. Mi-am pierdut primul tovarăș de drum.

Ai doilea prieten, Musa, trăiește de pe-o zi pe alta, îndatorat, de asemenea, incapabil „să ridice ancora”. Și din nou cu urechea ațintită la zumzetul unui bar. De astă dată, nu-i vorba de un proiect, ci de un bar real, care e inaugurat de alții și a cărui originalitate, necunoscută până astăzi, a dat emoție întregii populații din Cairo. Se numește „Barul automat”. Într-adevăr, în acest bar, întregul serviciu este făcut de mașinării ascunse privirii. Are un fel de paravan din marmoră, înalt de doi metri, instalat de-a lungul pereților unei săli mari și prevăzut cu robinete și farfurii rotitoare, care îți dau bere, sanvișuri și prăjituri, cu ajutorul unor resorturi puse în mișcare prin introducerea într-un orificiu a unui piastru sau mai mulți, în funcție de prețul consumației. Nu se află nici mese, nici scaune. Toată lumea stă în picioare și aleargă de la un robinet la altul, cu paharul într-o mână și piastrul în cealaltă.

Spusei „toată lumea aleargă”, dar nu aleargă, ci se înghesuiește, se înghiontește, se omoară. Erau cât pe-aci să răstoarne aparatele și a trebuit să intervină poliția, să instaleze acolo, din prima zi, un serviciu de ordine. Nimeni nu-și amintește să fi văzut o atare nebunie molipsitoare.

Arabul cel mai pârlit aleargă în galop până aici, ca să-și lase ultimul piastru. După introducerea monedei, își lipește urechea de paravan, ascultă zgomotul mecanismului, contemplă apoi cum țâșnește berea și exclamă: Șeitan! (Dracul!) Bănuind vreo pungășie, arabii s-au urcat unul pe spatele celuilalt, ca să se uite înapoia paravanului, sperând să surprindă pe omul care manevrează băuturile și sanvișurile.

Ei bine, Sara a înnebunit de-a binelea. Plânge și imploră pe bei să-i facă un bar automat. Ea-i demonstrează, prin a+b, că tot capitalul investit într-o asemenea afacere se reîntoarce în buzunar, după o lună de la inaugurare. Și trage-i cu dansul milioanelor, care curg „în lunile următoare”, ca grindina.

— Dar, nu-i așa, micuța mea! răspunde beiul. Nu face doi bani. Odată curiozitatea satisfăcută, în lunile următoare vine lichidarea. Am văzut asta în Europa, în America.

Duminica trecută am fost de față la această scenă, petrecută pe terasa cafenelei, unde beiul și Titel jucau șah. Sara o ținea într-una, convinsă că știe mai bine decât beiul.

— Puțin îmi pasă de lichidare, care nu poate veni decât foarte târziu. Până atunci te îmbogățești, și încă cum!

— Ei bine, o să reflectez la asta la Beirut.

Beiul este un sirian foarte bogat din Beirut. Se spune că-i interesat în afaceri mari cu bumbac, în Egipt. E zgârcit și cu maniere distinse – ca și stăpâna lui Mihail – poliglot, amabil și spiritual. Nu știu câtă încredere pot acorda promisiunii sale, cam vagi, privitoare la barul de la Beirut. Musa, nici atât! Ascultă înciudat, cu gândul la București, unde ai săi, lipsiți de ajutorul său, trec o iarnă dintre cele mai grele. Peste câteva zile, sfârșindu-se lucrarea, va fi pe trotuar ca și mine.

Mă bucur de situație, oricât de stupid ar părea. M-am săturat să tot fiu singur. Cu un Mihail absorbit de dilema lui, mă cuprinde plictiseala. Și e păcat! Viața hoinară e atât de frumoasă în Egipt! Poți trăi acolo, din te miri ce. Mai ales cu fructe, printre care curmalele și bananele sunt destul de hrănitoare. Totul e foarte ieftin! O farfurie cu carne și legume costă un piastru. Eu nu cheltuiesc mai mult de un șiling pe zi, inclusiv narghileaua. Numai femeia îmi lipsește. Nicio prietenă, de la sosirea mea aici. Femeile nu lipsesc, sunt berechet; dar sunt fie turiste burgheze, inaccesibile unui calic ca mine, fie prostituate. Acestea, publice sau particulare, sunt la fel de suspecte din pricina bolilor venerice. Am cunoscut câteva, dar asta nu înseamnă nimic; nu era prietena. Și de aceea sufăr.

Mă gândesc de ce n-am plecat la Alexandria acum trei săptămâni, când aveam cele două lire, sau puțin mai târziu, când am avut încă una. Acum sunt la strâmtoare.

Am devenit „om-sanviș”! Da, păzesc la colțul unei străzi o lanternă-reclamă, pe care sta scris „Cinema Mignon”. Dedesubt, o mână al cărei deget arătător indică încotro se află cinematograful. Un prieten italian, Bianchi, mi-a făcut acest serviciu. El e pianistul cinematografului „Mignon” și, văzându-mă fără un ban, mi-a propus acest post, care tocmai se înființase. Nu fac mare lucru și câștig doi șilingi pe zi, sau mai bine-zis pe seară.

Dimineața n-am nimic de făcut. La ora două mă duc iau un pachet cu afișe mici, pe care le împart prin cafenele. Treaba asta durează până seara, când mă instalez cu lanterna-reclamă la colțul străzii Bulac, cu piața Ezbekich, în plin centrul orașului. Lanterna este un dreptunghi acoperit cu pânză, nu prea mare, montat pe un picior, la înălțimea omului, având în interior trei lumânări. S-a încercat la început să lase lanterna pe trotuar, fără paznic, dar vântul și trecătorii o răsturnau. Lumânările cădeau de la locul lor, și lanterna fu cât pe-aci să ia foc. Nevoiți, au creat postul meu.

E plăcut. Odată afișele împărțite – ocupație ce-mi permite să cutreier zilnic jumătate din oraș, surprinzându-l în aspectele lui cele mai felurite – mă plantez cu lanterna, în fața tutungeriei „Melachrino” și nu mă mișc de-acolo până la ora zece; atunci înapoiez marafetul și alerg să-l regăsesc pe Musa.

Timp de patru ore, întreg Cairo defilează prin fața mea. Dar, din toată această lume elegantă, nimic nu-i mai interesant ca micile prostituate. În câteva zile, mi-am făcut numeroase prietene. N-aș fi crezut niciodată că, cel puțin o treime dintre femeile care se plimbă seara la Cairo, sunt prostituate „fără condicuță”, adică neînregistrate la poliție. Să fie oare adevărat că Egiptul ar fi patria femeii ușoare? Toate națiunile, toate limbile sunt acolo prezente. Cum am început s-o rup pe italienește, mă înțeleg cu cea mai mare parte dintre noile mele prietene.

Ele sunt viața la Cairo. Apariția mea, destul de ridicolă – un bărbat care păzește o lanternă-reclamă luminată – le-a făcut să râdă nebunește. Și râsul lor a molipsit pe trecători, în primele seri am fost ținta tuturor zeflemelelor. Am făcut pe niznaiul, prefăcându-mă că citesc cu gravitate Bursa egipteană. Apoi, una câte una au venit să mă descoasă, exprimându-și regretul că „un tip ca mine” n-a găsit altceva mai bun decât să păzească o lanternă-reclamă. Le-am răspuns că sunt mulțumit de soarta mea și că putea fi și mai rău. M-au făcut de îndată confidentul lor, apoi „cutia de scrisori”. Primeam bilețele, pe care le păstram până ce veneau destinatarii să le ceară. Destinatarii erau tot cocote sau, uneori, tineri timizi. Pentru acest mic serviciu, fetele au ținut să mă „răsplătească”! Am refuzat banii, dar am acceptat țigările, și foarte rar o „recompensă în natură”, care-i mai degrabă o dovadă de simpatie, un dar sincer. Le sunt recunoscător. Era ceea ce îmi lipsea mai mult. Tânjeam ca un câine în lanț.

Numeroase din aceste femei sunt demne de considerație, dat fiind devotamentul lor pentru un copil, sau pentru o mamă infirmă. Unele au inimă, sensibilitate, care nu se întâlnesc pe stradă, un farmec cinstit care le deosebește de turmă. O grecoaică, destul de frumoasă, îmi spunea într-o seară că ar fi fericită să se mărite cu un muncitor cinstit și să robotească prin casă, tot ce e nevoie. Aflu o sumedenie de lucruri. Omenirea este adesea destul de jalnică. Mă îndoiam. Acum știu ceva mai mult…

Mâine părăsim Cairo și Egiptul, ca să alergăm într-o nouă aventură: Beirut, Siria. Nu pentru afacerea cu barul automat, cum s-ar putea crede. Numai eu și Musa plecăm, spre marea disperare a Sarei, care, în ciuda căldurii tropicale, trebuie să rămână lângă bei, a cărui slabă generozitate îi asigură existența.

Călătoria în Siria ne căzu ca o piatră din cer. Suntem în iunie. Cinematograful „Mignon” s-a închis de mult. Nu mai am nici lanterna-reclamă, nici cei doi șilingi. Mi-am vândut toată îmbrăcămintea; nu mai am ca bagaj decât o boccea cu două cămăși și câteva lire. Am făcut asta, ca să nu fiu silit să cer bani lui Mihail, care mai mi-a dat de două-trei ori, strâmbând din nas.

Oh, viață, viață! Ce farsă crudă și amețitoare! Repede te subjugă, repede te scârbește.

Timp de-o săptămână avui o inimă acră, abrutizantă. Nu din cauza „Bobului”, de nemâncat și cu care trebuia să mă hrănesc în „exclusivitate”, cum mi-a prezis Mihail, ci din cauza atitudinii acestui neprețuit prieten, în fața mizeriei mele. Aproape indiferent. El care îmi mărturisise că are o mică avere de-o sută de lire sterline. Nu voiește să se „atingă de acești bani” și contează să-și petreacă vara într-o mânăstire de la Sfântu-Munte.

Nu știu ce-i clocește capul, dar bine n-o să iasă. Acum nu mai e vorba de însurătoare. O altă nebunie îl stăpânește. Vrea să-și jefuiască stăpâna! Ea are „câteva duzini de mii de lire-aur” într-o casă de bani, aflată în biroul lui Mihail. Ei bine, vrea să fure o parte din această avere. Cum asta? Foarte simplu: cu ajutorul unor chei false, pe care să le fabrice singur, cu propriile mâini, el care n-are nici cea mai mică idee despre lăcătușerie! Și-a ros degetele cu pila și mi-a arătat o grămadă de bucățele de fier, care m-au făcut să izbucnesc în râs.

Deoarece am muncit și la lăcătușerie, pe când eram adolescent, i-am explicat mecanismul unei case de bani și am încercat să-l abat de la o asemenea ispravă. Nimic de făcut. Încăpățânat tun, crede că v-a izbuti. Toate nopțile, strică pilele și își rănește degetele delicate, căznindu-se să facă scobituri fără noimă în numeroasele lame de oțel. Iată cum cele mai minunate creiere se pot lăsa la voia întâmplării. Boală. Frică de mizerie. Dezechilibrare. I-am evocat aspectul închisorii ce-l așteaptă. Mi-a arătat un „browning salvator, la caz de nevoie”.

Sărman destin al sufletelor superioare! Dragul meu Mihail, căruia îi datorez faptul că nu mai trebuie să mă îndoiesc astăzi de existența unor atari suflete!

Săptămânile mi se scurgeau triste. Musa alerga de partea lui; eu de-a mea, în căutarea pâinii, oricum ar fi fost ea. Dar nimic! Magazinele se închid, europenii o șterg, căci se apropie canicula. Într-o seară, Bianchi pianistul, și el tot șomer, care are însă „o găină descurcăreață” și ceva economii, dă peste noi la Darb-el-Barabra. Îl înștiințăm că n-avem nici măcar cu ce cumpăra o sticlă de lampă, ca s-o înlocuim pe cea veche, care s-a spart. Ne dădu un taler. Musa îl îmbrățișează și comandă un rând, Bianchi repetă comanda. Eu, la fel. Apoi pianistul ne părăsi, în timp ce noi plecăm să ne căutăm sticla de lampă. Pe drum, ne cinstirăm cu încă un rând de țuici. De ciudă.

Deodată, Musa se luă de trecătorii arabi, care se încrucișau cu noi sau veneau în urma noastră și care ne priveau și râdeau ca toți dracii.

— Ce i-a apucat, de fac atâta haz?

— O fi pentru că vorbim prea tare, într-o limbă care-i intrigă! spusei.

— Nicidecum! strigă el. De mine își râd, fiindcă am o gaură în fundul pantalonilor!

Într-adevăr, avea o gaură mare pe care și-o pipăia neîncetat, cu amândouă mâinile, ceea ce atrăgea atenția trecătorilor. Cu mare greutate ieșirăm din mulțime și intrarăm în prima băcănie arabă. Aci, nu știu de ce, Musa găsea cusururi sticlelor de lampă și se tocmea mai mult decât trebuia. La un moment dat, patronul arab pierdu răbdarea și făcu câteva aprecieri necuviincioase la adresa noastră. Musa îl pocni pe negustor cu sticla în cap:

— Asta să te învețe minte, ca să nu mai spui altă dată că numai yahudis (evreii) se tocmesc așa!

— Da! adăugai. O să-l învețe minte, dar noi o să dormim în seara asta la poliție!

Băcanul începu să țipe în pragul dughenei. Se făcu un tărăboi groaznic. Apăru un ceauș, unul dintre acei bravi gardieni arabi, atât de calmi, de politicoși și de civilizați. Plătirăm sticla spartă și ne lăsă să plecăm, în timp ce mulțimea ne huiduia.

Pe drum, Musa bodogănea:

— Așa… Ai plătit sticla și o să dormim tot pe întuneric!

— Nu-i nimic… Doar n-o să coasem în astă-seară.

— Ba, eu aș vrea să scriu bietei mele neveste.

— Nu mai scrie astă-seară, că ești beat!

Deodată se opri brusc. Ne aflam în fața unei barăci cu mașini automate, în care se trage la țintă. Musa ridică brațele la cer și strigă ca un disperat:

— Tare blestemată trebuie să mai fie seminția noastră! Iată-mă la bătrânețe jidov rătăcitor.

Și scuipă; apoi, privind la automate:

— Iacă! Am să trag o dată cu pușca! Ai văzut tu vreodată jidan să tragă cu pușca!

— Nu, n-am văzut.

— Vreau s-o fac. Poate-l împușc pe Dumnezeu!

— Împușcă-l.

Luă o pușcă, voi s-o ducă la umăr, dar se răzgândi:

— Nu! Nu mai trag, signore. Automatele dumitale sunt prea șterse… Nu mai deosebești nimic.

— Da! conveni italianul, de-abia se mai disting chipurile. Dar ce să fac?… Nu pot să le refac acum. Zugrăveala costă prea scump!

— Ți le zugrăvesc eu, ieftin! răcni Musa, izbind cu pumnul în tejghea.

— Câte parale?

— Zece lire sterline, răspunse Musa, pe negândite, parcă ar fi lucrat toată viața numai la astfel de automate.

— Prea mult… Îți dau cinci lire…

Musa cătă la mine, parcă spunându-mi: „Merge bine!” Și începu să numere automatele:

— Treizeci și două de piese, signor. Muncă multă!

— Multă. Și nu se poate lucra decât noaptea, după închidere. Ziua muncesc eu.

— Vezi? Un motiv în plus ca să vă cer zece lire. Haide, dă-mi opt.

— Nu! Îți dau șase!

— Dă-mi șapte, din care una arvună și acuși vin cu schelele și începem amândoi chiar astă-seară. Iată pașaportul meu!

Italianul acceptă și ne dădu arvuna.

Musa luă lira, nepăsător, salută și când furăm afară, în noapte, îmi apucă brațul, fredonând aria din Orfeu în infern:

Când eram crai în Beoția…

Aveam armată, aveam aur!

— Adriene! tu ai să faci fondul și „umpluturile”, în timp ce eu jocul umbrelor și al luminilor. O să avem fiecare câte trei lire. Totul va fi terminat poimâine. Pe urmă, mă întorc la nevastă-mea. Tu faci ce-oi vrea.

