În Bucegi/Partea IV: Vara

 

I

Andrei Jnepeanu

lui

Mircea Trestianu 35 Rue Gay Lussac Paris Mai 1875

Scumpe Mircea, știi că a trecut un an dela scurta dumitale ședere în Bușteni, de Paști?

Cași în alți ani ai vieții mele, nimic însemnat nu s'a întâmplat pe aci, în anul acesta scurs.

Muntele s'a îmbrăcat cu haine împestrițate, pe care toamna le-a schimbat pe o togă roșiatică, și apoi iarna și-a pus cojocul alb.

Farmecele anotimpurilor s'au înșiruit aceleași și totuși mereu înnoite.

Primăvara s'a întors și s'a încins cu verdeața-i ușoară.

Am luat singur, pe la jumătatea lui Mai, drumul urmat, cu o lună mai înainte, anul trecut, în tovărășia dumitale și a lui Neguțoi.

Poteca băltoacelor m’a dus în șeaua Baiului unde, pe coasta coprinelor, am cules de aceste flori, ale căror stele, din șase petale albe, înconjurând o cupă împodobită cu o tivă roșie, se apleacă așa de drăguț pe cotor. Cu mirosul îmbătător ce lasă, am sorbit și mirezmele primăverii.

A doua zi de pe Gâlma-mare, străbatând plaiul fâanului am ajuns în Poiana Coștilei.

Pe drum, am cules un manunchiu de nostimioare soldanele, ciucurași subțire crestați.

În poiana Coștilei, deșteptarea gramineelor făgăduia o bogăție de colori aprinse care, în curând, trebuia să se răzlețească până la Omul.

Ochii albaștri ai gințurei primăvăratice, presărată în iarba fragedă, mă priviau cu stăruință.

Am ocolit Santinela și am aruncat o ochire între Coștila și Morar: zăpadă, nesfârșită zăpadă... Iarna nu vrea să-și părăsească lăcașul de colo sus. N'ar fi, zău, momentul să te sui la Omul. Am încercat urcușul odată, în cele d'intâiu zile ale lunei Mai, și cât pe ce să fiu șters dintre cei vii.

Plecasem înaintea zorilor; era o lună limpede, strălucitoare. Frig, numai cât nu era îngheț. Zăpada tare; cu vârzobii în picioare, cu pușca la umăr, mergeam fără grijă.

Eram singura grămăjoară neagră pe albul nepătat al ninsoarei. La ce plecasem? Iscodire de cutreerător al munților, cercetare de vânător...

Curând am și dat de urmele unui dobitoc pe care nu doriam să-l întâlnesc: se cunoștea, cât de colo pe zăpadă, pecețile labelor și ghiarelor martinești și, pe lângă ele, niște amintiri proaspete ale trecerei fiarei. Aveam la mine gloanțe; mi-am urmat drumul. Sosind la obârșia văii Cerbului m'am oprit să mă odihnesc; patru ore de umblet alunecător mă obosiseră...

Încălecai un bolovan și privii :— a nu mai știu câta oară :— amfiteatrul, Coliseu uriaș cioplit de natură sub Omul, înfățișând mai multe podișuri-trepte, încoronat cu rânduri de namile de stânci stând în picioare, alipite și pe care le-am numit orge, după formele lor de țevi ale armoniosului instrument bisericesc.

Pe la amiazi, am luat drumul la întoarcere; razele soarelui frigeau, simțiam zăpada muindu-se sub picioare și nu mai pășiam cu mândrie de loc. De așa drum să te ferească sfântul! Nu trecu mult și începui să mă scufund în zăpadă, până deasupra genunchilor; luam piciorul cu amândouă mâinile, ca să-l scot din nămeții trădători; de m'ai fi văzut în halul ăsta, ce haz ai fi făcut!

Dar când straturile de zăpadă îngrămădite pe coastele celor doi munți care mărginesc torentul Cerbului se puseră în mișcare la îndemnul soarelui topilor...

Fui mai întâi stropit, apoi mă înțepă o alicărie albă, întovărășită cu așchii de piatră desghiocate din cuiburile lor.

Ca să mă feresc puțin de împușcăturile celor două clinuri, am căutat a merge în chiar matca puhoiului, nu mai eu știu cu câtă anevoință! Mă înghițiau clăi de zăpadă apoasă, din care mă trăgeam, acățându-mă de brazi și bufniam pe stânci nu tocmai moi ca puful. Noroc că a fost cea d'intâi zi de desgheț și nu m'au isbit decât mici avalanșe. Să fi fost câteva zile mai târziu, rămâneam acolo pe veci. Întradevăr, căldura, țiind-o într'una, de abia întreruptă de frigul nopților, toate mormanele de zăpadă îngrămădite prin hăuri, hornuri și chei s'au desprins, s'au dezmorțit și au plecat la vale. Nici o ființă omenească n'a fost față la deslănțuirea puterilor oarbe ale Naturei; ce va fi fost prin Bucegi, nu poate încăpea în închipuirea strâmtei noastre minți.

Îndată ce am văzut apele Cerbului fierbând nomol și rostogolind rădăcini și bolovani, am înțeles ce grozăvenii se petreceau prin spintecăturile munților noștri.

Nu m'am încumetat a mă repezi până în poiana Coștilei, decât în ziua când valea Cerbului se mai liniști. Ocolii Santinela și mă oprii înmărmurit: drumul la Omul era înmormântat într'un munte de zăpadă, care o tulise de pe Coștila și în repezeală înspăimântătoare, se urcase pe Morarul din față și nimicise pădurea. Acest munte de zăpadă nu se topi decât în parte în vara aceea și fii acoperit de ninsoarea iernii următoare...

De atunci am fost mai cuminte, deși la reîntoarcerea primăverii, mi-e covârșită firea de un dor pe care nu mi-1 pot înfrâna, de dorul brânelor. Cum așa? Dorul căror brâne? Ascultă:

De îndată ce primăvara s'a arătat, simț că mă furnică prin picioare, nu mai pot sta locului. Trebue, trebue, cu orice preț, să mă sui pe Bucegi. Îi mângâi cu privirea, îi pândesc: dau o raită până în poiana Coștilei, mă furișez în Valea Albă, mă strecor în Valea Jepilor. Cercetez, chibzuesc, socotesc și mă chinuește întrebarea: când mă voi putea urca ?

Iar în ziua când, însfârșit, fac încercarea dorită, în timp ce mă sui, inima mi se bate svăpâios, și ași vrea să-mi strig mulțămirea și parcă aș plânge și aș râde; desfătare, dumnezeiască, farmec de neînchipuit a unui astfel de urcuș, singur, față în față cu muntele...

La fiece clipă îmi încheg, în vorbe de mirare, descoperirile ce fac: uite mălinișul ăsta tot în hoagă este... O! o! Clișoiul ăsta de branciog cât s'a ruinat de anul trecut...

Dar tu, bolovane chel, de unde ai venit să mă silești la un astfel de ocol?

Câte fețe ale acestui ținut au rămas stăruitoare, dar și câți bătrâni prieteni au pierit; șirag de lucruri văzute înnoit, alocurea, prin noi întrupări, magie de lumină, farmec de forme.

Dar ceeace mă încântă mai mult este harul de a fi cel d'intai care culeg surâsul florilor reînviate: proaspete și curate, au țâșnit din pământ, își desfășură petalele, par'că se întind după un somn lung, cască la soare; nimeni nu le-a privit înaintea mea. Mă urc mereu, sosesc pe creastă... Acolo sufletul mi se turbură adânc.

Timp de mai mult de jumătatea anului, nici un picior omenesc n'a călcat pe aceste înălțimi; nici o cugetare n'a plutit pe aci, afară de aceea care se scoboară din cer pe aceste plaiuri.

Un imn, spre slăvirea vieții, se înalță de pe podișurile Bucegilor încă chiftind de umezeala iernii, și gândul meu cel d’intâi ține isonul acestui cântec armonios.

Nemișcat, coprind cu privirea plaiurile tremurate ale căror covor moale, verde, catifelat, lămurește dărnicia pământului.

Dar îmi amintesc că a venit vremea și a cutreerării brânelor, a treptelor ciclopice ale Bucegilor, pe care numai munteanul le cunoaște, iar câmpeanul habar n'are de ele.

Bietul câmpean, neștiutor al tainelor munților, privind lanțul Bucegilor, nu deslușește decât un zid uriaș, pe fața căruia nu-i chip să te urci; dar munteanul râde pe înfundate, căci știe el mai bine...

Potrivește-ți bine ochirea pe Jepi, pe Caraiman, pe Coștila; vei vedea mai întâiu, sus, coama scrijilând cerul cu zimți și țuțuiuri; dedesubt, pereți amețitori, despărțiți prin hornuri și șiștoace; mai jos steiuri, stând, care într’o rână, care aplecate, cu forme uneori elegante, cel mai adesea întortochiate; ba în acest haos de pietrărie se zăresc și câteva clinișoare mai blânde, înerbate.

