În chestia poeziei populare

Jump to navigation Jump to search
În chestia poeziei populare
de Titu Maiorescu


Răspuns la discursul de recepțiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909
Domnule și iubite coleg,
Ne-ai arătat motivele cari te-au împiedecat să ne înfățișezi figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia ai fost ales membru al Academiei Române.
Deoarece d-ta nu ne vorbești de persoana celui dispărut, vei înțelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuiască, și nu-mi vei lua în nume de rău dacă trec îndată la discutarea părerilor pe cari le aduci înaintea noastră cu atâta hotărâre, aș putea zice cu atâta curaj, și, trebuie să zic în orce caz, sub o formă literară așa ademenitoare.

I[modifică]

Ceea ce mă cred dator să scot întâi la iveală din studiul d-tale, și o fac cu cea mai mare mulțumire, sunt paginile în cari vorbești de originea noastră italo-latină, și, fără a te opri la cunoscutele argumente limbistice, atingând numai în treacăt datele istoriei, cauți să pătrunzi cu intuiția artistului taina moștenirilor etnice și să ne arăți supraviețuirea sufletului roman în românii de astăzi, urmașii direcți ai marilor cuceritori.

Din acest temei mai adânc al priceperii scoți dovada despre ceea ce este adevărat și ce - după a d-tale părere - nu poate fi adevărat în poeziile populare române, culese și publicate de vreo 50 de ani încoace.

Este cu atât mai bine venit punctul de vedere ales de d-ta pentru a judeca o materie de însemnătatea poeziei populare cu cât între publicările îngăduite de secția noastră istorică, adică apărute sub auspiciile ei, deși fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea și transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în care se susține că "elementul roman rămas în Dacia după retragerea legiunilor n-a putut să se mănție și a trebuit să dispară fără urme în potopul de barbari năvălitori" și că "naționalitatea română s-a născut exclusiv numai din contopirea slavilor ce venise să se așeze în țările noastre cu elementele romanizate de peste Dunăre, aduse ca captivi" (eufonia este a d-lui Radu Rosetti) "în urma neîncetatelor năvăliri slave, sporite prin numărul acelora care fugeau din imperiu de greutatea birurilor" ș.c.l.

În ședința anuală a Academiei noastre de la 12 ianuarie 1907 chestia a fost adusă în discuția generală. S-a recunoscut că adevărul orcât de puțin favorabil ne-ar fi, trebuie spus cu toată sinceritatea îndată ce este întemeiat; dar s-a constatat că citatului studiu îi lipsește tocmai orce temei, și astfel afirmarea d-lui Radu Rosetti a fost dezaprobată de toți membrii de față. Autorul, ce e drept, a făgăduit că va dovedi aiurea părerea d-sale, însă această dovadă nu a mai adus-o și nici nu credem că o va aduce vreodată.

Este dar, iubite coleg, îndoită mulțumirea cu care viu să te felicit pentru introducerea criteriului latin în cercetarea poeziei populare și pentru vioiciunea stilului cu care știi să ne împărtășești convingerea d-tale. În această parte a discursului ne putem uni nu numai d-ta cu cel ce are plăcerea de a-ți răspunde în acest moment, dar probabil toți colegii noștri din Academie. Căci ne aflăm pe un tărâm unde cercetările se apropie de oarecare exactitate științifică și pot conduce la câteva dovezi convingătoare.

Lucrul se schimbă când trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte nu sunt cu putință, unde judecata se întemeiază adeseori pe elemente prea subiective și unde e totdeauna greu (iar la noi - cu lipsa unei tradiții literare statornicite - mai greu decât aiurea) să găsim premisele înțelegerii comune. Aici nu ne rămâne adeseori decât datoria de a ne spune părerea cu toată sinceritatea și de a o susține cu argumentele ce ne par mai accesibile spiritelor nepărtinitoare.

Astfel, nu pot lăsa să treacă fără împotrivire imputarea adusă culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: "Alecsandri a fost un rău culegător de poezii populare și mai cu seamă s-a înșelat fundamental când a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viața versificată a poporului nostru."