— Cred că mă voi duce la Marsilia, să învăț franțuzește și să trăiesc lângă Mediterană.

Am terminat munca în două nopți, așa cum prevăzuse Musa. El, însă, nu se înapoie lângă nevastă și nici eu nu plecai la Marsilia. O scrisoare adresată lui Goldemberg, cârciumarul și semnată de un oarecare Klein, sosi la țanc: „Am auzit că Musa e la Cairo. I-aduc la cunoștință că am luat lucrare de zugrăveală, în valoare de două sute lire turcești. Dacă vrea să fie asociatul meu la această lucrare, să vină de îndată la Beirut. Și dacă cunoaște pe acolo un bun lucrător de ciubuce, să vie împreună”.

Sării în sus:

— Haide, Musa! E un angajament sigur! Vom cunoaște, astfel, Siria, Libanul, cedrii, o altă regiune a Mediteranei. Și, pe urmă, vom porni, care încotro vrea, și mai bine echipați decât suntem astăzi.

— Da, dragul meu, e cam ce gândesc și eu, murmură bătrânul, cu tristețe. Dar tu nu știi că Klein este un ticălos și și-a speculat, în felul lui Titel, pe soru-sa și nepoată-sa, ba chiar și pe actuala nevastă, care i-a făcut doi copii, frumoși ca niște îngerași. Ce temei să pui pe cuvântul unui asemenea om?

Totuși, trebuie să mergem. Hai, cu Dumnezeu înainte sau cu dracul!

Poate o să am norocul să mă-ntorc acasă cu o pereche de pantaloni care să nu fie găuriți ca ăștia și să nu roșesc în fața copiilor mei.

Iată cum se face că plecăm mâine la Beirut.

ÎN SIRIA: SOLOMON KLEIN

Plecarea mea din Cairo nu întrista, câtuși de puțin, pe Mihail. Nu mi-a fost greu, să-l fac să priceapă necesitatea acestei despărțiri. O socotea odihnitoare pentru el însuși, în timp ce pentru mine era obligatorie și dureroasă. Desigur, nu manifesta indiferență, nu! dar era vădit că mâhnirea nu-l sustrăgea de la preocupările sale actuale, pentru care prietenia noastră juca un rol secundar.

Echilibrul sufletesc al lui Mihail e cu totul altul decât cel de altădată. A dispărut rezistența lui în fața nesiguranței zilei de mâine. Prietenul meu se aseamănă cu un copac pe jumătate uscat și pe care furtuna îl face să trosnească din toate încheieturile. Nu mai este stejarul tânăr, ale cărui avânturi generoase nimiceau iedera sufocantă a familiei sale aristocrate, evadând cu fruntea sus către frumusețea amenințătoare a cerului. El se reîntoarce, cu sufletul micșorat, la mijloacele clasice de apărare ale micii burghezii, împotriva rigorilor vieții. Se simte protejat doar prin posesia banului.

A venit la gară să mă îmbrățișeze, puțin înaintea plecării trenului spre Port-Said. Purtarea lui fu de-a dreptul cinică. Vorbele sale păreau să-mi spună, în realitate: „Nu-i așa că te poți lipsi de prietenia mea? Nu cumva ai descoperit un prieten care să mă înlocuiască, fără mare pagubă? Tu trebuie să găsești firesc ca eu să-mi recapăt libertatea”.

Și în clipa când trenul se puse în mișcare, el avu un surâs și un salut cu mâna, care voiau să-mi zică: „Du-te spre fericirea ta!”

Ei bine, nu! Nu, dragul meu Mihail! Tu trișezi cu propria-ți conștiință.

Coborâm la Port-Said, probabil, cu stângul: ni se spune că vaporul pentru Beirut tocmai plecase. Un altul, care trebuia să-l urmeze a doua zi, era prea scump pentru punga noastră. Și, în sfârșit, un vapor convenabil pentru noi nu pleca decât peste cinci zile. Vai nouă!… Vom fi siliți să intrăm în banii de drum.

O clipă, disperarea ne stăpâni sufletele; eram însă blindați cu dorințe de neînvins, așa că ne revenim repede în fire. Musa spuse:

— Mă duc să-mi tapez evreii!

— Și eu grecii! replicai.

Plecă să găsească un rabin. Eu, un episcop. Ne reîntâlnirăm la prânz, cu mâinile goale.

Rabinul i-a refuzat ajutorul, pur și simplu; iar episcopul meu fu cât pe-aci să mă bată.

— Vezi tu? spuse Musa. Degeaba Iisus a creat o nouă religie. Cea veche îngăduia omului să fie nesimțitor față de aproapele său.

Ne hotărârăm s-avem răbdare și să ne căutăm scăparea în oameni mai aproape de pământ, decât rabinii și episcopii. Cutreierarăm cafenelele grecești și evreiești din piață, spovedind nenorocirea noastră, cui voia s-o asculte. Mulți făcură pe surzii. Alții ne compătimiră. Câțiva ne strecurară câțiva șilingi, ceea ce era puțin. A treia zi de la sosirea noastră acolo, sătui de-a fi supți noaptea de ploșnițe feroce, ne întrebam dacă n-ar fi cuminte să facem cale-întoarsă, înainte de-a ne trezi fără ultimul taler în buzunar. Când, deodată, salvarea ne pică din cer. Un fochist grec, de pe un vapor mare care acostase la Port-Said, binevoi să-și plece urechea cu căldură la povestea nenorocirii noastre. Fu mișcat și de îndată trecu la fapte. Scoase o batistă din buzunar, puse un taler în ea și începu să facă chetă printre numeroșii clienți ai cafenelei unde ne aflam. Cum toată lumea îl cunoștea, strânse pe loc două lire sterline. Era aproape de cât aveam nevoie pentru bilete. Ni le cumpără chiar el, ca să se încredințeze că nu suntem pungași. Apoi acest om brav se întinse cu noi la taifas, interesându-se de viața noastră și povestindu-ne-o pe-a lui.

Astfel, aflai că era cetățean englez, însurat cu o englezoaică, având domiciliul la Bombay, port către care se îndrepta nava lui. Îmi făcu o descriere atât de patetică, încât imaginația mea nebună luă foc. Tocmai citisem Sacuntala de Kalidasa, în minunata traducere a marelui nostru poet Coșbuc. Aveam capul plin de altă carte mai veche: Lumina Asiei. Nu-mi trebui mai mult. A fost de-ajuns să întâlnesc pe acest om foarte tandru, care-mi povesti despre viața fantastică a Indiei, ca să uit de Musa și de toate și să-i propun să mă ia cu sine în această țară, unde credința și visul umplu întreaga existență a locuitorilor.

Fochistul nu se miră de înfierbântarea mea; îmi spuse că numeroși oameni, după câte știe el, sacrificaseră totul dragostei lor pentru India și se oferi să mă prezinte comandantului său. Dar, vai! Musa protestă atât de vehement împotriva „năzbâtiei mele descreierate”, contra „tentativei mele de trădare”, încât a trebuit să renunț la realizarea visului meu de-a evada, fără putință de întoarcere, din viața schiloadă la care mă supunea un veșnic compromis între aspirațiile mele de credință totală și datoria mea filială. Am luat, totuși, adresa fochistului și mi-am promis să folosesc altă ocazie pentru îndeplinirea unei dorințe atât de scumpă sufletului meu.

Port-Said va rămâne pentru mine marea răspântie a drumurilor maritime, unde inima mea a simțit și înregistrat pulsația arterelor vieții universale de pe planeta noastră. Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversității destinelor omenești care smulge pe bărbat de nevastă, pe fiu de mamă, pe amant de amantă, și-i azvârle cu violență în spații către care se simt atrași de afinități, mai armonioase decât cele create prin legături de familie. Adevărata noastră înrudire și adevărata patrie sunt, adesea, la antipodul locului unde ne naștem și unde trăim ca niște străini.

De pe vaporul care mă ducea la Beirut salutai acest oraș micuț și statuia lui Ferdinand de Lesseps, a cărui privire aspră, ațintită asupra canalului, părea să spună oamenilor fricoși: „Haideți! Mișcați-vă! Iată încă o cale ce ar putea să vă conducă către voi înșivă!”

Aș vrea să vă spun, fără nicio părtinire, ce impresie mi-a făcut omul care ne-a întâmpinat la Beirut și despre care auzisem atâtea lucruri necurate. Simt însă că-i zadarnică dorința să fii veridic, câtă vreme toate aspectele vieții, pe care le simți, sunt dependente de inima noastră, de dragostea sau de ura noastră, de bucuria sau de plictiseala care ne stăpânesc o clipă pasiunile.

Sosind la Beirut, ne simțeam atât de săraci, atât de îndepărtați de țara noastră și atât de pierduți în această Turcie asiatică a lui Abdul-Hamid, încât eram gata să ne înfrățim chiar și cu dracul însuși, dacă s-ar fi prezentat în fața noastră cu zâmbetul pe buze.

Pe bună dreptate, văzurăm un înger salvator în persoana chipeș îmbrăcată, de statură înaltă, zâmbitoare și vorbindu-ne românește, care sări pe punte, chiar în momentul când barcagii sălbatici voiau să ne ușureze de ultimii piaștri. Klein ridică încetișor mâna, rosti două cuvinte imperceptibile și iată-l pe șeful poliției, care supraveghea debarcarea, alergând spre noi, nemaicontenind cu salamalecurile, luându-ne sub protecția sa și ocupându-se de bietele noastre bagaje.

— De necrezut! îmi șopti Musa. Poliția e la ordinele lui!

Puțin mai apoi, la vamă și în fața comisarului portului, ne-a fost dat să ne convingem de atotputernicia gazdei noastre, în acest oraș cu regim absolutist. Klein ne ceru hârtiile. Musa îi dădu un pașaport expirat, iar eu un certificat de scutire de serviciu militar.

— Nu fac doi bani! zise Klein. Sunt acte bune să vă conducă de-aici direct la închisoare. Am făcut bine că am venit să vă caut la toate vapoarele ce soseau de la Port-Said. Desigur, ați fi debarcat, dar n-aș fi știut nimic despre existența voastră la Beirut.

La auzul acestor vorbe, rostite cu o seninătate înfiorătoare, tremurarăm din toate încheieturile. Și care nu ne fu recunoștința, când salvatorul nostru se adresă cu un aer degajat, strângând mâna comisarului, ce se grăbea să i-o întindă.

— Dragul meu bei, acești doi oameni sunt prietenii și oaspeții mei. Răspund de persoana lor.

— Evallâm, consimți comisarul.

Și trecurăm ca doi viței pe sub nasul unui tren rapid, dar conștienți de primejdia din care scăpasem.

O, Mediterană! tot așa de frumoasă ca și la Alexandria; un cer, la fel de strălucitor, ne fermecase în timpul distanței parcursă în trăsură până la vila lui Klein. Nu ne-am descleștat dinții, tot drumul. Un Beirut murdar și urât fu întâmpinat de sufletele noastre, cu gratitudine și entuziasm, greu reținute. Gazda ne arătă, în depărtare, silueta Libanului:

— Acolo vom merge poimâine…

Libanul! Voi trăi deci în munții cu cedri legendari. Și voi fi tratat ca prieten, voi munci ca un om liber. Ce-mi mai trebuie în plus?

Trăsura se opri în fața unei frumoase case de țară, așezată pe un colnic puțin ridicat deasupra mării. O femeie durdulie și doi copii, între șase și opt ani, ne primiră cu strigăte de bucurie. Își dădeau silința să ne simțim ca la noi acasă. Ne spălarăm pe față, muți de fericire, într-un zgomot mare de veselă, asaltați de întrebările copiilor, puse în franțuzește. Apoi, fiind ora mesei, ieșirăm pe terasă, unde Klein ne aștepta cu aperitivele puse la gheață. Atitudinea lui era aceea a boierului bogat, stăpân la el acasă, care nu ridică un pai de jos și-i disprețuiește pe ai săi, tot ocrotindu-i. Nevasta și copiii se apropiau, uneori, sfioși, ca să-l întrebe sau să ne întrebe ceva. Îi îndepărta, cu o singură mișcare a capului.

Și când Musa, după două păhăruțe cu țuică, vru să atace problema lucrului, atât de arzătoare pentru el, celălalt i-o tăie scurt:

— La mine, nu vorbesc despre afaceri, când sunt de față muieri. O să ieșim numaidecât…

Muierile erau nevasta lui și alte două evreice, rude, care roboteau împrejurul nostru, pregătind masa.

Această dojană nu-mi plăcu. Privii mai atent omul. O față palidă, cu gene și sprâncene aproape albe, cu privirea nesigură, purta urmele suferinței fizice ce-l îmbătrânise. Când râdea, buzele subțiri și livide transformau râsul într-o strâmbătură, care îl făcea antipatic. Altfel nu făcea impresia asta în ciuda capului neînsemnat. Se afla, în toată persoana lui bine turnată, ceva autoritar și cinic, care-i era natural și te împingea să gândești la trecutul său aventuros. Îmi spuneam că omul ăsta a trebuit să dea multe lupte în viață, cu alții și cu sine însuși, până să ajungă a-și agonisi o stare materială atât de frumoasă.

Se vedea cât de colo, că gazda noastră trăia pe picior mare. Aflarăm că avea două proprietăți, asta de aici și alta în Liban, la Ghazir, unde trebuia să ne instalăm poimâine. Șase persoane, plus două servitoare arabe, de hrănit și îmbrăcat. În timpul primei mese, luate laolaltă, îmi dădui seama că îmbelșugarea era lucru obișnuit în această casă. Mâncau cu toții enorm. Felurile de mâncare se succedau unul după altul, de parcă nu se mai isprăveau: carne, legume și fructe de prima calitate. El tronând, tăind, împărțind și poftindu-i pe toți să mai ia, dând exemplu el însuși. La sfârșit: cafea, narghilele, siestă timp de două ore și iată-l în capul tribului, începând să coboare povârnișul terasei, până la malul mării, unde se află o baracă în care sunt depozitate costumele de baie, jucăriile și un fel de pirogă ușoară.

— Da! îmi spune Musa. Putem s-avem încredere. Acest om e bogat. Încolo, ca totdeauna, nu numai sărăcia i-ai putea reproșa.

Privesc acest golfuleț frumos, liniștit, pitoresc și singuratic, colț ideal pierdut în mângâietoarea Mediterană. Și, de îndată, se aprinde în mine dorința de a-mi clădi aici, cu mâinile mele, o cabană și să trăiesc, între Musa și Mihail, sau singur-singurel. Îi împărtășesc lui Klein gândul meu. Surâde dizgrațios:

— De ce nu? Totul e posibil, cui vrea să reușească. Nu trebuie decât două lucruri: muncă și răbdare. Și asta merită osteneala. Voi vedeți că natura oferă omului, aici, un mic paradis. Cunosc pământul ca puțini alții, dar numai în acest colț vreau să-mi sfârșesc zilele.

Klein nu ridică niciodată vocea. Vorbirea lui e monotonă, fără a fi lipsită de interes. Se pare că nu-i place discuția înflăcărată, schimbările bruște de umoare, strigătele. Ori de câte ori se întâmpla ca Musa să se înfierbânte, la masă, și să vorbească cu glas tare, Klein ducea două degete la frunte și cu mâna cealaltă făcea semn bătrânului să se potolească.

Vrui să mă încredințez dacă avea pentru mine vreun mijloc de a-mi câștiga existența în mod sigur, la Beirut, unde să pot rămâne cel puțin o bună parte a anului.

— Te voi ajuta! îmi spuse Klein.

— Nu te uita în gura lui, Solomon! strigă Musa. La Port-Said, era cât pe-aici să mă lase de căruță și s-o șteargă la Bombay cu un fochist! E schimbăcios!

Rămăsei încurcat. Klein mă măsură din cap până-n picioare:

— Ah!… Îți trec prin cap și asemenea trăsnăi?

Nu mai spuse nimic. Dar privirea lui adăugă: „E bine s-o știm”.