Dar zici: prea sunt multe rupturi și spărturi în înălțime, ori în lărgime, ca piciorul omului să poată încercă urcușul.

Vezi că ochiul dumitale n'a putut deosebi acele curbe subțiri, ori acele panglici cari se încolăcesc pe după grumazii Bucegilor, trepte la diferite înălțimi, cu un cuvânt: Brânele.

Acum îți limpezesc ceiace am numit dorul brânelor, patima brînelor.

Nu mă mulțumesc a ajunge pe plaiurile înalte, urmând poteca, ce ciobanii au însemnat din veacuri prin văi. Sunt muncit de dorința de a străbate din nou brânele, care mă trag în vraja lor.

Mă îndrept spre unul din ele, la fiecare sfârșit de primăvară, cu o bucurie înfricată, căci mă gândesc că iarna va fi făcut cine știe ce răutăți pe aceste trepte.

Întradevăr, în locul unde brâul se lărgia, făcându-se podiș, destul de întins, ca să pască pe ele câteva oi, numai găsesc de cât o prispișoară, deabia să-ți alături picioarele; dincoace, brâulețul s'a schimbat în tindă lată, căci zidul, ros de puhoae, parcă s'a tras îndărăt.

Dar deodată brâul e rupt; o surpătură ce nu cunoșteam. Ce să fac, să mă întorc îndărăt?

Ba de loc! Mă las în jos până în fundul surpăturei, mă sui pe matca pietroasă a unei șiștoace, râu de bolovani, și opintindu-mă, mă cațăr pe un alt brâu; adesea trebue să mă strecor prin hornuri repezi de tot.

Nu preget a lupta cu muntele și el se dă învins. Câte pericole înfrunt, când pe seninări, lespezi netede ca sticla, când pe spălături, părți unde trebue să calci pe adunături de pietrișărie mișcătoare și unde n'are de ce să se prindă piciorul; dar pasul meu nu șovăe și trec înainte fără grijă.

Lipit cu spinarea de zid, cu picioarele pe o strașină îngustă mărginiloare de prăpastie ce nu o pot măsura cu ochii, mă uit dedesubt și sunt mândru că chemarea abisului nu mă turbură și-mi văd de drum. Fie călare pe muchia ascuțită a vreunei șiri stâncoase desprinsă de sus, ori în picioare pe vreun pridvor ierbos, sau încă cu pieptul la pământ, capul aplecat deasupra unei spărturi, tot pe înălțimi sunt, valea se întinde umilită dedesubt, sunt stăpânul spațiului, care se desfășoară sub mine.

Sunt mai puternic ca cel mai semeț împărat, când umblu pe brânele Bucegilor!

Ființa mea întreagă se desfată, privind minunatele priveliști, cari se perindează în mersul meu.

Totuși muntele știe a-mi umili trufia, căci oare nu trebue să fiu umilit când, tulind într'o lăsătură, mă pomenesc într'un amfiteatru înfundat, sfârșit de lume, unde nu văd decât o cingătoare de pereți înspăimântător de drepți, unde mă simt pierdut, nimicit?

Dar și ce bucurie când, printr'o spintecătură neașteptată, se face un luminiș!

Între două linii depărtate una de alta sus și apropiate jos, pervăzuite de frunzișul aburos al vreunei zade care, minune, s'a înfipt pe un pripor amețitor, se ivesc, mai întâiu, înnecate în negru, prăpăstioasele clădiri stâncoase vecine, apoi, într'o ceață străvezie vineție, grebeni și clăbuceluri de munți depărtați, încălecându-se și topindu-se pe albastrul cerului; atunci mintea mă îndeamnă la bărbăție, îmi amintesc că la poalele acelor munți trăeșle o omenire care lucrează, pătimește și iubește, din care iau și eu parte; mă reped pe o coastă mai blajină și din nou mă văd înconjurat de lumină, de spațiu, de căldură, de viața care se lasă de pe bolta cerească și se urcă din rărunchii pământului...

Pricep că în câteva ore pot fi la piciorul Bucegilor; sosesc acasă, ostenit la trup, înnobilat la suflet și a doua zi, dacă n'am altă treabă, încep din nou, cutreerarea brânelor.

• * *

Ce zorită reîntoarcere a verii în anul acesta!

În ziua următoare aceleia în care, furișând o privire pe după Santinela, între Coștila și Morar, n'am văzut decât un nesfârșit pustiu alb, ploile au început și într’o apărie am fost o săptămână încheiată; apoi soarele înfășură munții cu raze fierbinți.

Într’o zi de sfârșit de Maiu mi-am făcut socotelile: de acu s’a dus zăpada... M'am și aflat între Coștila și Morar; ce desfătare! mă plimbam ca într’o grădină, călcam numai pe straturi de flori... Bucegii aruncaseră cât colo cojocul cel gros și alb nepătat și se îmbrăcaseră cu un mintean cu fața deschisă, cu flori împodobite în culori gingașe: cerastele albe, drăguțele pirole, ceata umilelor saxifrage, cerențelul, cu opt petale argintii, de-i mai zice și argințică, cioboțica-ursului, cu ciucurașii trandafirii, ochii-păsăruicii (myosotis de munte) care au furat stropi din albastrul cerului.... Pe mușchiul bolovanilor și stanelor stâncoase s'a prins, închipuind pete trandafirii, silenul fără cotor. Câțiva podbali de munte (arnica), cu bobocii încă închiși, prooroceau lepădarea minteanului și îmbrăcarea Bucegilor cu cămașa verii arzătoare, țesută din flori de colori aprinse, galbene și roșii.

La urcuș, eram urmărit de aburii ce ieșiau din văgăuni. Ajuns pe Omul, îmi ațintii privirea în Valea Cerbului. Izvorând, ca dintr'o căldare uriașă și satanică, aburii se înălțau, mai întâiu străvezii, apoi din ce în ce mai deși, cenușii; snopi de raze ale soarelui străbăteau norii, împroșcându-i cu alice și înțepându-i cu suliți de aur.

Nu era dea bună, se pregătiâ o furtună; m'am zorit la întoarcere.

Am găsit acasă pe băiatul cârciumarului de pe Trestie; îmi aducea scrisoarea dumitale, pe care factorul din Predeal o lăsase în trecere.

Așa dar pleci, însă dai o raită în Elveția și-mi făgădueșli să sosești în Bușteni. În a doua jumătaie a lunei Iunie; ai de gând să-ți pregătești licența aci, în mijlocul munților noștri.

Hotărîrea dumitale îmi umple inima de veselie.

Știi ce, dragă Mirceo? Lasă Elveția la păcatele ei și mai bine repede-te aci, unde vei găsi o Elveție tot atât de frumoasă și neîntinată de civilizație.

Te aștept de zor, cu pâinea și cu sarea, după dalinele noastre creștinești.

Mintea-ți ostenită de comentariile sterpelor articole de procedură se va reîmprospăta, pe când vei privi munții aceștia și vom fi doi cari vom iubi această salbă nestemată a țării noastre.

Cu nemărginită dragoste ANDREI

II

— Nene Andrei, întrebă Mircea pe când arunca petricele în Prahova, pe malul căreia sta, dimpreună cu tovarășul, când o să pociu lepăda ucenicia meseriei de cutreerător al munților? De când am sosit, la jumătatea lui Iunie, ne învârtim, ne răsucim pe loc... Fugă spre Predeal, sau mers alene până la Sinaia, pe calea națională; suiș pe povârnișurile trăgănale ale Zamurei; plimbare prin Valea Fetei, prin Valea Azugei... Toate astea nu-s fleacuri? Bucegii stau în fața mea și par'că zic: bietul Mircea, cum să îndrăznească să ne turbure tainele, că-i așa de ageamiu!

— He! He! răspunde râzând Andrei, păstrăvul nu s'a făcut el mare și gustos într'o zi.

Dar cum gândești că ași fi fost atât de neghiob încât să te duc pe Bucegi, pe nerăsuflate, în cele d'intâiu zile după sosirea dumitale? Știi ce s'ar fi întâmplat? Ți-ai fi secat puterile dintr'o dată și te-ai fi desgustat de așa plăcere. Pe când acum, s'au oțelit picioarele, ești sprinten și gata să te răsboieșli, fără frică, cu piscurile cele mai înalte.

— Vasazică?

— Chiar acum pornim la luptă cu Bucegii.

— Acum, la sfârșitul zilei?

— Chiar așa; vom petrece noaptea pe poalele Caraimanului și în zori urcușul.

— Cum, pe Caraiman ne suim?

— Drept pe fața lui, prin Valea Seacă.

— Unde o fi valea asta? înlrebă mirat Mircea, după ce aruncă o căutătură cercetătoare asupra marelui preot al Bucegilor.

— Nu deosibești pe Caraiman o dungă care se îndreaptă de sus în jos și dela stânga la dreapta?

— Ba da.