Față de o declarație așa de hotărâtă din partea d-tale, chestia cere să fie examinată mai de aproape, nu numai pentru a recunoaște meritul lui Alecsandri în adunarea și răspândirea poeziilor noastre populare, ci și pentru a ne înțelege asupra marei însemnătăți a acestei manifestări a neamului românesc.

Cum se știe, culegerea de Poezii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri este dedicată doamnei Elena Cuza în 1862, deși publicată de-abia la începutul anului 1866. Publicarea se face în folosul Azilului Elena Doamna fiindcă - după cum scrie Alecsandri - "poeziile culese din gura poporului sunt copii găsiți ai geniului românesc și au dreptul a se bucura de îmbrățișarea înaltei protectoare a Azilului Elena."

Dar Alecsandri începuse de mult să adune și să comunice prietenilor săi poeziile populare. Cu zece ani mai nainte, neuitatul filoromân Wilhelm de Kotzebue, în prefața din octomvrie 1856 la traducerile sale Rumanische Volkspoesie, vorbește de această stăruință "patriotică și entuziastă" a lui Alecsandri, pe care o menționează cam în acelaș timp și englezul Stanley în eleganta publicare Rouman Anthology (Hertford, 1856). Și mai nainte, îndată după mișcarea de la 1848, comunicări de această natură au fost făcute de Alecsandri la Paris; paginile scrise în favoarea românilor de Michelet și de Edgar Quinet sunt întrucâtva datorite unor asemenea împărtășiri; iar la 1855 el însuș publică în traducere franceză Ballades et chants populaires de la Roumanie.

V-am amintit datele de mai sus fiindcă ele ne înlesnesc priceperea punctului de vedere din care Alecsandri a donat și (cum zice el însuș) a întocmit poeziile populare.

La el nu era și nu putea fi vorba de preocupările folcloriste; mișcarea folcloristă, deșteptată pe la 1864 în Anglia, de unde și-a primit și numele, nu a răzbit pănă la noi decât după încetarea activității lui Alecsandri. Și nici spre vreo amintire a caracterului latin păstrat în poporul român, cum îl înțelegi d-ta, nu l-a purtat gândul pe atunci. Poet mai întâi de toate, poet național îndeosebi, nu în înțelesul latinității, dar desigur în înțelesul luptei în contra protectoratului rusesc și a corupțiunii fanariote, Vasile Alecsandri este entuziasmat de partea frumoasă, omenește frumoasă a poeziilor noastre populare, simte un fel de mândrie patriotică de a le arăta în această frumusețe oarecum generală a lor nu numai francezilor, ci și germanilor și englezilor.

Căci suntem în epoca dintre 1855 și 1866, epoca renașterii politice a României, care, după congresul de la Paris, este în mod așa extraordinar caracterizată prin solicitarea poporului român de a-și exprima dorințele sub auspiciile marilor puteri de cultură europeană.

Alecsandri, a cărui excepțională valoare în literatura noastră stă în repercutarea tutulor curentelor de simțiri ale contimporanilor săi, vine și în ajutorul acestei mișcări și caută să ne câștige simpatiile occidentale, scoțând la iveală mai ales acea parte - de altminteri reală - a manifestărilor sufletului nostru poporan, care se poate numi lirică și contemplativă, adică duioșia simțirilor și cumpătarea exprimării.

Înțeleg că d-ta ai pus accentul pe elementul energic al baladelor, fiindcă el se potrivește mai bine cu criteriul d-tale etnic, însă acest criteriu nu trebuie luat exclusiv: în orice caz, el nu era și nu putea fi exclusiv la Alecsandri. D-ta recunoști că "Alecsandri a auzit și a înțeles că în murmurul poporului e o muzică naivă și sentimentală a doinelor ce se cuvine să fie notată, că este o muzică eroică a baladelor ce se cuvine și mai mult să fie scrisă".

Dar eu întreb: de ce "și mai mult"?

Pentru Alecsandri, ca și pentru unii din noi, se cuvenea tot așa de mult să fie păstrată sentimentalitatea doinelor, căci deși - după luminoasa d-tale cercetare - partea eroică și cumințenia politică sunt mai ales semnele moștenirii etnice, aceasta nu exclude partea sentimentală nici la romani, și cu atât mai puțin la descendenții lor după o evoluțiune culturală de atâtea veacuri.