Musa înțelese că mi-a făcut un rău. Și încercă să-l dreagă:

— Desigur, Adrian e îndrăgostit de ținuturile Mediteranei, dar nu cred să-i placă să rămână în această țară, unde libertatea e la cheremul ultimului polițai.

— Nu cunosc altă țară mai liberă ca Turcia lui Abdul Hamid! ripostă Klein, molatic. Nu numai pentru acela care are avere ca mine și se bucură de prietenia guvernatorului, ci pentru oricine vrea să se țină departe de politică, ocupându-se numai de treburile sale. Și apoi, aici, când începi să te lansezi în negoț, banul vine în valuri de lire turcești și se scurge în metilici sau biete băncuțe. Chiar și cei nepricopsiți, care câștigă metilici, izbutesc adesea să-i rotunjească în lire turcești. Căci, în Turcia, oricine poate face pe pașa, cu cheltuială puțină. Viața-i ușoară; impozite, ioc. Toată lumea păstrează o limită între ceea ce câștigă și ce cheltuiește, explicabilă prin absența nimicurilor costisitoare în viața orientală, și care în Occident înghit atât averile mari, cât și leafa muncitorului.

Am rămas cu gura căscată, dinaintea raționamentului gazdei noastre. Klein era mai puțin prost decât îmi închipuisem, îl zgândărirăm la vorbă și-l ascultarăm cu folos.

Apusul soarelui, apoi noaptea, ne găsiră tot acolo, la malul mării, cufundându-ne la sfârșit în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Nu ne-am înapoiat în oraș. Cinarăm și ne culcarăm devreme.

Când deschisei ochii a doua zi dimineața, toată lumea era în picioare, chiar și copiii; întreaga rufărie a casei se afla pe terasă, unde Musa și Klein vorbeau în șoaptă, cu fața spre nemărginirea Mediteranei, fumându-și nemișcați prima narghilea a zilei. Pace, singurătate, tăcere, bunăstare. Avui sentimentul că o fericire patriarhală domnea în acest cămin românesc, pierdut pe coasta Asiei Mici. Cât de îndepărtate se aflau patria mea, mama mea! Pe aici nu se vedeau frumoasele noastre vapoare albe, bucăți plutitoare, din patrie, pe care românii din Alexandria le salutau săptămânal, atât la sosire cât și la plecare.

Îndată ce mă îmbrăcai, copiii veniră să-mi povestească o mulțime de istorioare, pe care abia le înțelegeam, deoarece vorbeau foarte prost românește, în timp ce franceza, idișul și araba le erau familiare. Un lucru extraordinar: în această familie evreiască, copiii mergeau la școala misionarilor catolici francezi și adorau pe Iisus. Îmi arătară numeroase poze sfinte, pe care le sărutau cu venerație. Fetița, mai mare decât băiatul și mai sentimentală, compătimea „patimile Domnului” și mă întreba „de ce l-au răstignit”. Două dintre aceste imagini în culori – Iisus pe cruce și Fecioara Maria cu inima străpunsă de-o săgeată – nu le părăseau niciodată, chiar când se urcau în pat, la culcare. Îmi exprimai lui Klein mirarea. Îmi răspunse rece:

— Îmi las copiii să-l iubească acum pe Iisus, catolicul. Mai târziu, când vor termina școala și vor încăpea pe mâinile mele experte, îi voi obliga să aleagă între dragostea pentru Dumnezeu, care nu-ți umple stomacul și aceea a banului, singura care contează. Și atunci, că sufletul lor o să fie catolic sau evreiesc, tot dragostea de bani va fi aceea care-l va subjuga. La nevoie, dacă va fi cazul, le voi arăta câteva exemple de urmat, de la marii reprezentanți ai celor două religii. Nu, niciun pericol! Misionarii nu vor schimba fața lumii; ba cred că nici nu țin s-o facă. Nu urmăresc decât noi adepți. Ei bine, copiii mei au să se poarte așa cum e mai bine.

„Ce cinism!” gândii. O clipă, acest om mă înfricoșă. Ceea ce știa despre viață, pentru el era tot atât de nestrămutat, ca și stânca ce-i susținea casa. Se vedea asta pe chipul său, alb ca varul; o simțeai din tonul conversației sale. Observă efectul vorbelor sale asupra mea și a lui Musa, și șterse tot, printr-un cuvânt, dintr-un gest. Se ridică, ne apucă familiar de umeri și spuse:

— Acum vom merge în cea mai frumoasă cafenea din Beirut, să fumăm ciubuce și să vorbim despre afaceri. Trebuie să ne înțelegem ca frații!

— Cu siguranță, dragul meu Solomon! întări Musa. O să ne înțelegem ca frații! Tu o să fii ghidul nostru! Te vom asculta!

Klein își duse arătătorul la buze:

— Nu striga așa de tare!

Cafeneaua unde ne duse era așezată aproape în întregime deasupra mării. Consumatori: arabi bogați, cu fețe grave, care îl întâmpinară pe Klein cu numeroase melkhavar! Se bea rachiu sau cafea și se fuma. Câte unii intrau într-o cabină, de unde ieșeau în costum de baie; dispăreau apoi printr-o trapă, unde o scară amărâtă îi duceau direct la mare. Îi vedeam înotând, de pe locul nostru, pe terasă. Apoi se înapoiau, relua ciubucul, conversația sau jocul. Nu mă dumiream deloc. Musa, entuziasmat, vru să-i imite, pe loc. Klein se împotrivi:

— Ești bătrân. Un cârcel și iată-mă cu un mort în brațe, când eu caut un asociat! E tocmai ceea ce țin, ca tu să știi imediat: mă bizui pe forțele tale, nu pe ale mele, pentru executarea lucrării ce-am contractat.

Măgulit, bătrânul își umflă pieptul și înghiți dintr-o sorbitură rachiul din păhărel:

— Contează pe noi! În sănătatea ta, Solomonaki! Și într-a ta, Adriene, băiatul meu!

Klein continuă, cu vocea-i înăbușită:

— Pe dumneata te știu meseriaș bun. Dacă și Adrian îți calcă pe urme, are să fie și mai bine. Casa mea e și a voastră. Cu oarecare răbdare și economie, vă veți face un mic capital, ca să vă cumpărați scule și apoi să ne prindem tovarăși în afacere…

— Să ne păstrezi tu banii, răcni Musa, că eu sunt un cheltuitor nebun, iar zănatecul ăsta mă întrece! adăugă el, arătându-mă cu ciubucul.

Avramescu roti ochii împrejur și zise pe șoptite:

— Vorbește mai încet, te rog!… Deși suntem în Turchia, poate să ne înțeleagă careva. Și nu-i nevoie să știe tot orașul ce punem noi la cale.

— Cred că nu conspirăm nimic…

— Desigur, nu! Dar, auzindu-te un al treilea, ar putea crede că ați venit să-mi încredințați un sac de aur.

Își bău tacticos păhăruțul, își îndreptă bustul, cercetând cu gravitate chipurile vecinilor noștri de la mese și răspunzând surâzător noilor salamalecuri. Apoi:

— Această primă lucrare, pe care o executăm împreună, nu-mi dă toată garanția unui beneficiu satisfăcător. E chiar foarte posibil să ies în pagubă. De asemenea, pentru început, vom lucra fără niciun angajament între noi. Dacă rezultatul va fi bun, cu atât mai bine pentru noi. Dacă mănânc banii, țin să fiu singurul care suportă paguba. O să aveți asigurat un salariu de bază: tu, Musa, două lire turcești pe săptămână; iar tu, Adriene, o liră și jumătate. Merge?

Musa, beat de bucurie și uitând de îndată discreția recomandată, își desfăcu brațele și tună:

— Vom fi sclavii tăi!

Klein făcu o mutră speriată, privi în jur și-și spuse că probabil cu Musa trebuie vorbit despre afaceri numai în pustiu. Nu mai spuse nimic și ne lăsă să povestim verzi și uscate din România. La prânz, aceeași masă copioasă ne împiedică să ne mișcăm, până la apusul soarelui, când părăsirăm frumosul golfuleț al gazdei noastre, ca să ne așezăm din nou la masă. Apoi minunatul amfitrion ne duse în oraș, ca să ne arate Beirutul de noapte al pașalelor. Ne înapoiarăm foarte târziu, beți de-a binelea, cu zgomotul asurzitor al timpanelor hăuindu-ne în urechi. Pe dinaintea ochilor ne defilau chipurile dansatoarelor arabe, cu buricul gol.

A doua zi, la orele șase, plecarea la Ghazir. Plecare punctuală, ca la armată, deși aveam nevoie de dormit. Parcă am nisip în ochi. Mă simt moale. Dimineața este însă fermecătoare. În curte, două trăsuri mari, trase de catâri chipeși. Nu se încarcă decât puține bagaje. Toată lumea pleacă, afară de-o servitoare care rămâne să păzească casa. Când convoiul se pune în mișcare, ne asemuim cu niște refugiați, nu prea grăbiți.

Sunt nevoit să recunosc că Solomon e un tip care are pumn; un pumn ce nu se arată, dar al cărui efect se simte. Nu țipă niciodată și totul merge ca pe roate. De la sosirea trăsurilor, când coboram din pat și până la plecarea convoiului, nu s-au scurs mai mult de douăzeci de minute. Nici pomeneală de zarvă sau porunci. Ne-am spălat pe față, îmbrăcați, ne-am luat cafeaua, tacticos, în timp ce două servitoare pregăteau două boccele, cu boarfe din casă. Dacă un copil întârzia, legându-și șireturile de la sandale; dacă o femeie se învârtea uneori locului, neștiind pe ce să pună mâna, ei întâlneau repede privirea vigilentă a lui Klein, suficientă ca să-i scoată din încurcătură.

Într-adevăr, omul ăsta n-a făcut degeaba umbra pământului. Și dacă experiența vieții l-a costat scump, a știut să tragă și foloasele. Îl prețuiesc.

Mi se pare chiar omenos. Pe drum, la o coastă greu de urcat, coboară din trăsură și merge pe jos. Facem și noi la fel. Ocazie nimerită ca să mă izolez de caravană și să gust în tihnă spectacolul ce se oferă pentru prima oară, ochilor mei. Niciodată nu m-am urcat pe munte. Puține regiuni sunt împădurite. Iar nesfârșitele câmpii pietroase nu sunt mai puțin impresionante, mai ales în partea numită, cred, Nahr-el-Kelb, unde ținutul este semănat cu stânci ce seamănă din depărtare cu niște arătări apocaliptice. Jos, Mediterana înflorată de spuma valurilor, se depărtează pe nesimțite, cu coasta ei dantelată, care oferă cerului albastru numeroase golfulețe de safir și smarald. Ca să le pot contempla cât mai bine și, în același timp, să urmez convoiul, merg uneori de-a-ndaratelea, ceea ce-l face pe Klein să mă privească, de parcă aș fi într-o ureche.

— Atât de mult iubești țara asta? mă întrebă el și în privirea-i cenușie lucește ceva care mă neliniștește.

— Da… Eu vin din stepele Bărăganului și ceea ce văd aici mă subjugă. Tare aș vrea să am o colibă, colo, în golfulețul singuratic și înverzit. Să trăiesc acolo ca un sălbatic.

— De ce „ca un sălbatic”? Ai putea să trăiești acolo ca un om civilizat. Pentru asta, nu-i nevoie decât să ai răbdare și să vrei să muncești.

— Asta e! Nu-mi place prea mult să muncesc! Cred că doar animalele, devenite sclave din cauza omului, își petrec toată viața muncind; sunt sigur că dacă ele ar avea o conștiință, s-ar sinucide.

Solomon arde de dorința să mă contrazică. Dar e prudent și-și rumegă replica. Știe că nici el nu și-a făcut din muncă un scop al vieții. Și presupune că eu îi știu povestea. Așa că bate în retragere:

— Desigur, omul nu-i un animal. Totuși, dacă dorești să-ți ai cabana, acolo, lângă a mea, n-ai decât să perseverezi într-o muncă interesantă, pe care o vei avea în curând. Nimeni nu-ți dă de pomană. Ți-am spus că te voi ajuta. Pe mine nu m-a ajutat nimeni. A trebuit să mă descurc singur.

— Nu cred, domnule Solomon, că ați făcut avere numai prin munca celor două brațe ale dumitale.

— Ce știi dumneata? Și chiar de-ai ști cum am colindat lumea, ei bine! asta ți-ar dovedi că nu sunt un prost. Dacă și dumneata ai putea face la fel, nu ți-ar prinde rău. Eu prefer inteligența care te îmbogățește, muncii cinstite care te înfometează.

Nu vreau să-i spun ce gândesc despre „inteligența” de care a dat dovadă, negustorind trupurile soră-sei, nepoate-sei și al propriei neveste. Îmi ghicește însă gândurile și m-atacă fățiș, după ce s-a asigurat că Musa, care era puțin în urma noastră, ascultă convorbirea noastră:

— Îmi spui că este imoral, ceea ce am făcut ca să câștig banul, spre a nu rămâne toată viața golanul pe care maică-sa l-a adus pe lume, hrănindu-l cu pâine neagră până la vârsta de douăzeci de ani. Da! i-am arătat surorii mele mai mari, apoi fiicei sale și la urmă nevestei mele – care se culcau prostește pentru trei metri de stofă – cum să se prostitueze cinstit, pentru pumni de aur. Tustrele sunt azi bogate și eu, pe lângă ele…

Mă oprii și vrui să-l privesc în adâncul ochilor, dar Solomon se feri:

— Ce te-a apucat? întrebă el, rece, cu privirea pierdută, aproape nevinovată.

— Nu înțeleg! spusei.

— Ce nu înțelegi?

— Felul dumitale de-a concepe cinstea și necinstea.

— E foarte simplu: nu există necinste mai odioasă decât aceea de-a voi să pari cinstit, când în realitate nu ești și nici nu poți să fii. Or, toată lumea se crede cinstită și nimeni nu este așa ceva, începând cu nevasta și copilul dumitale, cu tatăl și prietenul dumitale. Căci fiecare caută să te păcălească, într-un fel sau altul. Nici nu se poate altfel, dacă vrei să trăiești. Trebuie să trișezi! Și-atunci, spun: nu se află decât o singură cinste adevărată, aceea de-a practica necinstea pe față. Eu cred că lumea va deveni mai bună, numai în ziua când va recunoaște că-i bolnavă de cinste falsă. În acea zi, poate, se va avea în sfârșit milă de cei pe care o necinste prea meschină îi lasă muritori de foame. Și li se va arăta „ce trebuie să facă”, mai ales când nu ești atât de prost. În orice caz, se va sfârși odată cu predicarea unei virtuți, a cărei practică te lasă să mori de foame sau nu te poate duce decât la crimă sau sinucidere. Omenirea va fi mult mai câștigată, nu crezi?

Desigur, eram de aceeași părere, dar preferam să nu-i dau niciun răspuns, ca să nu fiu obligat a trage o concluzie. Și apoi, Musa îmi făcea semne disperate, ca să sfârșesc discuția. Și când, mai apoi, mă ajunse din urmă, îmi suflă la ureche, discret:

— Nu te-ncrede în limba lui! E bun de gură! Așa incult cum o fi, Solomon e în stare să te bage în buzunar, în cariera lui nu a exploatat numai femei tinere, ci și băieți tineri.

— Cum asta?

— Hm! Foarte simplu. Îi făcea să se însoare cu fete frumoase și le plătea un lung voiaj de nuntă în America de Sud, în timpul căruia sărmanul însurățel devenea, fără să știe și fără să profite, peștele femeii sale. Pe alții îi învăța meseria de codoș, furnizându-le prăzi ascultătoare, toate muștruluite de el, care supraveghea îndeaproape „rețeta încasărilor”, rezervându-și partea leului.

Dumnezeule, cât de încâlcită este viața! Deși am avut o adolescență frământată, nu m-am băgat niciodată în afaceri de exploatare sexuală, ca acelea din care gazda noastră își crease o specialitate și pe care Musa o numește „solomoneli”.