— Linia asta cu încovoituri și tremurături mărginește povârnișurile repezi și pereții fioroși ai Văii Seci, care spintecă muntele acesta.

— Și de ce începem cu Valea Seacă?

— Pentru ca să avem plăcerea de a „escalada" cum zice Francezul, fața Bucegilor; apoi, pentru a ne supune regulei mele teoretice. Nu râde, domnule, am și eu o teorie. Bucegii tăinuesc două feluri de frumuseți: aceia a văilor, strungilor și cheilor lor și aceia a plaiurilor înalte.

Cine vrea să se pătrundă de farmecul acestui lanț de munți trebue să-i străbată mai întâiu văile și apoi să se suie pe plaiurile de sus.

— Dacă-i așa vorba, mai am până să pășesc la o înălțime de 2500 metri.

— Te înșeli,fiindcă văile astea nu sunt numeroase și apoi nu e trebuință să le cercetezi pe toate în șir, căci multe se aseamănă între ele. Programa noastră de „ascensioniști” este dar mai mărginită decât ai crede.

Dar destulă teorie, să trecem la practică.

Iute acasă să ne pregătim.

Andrei vârî într'un sac ce-și așeză pe spinare ceva merinde, diferite unelte și două haine groase și ușurele.

— Stai nițel, zise Mircea, să-mi iau echipamentul meu complect de alpinist, că nu de geaba l-am cumpărat în Elveția, și mai întâiu de toate pioletul.

— Ba să-ți cați de treabă și să lași acasă toate poverile astea, că doar nu mergem spre zăpezile veșnice, nici nu vom aluneca pe ghețari; ia, mai bine, bățul ăsta cu vârf de fier, să vezi ce bine o să-ți prindă...

— Parcă am înțeles că Valea Seacă e fioroasă?

— E adevărat, e cea mai anevoioasă la urcuș, dar vom ști să ne tragem de mâini, pentru a ne cățăra pe stânci, iar aceste două perechi de pisicari (potcoave) ne vor împedica să alunecăm pe pripoarele ierbate. Și apoi cu cât ești mai ușurel cu atât te sui mai lesne.

— Ce rost are pușca ce iei?

— Mă împovărează, zici? Așa o fi, dar ea este o veche tovarășe a umerilor mei și nu mă despart niciodată de dânsa.

E apărătoare bună de fiare sălbatice și din când în când face câte-o ispravă, care n'o fi pe placul vânatului, dar îmi măgulește sufletul meu de vânător. Ce oră să fie?

— Șase.

— O, o! iute pe drum. Într'o jumătate de ceas noaptea o să sosească și trebuie să ne pregătim culcușul.

Andrei și Mircea luară un pas vânătoresc și se adânciră în pădurea Munticelului. Scoborau povârnișurile mânând spre Valea Albă, peste care trebuiau să treacă până să dea de Valea Seacă; la o răspântie auziră un glas bărbătesc cântând:

Mai las' o țâr șăităul

Bârța și cu inimoiul.

Șindrilare, of!

Ci eși, Bade, din a cergă

Vino, spre Breaza aleargă

Șindrilare, of!

Arde-o focul de șindrilă

D'a nevastă nu ți-e milă.

Șindrilare, of!

În mijlocul unui limpeziș al pădurei, sta înțepat o colibă (cergă) țuguiată, din crengi de fag, acoperită cu cetină. Jur împrejur, se îngrămădiau doage nelucrale și șindrili necioplite; mai departe steteau lungiți bușteni necojiți și vârghii chertite cu barda.

— Am dat peste doui prieteni ai mei din Breaza, meșteri șindrilari, Din Gătej și Nică Ferăstrăeru.

Bună seara, bună seara, voinicilor, zise Andrei, intrând în colibă.

— Mulțumim dumitale, domnule Andrei, răspunseră cei doi muncitori.

Erau doi flăcăi frumoși, bine legați, împrieteniți cu sănătatea.

Unul cioplia, cu cuțitoaea, șindrilele înțepenite pe bârță (scândură băgată în crestătura unui copac) cu ajutorul unui cioc de lemn; celălalt dădea fâșiilor de doage de donițe încovoetura trebuincioasă. Lucrau cu sârguință și zâmbetul flutura pe buzele lor.

— Ce vânt ne-a mânat pe aci, ați vrea să știți? Uite, ne plimbăm.... Merge lucrul, merge?

— Cu voia lui Dumnezeu, da-i dăm zor, că ne-am apucat de lucru cam târziu în vara asta și avem de predat câteva mii de șindrilă.

— Spor, spor la lucru, băeți....

— Mulțumim dumneavoastră și umblați sănătoși.... Cei doi prieteni se îndepărtară, iar unul din șindrilari își urmă cântecul:

Mierla șueră în față,

Tot ca tine-i de sfiață

Fă, nevastă, fă!

Sturzul pe la dreata cântă,

Cam ca tine se alintă

Fă, nevastă, fă!

Iar șindrila merge strună,

Las' că-i bună,

Las' că-i bună,

Fă, nevastă, fă!

— De sigur, zise râzând Mircea, problemele încâlcite ale vreunei filozofii transcendente nu împuesc capul flăcăilor ăstora.

— Șăităul (ferăstrăul) să scurteze bine buștenii, fâșiile să iasă cu rost din înfigerea toporașului și sub bălaii maiului, cuțitoaia să muște cu temei din șindrile, ulucitul să fie fără greș, vânzarea să se facă pe preț bun, altceva nu doresc șindrilarii; trăesc cu săptămânile în cergă, vorbă urâtă nu ese din gura lor și pădurea îi ocrotește ca pe niște feciori harnici și de ispravă....

Iacătă noaptea ne sosește; să ne oprim sub fagul ăsta bătrân; facem un foc mare și ne așezăm pe lângă el.

Traseră și rostogoliră trunchiuri, care stau trântiți prin împrejurimi și le îngrămădiră; făcură un rug, îi deteră foc cu un chibrit și flăcările țâșniră.

— Uite, zise Andrei, ți-am pregătit o saltea din cetină și am împrejmuit-o cu gard de ramuri. Nu e rău acuma să îmbucăm ceva și să ne punem pe somn, să fim în putere mâine în zori...

— Nu sunt decât opt ceasuri.

— Până la patru dimineața ce mai e? Nu departe se auzi țipătul jalnic, al huhurezului: hu! huhuhu!

— Huhurezul, haiducul munților noștri, un haiduc băiat bun, dar la cântec cam nebun...

Rugul se înroșia din ce în ce. Sub sărutul flăcărilor, trunchiurile noduroase și sucite se făceau lighioane șerpoase; suliți de foc tremurătoare străpungeau fagul adă-postitor.

— Ce păcat că coana luna n'o să ne facă cinstea să-și arate fața luminoasă, băgă deseamă Andrei.

— Neagră e noaptea asta!

— Neagră, dar nu fioroasă ca pe plaiurile înalte. Mi se întâmplă să mai noaptea pe sus și atunci adăpostul mi-este pe după un stei; tăcerea, copleșitoare ca o mantie grea, mă înspăimântă. Vai de somnul care mă fură, căci într'o svârcolitură o duc până la răsăritul soarelui.

— Dar dacă e lună?

— O! atuncea stau, sau umblu, privind. Lumina lunei e așa de puternică pe acele înălțimi încât ți-se pare că e ziuă... Dar ce vrăjitorie a Firei! Jocuri de lumină și de umbre, pânze largi albe ca laptele găurite cu pete închise și trădătoare...

Numai izvoarele cântărețe sclipesc.

Sunt deștept ori visez? în mijlocul împărăției basmelor bătrâne mă aflu singur, pierdut, fermecat......... Acum Mirceo, destulă vorbă, să dormim.

Focul se potolise; Andrei se sculă și aruncă un braț de vreascuri în rug.

O cucuvae trecu prin apropiere și țipă ascuțit.

Andrei adormi numai decât, pe când Mircea își petrecu noaptea tot apropiindu-se, ori depărtându-se de foc, după cum flacările se domoliau sau se întețiau.

Pe la cinci de dimineață, dupăce înghițiră câteva pahare de ceai și-și încălziră trupurile, cam înțepenite de umezeală, luară drumul la vale, pe un povârniș care se sfârși într’o vâlcea strîmtă, plină de sfărămături de bolovani.

— Suntem în Valea Seacă, în care vara nu curge nici un șuvoi. De acum începem urcușul.

Mircea se ținea după prietenul său care se suia șerpuit, când cățărându-se pe stânci, când scoborîndu-se în matca, în care uneori picura apa; adesea se făcea nevăzut, pe după vreun bolovan și deodată se arăta pe un clin ierbat.

— Va să zică, nu e potecă? întrebă Mircea.

— Ori vrei să glumești? Potecă? Dar cine se rătăcește în crăpătura asta de iad, afară doar de un vânător înverșunat ca mine? Ani dearândul, picior omenesc nu calcă pe aici; de cinci ani eu n'am mai dat prin Valea Seacă.