Îndeosebi elementul eroic în poezia popoarelor din Orient, devenite pe atunci așa de "interesante", era cunoscut, de mai nainte, pentru albanezi, prin imitările - fie și meșteșugite - din Guzla lui Prosper Merimée, pentru sârbi, prin minunata culegere de poezii populare publicată de Karagici între 1823 și 1833 și prin alte lucrări. Aici e multă voinicie, tot atâta cruzime, uneori și brutalitate. Cine însă își dă seama de firea poetică a lui Alecsandri înțelege îndată că pe el a trebuit să-l atragă din poezia noastră populară mai ales elementul ei liric și contemplativ, și tocmai cu această particularitate, pe care d-ta o deprețiezi cu expresia "dulcegărie", Alecsandri ne-a făcut mai bine primiți printre occidentalii de cultură literară din acea epocă.

Firește că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului și poeziile populare culese de el nu l-ar fi îndreptățit niciodată să introducă în textul baladelor schimbări cari le-ar falsifica. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte răspândite, se întâlnesc însă în grupa poporului sub cele mai felurite variante. Cine nu se ocupă de autenticitatea folcloristă, cu indicarea exactă a persoanei, a pronunțării, a locului și a timpului, ci se ocupă numai de poezia populară în frumusețea și oarecum generalitatea ei, va culege, va combina, uneori va completa din multele variante forma definitivă, care după a lui simțire îi va părea mai conformă cu geniul poetic al poporului. În această alegere și consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună-credință, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeaș bună-cre-dință, te lași mai curând condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la altul nu poate fi vorba de falsificare.

Pentru d-ta Miorița este chintesența poeziei populare române; dar pentru contimporanii dintre 1856 și 1866 erau poate poeziile curat lirice mai sugestive. Îmi aduc aminte că pe mine și pe câțiva din compatrioții mei ne încântase la 1857 în Viena (eram atunci de 17 ani) mai cu seamă poezia tradusă de Kotzebue:

Sus în vârf de brăduleț
S-a oprit un șoimuleț,
El se uită drept în soare
Tot mișcând din aripioare.

(Nici mie nu-mi plac diminutivele, introduse numai pentru înlesnirea rimei.)

Jos la trunchiul bradului
Crește floarea fagului,
Ea de soare se ferește,
Și de umbră se lipește.
"Floricică de la munte,
Eu sunt șoim, șoimuț de frunte,
Ieși din umbră, din tulpină,
Să-ți văd fața la lumină,
C-au venit pănă la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Și să mi te port prin soare,
Pân'te-i face roditoare
Și de mine iubitoare."
"Șoimuleț, duios la grai,
Fiecare cu-al său trai,
Tu ai aripi zburătoare,
Ca să te înalți la soare,
Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te legeni sus, pe vânt,
Eu mă leagăn pe pământ,
Du-te-n cale-ți, mergi cu bine,
Făr-a te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre și-o floare!"

Și când - acum 41 de ani - în primul volum al Convorbirilor literare am atras luarea-aminte a cetitorilor asupra covârșitoarei însemnătăți a poeziilor populare, publicate atunci de Alecsandri, am reprodus anume această poezie, împreună cu altele de felul ei, și astăzi pot constata că partea lirică a vieții poporului a fost cea mai roditoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, îndeosebi pentru Eminescu și, prin mijlocirea lui, pentru urmașii săi.

Căci dacă e să judecăm după dreptate, întreaga valoare a publicării poeziilor populare, așa cum a fost făcută de Alecsandri, nu ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătății, ci trebuie să punem în cumpănă, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societăți. Alecsandri, care în lunga sa viață literară a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu putea să tindă a interesa lumea străină fără a voi să intereseze în acelaș timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu era ușor, mai ales în Moldova, unde limba franceză era limba exclusiv întrebuințată în saloanele și în familiile așa-numitei societăți și unde cele mai multe dame nici nu știu să vorbească, necum să scrie corect românește.