— E un vrăjitor, blestematul! adaugă prietenul meu. Jonglează cu ciudățeniile firii omenești, pe care o mlădiază și îngenunche, măgulindu-i slăbiciunile. Firește, din cauza acestei viclenii, a primit o dată o măciucă, de era cât pe-aci să-l coste viața. Dar „solomonelile” lui admit „riscurile meseriei” și nu s-a speriat. Ai să vezi: o să-i fie ușor ca să pozeze în ochii tăi, drept un erou. Dealtminteri, nu cultivă decât relațiile de la care speră să tragă foloase. Și, se prea poate, să-ți fi pus gând rău!

Pe dracu’! Dacă Musa nu exagerează, s-au dus de râpă proiectele mele de viață ca-n povești, într-unul din golfulețele Mediteranei libaneze, unde aș fi vrut să-mi construiesc o cabană, cu ajutorul lui Klein. Dar poate că prietenul meu se înșală. Solomon e prea șmecher, ca să nu observe că sunt nepotrivit pentru ucenicia de pește. Și apoi, s-o fi pricepând să-și aleagă mai bine oamenii, de când cu greșeala care era să-l coste viața. Și-apoi, Solomon e acum antreprenor de zugrăveli, proprietar și om cu vază. Oare toate acestea nu probează că a isprăvit-o cu viața aventuroasă de odinioară?

Fie ce-o fi! Un codru de pâine pe zi mi-ajunge, ca să fiu fericit ca o albină, uitând capcanele pe care soarta mi le seamănă cu plăcere în vagabondajele mele. Numai să nu mă lase să crap de foame, tot muncind pe spetite. Îl voi ierta pe Solomon că se gândește, câteodată, că ar putea face din mine un pește cu leafă sau vreunul dintre acei tineri însurăței cărora le „plătea” un voiaj de nuntă în America de Sud. În fiecare dimineață, cu fața spre răsăritul soarelui, îmi voi spune: „Gândește-te că te descurci în Liban, lucrând ici-colo, în plină libertate, contemplând Mediterana, de la fereastră, în loc să trudești în vreo fabrică mohorâtă și să te plictisești de moarte. Suferă, deci, pentru libertatea ta luminoasă! În felul acesta, o vei prețui și mai bine.”

Așa gândeam. Și sunt sigur că viitorul îmi va da dreptate, în ciuda proverbului care spune: „Cine schimbă stăpânii, slugă îmbătrânește”. Ce „stăpâni”? N-am nevoie de niciun fel! Dimpotrivă, eu trebuie să fiu golaș și lucios ca un bolovan, fiindcă oaia, îndată ce „prinde” puțină lână, e totdeauna gata pentru foarfecele unui oarecare tunsător. Nici n-ar putea să fie altfel: orice comoară naște invidii și crește pofte. Omul nu trebuie să stăpânească nimic; numai atunci va avea totul.

Ghazir e un sat de mici rentieri arabi, binevoitori și cu obiceiuri simple. Creștinismul domină, iar catolicismul domnește cu îngăduință. Niciodată nu mi-aș fi închipuit atâta politețe, civilizație adevărată, la niște oameni pierduți în văgăunile unor munți, unde viața este aproape primitivă. Tinerii libanezi, încă din adolescență, se duc să facă avere, în nu știu care Americă. Se înapoiază, totdeauna, bogați sau aproape și încă tineri. Atunci își construiesc case, dacă astfel pot fi numite mormanele de pietre nezidite între ele și al căror acoperiș este în formă de terasă, din pietriș bătătorit. După fiecare ploaie, toată lumea se urcă pe terasă pentru a drena cu tăvălugul.

Totuși, se află câteva construcții destul de frumoase. Sunt cele pe care le vizităm de-o săptămână, la Ghazir și în împrejurimi. Amfitrionii ne întâmpină îmbrăcați în splendide haine de mătase și cu purtări atât de curtenitoare, încât eu și Musa suntem foarte încurcați din pricina bietelor zdrențe de pe noi. Se prefac că nu le observă, copleșindu-ne în schimb cu atenții măgulitoare. Solomon înscenează o poveste înșelătoare, cu niște nenorociri ce ni s-ar fi întâmplat în Egipt, unde am fi executat lucrări artistice, care ne-ar fi ruinat. Și adaugă, cu obrăznicie:

— Dar se vor reface repede, căci, așa cum îi vedeți, sunt doi ași în decorația murală. O să vă convingeți, când îi veți vedea la lucru.

Klein vorbește curent araba din Siria și aproape tot așa de bine și spaniola, în care Musa face furori. Bătrânul îi trage cu pălăvreala lui, care amuză pe gazde. Solomon tremură, aproape galben, de teamă ca nu cumva Musa să trăncănească vreo „gugumănie”. Atunci intervine cu naturalețe și schimbă convorbirea, vorbind în arăbește.

Desigur, Musa este un entuziast, teribil de vorbăreț și ale cărui accese de sinceritate pot fi neplăcute. Dar Klein este un răutăcios, cu sânge rece, care nu se gândește decât la interesele sale. Astfel, noi habar n-aveam că ținta tuturor acestor întâlniri prietenești era numai ca să deschidă eventuale perspective de lucru. Și că în ochii lui Solomon pălăvrăgelile noastre n-aveau niciun sens dacă nu tindeau, în concluzie, la o „tranzacție”. Se pare că trebuia să înțelegem că rostul nostru acolo nu era „de-a hotărî pe proprietar”. Patronul nostru era cel care trebuia să „dirijeze tratativele”, iar noi doar să i le „ușurăm”. Trebuia, deci, ca noi să pășim în acele case arabe prietenoase, cu aere de conspiratori, chiar dacă nu eram.

Doamne, cât de feluriți sunt oamenii, mai ales ca mentalitate! Eu și Musa eram departe de orice gândire meschină și absolut incapabili de a răspunde printr-un comportament nelalocul lui, călduroasei primiri pe care ne-o făceau acei burghezi cumsecade din Ghazir!

Bieți golani, dehăinați de foame și cu înfățișare jalnică, eram salvați nu de minciunile lui Klein; nu de morga lui distantă. Eram primiți în casă și ne ospătau, ne dădeau să bem și să fumăm, simțind o plăcere vie ca să ne asculte vorbele și să ne mărturisească prețuirea și respectul lor.

Nu! Noi îi iubeam cinstit pe acești libanezi, fiindcă-i credeam buni și ne-o dovedeau cu prisosință. Ne arătam, cu sinceritate, așa cum suntem. La întrebările lor inteligente asupra trecutului și a vieții noastre, le dam răspunsuri prompte, ca niște jeturi de lumină, spre deosebire de Klein care și le prepara pe ale sale, înfășurându-le în nori de mister.

Ieri, la un bogătaș, Musa a călcat iarăși în străchini. Se vorbea, ca de obicei, despre pictură și decorări, care-i înnebunesc pe locuitorii înstăriți din Ghazir. Ni se turnă rachiu, puțin mai mult ca de obicei și care se bea îndoit cu apă. Musa voi să-i arate lui Klein că și el este în stare, la fel cu el, să „decidă” un client. Și cum gazda obiecta scumpetea furniturilor, bătrânul strigă:

— Furniturile pentru decorarea apartamentului dumitale? Dar sunt o nimica toată!

— De exemplu cât?

— Ei bine, circa cinci lire turcești!

— Bate laba! S-a făcut, spuse proprietarul.

Totul se petrecu atât de repede, încât Solomon, care tocmai în clipa aceea dădea un păhărel pe gât, n-avu timp să-l golească și apoi să intervină. Nu putu decât să strângă încurcat mâna pe care i-o întindea clientul, în semn că afacerea se încheiase. Dar cum ieșirăm în stradă, Klein își vărsă toată furia asupra lui:

— Bou bătrân! Încă n-ai înțeles până acum, că le încărcăm prețul furniturilor mai mult decât trebuie și că de acolo îmi aranjam socotelile!

— Aș! făcu Musa, vesel. Cu tine, omul nu știe niciodată cum să vorbească, nici ce-ți convine sau nu. Observ că piciorul tău e totdeauna în calea mea, că te calc pe bătătură, când nici nu mă aștept.

Deodată, prietenului meu îi sări țandăra:

— Și-apoi, na! Dacă ultima lucrare nu-ți convine, o execut eu împreună cu Adrian! Atunci, ce? E un câștig de douăzeci de lire turcești, în cincisprezece zile lucrate în doi. Nu-ți ajunge? Mie și lui Adrian ne este destul!

— Deci, cine are urechi de auzit, s-audă! conchise Solomon, cu vocea sugrumată. Pe viitor, trebuie să țin cont de concurența voastră! A voastră!

Se opri, încrucișă brațele pe piept și scrută orizontul, palid ca un mort.

Mă înfricoșai, aducându-mi aminte că n-aveam hârtiile de ședere în Turcia, în regulă. Intervin:

— Dar, nu, domnule Klein, Musa glumește! Cum ați putea oare să credeți în concurența noastră, când suntem lipsiți de cea mai mică unealtă și fără un ban? Cine o să vrea, în condițiile astea, să ne dea o lucrare, sau o arvună? Și apoi, știi destul de bine că depindem de dumneata.

Klein îmi puse o mână pe umăr.

— Faci bine că iei apărarea vinovatului! rânji el. Aduceți-vă aminte, în fiecare zi, că sunteți la cheremul meu.

Această obrăznicie îl scoase din sărite pe bătrân:

— Ce? strigă el, suntem la cheremul tău? Nu cumva ți-oi fi închipuind că eu nu-ți cunosc „slăbiciunea” situației tale, aici, în Liban?

— Care „slăbiciune”? Aceea c-am fost pește?

— Mai rău: aceea că ești ovrei și ai ascuns-o, ca pe un beteșug. Ai spus libanezilor că ești creștin ortodox, dar dacă ei ar ști că i-ai mințit, te-ar alunga cu lovituri de picior în spate. Nu-i așa, scumpul meu Solomon?

— Ba da! mărturisi celălalt. Da’ parcă tu nu ești ovrei?

— O știe toată lumea! Eu n-am ascuns-o, iată deosebirea! Și ei mai știu încă ceva, sau, mai bine zis, își dau seama…

— Ce anume?

— Că eu, ovreiul, sunt mult mai cinstit decât tine, bunul… creștin ortodox!

Această zi fu o mare înfrângere pentru Klein. Dar, din felul său tăcut și eroic în care o primea, înțelesei că omul acesta era un puternic. Sfătuii pe Musa să se cârâie cât mai puțin cu el.

N-am pățit nimic.

Iată că a trecut o lună, de când muncim la Ghazir și nu e săptămână ca să nu se răfuiască între ei, câteodată chiar în fața clienților. Se ciorovăiesc despre tot și toate, dar niciunul nu merge până la a trăda ceea ce știe despre celălalt.

Mă silesc să nu mă amestec. Adesea, când suntem singuri, se răfuiesc în idiș. Atunci, Musa lasă baltă lucrul, se proțopește în fața lui Solomon și îi dă drumul gurii, „făcându-i morală”, gesticulând ca un turbat. Celălalt rabdă, fără să crâcnească.

În fiecare duminică ne ducem în vizită. Cred că-i o modă, care, în mare măsură, ne aduce foloase, deoarece culegem noi clienți. Uneori nimerim la mari depărtări, la Dlepta, Aramon și Malmetein, călare pe măgăruși. Ore întregi coborâm sau urcăm; văi minunate apar și dispar, sălbatice, pustii, arătându-ne, din când în când, departe, în bătaia soarelui, câte-un „ochi” scânteietor din Mediterana mea iubită. În acele clipe, mă simt singur, fericit și trist. Tovarășii mei de drum o iau înainte, pălăvrăgind într-una. Îi urmez la o depărtare de-o sută de pași, uitându-le prezența. Nici ei n-au habar de existența mea. Se gândesc numai la afaceri viitoare, aducătoare de duzini de sute de lire turcești. Sunt parcă pe altă lume. Îmbrățișez grumazul măgărușului și-i mângâi ochii visători. Mergeam, cea mai mare parte din timp, unul aproape de celălalt, pierduți amândoi în acești munți aproape despăduriți, cu împrejurimi pitorești, bogate în lumină și colorit oriental. Smochini, rodii, apar după câte o cotitură, la poalele unei stânci, singuratici și triști ca și mine. Câte-o pasăre măiastră săgetează adâncul prăpastiei și singurătatea, iar zborul ei îmi pare neliniștit, căutând parcă un ajutor într-o primejdie. Numai cedrul, pe care nu-l întâlnești decât la mari distanțe, își resfiră bărbătește frunzișul bogat și ocrotitor, sub un cer de foc. El n-are aerul că se teme de înălțimi, mai degrabă le disprețuiește, cu toată singurătatea lui care într-o zi îl va doborî.

Nu se află pe aici pășuni sau holde frumoase, ci straturi cu anumite legume. Ne încrucișăm pe drum cu multe femei, unele dintre ele fiind de o frumusețe asemănătoare acestui ținut sălbatic. Toate duc pe cap o greutate, un urcior, un căpătâi de lemn sau o farfurie. Ca în Egipt. Mâinile, goale, și le bălăbănesc pe lângă trup. Iar șoldurile lor pietroase, voluptuoase, se mlădiază ritmic, când într-o parte, când într-alta. Cred că pe aici femeile sunt cele care muncesc cel mai mult. Pe bărbați îi văd la cafenea, fumând, jucând sau pălăvrăgind.

În casele creștine, femeile veneau și se amestecau uneori în convorbirile sau discuțiile noastre. Timide, dar curioase, auziseră vorbindu-se de „arta” noastră și țineau să ne cunoască. Este adevărat că Musa reușește în munca sa lucrări frumoase, iar eu îl secondez pe cât pot. De curând, am sfârșit de zugrăvit un salon mare, în stil rococo, și care a adunat lumea ca la bâlci. Erau extaziați. Și când te gândești, că ceea ce mâzgăleam noi nu era artă, ci simplă meserie.

Totuși, trecem drept artiști ratați, mai ales când ne văd înotând în hainele vechi, cumpărate de la Klein, și care sunt prea largi pentru mine și cam lungi pentru Musa, ceea ce provoacă zâmbetul și simpatia acestei lumi libaneze, inteligentă, cultivată prin voiaje, care vede în noi două biete zdrențe omenești, nevinovate și pline de haz. Cred, chiar, că ei ne iubesc puțin, fiindcă îi văd interesându-se mereu de soarta noastră. Ar voi să ne vadă astâmpărați de pe drumuri, să ne „întemeiem un cămin”.

— Meskini! Săracii! șoptesc ei, compătimindu-ne.

Iar femeile ne privesc, galeș, cu ochii lor mari și negri, în timp ce capul familiei ne toarnă rachiu, îndoit cu apă.

— Da! fără îndoială, accentuează Solomon. Chiar mă și străduiesc să le înlesnesc o viață mai bună. Vor fi tovarășii mei de afaceri. Musa o să-și aducă familia din România. Cât despre Adrian, ei bine! de ce nu i-am căuta o frumoasă logodnică libaneză?

Rostește cuvintele acestea, tocmai în momentul când o fetișcană din casă îl atinge în treacăt. O cuprinde pe după mijloc – oh! foarte părintește, adresându-i-se:

— Nu-i așa, micuțo?

Dar „micuța” o zbughește și maică-sa răspunde în locul ei:

— Pe legea mea, da! De ce nu?

Mă gândesc: „Asta e! Să știi că-mi pregătește vreun voiaj de nuntă în America de Sud!”

Zilele ni se scurg astfel, pline de speranță și fără prea multe griji, cam până în august, când Klein ne pocni în cap cu realitatea aspră a vieții. Dar trebuie să povestesc cum s-a întâmplat.

Munceam la Ghazir, de vreo zece săptămâni. Două șantiere terminate, iar al treilea început. Salahoream treisprezece-paisprezece ore pe zi. Seara, după masă, picam morți de oboseală, Klein ne găzduia, ne hrănea, ne spăla rufăria și ne da ceva bani de buzunar, când îi ceream, patru sau cinci lire lui Musa, care le-a trimis la ai săi, la București; o liră mie, pe care am cheltuit-o în tot acest răstimp. Ne-a pus la socoteală și hainele vechi, o liră fiecare. Cu mâncarea am dus-o foarte bine, ni s-a dat chiar vin și rachiu.

