În Parcul Gării

 

Când prin ulițele noastre, într-o zi de sărbătoare
Lumea trece ’nghesuită, mișunând în praf și soare
Simt în sufletu-mi dorința de-a vedea cărări umbroase
Și visez grădini imense cu boschete răcoroase.

Ca să-mi amăgesc dorința, plec, cu ochi pierduți în zare,

Dela Noua Catedrală, și mă duc spre Gara Mare
Visând fluvii maiestoase, — tălc ascuns de nostalgie,—
Mă opresc pe pod o clipă, privind apa cenușie,
Ce acum abia se mișcă și se scurge ’ncet la vale.
Trece-o birjă sgomotoasă...Eu pornesc pe drum agale,
Între rânduri de căsuțe. Insfârșit, ajung la Gară!

Colo’n Parc, ascuns în tufe, cine cântă din chitară?
Nu-i tot una, dacă este cerșetor sau fiu de rege?
Firul gândului se rupe, nimeni n’ar putea să-l lege...
Vreau să stau’n Parc pe bancă, într-o mută contemplare,
Fără să mai știu de lume, căci mi-i sete de uitare! ..

Timpul trece... Iată seara; trenuri vin, se duc departe:
Fumul lor se risipește, ca dorințele deșarte
Și, lăsându-mă s'alunec într-o dulce reverie,
Simt că ori ce clipă este un atom de veșnicie.

Dar în sufletu-mi răsună ritmul unui mut andante,
Căci, în neagra sa tunică și cu mii de diamante,
Rislpite’n jurul poalei și'npletite'ntr-o cunună,
Noaptea va veni, suavă, ca ș'o elegie brună.

▲ Începutul paginii.