Atunci Alecsandri, cu adâncul său instinct de poet național, găsește în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseți literare din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei.

În legătură cu cele zise aici, o observare a d-tale de la începutul discursului cere oarecare lămurire. Dacă se poate admite ceea ce zici acolo, că "românul ca popor nu e nici mai mult, nici mai puțin poet decât alt popor", propoziția următoare cu "materialul folcloristic", care, "poate fi considerat ca produs estetic, dar atunci încetează de a fi anonim", îmi pare mai puțin admisibilă.

Nu e vorba aici de materialul folcloristic, ci de însăș poezia populară ca poezie, și ea nu numai poate, ci trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, fără a înceta să-și păstreze anonimatul ei firesc.

Am cetit adineauri poezia cu șoimul și fraga. Este vreo îndoială despre frumusețea și, prin urmare, despre valoarea ei estetică? Și ce are a face aici chestia anonimatului? Poezia este și rămâne anonimă, dar aceasta nu o împiedică de a fi din cele mai frumoase, de a exprima nu numai o simplă simțire lirică, ci cum zice Alecsandri într-o notă (pag. 32), "o filozofie adâncă".

Asemenea, când cetim în Hora (pag. 369), care începe cu niște cuvinte de rând, ca de la sat:

- Bade, trandafir frumos,
Vrut-ai să te-arăți duios,
Dar te-ai arătat ghimpos
Și din minte nu m-ai scos.
– Vai, leliță din cel sat,
Ce-ai cerut și nu ți-am dat?

Și apoi continuă:

- Cerut-ai faguri de miere,
Eu ți-am dat buzele mele;
Cerut-ai o viorea,
Ți-am adus inima mea.
– Dacă vrei dragoste-aprinsă,
Adă-mi gura neatinsă
Și o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară.

Ce importă că înălțimea etică, așa de frumos exprimată în versurile din urmă, nu se poate atribui unui anume poet, ci este tocmai în anonimatul ei o dovadă a idealismului pănă la care se poate ridica inspirația curat populară?

D-ta pari a atribui acestui gen de poezie mai puțină însemnătate estetică; dar te rog să-ți aduci aminte de constatările istoriei literare din țări cu o cultură mult mai veche, d.e. din Anglia și din Germania; cum la englezi de la publicarea poeziilor populare de Percy (1765) și la germani de la cea analoagă a lui Brentano și Arnim (Des Knaben Wunderhorn, 1806-1808) datează o renaștere a poeziei lirice în literatura lor cultă.

Și în contra culegătorilor Brentano și Arnim s-a adus imputarea că au întocmit poeziile populare, dar mai târziu meritul lor s-a recunoscut pe deplin, "fiindcă - după cum se exprimă o carte de școală - cu un tact admirabil au știut să scoată chintesența poeziei cu care să producă cea mai adâncă impresie". Pe urma unor asemenea publicări s-au ivit poeții lirici cei mai răspândiți ai literaturii germane din secolul trecut, Heine, Lenau, Uhland (el însuș culegător de poezii populare), ca și mai nainte Bürger, ostensibil inspirați de formele și limba acelor manifestări anonime ale neamului lor, și prin ei s-a desăvârșit opera începută de clasicii anteriori, adică s-a statornicit în societatea cultă a Germaniei predomnirea limbii și literaturii naționale cu înlăturarea celei franceze, așa de puternic ocrotite mai înainte de însuș Frederic cel Mare.

Tot așa s-a întâmplat și la noi, unde evoluțiunea nu este încă desăvârșită. Alecsandri a adunat poeziile populare pentru a da elementului național celui mai sigur putința unei dezvoltări temeinice în literatură și le-a întocmit așa (d-ta zici cu atâta dulcegărie sentimentală, eu zic cu atâta potrivire la receptivitatea contimporanilor) încât să poată pătrunde în societatea înaltă. Este caracteristic că cea dintâi care simte și recunoaște acest merit al lui Alecsandri e însăș Elena doamna, care zice în răspunsul ei la dedicația poetului: "Fără a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, ați mlădiet cu o rară fericire forma acestor încercări întâietoare".