— Uite un zid care ne stă protivnic.

— Nu mă îngrijesc eu de zidul ăsta care n'are mai mult de cinci metri înălțime; e o săritoare neînsemnată.... Ține-te după mine, fă aceleași mișcări ca mine, așează picioarele unde le voi pune pe ale mele și, la trebuință, dă-mi mâna.

De asupra săritoarei, marginele viroagei se îndepărtau, înfățișând două pripoare ierboase, repezi. Fagul pierise, bradul domnia.

— Iar o săritoare....

— Asta e anevoioasă ca și celelalte nouă ce o să întâlnim până sus; dar avem noi leac pentru dânsa, o ocolim frumos, suindu-ne pe delături. Ia să ne punem potcoavele; că piepturile astea îmbrăcate cu iarbă sunt foarte alunecoase și odată te vezi rostogolindu-te până în hoagă.

Sosiră pe o muchie, de unde zăriră două chei înalte, sugrumând, în strâmtoarea lor o întunecime neîndemnătoare călătorilor.

— Apucăm prin cea din dreapta, lămuri Jnepeanu. Numai nițică gimnastică și eșim curând din negriciuinea asta.

La capătul cheii se făcea un podiș scrijilat de șiștoace care se răsfirau dintr'o lăsătură împodobită cu mălini și sorbi. Mai departe se înșiruiau povârnișuri repezi, unele sterpe, altele îmbelșugat acoperite cu o haină verde de graminee.

— Hei, de le-ai vedea în Iulie, în puterea lor, înalte, aplecându-și creștetele firelor lor subțiri, ca și perii anei blăni bogate; vezi că nici o turmă de oi nu le-a păscut vre-o dată, afară doar de....

Dar vorbirea lui Andrei se slei și apucând pe Mircea de braț îl șopti: Ai auzit o șuerătură?

— Mi se pare....

— O capră neagră a dat de veste tovarășelor că trecem pe aci....

O grindină de pietre, rostogolindu-se pe clișoaele vecine, se risipi la picioarele celor doi prieteni. În zadar Mircea își rotocolia privirea, căci nu vedea nici pui de capră neagră.

— N'ai ochiul vânătorului, zise Andrei, arătând prispa îngustă ce încingea o stană de piatră, care era înțepenită, cam într'o rână, deasupra lor.

— Uite, s'a pironit pe strașina aceea și, cu capul ridicat, soarbe aer. Ne-a simțit, adică, mai drept vorbind, ne-a auzit și a dat semnalul de alarmă cioporului de frați și surori care de bună seamă, s'au ascuns pe după stânci... Nu ne vede și are, zău, mare noroc că nu e în bătaia puștei, altminteri i-ași fi trimes eu un răvaș de drum, bombăni Andrei, cu necaz.

Intr'o vâlcea lăturalnică, pe un podeag, lucia, printre mormane de bolovani, o lespede albă, lustruită de ape în mijlocul ei, parcă săpat de mână de om, un blid plin, până în buze, cu o apă străvezie.

— Am ajuns la locul ce am poreclit: „La blidișor;" aci, popas, căci de trei ceasuri tot urcăm. Ți-e sete?

— Ba bine că nu!

— Uite o bucată de zahăr, care o să-ți reîmprospăteze puțin puterile; cât despre apă, blidul de piatră ne dăruește apa lui cea limpede și, de-o sorbi toată, mai piștește alta pe dedesubt. Caprele negre cunosc de minune vasul ăsta. Mi-aduc aminte, acum cinci ani, o tulisem pe Valea Seacă; mă odihniam pe spinarea ce zărești mai sus și de acolo priviam în jos.

Când, ce să vezi? Două capre negre lângă blid. Una, o căpruică subțiratecă, lipa, lipa, bea apă; cealaltă, un țăpuc, aștepta cu răbdare și curtenitor, să-i vină rândul. Se rostogoli o piatră sub mine........ pieriră ca prin farmec.

— Nu se poate, mă înșel

— Ce este?

— Floarea asta?

— Nu te înșeli de loc, este vioreaua, răspunse Andrei zâmbind.

— Bine, dar să fie două luni aproape de când viorelele de pe pajiștele Buștenilor s'au veștejit....

— Adevărat, dar ce are a face! Asta ne dovedește tinerețea bătrânului munte, al cărui creștet vrem să-l călcăm.

— Va sa zică întinerim la urcuș?

— Chiar așa... Aerul acesta, care ne înviorează plămânii, ne ia de pe spinare povara câtorva ani de viață! Dar să știi una și bună: deabia pe la amiazi vom ajunge sus și până acolo să te ții la săritori.

— Las, că le biruim noi....

După donă ore de urcuș anevoios, o strașnică săritoare îi opri din mersul lor îndrăzneț.

Andrei cerceta locurile, cam încurcat.

— Ce adică, tocmai acum să ne întoarcem?

— Înainte!

— Ușor de zis.... În matcă un stăvilar stâncos înalt de mai multe staturi de om, jilav, ceia ce însemnează că deasupra se află un strat gros de zăpadă; să ne suim drept pe zidul ăsta, nici vorbă....

Clinul din dreapta parcă ne-ar îndemna să ne agățăm de el; zăresc sus un podeag mititeluț, care ne-ar fi de mare ajutor, ca să răsuflăm. Mai sus, nu mai știu....

Cățărarea începu; fu grea și înceată.

Mircea se cumpănia din când în când, cu picioarele, pe umerii sau pe palmele lui Andrei, care era în urmă; uneori, picioarele tânărului student tremurau, trebuia să se oprească ca să mai răsufle. Andrei îl îmbărbăta, cântând un marș care i se părea lui că este îndemnător la munca aceea neobișnuită. După o jumătate de ceas, care după părerea lui Mircea ar fi putut coprinde șirul mai multor dinastii egiptene, studentul izbuti să pună piciorul pe o strașina șeasă, ierbată, pe care se așeza, sgârcit. Jnepeanu, la un stat de om dedesubt, lipit de perete, îl privia zâmbind.

— Cam năbădăios urcuș?

— Îți mărturisesc ca a fost o clipă când mi se sleise puterile de tot; picioarele se făcuseră bumbac și gândul mi-a fost la bătrânii mei din București....

— Neobișnuită... La un alt suiș n'o să te gândești decât la plăcerea de a-ți umfla mușchii..,

— Vai, dar rău mai stai acolo jos....

— Nu e nimic, dumneata odihnește-te temeinic, că mai avem de furcă.... De! la dreptul vorbind, de sigur că n’am o înfățișare poetică, râmă agățată de un zid nesfârșit. Dar ce-mi pasă? Mi arăți o floare și ai vrea sa știi cum se numește? Este ancolia Carpaților, „cinci clopoței cornuți" (căldărușa) cum îi zice în Ardeal. Are un port ciudat, petalele sale albastre parcă sunt cinci puncte de întrebare....

— Am cules-o aci lângă mine.

— O s'o aflăm mai sus prin locuri umbroase. Asta, cine știe ce i-a năzărit, de s'a cocoțat pe un astfel de podeag; socotesc că adesea trebue să sufere de sete....

— D'apoi nu e singură....

— Firele celelalte sunt de iarbă aspră și de țăpoșică care se înfig în cele mai mici crăpături ale stânelor. Ei, Mircea, s'o pornim iar spre cer. Vezi deasupra capului marginea unei păduri de jnepeni? Aridică-te pe vârful picioarelor, prinde o ramură, trage-te în mâini și apoi tot așa înainte.

Fig. Căldărușa

Nu-ți fie frică, lasă-te cu toată greutatea trupului; jnepenii sunt foarte tari.

Mircea, dând ascultare poveților călăuzei sale, se făcu nevăzut prin jnepeniș, după un sfert de ceas, simți pământul cam șesuindu-se; putea să umble. Dar ce canon!

Ce vrășmași copacii aceștia, cari își prelungiau ramurile lor noduroase, uscate și sucite, pe pământ... Lupta înverșunată cu brațele lor care, ca niște cozi de balauri, se încolăciau împrejurul picioarelor, ori înșfăcau pe îndrăznețul despicător al desișului jnepenit și-l trântiau. Mănunchiurile de frunze acoase îi sgâriau, fără milă, obrazul.

— Doamne, gândi Mircea, parcă s'au strâns aci laolaltă toți Neghinuții muntelui și s'au prefăcut în jnepeni și mă chinuesc, ca să mă pedepsească, fiindcă am îndrăznit să le turbur pacea....

Însfârșit, diavolii se deteră la o parte, Mircea se pomeni într'un limpeziș înmușchiat, adevărată oază odihnitoare. Flăcăul găfâia, era o apă.

— Făcuși cunoștință cu drăguții ăștia de jnepeni? întrebă, râzând, Jnepeanu, din urmă. Ce mojici!

— Ba zău, că dumneata care le porți numele, de ai fi avut o fire tot atât de haină, nu ai fi căpătat prietenia mea.

