În expoziția lui Verona

Jump to navigation Jump to search
În expoziția lui Verona
de Dimitrie Anghel
Publicată în Sămănătorul VI. 47. 18 nov. 1907, p. 961—963.


Nu țin să precizez o formulă de artă.

Sînt destui critici savanți cari, din două linii și trei culori, vor zidi un sistem, vor înjgheba o problemă, opunînd asemănări sau stabilind comparații. Da, sînt destui cari se vor tăvăli prin cobalt sau indigo, etalîndu-se pe paleta bietului pictor, ca, în sfîrșit, să-și afirme personalitatea lor multiplă de oameni cari au colindat toate muzeele și pinacotecile din lume și, prin urmare, pot decreta.

Ceea ce vreau să însemn aci sînt numai impresiile primite direct, bucuria sufletească ce mi-a dat-o o oră trăită în expoziția deschisă de curînd la Ateneu. Las la o parte pentru astăzi delicatele acuarele ale d-lui Grant, care expune alături, și trec în sala unde domnește Verona.

Pe vremea asta tristă și ploioasă, în care negurile stăpînesc și toate s-arată sub formă de pată și umbră, este o adevărată mulțumire să te izolezi în lumea asta minunată de culori.

Aci Moldova noastră toată se dezvăluiește ochiului, și amintirile obscure păstrate de demult se redeșteaptă și trăiesc aievea. Personalitatea energică a artistului mă farmecă și mă obsedează. Îmi amintesc cele spuse în treacăt de dînsul și, iată, pășesc cu el la drum...

Fără de voie mă strecor pe urma lui. Îl văd, înalt cum e, cu pușca de-a umăr, cu ustensilele de pictură subt braț, aud trosnind gătejele uscate subt pasul lui puternic, acum se-ncovoaie un ram, dat de mîna lui în lături, acum coboară un hîrtop ca să apuce pe o potecă știută numai de dînsul ; simt din ce în ce răcoarea pădurei, singurătatea devine fioroasă, luminișurile se-ntunecă, amintirile vechilor hoți ce bîntuiau acest legendar codru te urmăresc la fiecare pas și te-nfioară, dar el și-așază tihnit scaunul lui de pictor, cu pușca alături, scrutează adîncurile și ochiul lui deprins cu tainele naturii devine visător.

Sîntem în codrul Herței...

Așa pictează el, direct, în comunitate sfîntă cu natura.

De aici luminișurile lui atît de surprinzătoare, cu florile de nalbă cari îi sînt dragi și care revin ici-colo, luminînd întunecimile cu lampioanele lor multicolore.

Toată viața cîmpenească, nu aceea poetică, ci viața de trudă istovitoare, sub arșița neîndurată a soarelui de vară, învie într-un pătrat de pînză. Iată cosași cu mișcarea lor largă, purtînd coasa ca o aripă ce retează pămîntul, în bătaia soarelui, albi, albaștri aproape de atîta lumină, cu un umăr surpat, iar cu celălalt sus, încordat de violența mișcării, cum muncesc din greu ! Idila fasonată în ițari dispare, găteala de paradă și de sărbătoare face loc portului sărac și încercat de vreme. Adevăratul aspect al țăranului nostru chinuit se realizează pe pînză așa cum e el, cum ți-l arată ochiul: eternul rob al pămîntului.

Iată aria, imensă ca un munte de aur topit. Lumina galbenă-aurie tremură în atmosferă, culori violente scot în iveală siluete mișcătoare de femei prin colbul ce se ridică de pretutindeni: sînt iarăși robii care urcă, grămădind aurul în clăi uriașe.

Un peisaj neînsemnat mă oprește. Zările sînt umede, viorii, și aburi ușori se-nalță, dezvelind orizontul dispus în coline. Parcă un miros reavăn de pămînt te obsedează, și nu e nimic cu toate acestea care să-ți oprească ochiul. Sînt contururi vagi, e o expresie a naturii...

Acum vin ape, apele mari revărsate din matcă, e Dunărea vrăjmașă celor umili : o biată colibă își scoate streașina ca o corabie naufragiată — e o tragedie neștiută, într-un pustiu.

Și mai departe, într-un colț fericit, iată o simandicoasă familie ce ține sfat, punîndu-și pretențiile în evidență,personaje grave, cravatate cu vinețiu, umflîndu-se de mîndrie, cum le stă mai bine unor curcani ce sînt. De neutrii claponi nu mai vorbim... Și-n această varietate de aspecte ale naturii, portretele în ramele lor spun de existența cutărei personalități. Portretul unui bancher modern privește sever din cadrul aurit la această fantasmagorie a omului, în felul său, mai bogat decît toți bancherii : avînd poate mari calități de artă, mie, unuia, acest portret nu-mi spune nimic... Prefer pe boierul din zilele lui Ștefan cel Mare : e măreție în el, e tradiția care vorbește. Da, pe boierul acesta evadat dintr-o compoziție mai mare aș vrea să-l văd la locul lui, în tabloul istoric la care pictorul lucrează încă...

În platoșa lui, Mihai privește hotărît și impune.

Acestea sînt, din fugă, impresiile mele.

Și-acum, din nou, în strada tristă și întunecată de neguri, mă strecor încet, evocînd înc-o dată viziunea delicată a florilor de nalbă, ce se aprind ca niște lampioane minunate, și mă duc cu regret să mă pierd iarăși în banalitatea incoloră și insipidă a vieții de toate zilele.