Cu această "mlădiere" a pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Coșbuc și Goga se dezvoltă pe urma lui, iar în miile de școlari și studenți ai generației de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeți astfel înviorați, și încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de Alecsandri crește și rodește în toate direcțiile.

Această mișcare se face de la sine, prin puterea covârșitoare a plăsmuirilor frumoase. Orce silă, orce violență, nu poate fi decât dăunătoare. Să se producă numai opere de adevărată valoare, nu de valoare îndoioasă, exagerată prin șovinism, și societatea înaltă va fi câștigată prin atracția firească a frumuseței.

II[modifică]

Am stăruit poate prea mult asupra explicării unei controverse, însă tot ce privește poezia populară merită cea mai mare luare-aminte, iar opera lui Vasile Alecsandri va găsi pururea în Academia Română un cuvânt de apărare, de laudă și de recunoștință.

Viu acum, iubite coleg, la partea a doua a interesantului d-tale studiu și am și aici mulțumirea să constat la început o comunitate de vederi în privința criticei teoretice a "poporanismului".

Ce e drept, nu te pot urma în expunerea doctrinei economico-istorice a lui Loria și a "miragiului" introdus de el. Vârsta la care am ajuns m-a făcut mult mai rezervat față de niște teorii sociale cu aparențe științifice, cari păcătuiesc de regulă prin generalizări pripite. La concepția lui Loria se poate răspunde, tot așa de pe-asupra, cu spirituala observare a lui d'Avenel: Dans sa marche lente, la civilisation a recherché le beau bien avant l'utile. Elle a excellé a faire des statues ou des temples avant de faire des lampes ou des parapluies; elle a su ecrire avant de savoir se chauffer et a découvert le pinceau avant la fourchette. Ceea ce s-ar putea rezuma pe românește cu o vorbă mai simplă: omul s-a gândit să-și facă biserici înainte de a-și face hambare.

Cu atât mai puțin te voi urma în propunerea de leacuri pentru tămăduirea stării noastre actuale prin "maiștri și ateliere în toate satele".

Prefer și mă grăbesc să mă pun alături de d-ta când zici: "La toate celelalte popoare cauzele economice ale mișcărilor sociale se iluzionează, iar poeții sunt ademeniți de miragiul unor nobile simțiri: la noi școala poporanistă, printr-o aberațiune a tuturor sentimentelor estetice, îi ține într-o mediocritate revoltătoare".

De mult era cunoscută cererea unor socialiști-poporaniști, cari se amestecaseră în ale esteticii și îndemnau pe scriitori să se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos și de vinovăția celor de sus. Dar dacă toate tendințele și intențiile "utilitare" sunt dăunătoare în artă, cel puțin tendența învrăjbirii claselor a rămas cu desăvârșire stearpă în producerea de opere frumoase.

Mă unesc dar cu această parte a criticei d-tale, deși nu mă pot uni cu aplicările ce le faci, și, d.e., mă deosebesc de d-ta în aprecierea poeziilor d-lui Octavian Goga. Lasă însă la o parte deslușirea acestei deosebiri, fiindcă Academia și-a arătat acum trei ani părerea despre primele poezii ale d-lui Goga, acordându-le unul din premiile ei mai însemnate, pe temeiul unui raport care cercetează cu de-amănuntul meritul literar al noului poet de peste Carpați.

Dar mai sunt rezerve de făcut și în privința celor zise de d-ta despre Creangă, Popovici-Bănățeanul și d-l Slavici. Ai introdus însuți deosebirea între acești trei autori, la cari recunoști "miragiul" și între autorii pe cari îi crezi vinovați de "poporanismul" în înțelesul defavorabil ce-l dai acestui cuvânt. Însă atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori în republica poporanismului? Căci nu faptul că figurile descrise de Creangă, Slavici și Popovici-Bănățeanul sunt mai cu seamă țărani, preoți de la sate și meseriași îi face să intre în acea rubrică.