Dar cine ar fi crezut că asta era aproape tot ce ni se cuvenea, după o muncă așa de grea? E ceea ce am aflat abia acum, căci Klein a găsit o mie de pretexte ca să întârzie la nesfârșit facerea socotelilor cu noi.

— Lăsați! zicea. Ce vă lipsește? Socotelile mele sunt mai încurcate; nici nu știu cum stau. Și apoi, trebuie să văd dacă mi se plătește exact cum ne-am înțeles. Libanezii sunt oameni cumsecade, dar când e vorba să plătească ceva, devin zgârciți. La sfârșitul unei lucrări îți fac reduceri destul de importante, cu de la ei putere. Așa-i obiceiul aici.

Ce știam noi? Și apoi, puțin ne păsa. Nu se arătase, oare, Solomon preocupat să ne facă rost de-un cămin? Nu era el casierul nostru? Doar, Dumnezeule! tot Libanul o știa. Asociații lui sau zilieri, Klein nu putea ignora truda noastră grea. Așa gândeam și ne-am culcat pe-o ureche.

Eram cu mintea aiurea. Musa nu se gândea decât „la marea mutare de la București”, iar capul meu se sucise rău de tot de când cu eventuala „logodnică frumoasă, libaneză”.

Doamne, cât e de frumoasă iluzia! Singura alinare a săracului! Atâta timp cât ea ne-a legănat în acest Liban, ne surâdea parcă și cerul, iar munca zilnică aproape n-o simțeam. Acum, fiindcă am vrut cu orice preț să cunoaștem „situația”, realitatea ne pare un iad. N-ar fi trebuit să cerem niciodată lui Klein să ne facă socotelile.

Poate că am fi continuat încă multă vreme să plutim în vis, dacă o întâmplare neașteptată n-ar fi silit pe Musa să-și ceară „toți banii”. Scriind la Cairo că a devenit mare antreprenor la Ghazir, Sara și Titel l-au crezut pe cuvânt și ne-am pomenit cu ei peste noi, acum trei zile, ca doi porumbei căzuți din cer. Doi porumbei, desigur, jumuliți! Ei sunt slabi, flămânzi, jerpeliți. Bietul bătrân a urlat de bucurie, cât l-au ținut băierile inimii.

Dar asta nu era totul. Musa tocmai se potolise și găsise o cameră pentru păsările nenorocirii sale, când Solomon îi dădu lovitura de grație. La cererea stăruitoare a lui Musa, ne arătă socotelile: după ce scăzu cheltuiala cu dormitul și mâncarea, plus ceea ce am mai primit ca bani de buzunar, îi dădu lui Musa trei lire, iar mie una singură.

— E tot ce v-a rămas până astăzi! spuse el cu răceală.

— Care „tot”? Care „astăzi”? răcni bătrânul, roșu de mânie.

Urmă o devastare de mai mare dragul. Tot ce putea fi sfărâmat în odaie, se prefăcu în praf și pulbere. Prietenul meu nu-și cruță nici frumoasa-i narghilea; o sparse în capul lui Klein. Și pentru că încercasem să-i apuc brațul, spre a înlătura o nenorocire, mă răsplăti cu o palmă zdravănă.

Musa a părăsit casa lui Klein, zbierându-i din prag:

— Pește! Codoșule! Ovrei puturos!

Solomon își păstră, admirabil, sângele rece. Urmându-ne până în curte, îi întoarse vorba, cinic:

— Da, Musa, sunt toate astea!… Dar dacă aș fi fost eu „peștele” frumoasei tale Sara și nu „crapul” ăsta bleg care-i Titel, voi ați fi fost cu toții bogați.

Bătrânul se întoarse și-l scuipă în față. Celălalt adăugă:

— Și acum, fiți atenți: puteți veni oricând să vă reluați munca. Vă primesc.

Musa, fără să se mai întoarcă, se bătu cu mâinile pe șezut și-i dădu cu tifla. Din fericire, pentru noi, nimeni n-a fost martor la această mascară.

Da! Din fericire… Fiindcă nu eram întru totul încredințați că Solomon ar fi avut toate păcatele, iar noi toate dreptățile din lume. Da! eram jefuiți, exploatați, dar la asta ar fi trebuit să ne așteptăm, în ciuda tuturor promisiunilor mărețe ale lui Klein. El n-ar fi putut să-și ducă acea viață de pașe, dacă n-ar fi avut obiceiul ca, la o împărțeală, să-și rezerve partea leului.

Și apoi, să fim drepți: mese pentru muncitori erau toate acele ghiftuieli cu care ne răsfăța patronul nostru? Toate acele fripturi zilnice, acele prăjituri, acele vinuri, acel rachiu și acele narghilele? Nu! Un muncitor din vremea noastră, chiar câștigând berechet, nu poate trăi așa de bine, decât cheltuindu-și toți banii. Ceea ce era, de altfel, și concluzia lui Klein.

Acum suntem descumpăniți. În sat se știe că ne-am certat. Nu se știe că ne-am pocnit cu narghilele în cap, că ne-am scuipat în obraz și ne-am bătut dindărătul. Se crede c-a fost o ceartă trecătoare între… „asociați”. E un noroc. Fiindcă n-a spus nimeni că n-o să ne înapoiem la Klein, mai ales Musa care are de hrănit trei guri și de plătit două chirii.

— E adevărat c-am vrut să-mi am familia lângă mine! se tângui Musa. Dar nu pe asta!

În ce mă privește, n-ar fi fost de mirare să părăsesc Ghazir-ul. Farmecul s-a destrămat. Nu-mi mai place. Cârpăcit, visul nu mai este același. Deci, trebuie să plec. Dar unde oare în această Turcie despotică? Și fără un ban. Și, de astă dată, singur, înfiorător de singur! Nici Mihail, nici Musa! Ah, mamă, cred că se apropie clipa când voi avea mare nevoie să-ți simt buna ta mână fierbinte, pe inima mea înghețată.

Totuși, mă simțeam așa de bine, așa de mulțumit de soarta mea. Un blestemat de câine visător, ca mine, ce poate cere vieții, mai mult decât un coteț bun, o hrană îndestulătoare și dreptul de a nu se simți în lanț? Aveam mult mai mult: un patron care știa să-mi hrănească visele, ca nimeni altul. Cu fiecare zi care trecea, el mi-apropia imaginea acelei frumoase adolescente libaneze, care poate nici nu dorea o haimana de teapa mea, dar pe care Klein se făcea forte să mi-o arunce în brațe. Cât privește viața mea de mâine, n-aveam decât s-aleg: o cabană, de îndată pe malul Mediteranei, un vagabondaj fantastic, în tovărășia lui Klein, în munții Anzi din Chile sau chiar, pe amândouă, dacă inima îmi poftea. Solomon Klein nu cunoștea imposibilul. Ca să mi-o dovedească, într-o zi s-a amuzat, răsfoind un album uriaș, unde mii de fotografii mari îl înfățișau în mii de poziții, în o sută de puncte ale globului: în Brazilia, în Argentina, în Egipt, în Japonia, în Indii, în China – peste tot fiind înconjurat ca un mare senior.

Cred că adevărul este acesta: lui Klein îi place, mai mult ca orice altceva, să facă pe patriarhul, să-și aibe micul anturaj, oameni care să-l lingușească. Desigur, punea pe alții să muncească, dar dacă se întâmpla să fie lipsă de lucru, nu arunca pe nimeni în stradă:

— Altădată aveam cinci lucrători, pe care îi consideram ca făcând parte din familie. Ani în șir am trăit în cea mai desăvârșită înțelegere. Când au venit la mine, erau aproape adolescenți. M-au părăsit, capi de familie. Eu le-am găsit nevestele. Pe trei dintre ei, chiar poți să-i vezi. Sunt antreprenori zugravi, la Beirut, grație ajutorului meu. Dacă o să le vorbești, n-or să înceteze cu laudele la adresa mea. Cu toate acestea, nu le-am dat un salariu fix: pensiune completă, bani de buzunar și, la sfârșitul anului, o mică parte din beneficiu. O lună din trei n-avea de lucru. Ei bine, du-te și întreabă-i: când erau mai fericiți, astăzi, sau când munceau sub ordinele mele?

Klein rânji:

— Ah!… Musa își închipuie că-i așa de ușor să găsești de lucru, să te hrănești omenește, să plătești chirie, să te îmbraci și să nu-ți lipsească bani de buzunar? Încă n-a observat, la vârsta lui, că jumătate din cei născuți săraci, ca noi, tustrei, nu reușesc să mănânce pe cât le este pofta? Nu vede el că, în afară de câțiva cocoloșiți de soartă, întreaga viață omenească este redusă la o luptă crâncenă pentru un pârlit de mai-bine material? Nicidecum pentru un pic de libertate! Ești convins? Nu prea!

Oh! O știam din experiență! Și faptul că cele mai sumbre gânduri ale mele erau confirmate de un om diferit moralmente de mine, acest fapt îmi îngheță inima, mai mult ca de obicei. Simții, deodată, că mă apropia ceva de acest pește faimos, care, în mod sigur, a trăit din munca altora, practica imoralitatea fățișă, dar pe care îl vedeam în stare să sufere pentru libertatea sa și, mai ales, să continue a vrea binele celui care-l scuipase în față. Acest sentiment, ei bine, îl socotesc drept o putere sufletească, chiar de s-ar afla într-o baltă de mârșăvie. Și știu să iert mult, celui care cu o lovitură de picior respinge una din cele mai dăunătoare dintre infirmitățile noastre morale. Căci încep să mă conving, mereu mai mult, că cel mai mare rău, care împiedică omenirea să fie fericită, este orgoliul ei nemăsurat, neputința noastră de-a înțelege zădărnicia unei insulte, de a trece peste ea mai departe.

Vrui să știu mai mult în direcția asta și, la capătul primei săptămâni de la cearta noastră, mă dusei să-l găsesc pe Klein, pe șantier. Era într-un hal de plâns. Ajutat de un ucenic, se dădea de ceasul morții ca să termine, fără noi, lucrarea grea începută sub conducerea lui Musa; dar nu reușea deloc. Nepriceperea sa în ale frescei și în proporția tonurilor la falsele-ciubuce, stricase tavanul, într-un hal aproape ireparabil. Nenorocitul își dădea seama, dar nu-și trăda amărăciunea. Mi se făcu milă de el:

— Vrei să te ajut, ca să termini această cameră? îi spusei fără a sta pe gânduri.

Solomon, cu fața și pieptul totuna de culori, mă privi cu ochii lui lipsiți de expresie, care semănau cu ai unei pisici speriate:

— M-ai obliga nespus, dar… nu te temi de fulgerele lui Musa?

— E posibil să mă acuze de trădare. Nu sunt însă sigur, pentru că n-avem decât foarte puțini bani. A trebuit să plătim chiria pentru două camere și să trăim, tuspatru, o săptămână întreagă, fără să câștigăm un ban.

— Bine. Vino mâine dimineață la lucru. Îți voi dubla leafa pentru săptămâna de lucru. Așa că o să-i poți da lui Musa o liră, două, ca să nu crape de foame.

Klein avea deci milă de soarta bătrânului. Spre marea mea mirare, Musa îl răsplăti cu înjurături, ceea ce mă mâhni, mai ales că, vrând să-i ofer lira pe care Solomon avusese bunătatea să mi-o dea, el mi-o aruncă în față:

— N-am nevoie nici de pomana lui, nici de a ta. Semănați ca două picături de apă. El, un mizerabil; tu, o Iudă. Pleacă! Du-te să stai la el! Lasă-mă singur!

Bietul meu prieten împingea nedreptatea, până la a mă izgoni din culcușul meu. Plecai, ca să nu-l îndârjesc. Ieșind, trecui prin camera Sarei și-i lăsai piesa de aur, care fu primită fără mofturi de cei doi amanți, a căror mizerie întrecea marginile. Regretau amarnic că veniseră la Ghazir și-i reproșau lui Musa că-i înșelase.

— De ce ne-a scris, că a devenit mare antreprenor în Liban? se oțăra Titel.

Despre bar nu mai era vorba. Și chiar orice speranță de salvare le părea absurdă, în mijlocul acestei pustietăți muntoase. Așa că iluzia fiind eternul lor stimulent, în discuție, dispariția ei îi arunca într-o tăcere care-i făceau stupizi. Sara, însă, era mereu adorabilă, mereu însetată de aventură și gata să se înflăcăreze de ideile cele mai copilărești. O găsii, totuși, mai puțin îndrăgostită de Titel. S-ar fi putut spune că, de când se afla la Ghazir, prezența lui o apăsa, ba chiar o speria cu noile lui apucături de-a șterpeli tot ce-i cădea în mână, prin băcăniile satului. O dată ne-am dus împreună pentru niște cumpărături și m-a făcut, fără să vreau, complicele lui. După ce-și garnisise enormele-i buzunare, a strecurat și într-ale mele două cutii cu sardele. Mi-a fost imposibil să le scot și să le pun la loc; dar, îndată ce ieșii afară, o luai la goană, azvârlind cât-colo blestematele sardele, pe care Titel le culese cu promptitudine.

Sara era furioasă de apucăturile lui Titel, dar el nu se sinchisea, ajungând, până la urmă, să „opereze” din vanitate:

— Ah, trebuie să mă vezi! îmi povesti într-o zi. Îi spun negustorului: „Vreți să-mi dați să văd sticla aia de sus, din raft?” Ei bine, ca să-mi pot umple buzunarele cu crenvurști și sardele, lumânări, chibrituri și țigări, n-am nevoie decât de sfertul de ceas, cât își pune negustorul scara, se urcă, ia sticla și coboară, bineînțeles mereu cu spatele la mine. Te asigur că aș putea să-i fur, astfel, toată prăvălia, cheltuind de fiecare dată doar zece metelici.

Mititica îi strigă, roșie de mânie:

— Da, te grozăvești, ca și cum ai avea pentru ce să fii mândru, jefuind un biet țăran, care este, ca și tine, un mare puturos. Dar, lăsând la o parte morala, gândește-te la situația tatii când, într-o zi, cineva care ar intra pe neașteptate în prăvălie, te-ar surprinde cu mâța în sac. Deci, te rog să încetezi, sau te spun tatii!

Titel știa atunci să facă pe întristatul, rol jucat de minune și care-i aducea un val de sărutări:

— Haide, micuțul meu lup, nu te bosumfla! Eu îți spun ceea ce este: de ce să păcătuiești furând, când tu păcătuiești și așa, într-un fel care te face destul de vinovat față de legile acestei țări absolutiste! Nu-i așa, micuțul meu?

Într-adevăr, „micuțul” păcătuia destul, într-un „fel” asemănător celui al lui Klein, cu deosebirea că el trecea drept maestru, fără concurență în acest mare Liban, al cărui Valiu, satrap absolut în regiune, îi prețuia pe față acea calitate, înfruptându-se uneori din „foloasele” ei. Bunilor libanezi le plăcea, din temperament, să ignore afacerile care nu-i priveau și care nu-i păgubeau. Dar nimic nu-i împiedica să știe că guvernatorul și Klein făceau adesea, împreună, partide de călărie. Se știa acest lucru în toate satele. Dar nimeni nu sufla o vorbă. De ce să comentezi favorurile Valiului? Era de-ajuns să privești din pragul dughenei sau al cafenelei din piață, cum, în câte o dimineață, sosea în trăsură un locotenent bine cunoscut, mereu același, care mergea drept la Klein, fără să vorbească cu nimeni, doar răspunzând grațios la saluturi. În aceeași seară, trăsura cobora în goană și, alături de locotenent, putea fi văzut Klein, care și el răspundea la plecăciunile sătenilor.

Când am asistat pentru prima oară la acest mic spectacol, pretinsul meu patron tocmai încheia sezonul lucrărilor de zidărie. Vara își dădea încetișor sufletul, la Ghazir, iar din scurta mea răfuială cu Musa nu mai rămăsese decât o vagă amintire. Și cum cea mai mare parte din timp ne-o petreceam în cafeneaua satului, singura de altfel, unde se afla o terasă modestă și unde abia avea loc pentru un scaun, furăm prezenți la sosirea și plecarea trăsurii lui Solomon.