— Nu te prea îndârji în contra lor și nu-i prea lua în nume de rău, ei ne-au dat mână de ajutor, de ne-am putut urca pe partea cea mai anevoioasă a coastei aceștia.

Nici nu-ți închipui ce odor fără preț al Bucegilor este jnepenul. Copăcelul acesta înlătură moartea muntelui. E aspru, e grosolan, n’are purtări cuviincioase, însă el ne dă o dovadă de ce poate o voință nestrămutată; el se agață de piatra goală, o învălue și o pătrunde, cu o îndărătnicie și o cerbicie ce nu se poate înfrâna și o statornicește; fără de jnepeni, coastele s'ar surpa, râuri de bolovani s'ar repezi în văi, pășunele n'ar putea dăinui și plaiurile înalte n'ar fi decât deșerturi jalnice.

— Iată și zăpadă!.,

— Da, un pod de zăpadă, stăruind în văgăună, înalt de cine știe câți metri.... Norocul nostru, căci pe dânsa vom trece pe malul din față.

— Pod o fi, dar tare aplecat, băgă de seama Mircea, dând din cap cu îngrijire.

— Are ca muchie săritoarea, care ne-a oprit adineaori. O iau eu înainte, fac trepte în zăpadă, pe care îți vei așeza picioarele; pune-ți potcoavele, să vezi ce bine o să se înfigă în stratul alb.

După trecerea podului, străbătură iar desișuri de jnepeni; după un timp, aceste desișuri îi mânară într'o rariște, de unde nemeriră într'o adâncitură în fundul căreia curgea lin un pârâiaș umbrit de mălini înfrățiți cu sălcii pitice. Pe malul de dincolo un covor bogat de iarbă xâmbia la soare. Tăblii de bujori-de-munte cu foile ca ale miri ului, lucioase, cu floricele cărămizii, erau așternute ici și colo. Grumazul, pe al cărui clin de spre Valea Seacă îl străbătuseră prietenii, despărția această poiană, de lumea întreagă; în fund, un zid drept se ridica, până; la creasta Caraimanului.:

— Intr'un haos de stânci, o poiană atât de desfătata!

— Un ungher tainic al Bucegilor... De sigur,că pe malurile pârâiașului acesta se întrunesc zânele Bucegilor, sub ascultarea zânei zânelor.... Iar pe pajiștea îmbujorită se iau la joc, la lumina lunei, spiridușii Caraimanului.

— Ce pace domnește aci!

— Pace a poenii tăinuite, tot atât de curată ca și blândețea omului bun la suflet...

Și așa era o tăcere și o adâncă liniște, încât Mircea își auzia gândul.

Cu părere de rău,se smuci din încremenirea în care sta, privind la poiana încântătoare și urmă, cârmind la stânga, pe Andrei, la urcușul unei râpi sterpe și crăpate. Ajuns pe tăișul unei spinări, care se desprindea din coama Caraimanului, Trestianu se întoarse să-și mai înveselească ochii cu icoana poienii tăinuite. Locașul de întâlnire al zânelor Bucegilor dormia fericit sub arșița soarelui. Dincolo, obârșia Văii Seci era încercuită de ziduri măcinate de vremuri, vărgate de crăpături încovoiate și frânte; crâmpee de șiștoace porniau din fundul Hoagelor și se întruniau la un horn, care, sugrumat din ce în ce, suia coasta de spre Valea Albă. Un nouraș cânepiu, izvorît nu se putea ști de unde, se strecurase într'o spărtură.

— Dragul meu, până acum te-ai jucat de-a v’aț’ascunsele cu steiurile, te’ai târît pe pripoare lunecoase, te ai cățărat pe pereți drepți, te ai răsboit cu jnepeni răutăcioși, ai înfipt colții potcoavelor în pod de zăpadă; rândul brânelor a sosit...

Părăsind muchia pe care se opriseră, înaintară pe o panglică stâncoasă, care șerpuia pe grebeni lăsați de sus; uneori, la cotituri, nu puteau trece decât îmbrățișând câte un stei pironit le brâu. La stânga ponoarele se înșiruiau, la dreapta ziduri numai din seninări, ale căror albeață sclipia pe alocurea.

Mergeau încet, cu pași socotiți, suindu-se pe dâmburi, scoborîndu-se în căldări și vâlcele, urmând încovoeturile cărărușei neumblată de picior de om.

Odată Mircea se opri foarte nehotărît: trebuia să treacă peste o crăpătură, care rupsese brâul și al cărui fund era înecat întro întunecime înfricoșătoare.

— Piciorul țeapăn și fără șovăire! îl îndemnă Andrei. După o jumătate de oră pășiau pe o piezișea ierboasă pătată cu cerculețe de jnepeni.

— Ura! Ura! strigă Jnepeanu.

— Ura! Dar n'am ajuns pe creastă ?

— Suntem la două sute de metri dedesubtul ei și nu ne putem încumeta să ne suim drept în sus pe perete. Mai nimerit va fi să trecem, de pe fața Caraimanului car privește Valea Prahovei, pe clinul din spre Valea Jepiilor.

— Cum? La dreapta văd zidul, la stânga prăpastia, în față piscuri colțați....

— Trecem prin Portița.

— Care portiță?

— O deschizătură în stânca aceia din față care stă dea’ncălare, pe muchia despărțitoare a celor două clinuri.

Până una alta însă, iată soarele la amiazi; șapte ceasuri au trecut de când ne tot urcăm. Să te felicit pentru frumoasa dumitale purtare: ai fost ascultător, vesel, ai avut picioare vânjoase și plămâni buni și nu suferi de amețeli.

Ai o stofă de alpinist de mâna întâia.

— M'aș mulțumi să fiu bun carpatist.

— Eu te botez bucegist în numele Coștilei, a Caraimanului și a Jepilor. Dar a sosit timpul să ne redobândim puterile, așezându-ne la masă. Aerul acesta curat va da gust mâncărilor, iar ca desert vom avea priveliștea minunată spre Valea Prahovei.

Mircea nu așteptă pofteli, ca să ia din merindele tovarășului, bău o dușcă de apă din plosca, ce, cu chibzuială o umpluse Jnepeanu la pârâiașul din poiana tăinuită și apoi se lungi pe după un stufiș de jnepeni, cu fața la cer. O lâncezeală sănătoasă îi înmuiase trupul și o mulțumire sufletească nespusă îi amorția mintea: i se părea că corpul i se preînnoește. că sufletul i se ușurează de pulberea de gânduri ce-l înnoura colo, jos, în câmpie. Adormi. Cât dormi? O minută, un veac? Se deșteptă deodată, simțind la ochi arsura razelor soarelui, nedomolite de aburii ce se târau în Valea Prahovei.

Se apropie de Andrei, care, mai priceput, se culcase la umbra unui bolovan; întins pe iarbă, cu brațele cruce, Jnepeanu dormia dus.

— Ce fire nobilă! gândi studenlul și cât este de fericit în haina lui de țăran! Fire aleasă, om de neam....

— Nu mai dormi? întrebă Andrei, deșteptându-se.

— Ba, m'a furat un somnuleț.

— Mai bun ca toate elixirele de viață, așa-i?

O! O! Domnul soare fuge la culcuș, ia să nu uităm pe al nostru.

La drum, la drum, spre Portiță!

Un brâu scurt și foarte îngust îi duse la o cotitură, în fața unei spărturi în stânci; se aplecară, ca să poată trece.

Prin acea deschizătură se desfășura o altă priveliște: Grebenii Jepilor încoronați cu ziduri drepte.

— Cu băgare de seamă, zise Andrei, că trecem îndată într'un loc urât, cum zic ciobanii, adică periculos; trebue să călcăm pe o spălătură pe care piciorul alunecă și la stânga se deschide o gură înspăimântătoare, genune fără fund.

Pasul cel greu fiind făcut, se strecurară dealungul peretelui din dreapta, apoi, simțindu-se mai la largul lui, Mircea se întoarse să privească Portița; pe fumuriul stâncei se așternea pata albicioasă a spărturii.

— Ciudată formă are Portița; închipuește laba unui picior....

— Tocmai.... Așa e piatra în Bucegi: viscolul și apa o frământă, o scobesc, o lucrează în toate felurile: ici o firidă de pus câte un sfânt în ea, mai departe scorboroșirea a răspuns dincolo și s'a făcut gang și poartă....

Dar, ia uită-te la zada ceia care stă înfiptă pe marginea prăpastiei.

Intr'o lăture, ea își răslețește ramurile aburos înfrunzite deasupra abisului, să vadă ce grozăvii se petrec în fundurile peste care tremură; dincoace, par'că zice trecătorului: n'aibi teamă, sunt eu aci, care cu rădăcinile mele adânc împlântate, țin coasta ce calci; iarăși pildă de voință! A lăsat altora pacea și adăpostul unei cute de deal și primejdia i-a fost mai dragă; aci zada se îmbată cu aer subțire, cu lumina curată și primește, fără ocol, poruncile cerului....