Critica d-tale că în nuvelele d-lor Slavici și Popovici, în deosebire de povestirile lui Creangă, figurile nu au aparență de realitate, ci sunt "anemice și nefirești" sau - cum zici tot d-ta - "nu sunt de carne, ci de carton", s-ar putea aplica tot așa de bine la multe nuvele din viața societății înalte, căci o asemenea observare se referă la o temă generală a cercetărilor literare, iar nu numai la înfățișarea figurilor luate din popor.

Însă critica nu o cred îndreptățită, și modul cum dezlegi d-ta "enigma" descrierii acelor figuri "anemice și nefirești" prin faptul că d-l Slavici și Popovici-Bănățeanul ar fi crescuți în licee și universității germane și ar fi împodobit flăcăii din satul lor de naștere cu romantismul cărturarilor din Viena, îmi pare lipsit de temei.

Nu e lucru ușor (am recunoscut-o de la început) a argumenta în materie estetică. Voi încerca totuși să-mi susțin părerea că multe din nuvelele d-lui Slavici, ca și nuvelele lui Popovici Din viața meseriașilor sunt creațiuni cu acea deplină aparență a realității în care se încheagă arta adevărată.

Că nu poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile poporului românesc rezultă din analoaga înzestrare a sătenilor cu simțimintele cele mai înalte și delicate tocmai în schițele, nuvelele și romanele țărănești din acele literaturi occidentale, unde introducerea unei culturi străine la elementele autohtone este exclusă. Absolut aceeaș notă vibrează în Petite Fadette, în François le Champi, în Mare au Diable de George Sand, în figurile de pe țărmurile Rinului descrise de Auerbach, în țăranii lui Ganghofer din munții Tirolului și chiar în vagabonzii lui Bret Harte din California.

De unde vine această identitate a aspirării ideale în mijlocul unor realități materiale așa deosebite? Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în cugetul poporului - fie orcât de lipsit de cultura cărturărească, ba uneori îți vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea - germinează și poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai curate și alese simțiminte omenești. Precum se găsește în popor o adâncă evlavie, tot așa se poate găsi o mare decență și cea mai surprinzătoare sfială în legătura dintre sexe.

Căci nu numai pe calea gândirilor abstracte, îngrămădite în feluritele sisteme, poate ajunge omul să-și dea oarecare seamă de tainele vieții, ci și pe calea instinctivă a simțimântului.

Romantismul cărturarilor din Viena? Dar de la ce fel de cărturar, de la care romantism au ieșit versurile noastre populare:

Dacă vreai dragoste-aprinsă,
Adu-mi gură neatinsă
Și o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară...

Și se poate o mai înaltă, o mai curată expresie de iubire?

Dar în cealaltă poezie:

Du-te-n cale-ți, mergi cu bine,
Fărîa te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre și-o floare...

Din ce tratat de etică socială a învățat țăranul anonim să fie mulțumit cu soarta ce-i este hărăzită?

Fără îndoială, complicările sufletești ale societății înalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporție cu creșterea culturii, și ele își vor afla înfățișarea firească în literatura noastră. Dar aceasta nu ne poate face să uităm că simplicitatea țărănească nu exclude frumusețea lirică, precum nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic.

Când văd asemenea deosebiri de judecată literară între noi, îmi vine să repet vechea observare făcută într-un articol despre "poeți și critici", că tocmai poeții sunt mai puțin chemați să aprețieze poezia altora. Ei sunt prea pătrunși de felul lor de a pricepe lumea și prea refractari la felul altora de a o pricepe.

Menirea d-tale, iubite coleg, care ești însuți unul dintre cei mai recunoscuți poeți ai generației de astăzi, este de a ne înzestra literatura cu creațiunile propriei d-tale imaginații. Iară rolul mult mai modest de a primi și de a prețui creațiunile poeților lasă-ni-l nouă, publicului cetitor, cari putem îmbrățișa cu aceeaș recunoștință cele mai felurite individualități artistice numai cu condiția ca să fie în adevăr inspirate de simțimântul curat al frumosului.

Și fiindcă în multe din poeziile și nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literară d-ta ai fost în adevăr inspirat de cel mai înalt simțimânt al frumosului, fii cu această parte a operei d-tale binevenit în mijlocul Academiei Române!