Dar, între sosirea și plecarea trăsurii, avu loc un eveniment încă necunoscut la Ghazir, care emoționă pe localnici: la ora aperitivului, trimisul guvernatorului și Klein apărură împreună și se așezară pe terasa cafenelei; au stat la taifas, curtenitor și discret, ca și când n-ar fi fost nimic. Totuși, fiecare înțelese că onoarea și excepția asta de la regulă se datorau prezenței Sarei printre umilii consumatori ai cafenelei. Și de ce n-aș spune-o! În fața importanței evenimentului, nu numai Sara și Titel nu-și mai încăpeau în piele, ci însuși bravul meu Musa. În sfârșit!… Poate că guvernatorul va catadicsi să arate Sarei dovada mărinimiei sale! Dintr-o lovitură, ar fi toți salvați! Inch Allah!

Musa îmi explică „chestia”, câteva ore mai târziu:

— Tu știi că sunt gata oricând să-mi sugrum cu propriile-mi mâini acest copil, care mi-a făcut de râs familia… dar fiindcă a vrut să devie o paciaură, barem să nu fie o proastă! Pricepi?

— Da, pricep… Numai că… îndrugai, oarecum nelămurit.

Bătrânul avea nevoie de întreaga mea aprobare:

— N-am dreptate? Spune-mi, Adriene!

Pe drumul singuratic pe care mergeam, își desfăcu larg brațele, în fața apusului de soare…

— Ai dreptate, Musa… Numai că…

— Numai, ce?

— Mă gândesc la Klein, care și-a dădăcit sora, cumnata, apoi propria sa nevastă, cum să se prostitueze, nu pe trei coți de stambă, ci pentru un pumn de aur…

— Solomon e un pește! Nu este același lucru, prostule!

Tăcui. Desigur, noi nu eram pești, afară de Titel. Pentru noi, ceilalți, era de-ajuns ca Sara să ne-aducă, într-o zi, un pumn de aur, și care ne-ar fi salvat pe toți! Atât!

Fiindcă, la drept vorbind, altă speranță de salvare n-aveam. Libanezii ne făgăduiau într-una lucrări mari, dar nu ne dădeau decât cârpăceli: o tejghea de curățat, un cufăr sau o poartă de vopsit; rareori un tavan sau temelia unei case de zugrăvit din nou. Asta ne-aducea atât cât să putem mânca pe sponci o dată pe zi, să ne procurăm puțin tutun sau să ne plătim narghilele de-o para, pe care le fumam fericiți și disperați, contemplând când aureorele, când crepuscurile mediteraneene, a căror splendoare se așternea în sufletele noastre, ca o mărturie de prietenie cerească. După atari popasuri răscolitoare, când fiecare debita tot ce-i trecea prin cap, fără să ne contrazicem, ne regăseam totdeauna forța de-a lupta.

Dar la ce rezultat ne ducea? Desigur, la mai nimic: încă un cufăr de mozolit, încă un tavan de zugrăvit, lucruri mărunte pe care le smulgeam cu forța de la localnici și care nu ne îngăduiau să ridicăm ancora de-aici. Dar principalul nu sta în întregime în asta, ci în elanul de a înfrunta și de a merge neabătuți drept înainte, care ne oțelea voința și ne apăra de ravagiile inimii acre cronice: această inimă acră, pe care în Egipt am văzut-o rozând sufletul unor vagabonzi, și care n-aveau nici măcar scuza că se află într-o nenorocire asemănătoare cu a noastră.

Da, bineînțeles, suntem ridicoli. O vedem din zâmbetele compătimitoare ale țăranilor, la spectacolul vieții noastre incoerente: extaze nebune, dimineața, la simpla atingere cu natura înconjurătoare; ambalările noastre în fața nenumăratelor priveliști cotidiene, a văilor singuratice sau ale mării, pe care o descoperim după umblet istovitor; cantitatea de forță pe care o risipim zilnic, încăpățânându-ne să găsim „marea ocazie de muncă”, izbăvitoare și pe care n-o vom întâlni niciodată. În sfârșit, această acomodare operativă cu mizeria – ceea ce face pe localnici să creadă că suntem incapabili a ne da seama de situația noastră penibilă, în acest sat – nu s-ar putea prelungi la infinit, mai ales după mutarea, foarte apropiată, a celui care ne-adusese acolo.

Ah! Ce ușor le este acelora care posedă o cât de mică bunăstare, să zeflemisească și câteodată chiar să judece sever existența agitată a celui care nu mai are decât deznădejdea-i tandră pentru a-l înțelege, iar cerul pentru a-i încălzi ciolanele rebegite!

Dimineața, când sărim din pat, dacă ziua se anunță frumoasă, noi știm că asta este singura porție de fericire din ziua aceea. Și că e un mare noroc să putem face atâta caz de ea, deși stomacul ne este gol și nimic nu ne garantează că o să găsim mijlocul de a-l umple, măcar o dată, până seara. Închipuiți-vă, acum că ziua care începe este lugubră și trebuie s-o trăim, de la un capăt la altul, sub un cer de plumb deasupra capului, cu o burniță cumplită care ne împovărează umerii, cu apă în pantofii scâlciați, obligați să batem străzile, mereu în căutarea unui codru de pâine.

Bunule Dumnezeu! Ce însemnătate mai poate avea o zi radioasă sau una lugubră, în ochii omului care, la deșteptare dimineața, are de îmbrățișat o femeie frumoasă și copii la fel de frumoși, are de condus o mică afacere înfloritoare și are de apărat o bunăstare frumoasă?

Așa că, nu poate fi judecat un om, până ce nu ai bunătatea să te așezi în locul lui. Numai așa am fi înțeleși, de ce țopăim ca doi viței la vederea soarelui care răsare și care ne îmbrățișează cu căldura lui; și că ne începem ziua prin fapta aparent necugetată de-a ne duce drept la cafenea, unde ne lăsăm ultimii metelici, în schimbul a două cafele și a două narghilele, pentru ca apoi tolăniți pe terasă, să ne amețim în bătaia soarelui generos, care ne mângâie și ne spune: „Da! iubiți-mă cu toată puterea, voi ăștia, care nu mă aveți decât pe mine!”

Aceasta-i realitatea: n-avem nimic de iubit în această zi care începe, nici acasă, nici afară din casă și totuși nu voim să murim și nu putem trăi în dușmănie. Puterea noastră stă în a iubi ceva, fie și un astru! Ținta dragostei nu are nicio importanță, dragostea în sine este totul! Dovada fecundității ei: părăsim terasa, fără să ne pese de mizeria care ne paște și o pornim la drum, însuflețiți de dorința de-a trăi, chiar flămânzi, plini de păduchi, sub acest cer care niciodată nu întreabă pe cei săraci de ce nu sunt și ei bogați! Părăsind terasa unde ne-am desfătat atât de bine și pornind la drum, ca doi câini hotărâți să găsească undeva un os de ros, ni se întâmplă uneori ca să ni se facă deodată lehamite de cinstea noastră de muncitori, de care nimeni n-are trebuință. Și atunci, Musa, care-i mai bogat în idei decât mine, zice:

— Am găsit! Azi nu vreau să caut de lucru, ci să cerșesc! Urmează-mă!

— Să cerșești la Ghazir?

— Nu la Ghazir; vom merge la emirul din Malmetain! E senior musulman; îi voi vorbi turcește.

— Seniorii nu primesc cerșetori.

— N-o să ne prezentăm cum spui tu. Totuși, ai grijă ca salamalecul tău să fie tot atât de frumos ca și al meu, căci voi intra primul și-i voi face unul nemaipomenit.

— Arată-mi-o!

— Ai dreptate! spuse Musa, oprindu-se brusc. Trebuie să fac o repetiție, chiar și pentru mine.

Bătrânul transpira, cu broboane mari. Sincer emoționat, își cabră, ca la armată, corpul de statură măruntă, apoi și-l roti scurt, cu fața spre soare, ca și cum ar fi fost emirul; și în timp ce mâna dreaptă se îndrepta boierește spre frunte și buze, pentru a se opri pe piept, trunchiul corpului desenă o impecabilă linie curbă, înainte. Își îndreptă corpul cu ușurință și mă privi, plin de speranță, ca și cum m-ar fi întrebat dacă își va mai revedea vreodată familia de la București.

— Ei, Adriene? Cam cât crezi tu că valorează salamalecul ăsta?

— Nu știu cât valorează, zisei – într-adevăr zdrobit – dar îmi dau seama că n-o să fiu în stare să-l execut, nici măcar stângaci. Prea este complicat!

— Se poate! spuse prietenul meu, neliniștit. Uite, atunci, tu îl vei face pe al tău nu în fața emirului, ci puțin mai în spatele meu. Eu voi executa cele ce ai văzut și poate că ne va scăpa de mizerie. Înainte, băiete! Ia privește marea și vezi cât este de acoperită, azi, de talazuri spumegânde. Niciodată n-am văzut-o atât de frumoasă. Numai s-o putem admira mâine, la prânz, cu burta plină. Ajută-ne, Doamne Isuse, și tu Moise, și tu Mahomet!

Valea pe care o coboram, se deschidea, ca pentru a privi universul întreg. O aruncătură de ochi nu-ți ajungea să îmbrățișezi întreaga feerie ce se desfășură în zare: o mare de-un albastru închis, brăzdată de spumă, care începea de la picioarele noastre, prelungindu-se în depărtări, înghițind pământul și unindu-se cu cerul. Și toată această imensitate prietenoasă în care ne aflam ca și pierduți! Și această singurătate primitoare, această liniște ospitalieră, acest soare tomnatic arzând ca în iunie și revărsând asupra mării valuri de culori, ale căror nuanțe se modificau văzând cu ochii! Nu! se afla, acolo, prea multă frumusețe, prea multă măreție pentru sărmana bucurie a doi oameni flămânzi, care-și puneau toată speranța lor de salvare în reușita unui salamalec.

Emirul, sau mai bine zis turcul bogat ce se numea astfel, locuia chiar pe același drum, îndată după Malmetein. O frumoasă casă pătrată, cu un etaj, așezată în mijlocul unei curți imense. Klein ne vorbise adesea de el, ca de un client posibil și își propusese să-l viziteze într-o zi. Am fost noi cei care i-am bătut în poartă, cu inimile tremurânde.

— Of! suspină Musa, o să-l blagoslovesc pe emirul ăsta, dacă o să vrea să ne dea de lucru, care să ne permită, la capătul unei luni, să alungăm această mizerie, prea lungă și îndobitocitoare. Dar mă întreb dacă nu cumva Solomon nu ne-a luat-o înainte și ne-a suflat norocul!

Un servitor arab, câinos, întredeschise poarta și, pe un ton morocănos, ne întrebă ce dorim.

— Să vorbim cu emirul, strigă Musa, din răsputeri, întâi pe turcește, apoi pe arăbește și, presimțind că celălalt se pregătea – ca răspuns – să plece și să ne închidă poarta în nas, își vârî corpul pe jumătate în deschizătura porții.

— Emirul nu-i acasă! bolborosi sluga, împingându-l pe Musa afară.

— Și dacă-i acasă? replică bătrânul, spre marea mea mirare.

— De unde știi? întrebai.

— Am văzut umbra unui om, care ne privește, de la primul etaj, înapoia perdelelor.

Într-adevăr, o mână dădu perdeaua la o parte și ciocăni în geam. Îndată, arabul deschise poarta cea mare și ne introduse, pe ușa principală, într-o vastă sală, al cărui tavan, bogat decorat în stil arab, avea zugrăveala cam ștearsă. Călcam pe covoare superbe. Multe divane, taburete și scăunele.

Nu îndrăzneam sa ne așezăm, nici să vorbim. Musa mă atinse cu cotul și-mi arătă tavanul, clipind malițios din ochi. Și iată-l pe emir, într-un halat de mătase și cu narghileaua în mână, un bărbat frumos, oacheș, care nu zâmbește, cum e obiceiul, atunci când vrei să înlemnești de frică pe doi amărâți ce dau buzna la tine, deznădăjduiți. Dar Musa nu-și pierdu cumpătul. Dimpotrivă, își începe faimosul salamalec, adăugându-i noi grații și pe care-l termină aruncându-se la picioarele emirului și sărutându-i poala halatului; în timpul acesta, eu rămân în picioare, descumpănit, cu salamalecul ratat, înlemnit într-o poziție nici umilă și nici demnă, dar probabil destul de jalnică pentru a mări tragicomicul situației noastre și a-l hotărî pe musulman să se apropie, să-mi surâdă de astă dată, să mă ia de braț și să mă așeze pe un divan; apoi, întorcându-se către Musa, să-i dea mâna și să-l invite să ia loc lângă dânsul.

— Vorbiți, domnule! îi spuse emirul în turcește.

Atâta-i trebui. Prietenul meu o luă la goană, ca un cal de curse. Adoptând curajos limbajul confesiunii sincere, totale, singura care poate să înduioșeze chiar o inimă împietrită, Musa istorisi emirului toată drama familiei sale. Nu știam turcește, dar îmi fu ușor să urmăresc fazele povestirii, pe care bătrânul o înfățișa cam hazliu, când mișcat până la lacrimi, sub privirea întunecată a auditorului.

Emirul, taciturn și continuând să fumeze, nu trăda nici emoție, nici indiferență, ci pur și simplu un interes plin de înțelegere. Ne serviră cu două cafele turcești și cu două narghilele, onoare obișnuită la musulmani, dar la care noi nu ne așteptam, într-o casă unde intrasem ca cerșetori sau cam așa ceva.

Dinaintea acestui gest de stimă, Musa izbucni și mai înflăcărat, lăudând foloasele picturii murale, care salvează o clădire de la ruină și-și tot ridica privirea și brațele în sus, ca să arate numeroasele crăpături ale tavanului. Emirul îl ascultă cu același interes, fără să se uite la tavan. Când Musa sfârși de vorbit, după o oră, emirul se ridică nervos, ne rugă să așteptăm și dispăru. Bătrânul se răsturnă pe spate, epuizat, asudat:

— Am pledat bine cauza noastră?

— Ca un prinț al elocinței!

— Și care crezi tu că o să fie rezultatul? O să punem, în sfârșit, laba pe lucrarea care să ne scoată din nevoie sau încă o dată n-o să fie nimic?

Răspunsul fu apariția slugii care ne primise. Dădu prietenului meu un plic, în care se afla o liră turcească, ne făcu o temenea, bolborosind câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles și ne deschise ușa. Ieșirăm iute, ca mușcați de-o viespe.

În drum, soarele și singurătatea completau totul. Trecuse ora prânzului. Musa mă privi zeflemitor, abia stăpânindu-și un hohot de râs:

— Ei bine, Adriene, mereu aceeași poveste, nu-i așa? Nu se poate spune că emirul n-a fost drăguț. Doar știi că în Turcia cerșetoriile sfârșesc, uneori, cu totul altfel! Cu atât mai rău, dacă trebuie să nu-i mai văd pe ai mei! Și-acum, haide să ne oferim un mic chiolhan!

Ne aflam încă în fața marii porți de intrare a trăsurilor și, îndreptându-mi privirea spre fereastra de la etajul întâi, zării silueta emirului, înapoia perdelelor. Privea cum ne sfătuiam în mijlocul drumului prăfuit și pustiu.

— S-o ștergem! spuse Musa, luându-mi brațul. Acum avem cu ce trăi o săptămână; să trăim și să sperăm, cu burta plină, toți patru, mulțumită acestei lire căzute din cer.

Și se opri ca să contemple piesa de aur, care strălucea în bătaia soarelui. Apoi, adăugă melancolic, reluându-și drumul:

— Iată de ce, dacă într-o zi o să devii un mare satrap, niciodată să nu tai capul cuiva, înainte de a te convinge că omul acela n-a fost, măcar un ceas din viața lui, emirul de la Malmentain. Gândește-te; cine ne poate garanta dacă acest atotputernic nu era pe cale să mângâie o femeie, în clipa când noi făceam tărăboi la poarta casei sale și că, în loc să ne ofere cafea, ciubuc și o piesă de aur, putea foarte bine să ne trimită în surghiun?