Prietenii străbătură muchi și șei, șiștoace perdute în fundături; prin strungi, se zugrăviau clăbuceturi de munți depărtați și talazuri de codri se repeziau la vale...

Se auziră, în depărtare, niște lătrături de câini.

— Câinii ciobănești... Vezi colo stânca aceia singuratecă? Pe ea e clădit bordeiul berbecarilor...

Lătrăturile se auzeau din ce în ce mai tare; fără multă întârziere cei doi cutreerători ai Bucegilor se aflară la poalele stâncei, la coama căreia se mișcau trei capete de câini înfuriați.

— Așa știu câinii ciobanilor să zică bună ziua la trecători...

Câinii se repeziră întru întâmpinarea turburătorilor îndrăzneți ai liniștei lor; urlau, arătându-și colți.

— Ursei, Bercu, Grivei, tacă-vă gurile rele, lighioi afurisite ce sunteți țipă Jnepeanu cu mânie. Câinii dedeau înainte.

— Stați că am eu leac pentru voi!

Și Andrei începu să urle furios: era așa de cu haz urlătura tovarășului, încât Mircea pufni de râs, pe când câinii speriați tăcură.

— Uite așa trebue în lumea asta: la zbierat, zbierat mai tare....

Ș'apoi dacă ar avea ce păzi cel puțin...

— Zărești o pereche de urechi cât toate zilele?

— Cum să nu; sunt ale lui Ciuș, măgarul berbecarilor, ființă foarte însemnată în gospodăria dumnealor. Ciobanii zic că toată socoteala unei stâne cade pe seama scutarului (baciului) și a măgarului și anume: scutarul la numărat și măgarul la tarhat (bagajele stânei).

— Dar ciobanii unde-s, că nu-i văd?

— Unde să fie, păzesc berbecii pe vre-un dâmb al văii Jepilor...

Ia să ne urmăm drumul, că Ursei și cu haita lui o să mă scoată din fire...

Deodată se zări fundul văii Jepilor, care leagă Caraimanul cu Jepii mici, o pâlnie cu pereți sparți și sfâșiați; la stânga, pe un zid de două sute metri înălțime se repeziâ, argint topit, un sul de apă.

— Vânturișul Caraimanului; acum e bogat, dar prin Iulie n'are picătură de apă, iar zgomotul lui din tunet se schimbă în cântec, din cântec în plângere și în gâlgâit și se stinge.

Acum ne scoborîm în valea Jepilor și ne îndreptăm spre Bușteni.

Mircea, bucuros că scapă de munca urcușului, urma pe Jnepeanu, cu pas vesel. Mergeau mai mult în vaerul apei, ori pe cărăruși ciobănești. Pe un tăpșan verde, deteră de o turmă de berbeci tineri, păziți de un ciobănaș care, rezemat pe un stei, cânta din caval.

— Dar ce, singur, Gheorghieș?

— Singur, domnule Andrei, tovarășul meu păzește mioarele pe plaiul Caraimanului. Da de unde o tuliți?

— Dela Portiță.

— Maică Precista, cum de v'ați cățărat prin locuri așa de urâte?

— Căutam o comoară, Gheorghieș...

— O comoară? O fi... șopti ciobănașul, dând din cap cu neîncredere. Se îndepărtară.

— Băiatul ăsta nu-și închipue, tălmăci Andrei, că comoara de care e vorba este sănătate și voe bună!

— Mi se pare c'am și găsit-o?

— Cel puțin eu am aflat-o de mult.

Ei, dragă Mirceo, dacă în loc de a-ți deșira zilele în trepădările zadarnice ale Bucureștilor ți-ai petrece viața aci, te încredințez că n'ai avea trebuință de doctor, nici pentru trup, nici pentru suflet...

— Andrei, ia vezi!

Pe o șiștoacă lăturalnică, zăpada îngrămădită închipuise un pod; apele, picurând pe dedesubt, scobiseră o boltă în mormanul alb.

— Trecem pe deasupra fără frică, căci stratul e gros și tare.

— Ce izvoraș drăguț curge dedesubt...

— Zăpada asudă...

— Tocmai mi-e sete...

— Mai bine mănâncă nițică zăpadă, este ca înghețata cea mai bună.

Prietenii o tuliau mereu dealungul șleaului apei; încetul cu încetul pădurea de molifți se îndesa și flora verii se ivia...

— Mergem să întâmpinăm vara...

— Iată o urcătoare, spuse Andrei, arătând o plantă cu flori mari, singuratice, pe cotor, clopote vineții, încolăcite pe după trunchiul unui sorbuleț.

— Clematită?

— Da, atragena alpină, curpenul de munte. Nu ți se pare că înfățișează simbolul prieteniei noastre?

III

Astăzi facem escursia cea mare, zise Andrei tovarășului său, în timp ce se suiau pe coastele Furnicei; o să străbatem Bucegii în lungul lor, pe plaiurile înalte, de la Vârful-cu-dor la Omul și ne vom scoborî prin valea Cerbului, până la poalele Dihamului.

— Intr'o zi?

— Nu e cu neputință, dacă te hotărăști să umbli, fără de oprire, două zeci de kilometri, suind și coborînd.

— Mersul întruna nu-mi vine la socoteală; aș vrea, din contră, să ne oprim, spre a privi și chiar să ne rătăcim pe ici, pe colo...

— Dacă este așa vorba, împărțim călătoria în două: să căutăm a ajunge deseară pe podul Coștilei și noaptea o s'o petrecem la stâna de sub Babe.

— Bun și aprobat, sublinia Mircea.

Cei doi prieteni, plecați din zori, dela hanul din Izvor, unde petrecuseră noaptea, pășiau sub pădurea de brazi și molifți, care îmbracă piciorul Furnicii. Era în 15 Iulie; bolta cerului, nepătat albastră, prevestii o zi uimitor de frumoasă.

După o oră de umblet în pădurea bătrână, sosiră pe pripoarele descoperite ale muntelui, șiraguri de cline domoale, legate între ele prin piepturi mânând pe tăpșane.

— Vezi de ce muntele ăsta a fost numit Furnica? Movilele care se încalecă la rând, caturi, caturi, parcă-s niște moșuroaie de furnici uriașe.

Se zăria acum valea Prahovei și turlele mânăstirei Sinaia sclipeau, aramă topită la soare.

— Ei, dragă Andrei, zise Mircea, dacă munții aceștia măreți, în loc de a se află în România, ar fi podoaba vreunei țări din apusul Europei, atunci să vezi ce izvoare de câștig, ce rostire gospodărească a Naturei...

— Cum așa? întrebă Andrei, cu neliniște.

— Am petrecut câteva zile în Elveția; ia ghici: ce m'a minunat mai mult în țara aceea?

— De! știu și eu... Munții cei frumoși?

— Ba nu, căci omenirea nu mi-a dat răgaz să mă închin la mărețiile Naturii; m'am mirat mai mult de priceperea negustorească a locuitorilor, cari au pus munții lor în exploatare, în vederea „turiștilor" care se îmbulzesc pe la ei. La toate le-au pus pecetie: cel mai neînsemnat bolovan are un nume oficial, cea mai sarbădă priveliște își are tabla indicatoare; scriitorași plătiți s'au străduit, în sudori să laude minunile vreunui clin râios, ori ale unui pârâiaș bun de adăpat cârduri de rațe. Te împiedici la fie ce pas

de tarife...

— Natura vândută, felii felii...

— Vorba mea de odinioară: dacă Bucegii ar fi în străinătate, odată ai vedea țâșnind din pământ oteluri mari pe plaiurile înalte, la care te-ai duce pe drumuri bune, reclame chibzuite ar cânta faima lor și ascensiunile ar fi catalogate și prețuite după costul lor.

— Și, adaugă Mircea, cu gândul să necăjească puțin pe Jnepeanu, n'am fi nevoiți noi doi să muncim din picioare și din piept, până să ajungem la creastă... Am plăti două bilele și un tren drăguț ne-ar purta până sus, în câteva minute, la Vârful-cu-dor.

— Nesocotitule, strigă Andrei, astea-s vorbe nesăbuite! Pentru numele lui Dumnezeu, aibi milă de prietenul dumitale, respectă, cum se cuvine, munții aceștia și nu mai rosti astfel de cuvinte! Cum adică?

Bucegii dând reprezentații, spre petrecerea ordiei de turiști? Piscurile numerotate, cascadele canalizate, stâncile inventariate, pădurile curățate, caprele negre înțărcuite?

— Potolește-te, Andrei!

— Ce să mă potolesc! Auzi, tăblițe pe care să fie scris: este oprit cutare și cutare lucru; garduri care să-ți taie mersul; oameni plătiți stând pitiți prin tufișuri, care să te pândească și să te țină de scurt dela orice mișcare cât de nevinovată... Spațiul precupețit și aerul dat cu lingurița...

— De civilizație!

— Dar nu vroi să știu de civilizația dumitale. Pentru ce au atât farmec munții aceștia? Pentrucă sălbătecia lor nu e pângărită de mulțime ^[1], nu e sugrumată de regulamente, nu e mânjită de negustorie. Bucegii aceștia, cari azi nu primesc în sânul lor decât pe cei cari îi înțeleg și îi iubesc, fi vor atunci siliți să audă convorbirile iară de rost, clevetirile de mahala și scârboasa politică se va sui pe piscurile semețe și se va plimba prin văile adânci...

— Vezi bine, dimpreună cu cutiile de sardele și hârtiile unsuroase, răspunse Mircea, râzând cu hohote. Bine, Andrei dragă, n'ai băgat de seamă că glumiam?

— Urâtă glumă, Mirceo. Dar să lăsăm civilizația la păcatele ei: iată că am ajuns la piciorul Vârfului-cu-dor. Am urmat poteca, pe care au călcat-o, tatăl meu și cu Vaillant în 1839, acum 36 de ani. Crucea ciobanului o vezi, e statornică aci, ceva mai scufundată în pământ și mai aplecată; colo o îngrămădeală de stânci și bolovani cu forme ciudate și, în mijlocul lor, o ciupercă de piatră este tocmai masa sub care Vaillant și tata s'au odihnit cam pe timpul ăsta și profesorul iubitor al neamului românesc ascultă povestirea legendei Vârfului-cu-dor...

Cei doi prieteni se odihniră și ei sub masa ciobanului și apoi porniră pe Furnica, îndreptându-se spre Omul. Iarba scurtă și roșcată pe care pășiau, despărțită în fâșii, prin văgașe scobite de răutățile iernii, semăna întocmai cu o blană de urs uriaș; bolovani în ruină își răslețiau, ici și colo, sîărămăturile lor văroase.

Andrei dedea deslușiri asupra drumului ce străbăteau:

— De ajungem la piciorul clinului ăstuia, părăsim Furnica, de pe care putem să privim mereu Valea Prahovei în Sinaia... Asta este șeaua Peleșului... De acum nu mai putem vedea Prahova decât prin spintecăturile cele mari despărțitoare, sau dacă am umbla mereu dealungul crestei... Trecem pe Piatra-arsă, și salutăm, la repezeală, acel drăguț broscoi...

Andrei arată un bolovan care, sub dalta apelor și vânturilor, luase înfățișarea unei broaște stând gata să sară.

— Tocmai un broscoi!

— Veche cunoștință a mea; în cea dintâiu zi când tata m'a adus pe aci :— acum mai bine de patruzeci de ani :— am zărit bolovanul acesta și l-am și poreclit; de atunci nu s'a mișcat din loc și tot gata să sară este...

Dar să nu crezi că dobitocul ăsta puțin gingaș e singurul din “Muzeumul Bucegilor"; uite, colo, la dreapta, spre creastă, stă odihnindu-se, un leu mândru; trupul lui e legat de plaiul pe care umblam, iar, capul cercetează prăpăstiile și numără încovoeturile Prahovei. Pe Jepi și pe Caraiman se pot vedea tot felul de lighioi, crocodili uriași cari, înfipți în podișurile acestea, stau parcă gata să se arunce, năpraznici, în valea cea mare, ori o străjuesc neclintit, arătându-și colții nemiloși...

— Aceasta-i încruntarea Bucegilor!

— Tocmai; iar una din frumusețile lor ademenitoare este accea a șeilor ce închipuiesc: Caraimanul, de pildă; dacă-i privești pe lăture, din Sinaia, vezi coama clinei de miazăzi urcându-se spre cer cu un avânt măreț; deodată ea se oprește și creasta tăioasă ce desemnează, urmează un povârniș blând, care mai jos se încovoae, cași mijlocul unei șei, apoi curba se urcă domol și, însfârșit, e frântă la creasta care încunună Caraimanul de spre Valea Prahovei. Dar ce pari așa necăjit?

— Uite, răspunse Mircea, pădurea de jnepeni înalți cât omul care se prelungește, la nesfârșit, în fața noastră...

— A! A! râse Jnepeanu, ți-aduci aminle de jnepenii răutăcioși din Valea Seacă a Caraimanului, cu care te-ai războit; Liniștește-le; iată o alee, prin ea vom trece ușor, numai nițică răbdare, căci pădurea aceasta de jnepeni de pe Jepii-mari e cam întinsă.

La capătul aleei trecură peste o vâlcea și pășiră pe Jepii-mici; ocoliră la dreapta și se scoborâră în amfiteatrul celor două Urlători.

O mulțime de clișoae, vărgate cu șiștoace, tuliau de sus, unele spre altele, ca degetele despărțite ale unei mâini deschise; ici și colo, pe câte un podeag mititeluț, sta înfipt un molift stingher.

Prietenii o luară, deacurmezișul, peste șire de spinări și uluce pietroase.

— Pe priporul de miazăzi a unei vârtoape, dedesubtul nostru se află spărtura, mai mare ca o firidă, mai mică decât o peșteră, de unde tatăl meu, întâmplător, fu martor al îngropărei unei comori, după cum povestește dânsul în memoriile ce ai cetit.

Acea scorbură este. „cuptorul'; păcat că n'avem timp să ne ducem, să-l cercetăm, căci ai putea spune tatălui du-mitale că i-ai văzut cuptorul, “cuptorul Răducului". Pilit în scorbură, prietenul meu petrecea zile și nopți, pândind caprele negre, care veniau să-și astâmpere setea la izvorașul de mai jos. În cuptor își avea el o gospodărie: un ceaun, o botă, o cutiuță de sare. Sosia într'un după prânz, cu mălai și brânză; așeza frumos lucrușoarele în cuptor, apoi pe pridvorul cuptorului statornicia niște crăcane, pe care odihnea pușca cu cremene și aștepta cu ochii țintă la izvor. Aștepta, aștepta, cum numai un vânător de capre-negre știe să aștepte.

Eram și eu pe lângă dânsul uneori; am făcut câteva isprăvi vânătoreșli.

— Unde suntem? întrebă Mircea, când se aflară pe o „titilă" ierbată.

— Pe Claia-mare.

— Cum așa? Din Bușteni s'ar părea că pe Claia-mare mi te poți sui?

— Vezi, asta este șiretenia munților; jocurile de lumină născocesc scobituri care, fiind privite dintr'o altă parte, par sgrunțuri și rădicaturi; cutare pisc ascunde podișuri plăcute și lesnicioase la urcuș; cutare cline, ce par că se învoesc a fi suite cu cea mai mare ușurință, tăinuesc, în cute ascunse, pripoare și ziduri, peste care picior omenesc nu poate trece.

Cei doi prieteni tolăniți acum pe iarbă, își potoliau pofta de mâncare; o adiere căldicică le mângâia trupurile.

— Urmarea programei? întrebă Mircea.

— Te simți obosit?

— Deloc.

— Vezi, ce vrăjitor este aerul muntelui!

Eu te-aș îndemna să mă urmezi într'o recunoaștere ce doresc să fac pe brâul care strânge coasta Jepilor mici chiar la mijloc, deasupra văii Jepilor, pe aminteri locurile acestea o să-ți placă; intrăm în lumea liniștei și a tăcerei adânci; în acest ținut, nu rareori, rătăcesc singur.

Ar fi bine să păstrăm și noi tăcerea și să umblăm cam tiptil, căci mă frământă un gând, ce ți-l voiu desluși mai pe urmă.

Mircea urmă pe Andrei, fără zgomot; Jnepeanu cerceta cu privirea tot cuprinsul.

Înaintau mereu, ca două umbre; de odată, vânătorul se opri și, strângând cu putere brațul lui Mircea, îi șopti la ureche: e colo, al meu e!

Arată dedesupt o prispă acățată pe un stei, pe care păștea, neturburată, o capră neagră. Andrei o luă la ochi, glonțul plecă, capra se dete peste cap, se rostogoli din muchi în muchi de stânci și se făcu nevăzută.

— E rănită...

— Și dacă n'a fost decât rănită, bufniturile pe stânci i-au curmat viața. Știam eu că ținutul de miază noapte a Jepilor-mici este foarte umblat de capre negre, dar n'aș fi crezut să găsesc vreuna la ora asta! zise Andrei, ochii sticlindu-i de plăcere. Tovărășia dumitale mi-a fost cu noroc!

Acum e vorba să mă duc în cercetarea caprei; dumneata, ca un băiat cuminte, să stai aci, să m'aștepți.

— Cum adică, vrei să-ți primejduiești viața prin hârtoapele și puhoaele astea de bolovani?