Solomon Klein, după ce petrecuse două zile în tovărășia guvernatorului, se înapoie la Ghazir, într-o seară, către ora opt. Cu aceiași trăsură în care se aflau și doi ofițeri de poliție din Beirut. Titel părăsea satul, o oră mai târziu, la invitația cam autoritară a polițiștilor, care refuzară explicarea acestui act arbitrar.

Țipetele Sarei ne asurziră:

— Haide, tată, la Solomon, să-l rugăm să intervie, cât mai este timp!

Bătrânul își ascundea prost satisfacția de a-și vedea, în sfârșit, fata scăpată de proxenet.

— Să intervenim la Solomon? Te-ai prostit! Tu nu vezi că e mâna lui în această arestare.

— N-are a face! Întovărășește-mă până la el.

— Du-te cu Adrian.

În timp ce Sara își căuta mantoul, Musa făcu o temenea până la pământ și, mă îmbrățișă, țopăind de bucurie:

— S-a sfârșit cu peștele! Trăiască despotismul! E și el bun la ceva!

Într-adevăr, așa era! Se sfârșise cu un „pește”, dar se ivise un altul, către care destinul o împingea pe biata Sara. Tremurând la brațul meu, în noapte, ea mă întrebă:

— Și tu crezi cum crede tata, că aici e mâna lui Solomon?

— Nu știu ce trebuie să cred, dar nu e imposibil. Celor de teapa lui, le stă în fire orice.

— Atunci, Solomon e un tip foarte puternic! gemu ea.

— Da, nu-ncape nicio îndoială! Klein nu e un vierme ca Titel!

Mă opri, atingându-mi fața cu respirația-i de copil și mă întrebă tremurând toată:

— Și tu îl disprețuiești pe Titel, nu-i așa?

— Sincer vorbind, ți-o mărturisesc: da!

— Dar pe Klein nu-l disprețuiești?

— Ah! unde vrei s-ajungi? Detest pe toți codoșii din lume, mai ales când ademenesc copile ca tine. Și marea mea plăcere ar fi să-i văd pe toți cu o piatră de gât, în fundul mării! Iată ce gândesc. Aici, ca-n orice chestiune, cred că sunt și pești între pești…

— Adică?

— Mă plictisești Nu-ți mai spun nimic!

Mă întreb dacă Sara nu este puțin fascinată de toate câte ne-a auzit vorbind despre isprăvile lui Solomon. Îmi aduc aminte că într-o zi plimbându-ne singuri, în timp ce Musa și Titel își făcea tradiționala siestă, Solomon ne-a întâlnit, ca din întâmplare; ne-a oprit ca să ne spună că nu-i purta nicio pică lui Musa și că e gata să se împace cu el, ceea ce, de altfel, noi bănuiam de mult. În realitate, însă, Klein căuta o ocazie ca să vorbească Sarei. Și îi vorbi, cu ocazia acestei întâlniri, cu calmul și puterea lui de convingere proverbială, o măguli cu iscusință, se jură pe toți dumnezeii săi de curăția sentimentelor față de bătrân și ne părăsi, sorbind-o pe Sara, cu aceste cuvinte.

— Dacă vreodată aș putea să vă fiu de ajutor, contați pe mine!

Cred că de-atunci, Sara, tot „adorând” pe Titel, se gândea adesea la Klein și o idee năstrușnică își făcu loc în căpșorul ei. Probabil, vreo altă poveste cu un bar. Și, în seara aceea, ea vruse ca eu să-i confirm gândul. Ah, asta nu!

Îl găsirăm pe Solomon în biroul său, puternic luminat de două lumânări mari. Era singur, îmbrăcat în costumul de călărie, care-l întinerea și-l făcea frumos. Se vedea că aștepta vizita Sarei și crezui că se va preface surprins. Spre marea mea uimire, mă înșelasem. Dimpotrivă, ne ului în sinceritatea sa afectuoasă:

— Vă așteptam… rosti el, ieșindu-ne în întâmpinare, la ușă.

Dar Sara nu-l lăsă să continue:

— Domnule Klein! Domnule Klein, hohoti în lacrimi.

O așeză într-un fotoliu:

— Te înțeleg, sărmana mea Sara! Trebuie să fie ceva îngrozitor pentru dumneata… Dar… el își cunoștea prea bine situația delicată. Trebuia să știe că Turcia asiatică nu-i Egiptul și… nu trebuia…

— Dar ce-a făcut, Dumnezeule? Ce crimă…

— …Crimă, desigur, nu! Dar a furat.

— De unde știți?

— Eu nu știu nimic. De altfel, nimeni n-o știe precis. Dar satul e convins. Înțelege-mă: în această gaură de munte, oamenii trăiesc de secole, fără ca nimic important să le tulbure tabieturile. Se cunosc între ei, cum un cocoș bătrân își cunoaște găinile sale. Ei știu, unul de la altul, ce e bun și ce e rău. Astfel, poți să găsești printre ei tot ce ai vrea, afară de un hoț! De lucrul ăsta, draga mea, fiecare garantează, aici, cu capul. Și când, a doua zi după sosirea voastră aici, s-au observat furturi prin toate prăvăliile, ba chiar și la farmacie, îndată au ghicit pe hoț. Dacă nu i-au pus cătușe la mâini, n-au făcut-o din respect pentru mine, care v-am adus aici. Libanezii sunt firi înțelepte, ocolesc scandalul. Dar au depus plângere, cerând să fie scăpați de nepoftit. Asta-i tot, micuța mea!

Câtă minciună se afla în adevărurile evidente pe care Klein ni le punea în față, doar unul mai ticălos decât el ar fi putut s-o dovedească. Oricum, Klein jucase magistral. Și micuța părea să-și dea seama. După un moment de descumpănire, de reflecție, Sara se ridică hotărâtă, cu ochii înotând în lacrimi și cu dorințe puternice:

— Domnule Klein, într-o zi mi-ați spus că ați putea să-mi fiți folositor. N-aveam decât să contez pe dumneavoastră…

Nu îndrăzni să meargă mai departe, deoarece privirea lui Klein era severă, în timp ce pentru mine, care-l cunoșteam mai bine, această severitate îmi spune: „Du-te, frumoasa mea! În acea zi, știam bine de ce îți promiteam ajutorul meu”.

Sara se înarmă cu cel mai drăgăstos surâs al ei:

— …Ei bine, ați vrea dumneavoastră să interveniți în această împrejurare?

Bătrânul motan se prefăcu cuprins de-o neliniște adâncă… Fumam. Klein rămase pe jumătate lungit pe un divan. Aruncându-și țigara, se sculă și-și afundă privirea-i ștearsă în ochii negri ai Sarei:

— Dacă vreau să intervin… Natural că vreau, cu dragă inimă. Totul este să știm cu ce rezultate ne vom alege. Nu-mi place să mă compromit în intervenții zadarnice. Dumneata știi: în Turcia trebuie să ceri numai ceea ce se poate obține, fără de care…

— Dumneata poți obține tot! strigă Sara, sinceră, convinsă. Și apoi e inutil să-ți spun că Titel nu s-ar mai reîntoarce la Ghazir. Ne vom duce aiurea.

Ea vorbea la plural, dar Solomon o înțelegea cu totul altfel.

— De ce spui „noi”? Chiar dacă îl scap de pușcărie – ceea ce nu-i sigur – el va fi expulzat numaidecât. Și-atunci, cum o să-l întovărășiți, când cu toții sunteți în mizerie?

— Este adevărat! răspunse Sara, învinsă. Apoi: Ei bine! salvați-l măcar de închisoare, domnule Solomon.

— Vrei să spui, să încercăm a-l salva.

— „Să încercăm?” Dar ce pot eu?

— Ce puteți? Tot atât ca și mine.

— Adică?

Klein îi apucă amândouă mâinile și o ridică în picioare:

— Adică, uite așa: mâine dimineață te aștept la ora plecării diligenței. Vom coborî împreună la Beirut.

Apoi ne conduse până la poarta din stradă.

Simții în acea seară, înapoindu-mă acasă, că în curând voi fi de prisos la Ghazir. Mâine, după plecarea matinală a Sarei, îl informai pe Musa despre pretinsa cauză a arestării lui Titel. Bătrânul sări:

— Aha! din cauza asta libanezii nu voiau să-mi dea de lucru, pentru că sunt socrul unui hoț! De ce nu mi-ai spus că Titel fura? L-aș fi denunțat eu însumi!

— Lasă, e mai bine, acum. Dar altceva: după cele petrecute ce ai de gând să faci?

— Pe legea mea, nu știu ce să-ți spun. Uite, cred c-aș face bine, dacă m-aș apuca și eu de furat. Poate vor avea amabilitatea să mă expulzeze și pe mine… în România!

— Lasă glumele, Musa! Nu ești de părere că ne-am câștiga mai bine existența la Beirut sau la Damasc? Eu aștept înapoierea lui Solomon; îl voi ruga frumos ca să-mi dea o liră, pe care, desigur, n-o să mi-o refuze și voi pleca la Damasc. Vrei să mă însoțești?

Ne aflam încă în paturile noastre. Musa mă privi fix, cu ochii lui triști, care din ce în ce deveneau mai mici, până ce se închiseră într-o strâmbătură a feței, și brusc începu să plângă:

— N-o să-mi revăd… niciodată… familia!

Sării din pat și-i luai capul, strângându-l la pieptul meu. Plânse în hohote, ușurându-și inima. Apoi ne îmbrăcarăm și ne îndreptarăm spre cafenea. Afară nu era frumos. Se stricase vremea. În acea dimineață, consumatorii erau îmbrăcați ca pentru toamnă. Ne răspunseră la binețe, cu politețea obișnuită și nu ne spuse nimic referitor la cele întâmplate în ajun. Se vedea cât de colo, că le era greață de noi. Fapt care crea, în cafenea, o atmosferă mohorâtă, unde cuvintele și frânturile de conversație cădeau ca niște ocări în timpul unei rugăciuni. Eram foarte mâhniți.

E atât de trist, să te simți alungat din sânul unei colectivități, unde toată lumea era amabilă și în ochii căreia n-aveai să-ți reproșezi nimic josnic!

Ne băurăm cafelele și ne fumarăm narghilelele, fără a rosti vreo vorbă și aproape fără să ne uităm unul la altul. Ne aflam acolo, în situația a doi condamnați la spânzurătoare pentru greșeli necomise, și ne simțeam doborâți văzând că societatea omenească se preocupă mai puțin ca să fie dreaptă, decât să aibă totdeauna dreptate împotriva individului. Firește, sunt prea tânăr și fără experiență, ca s-o pot judeca; dar, din cele ce cunosc din trecutul umanității, nu pot uita că ea a confundat adesea marii oameni cu haimanalele. Și coborând pe scara valurilor spirituale, vedem că-i de-ajuns să manifestezi cele mai mici veleități de independență, de rezistență în fața mentalității comune consacrate, pentru ca societatea să te suspecteze și să înceapă a-ți bara calea către locurile pe care ea le rezervă numai celor care se feresc s-o contrazică sau s-o răstoarne.

În satul Ghazir, n-aveam altă vină, în afara aceluia de-a fi venit aici, ca să eșuăm ca niște epave. Nu voim să trăim pe spinarea nimănui și suntem gata să ispășim crima de vagabondaj, executând lucrările cele mai grele și mai prost plătite. Dar, după asta, nimeni nu ne poate refuza dreptul la existență; chiar la această existență „dezordonată”, ce ne-a plăcut s-o alegem; și nici să fim socotiți mai puțin demni de stimă, decât băcanul care în fiecare zi deschide și închide ușa aceleași prăvălii, timp de cincizeci de ani. Căci, fără curajul vânturătorilor de țări de teapa noastră, America nu și-ar fi revărsat niciodată bogățiile în dughenele satelor de pe întreg pământul.

Așa că noi îndurăm nedreptatea oamenilor care fac numărul și legea, chiar pe această biată terasă a unei dughene, de unde încă nu îndrăznesc să ne alunge – dar asta nu va întârzia! — și din care cauză ne simțim atât de triști, de parcă am fi ostateci la canibali. Culmea nenorocirii, soarele ne refuză azi binefacerile sale. Aerul e umed, tremurăm. Văile sunt înecate într-o negură deasă, care întunecă zarea. Nu ne rămâne decât să ne căutăm alinarea în fundul inimilor noastre rănite.

Ne pregăteam să ne ascundem de ființele omenești, zăvorându-ne în camerele noastre, când iată că servitoarea lui Klein ne aduce două scrisori, câte una pentru fiecare, ca să nu se bucure numai unul, iar celălalt să continue a frământa gânduri negre.

Scrisoarea mea este de la îndureratul Mihail, care îmi scrie de la Sfântul-Munte, înfățișându-mi stări de lucruri cinice, după cum urmează:

„Trăiesc aici în beatitudine. Nimic nu mă sâcâie. Toate «problemele» cu care mă știai preocupat altădată, astăzi îmi par copilării. Suntem nebuni, când credem că, într-o zi, omul va fi mai bun de cum e azi. Nu va putea să fie mai bun, pentru că nu are suflet. Nu are decât burtă și sex. Are, de asemeni, și puțină inteligență, dar asta nu-i sufletul. Dovadă, acest stareț de aici: e un porc dintre cei mai mari! Mă ține pe lângă el și-mi spune că-i din simpatie. În realitate, îi e frică să nu spun «prostii» sclavilor pe care îi exploatează. Puțin îmi pasă. Mâncăm țipari, minunați și delicioși, pe care «frații» îi pescuiesc în mare, tremurând de frig, zile și nopți! Nu mai vorbesc de claponii pe care îi îndoapă, dar pe care nu-i mănâncă decât starețul și invitații săi. Cât despre vinurile cu care udăm aceste bunătăți rare, poate c-ai auzit și tu că Sfântu-Munte e fără pereche în produse foarte fine, datorită grijii «fraților» noștri devotați, din care nu gustă nicio picătură. (Și bine fac! Să bea apă de mare!) M-am îngrășat mult și barba mi-a crescut impresionantă. Nu o voi rade. Asta place femeilor de-o anumită vârstă și… avere, printre care – la plecarea de aici – trebuie să-mi caut «doică» (Hm! te jignește vorba asta?) Fiindcă, în curând, voi fi la capătul noviciatului și porcul de stareț mă va soma să aleg între rasa călugărească și haina civilă. Și atunci, dragul meu idealist, voi fi silit să părăsesc această frumoasă viață monahală, care cuprinde desigur multă lene, țipari, claponi și vinuri bune, dar și plicticoase rugăciuni și destulă pederastie obligatorie, pe care o disprețuiesc, și într-un caz și în celălalt, ceea ce îl cam întărâtă pe «respectabilul părinte». Și ce-ai vrea tu să fac, ieșind de-aci? Moartea și-a clădit casă în plămânii mei. Niciodată n-am fost în stare să fac mare lucru cu mâinile mele, iar acum mai puțin ca oricând. Să mă omor? N-am nicio poftă, deocamdată. Nu-mi mai rămâne, deci, decât să mă însor (dacă m-o vrea!) cu vreo bătrânică copleșită de nevoia de afecțiune deosebită – specialitatea mea – și să-mi poată garanta, în schimb, un dram de existență călduță, timp de patru sau cinci ani, cel mult, ce cred că mai am de trăit”.

Bunule Mihail… Sărmane Mihail… Îmi sfâșii inima…

Scrisoarea lui Musa e mai veselă. Îi anunță logodna fetei sale, mezina Ghizela, „cu un băiat atât de frumos și cinstit, și deștept, și care are o situație atât de frumoasă, fiind șef de raion la marile magazine «Carmen-Sylva»! La douăzeci și nouă de ani! nu-i oare minunat, tată?”

Tata plânge de bucurie și sărută scrisoarea Ghizelei.

Apoi un nor îi întunecă fața. Într-un colț, nevasta lui adaugă: „Numai că această comoară de băiat de n-ar afla întreg adevărul despre purtarea Sarei! Ar fi o catastrofă”.

— Hai să vedem, ce capital mai avem! spuse Musa, scotocind prin buzunare. Trebuie să beau ceva, chiar acum. Cu atât mai rău. Mă simt, în același timp, și fericit, și nefericit!

Am băut, în dimineața aceea, fiecare câte trei păhăruțe de rachiu, sub ochii bravilor săteni, care, deși ei înșiși beau, ne spionau cu coada ochiului și ne judecau cu asprime. Vorba poetului nostru. „Virtutea este ușoară, când ai tot ce-ți trebuie.”

Și acum, iată sfârșitul poveștii lui Musa și a scurtei dar emoționantei vieți dusă împreună, petrecută sub soarele Mediteranei.

Trei zile, n-am știut ce „învârteau” Solomon și Sara la Beirut. Totuși, cum timpul se îndreptase, iar zilele însorite ne înveseleau sufletele noastre melancolice, aproape că și uitasem să ne gândim la aceste două ființe. Dar, într-o frumoasă după-amiază, ce vedem și ne face să credem că visăm? O trăsură elegantă se oprește în fața casei unde locuiam și din trăsură coboară Sara, împodobită ca pentru nuntă, ceea ce îi displăcu lui Musa, deoarece înțelese că fata lui, dând „lovitura”, s-a grăbit să vină ca s-o vadă cei din sat, umilindu-i astfel. Foarte preocupată și dându-și aere, își îmbrățișă în grabă părintele și ne trânti această veste, în gura mare, care ne luă piuitul:

— Haide, tată, să strângem repede catrafusele, tu și Adrian! Ne înapoiem îndată la Beirut, cu trăsura ce-o vedeți afară. Mâine seară, tu pleci, tată, la Constantinopol! S-a sfârșit calvarul tău. Te vei duce să-ți regăsești familia! De azi în douăsprezece zile, o să fii la București!

— Și tu? întrebă bătrânul, cu un aer vexat.

— Eu, ei bine, tată, voi avea, în sfârșit, barul meu!

Musa se clătină, mușcându-și buzele:

— Tu… o să ai… în sfârșit… barul tău! Blestemat să fie Solomon! Nimic de spus: loviturile sale sunt de maestru… Aveți drept, deci, să mă expediați acasă: vă stingheresc în drumul vostru, care e același. Și Titel al tău?

— A fost expulzat ieri, răspunse Sara, închizând geamantanele.

Și adăugă, cu un ușor ton protector:

— N-am putut face nimic pentru bietul băiat!

— Ah! „Voi” n-ați… E magnific! Și cine suportă cheltuielile imediatei mele repatrieri?

— Tată, mă calci pe nervi! Mai bine ajută-ne să împachetăm. Trăsura nu poate să aștepte.

— Da, fata mea, ai dreptate: în realitate, sunt mulțumit de… toate astea! Tocmai mi-a scris de-acasă că Ghizela s-a logodit…

— Logodită, Ghizela? Cu atât mai bine pentru ea! Dar haide, tată, ajută-ne! O să-mi povestești pe drum toate istoriile tale.

— Istoriile mele? Asta-i toată bucuria ta, la auzul unei vești atât de fericită?

— Ce vrei, tată, poate că greșesc, spunându-ți că între mine și familia noastră se află o prăpastie, pe care nimic n-ar putea-o umple. Uite, fac prinsoare că mama profită de ocazie, ca să vorbească iarăși de purtarea mea proastă. Ei bine, socotiți-mă ca dispărută, moartă!

— Moartă? Și dacă hoitul tău o să ne împută de la distanță? Dacă îți vei nenoroci surorile?

— Regret, dar n-am ce să fac! Am dreptul să-mi trăiesc viața mea, fie ea chiar de paceaură. Asta-i poate soarta mea!

Musa căzu pe un scaun și murmură, cu capul între palme:

— Da, asta-i soarta ta!…

Sara se duse să achite câteva mici datorii la gazda noastră, o brutăreasa bătrână care ne dăduse adesea pe datorie numeroase roll – pâine plată ca o farfurie. Coborârăm bagajele la trăsură, care numaidecât porni, lăsând în urma noastră acest frumos Ghazir, care la urma urmelor, a fost prietenos cu noi, suportându-ne cu o cumsecădenie pe care mahalaua Brăilei mele nu mi-a arătat-o niciodată.

Musa traversă satul, ghemuit între mine și Sara, cu capul în piept, fără să vadă sau să salute pe cineva. Și ghazirienii, de treabă și înțelegători, se făcură că nu bagă de seamă prosteasca sfidare a Sarei, care voia să-i umilească, cu zorzoanele ei; se ascunseră tăcuți, la trecerea trăsurii. Mai târziu, când șoseaua dădu spre mare și apusul soarelui începu să ne bronzeze fețele, Musa – asemenea unei broaște țestoase speriate – îndrăzni să-și arate nasul, încetișor, privind în dreapta și în stânga, locurile pe care le-am iubit atât; apoi se închise într-un mutism, ca o stană de piatră, până la Beirut. Dar, în clipa când am trecut prin fața locuinței emirului, bătrânul se uită la mine, cu o privire ce parcă îmi spunea: „În ziua aceea, am fost mult mai fericit decât acum!”

Nu ne păsa deloc încotro ne îndreptăm, la cine și dacă la sosire, ne așteptau, poate, noi umilințe. Nu ne trecea prin gând că Sara ar fi devenit, în mai puțin de trei zile, proprietara unei vile, la malul mării. Și totuși, trăsura se opri în fața unei căscioare drăguțe, la țărmul Mediteranei. O servitoare arabă apăru îndată în prag și se aruncă asupra bulendrelor noastre, tot povestind cu volubilitate o mulțime de lucruri, din care înțeleseserăm doar că apartamentul este gata să ne primească. Ne transportarăm singuri bulendrele și biata femeie fu cât pe-aci să se bată cu noi, ca să ni le smulgă. Sara, vrând să facă pe grozava și să-și joace rolul de stăpână, îi da porunci anapoda, într-o arabă care ne strica de râs.

„Vila” modestă a Sarei era alcătuită dintr-un parter cu trei camere ce comunicau între ele, una mai cochetă decât cealaltă, foarte curat întreținute și toate cu ieșire spre mare. Ah! intimitatea și perspectiva ce avui, privind de la ferestrele lor, îmi dădură o stare proastă de descurajare: aș fi fost gata să slugăresc, chiar în tură cu servitoarea, numai să trăiesc în această vilă micuță, o lună de toamnă frumoasă, ca aceea pe care o petrecusem la Ghazir… Eram însă hotărât să nu petrec decât o noapte la Sara! A doua zi, după plecarea lui Musa, aveam să părăsesc și eu Beirutul.

Totuși, rămăsei să contemplu, acolo, singur Mediterana în amurg. Alături, într-o odaie, Musa și fiică-sa tăifăsuiau. Îmi cercetai din nou conștiința și mă întrebai, pentru a suta oară, dacă nu eram pe un drum greșit, dacă nu eram chiar un nebun, vrând ca de-a lungul vieții mele să nu fac niciun fel de concesii societății, în vreme ce toată lumea le face; să nu abdic din timp în timp, deși totul era abdicare în jurul meu, fiindcă nevoia de-a exista, cât mai confortabil cu putință, era mai puternică decât toate moralele din lume; că însuși Mihail – care voia să fie „dintr-o bucată”, preferind să cutreiere pământul, cu traista în spate, decât să se plece cerințelor familiei sale aristocrate – se vede, acum, în situația de-a alege între o viață aproape dezonorantă și sinucidere și să opteze pentru prima. Cazul său mă tulbura profund. Întorsei problema pe toate fețele, îngrozitor de singur, cu ochii plini de acest măreț apus de soare care se reflecta în apele Mediteranei și pe crestele muntelui, într-o infinitate de nuanțe, de la auriu la violet, Oh, pământule, pământule! Numai tu poți să fi grandios și demn, în timp ce noi, ființele omenești, nu putem exista fără a ne înjosi reciproc.

Seara mâncarăm tăcuți, posomorâți și ne culcarăm numaidecât. Nimeni nu veni să ne tulbure, ceea ce fu o fericire. Mă culcai în același pat cu Musa, fără să-mi dau seama de ce, cu toate că din cele trei camere două aveau câte un pat, iar ultima un divan. Cum dorm prost în doi, m-aș fi mulțumit cu divanul, deși n-avea nici cearceafuri, nici cuvertură, dar nimeni nu mi-a cerut părerea. Din fericire, bătrânul nu-mi bâzâi la ureche nicio litanie, așa cum mă așteptam. Mă lăsă gândurilor mele învălmășite și vuietului strașnic al mării, pe care-l asculta și el, cu ochii deschiși, senin. Cu puțin înainte să adormim, îmi puse mâna pe umăr și-mi spuse:

— Nu trebuie să te simți pierdut… Eu plec. Dar tu n-o să fii obligat să trăiești în bordelul lor, fiindcă îți voi da o liră turcească și o să poți pleca la Damasc. Să nu ceri nimic lui Solomon. E mai bine. Și dacă fata mea o să vrea să te ajute, eu zic s-o refuzi.

Îmi vorbea cu vocea înecată în lacrimi. Terminând, mă îmbrățișă și se întoarse cu fața la perete.

A doua zi dimineața, când toți ai casei dormeau încă, ne-am strecurat ca doi hoți, să ne fumăm ultimele narghilele la malul mării. Musa era otrăvit până-n vârful unghiilor, de ura ce o nutrea împotriva Sarei. Gândul de-a se întoarce acasă ca o curcă plouată, după ce își promisese c-o va aduce – cu sau fără voia ei – îi era mai apăsător decât dacă ar fi trebuit să le anunțe moartea Sarei.

— Ți-o jur că m-aș îmbăta de bucurie, dacă aș vedea-o lungită moartă, colea, sub ochii mei. Târfa dracului!

Nu-mi erau boii acasă, în dimineața aceea, pentru a aproba cu entuziasm un atare exclusivism sentimental. Îl simțeam fratele meu, dar în același timp, copleșitor de nedrept. Încercai să-i comunic sărmanului tată propriile-mi îndoieli, ca să-i micșorez violența urii. Osteneală zadarnică.

— Desigur!… Ți-e ușor să fi îngăduitor, pentru că nu ești în cauză!

— Ba da, prietene, mă aflu în același cazan cu tine! Toată viața mea e în joc. În clipa de față, sunt pe cale să realizeze osatura sufletului meu; ea va fi solidă sau hibridă, după cum voi înțelege sau nu, de pe acum, legile existenței normale. Fiindcă numai sfinții și nebunii pot să ducă o viață anormală și eu n-aș vrea să fiu ca vreunul dintre ei.

Musa mă privi aiurit:

— Dar ce caută nebunii, sfinții și osatura sufletului tău în bordelul Sarei?

— Iată ce caută: eu mă întreb – și tu trebuie să te întrebi, la rândul tău – dacă avem dreptul de-a impune cuiva regulile morale care ne convin. De pildă, urăsc egoismul și aș fi în stare să impun lumii dreptatea, cu lovituri de bici; dar cine îmi garantează că nu sunt un nebun, susținând că justiția trebuie să guverneze, în mod normal, viața oamenilor? Iar în cazul Sarei, de ce vrei tu ca ea să judece cinstea și necinstea cu capul tău și nu cu al ei? Știi tu că în Japonia prostituția se practică, pe față, de tinerele fete din lumea bună, înainte de măritiș, ca să-și strângă zestre și că după aceea își găsesc bărbați foarte respectabili.

— Fac japonezii asta? Ei bine, eu n-o să fiu niciodată japonez! Da! Ia spune-mi, ce te-a apucat, așa tam-nesam, să vrei să mă convingi că Sara ar avea dreptul să-și continue acest fel de viață?

— Pentru că simt în mine o puternică nevoie de-a înțelege, înainte să condamn! Uită-te la Mihail: el n-a vrut să facă nicio concesie alor săi și a plecat de-acasă, ca să ducă o viață sfârtecată de concesiuni și, pe deasupra, vrednică de plâns, ceea ce, în realitate, înseamnă un faliment al dorinței noastre de independență și poate o pedeapsă. Dar mă întreb: cine are dreptul de-a defini natura concesiilor ce convin temperamentului nostru? Fata ta, Ghizela, are oroare de prostituție; ea e gata să se plece, chiar și în fața unui bărbat care ar face-o să sufere mii de ofense. Sara, cealaltă fată a ta, are, cu siguranță, oroare de viața cinstită care-i place Ghizelei; ea preferă să-și piardă urma în lume și să se culce cu primul venit, pentru un pumn de bani sau pentru o masă. Tot așa răspundeam și eu mamei mele, când mă întreba pentru ce duc o viață de vagabond; și cum e și natural, mama nu mă înțelegea. Tu n-ai s-o înțelegi deloc pe Sara, la fel ca și părinții lui Mihail, pe bietul lor fiu. Dar, pentru mine, problema e alta. Până acum am vorbit despre neînțelegerile între copii și părinți, certuri trecătoare între două generații. Pentru mine, conflictul, foarte grav și permanent, este în altă parte. Și anume, atunci când individul, afectuos și sociabil, dar îndrăgostit de această independență care-i libertatea mișcărilor sale, se ridică împotriva societății omenești, a cărei existență este clădită tocmai pe renunțarea fiecăruia dintre noi, la această libertate. Și atunci, mă întreb, și pe bună dreptate, dacă nu e aici drama, asemănătoare cu a șoarecelui în ghearele pisicii. Dar nu-i totul: când citesc, printre rânduri, scrisorile lui Mihail, mă întreb dacă nu-i pe cale să-și blesteme pasiunea pentru libertatea mișcărilor sale, dacă nu le socoate ca o aberație a spiritului său, mai mult victima orgoliului nostru decât ca o necesitate absolută, ca o condiție de viață. Și, în cazul ăsta, la ce servesc toate suferințele pe care le acceptăm ca un preț de răscumpărare a fericirii noastre, pentru că nu există fericire, iar abdicarea te pândește la capăt? Nu-ți mai spun că, în ziua tardivei abdicări, s-ar putea să ai teribila remușcare filială, de-a fi rănit, adesea mortal, sufletul unei mame, al unui tată, care s-au sacrificat pentru tine. Vezi tu, Musa, iată de ce nu știu pe cine să compătimesc mai mult, pe tine sau pe Sara, care din voi are dreptul la dragostea mea pentru om.

Nu-mi închipuiam, în ziua despărțirii noastre, câtă dreptate avusesem ca să-i țin lui Musa acest „discurs” de milă frățească.

Bătrânul s-a despărțit de fiică-sa, nevrând s-o îmbrățișeze. Eu am plecat la Damasc, a doua zi. Câteva săptămâni mai târziu, logodna Ghizelei fu ruptă din pricina Sarei. Nefericitul tată muri subit.

Apoi cinci ani trecură, la capătul cărora mă găseam eu însumi destul de prăpădit, cu trupul și sufletul, din vina aceluia care ne-a creat, în același timp buni și răi, inteligenți și proști. Într-o zi de noiembrie 1911, am debarcat pentru a șasea oară în această Alexandrie a Egiptului, plină de amintirea lui Musa. La „Fortul Napoleon”, un biet bar, descoperii o biată Sara, care, din mică și delicată, devenise un fel de pisică jigărită și murdară, cu ochii înfundați în orbite, părul vraiște și gura – mai ales gura – cusută, lipită pentru veșnicie. Ea se afla înapoia unei tejghele răpănoase, cu privirea în stradă, în timp ce un băiețel arab, slăbuț, servea doi tineri marinari olandezi, beți de viață și zburdalnici ca doi căței. Marinarii nu încetau cu glumele, puțin măgulitoare, la adresa damei mute de la tejghea, pe care o luau drept o mumie de curând scoasă din sarcofagul ei.

Mă așezai foarte aproape de ușă și cerui un vermut.

Nici sunetul vocii mele, mai mult decât prezența mea, nu clinti măcar un mușchi de pe figura Sarei. Totuși, eram sigur că mă recunoscuse.

Plătii și ieșii.

Nisa, martie 1934