— Nu mi-e frică, câte d'astea am străbătut eu, de când vânez; este un brâu care încercuește Claia-mare și pe care noi vânătorii l'am poreclit brâul subțire și am avut de ce să-l numim astfel. Sunt locuri unde e atât de strâmt, încât d'abia poți să-ți așezi un picior; într'alte locuri trebue să tueci peste lespezi „senine", mărginite de amândouă laturile cu prăpăstii; la cotituri, zidul umflându-se, trebue să te faci șarpe mlădios, ca să înaintezi. De atâtea ori am umblat pe brâul subțire și n'o să scobor clinul ăsta, ca să-mi aflu vânatul? Ține te rog pușca și ranița, mă întorc îndată.

Ajutându-se cu mâinile și picioarele, târșiindu-se, ori acățându-se de pinii cembra, din jur, Andrei, când își dă drumul repede, când se prelingea pe coaste, încet și socotit.

Mircea se minuna de această mlădioșie, de această agerime a vânătorului muntean, pe care nici o zvârcolitură a munților nu-l opria.

— Era un țap frumos, desluși Andrei, la întoarcere.

— Ce ai făcut cu el?

— Ce să fac? Nu-l puteam târî până aci sus, căci cântăria, pe nemințite, 25 de kilograme. L'am spintecat, i-am scos măruntaele și apoi, legat de o frânghiuță ce purtam la brâu, l'am aninat de craca cea mai înaltă a unui pin.

— Și l-ai lăsat acolo?

— Fără nici o temere; o să mă întorc cu Neguțoi, să luăm țapul, scoborîndu-l în valea Jepilor.

Se suiră îndărăt pe plaiurile înalte, dealungul crestei Jepilor-mici; în față, de partea cealaltă a văii Jepilor, se înălța strășnicia stâncoasă a Caraimanului, împodobită cu curba elegantă a șeii sale.

— Dar astea ce-or mai fi? întrebă studentul.

— Aci este unul din locurile numite de ciobani: „La Lespezi"; ei așează la locuri anumite, unde trebue ca oile să se odihnească, câteva lespezi de acestea; pun pe ele de două ori pe săptămână, bulgări de sare, pe care le ling oile cu multă plăcere. Dar asta este și o cursă întinsă bietelor capre negre.

— De ce ?

— Fiindcă se înnebunesc după sare; așa încât, deși sunt foarte sălbatice, se furișează la amurg, sau în zori, pe la lespezi. Cine-mi stă la pândă? Vânătorul... și astfel lăcomia duce la pierzanie pe antilopa Bucegilor, A! uite, Babele, haide să le vezi de aproape.

— Ce ciudate sunt stâncile astea, parcă-s cioplite de mână de om...

— Vântul este marele cioplitor al lor.

— Iacă una care seamănă cu o „tocă" de magistrat.

— Și mai departe o cetățue ruinată; dar forma lor caracteristică este acea a unor ciuperci. Vezi ce înfățișare ciudată au acele patru ciuperci surori.

— Și în toate părțile ruinele unor clădiri ciclopice... Vai, dar ce vânt !

— Pe culmea asta suflă veșnic un vânt aprig „vântul lui Iuda", pe care babele cu opt cojoace n'au putut să-l biruească. Nu-i chip de stat aci, în grabă privește: colo în fund valea Ialomiței, dincolo lanțul Carpaților fugind spre apus; munții Bătrâna, Doamnele, Zănoaga, cu fermecătorul său. „Podul cu Florile"; la spatele lor „Piatra Craiului, cu scrijilăturile sale nenumărate; la miază noapte se desprinde acest lanț, măreț al Bucegilor, care la spatele nostru se îndreptează spre miazăzi...

Un țipăt prelung, repetat de numeroase ecouri, sfâșie deodată tăcerea plaiurilor.

— Ne-au zărit!

— Cine?

— Ciobanii dela stâna de sub Babe și dela Obârșia-Ialomiței. La stâna care e cuibărită în lăsătură acea vom petrece noaptea asta; o să fim bine primiți de oamenii lui Ion Seceloiu și o să ne ospătăm cu urdă și caș.

— Seceloiu?

— Da, feciorul lui Seceloiu, prietenul tatei, care s'a înfruptat și el din comoară, după ce Muscalii îi răpiseră turma; tata a fost nașul de botez al băiatului, căruia îi dete numele Ion. Ion Seceloiu e econom de vile: are mai multe mii de oi și a arendat toate pășunile Bucegilor. Dar să ne zorim, că ne apucă noaptea; ne îndreptăm acum spre podul Coștilei.

— Plaiurile astea nu prea sunt podișuri, zise Andrei.

— Nu, ci întinderi de iarbă, cu prea puține părți șese și cu nenumărate cute și răscute, povârnișuri înfățișând curbe trăgănate, care par'că o clipă se opresc în loc și se destind, șesuindu-se, apoi iarăși se ridică și se înmuchiază. Un șir de circuri unde iarba este crăiasă, nebiruită, pe alocurea, decât de jnepeni; iar pe unde iarba nu poate crește, coaja muntelui e sfâșiată de bolovani și steiuri, țâșnind ca niște oase. În undulațiile acestea nu se limpezește nici o întocmire superioară, ci elegantele și fantaziile liniei curbe, ale cărei șerpuituri și încovoeri se înmulțesc fără sfârșit.

Îți închipuești o pânză, pe care niște Titani ar fi desfășurat-o pe spinarea Bucegilor; sub un vânt puternic, ea ar fi păstrat, sleite, umflăturile și lăsaturile întipărite de vântul lui Iuda.

— Și ce impresie îți fac plaiurile acestea înalte?

— Cum să ți-o descriu? Trebue să te sui într'o zi frumoasă de Septembrie pe aceste înălțimi, după plecarea oilor, când nu mai afli aci nimic care să te turbure și când iarba pârlită nu se împestrițează cu florile în colori aprinse ale lui Iunie.

Vreun vultur plutește în rotocoale pe cer; aminteri nici o vietate. Mi s'a întâmplat în circurile acestea, unde nu vezi jur împrejur decât cline cu iarbă scundă, să încerc simțiri protrivnice unele altora: o neliniște fără rost, căci mi se pare că una din aceste adâncături, lipsită de viață, unde mă aflu, este mormântul meu, dar, în acelaș timp îmi pricinuește și o potolire a bătăilor inimei, sub înrâurirea liniștei învăluitoare. Cea d'intâi simțire îmi poruncește să mă sui, grăbit, pe vreun dâmb, spre a îndepărta zarea care mă sugrumă; nu văd atunci decât talazuri de codri, clăbuceluri și hore de munți; iar mă scobor într'o încovoetură a plaiurilor și îmi aud gândul, gândul canonurilor de pe un alt tărâm necunoscut.

— Vra să zică?

— Vra să zică: mai bine să pășești, dealungul prăpăstiilor, ca acum când ne aflăm pe șeaua Caraimanului, mai bine să te cațări pe ziduri de stânci, să umbli pe brâne, să înfrunți toate cursele ce ți le întind Bucegii, mai bine, să lupți cu munții aceștia fioroși, decât să mâi pe plaiurile înalte, din care izvorăște o vrajă periculoasă, nimicitoare a voinții.

— Ce bogată comoară de simțiri tăinuesc Bucegii aceștia și cât mă simt de mândru că, mulțumită dumitale, pe zi ce trece mi se lămurește înțelesurile lor, zise Mircea; aș vrea... Dar deodată tânărul se opri din vorbire.

— Ce ai, Mirceo, dragă?

— Nu știu, amețeală...

— Da, știu eu ce este... Culcă-te, întinde-te pe jos... Așa, închide ochii, stai liniștit, nemișcat... Trece?

— Da...

— Așa se întâmplă unora care calcă pentru întâia oară la așa înălțimi, au răul de munte. Te și scoli?

— Mi-a trecut.

— Du-te dar, de culege cu mâna dumitale chiar pe stânca de colo, floarea aceea albă...

— Dar o cunosc: este edelweisul.

— Noi o numim aci floare de colți, floare de Bucegi, ba ciobanii o numesc mai simplu Floare, căci, după cugetul lor, ea este Floare, precum Dumnezeu e Dumnezeu...

Fig. Floarea Reginei

Gulerașul de frunze în formă de stea, groase, lânoase, catifelate, îi dă asemănarea-i atât de deosebită de alte flori și de aceea ea este steaua nemuritoare a Bucegilor......

Cei doi excursioniști ocoliau creasta Caraimanului dinspre Valea Albă; trecură pe Coștila.

— Ce arhitectură sălbatecă în valea asta, băgă de seamă Mircea; turle, clopotniți, cetățui, castele... Dar, ia spune-mi, cum de nu s'a zidit de oameni, vreo cetate, pe unul din aceste piscuri?

— Vremurile rele au cioplit ele înseși în stâncăriile astea cele mai frumoase cetăți... Ele sunt adăposturi ale păsărilor și răutatea omenească nu s'a cuibărit prin ele... Iată-ne însfârșit pe Podul Coștilei.

– Vai, dar ce jalnică înfățișare are podul ăsta! Pustiu de pietre și bolovani sfărâmați.... – Parcă ar fi cimitirul unei religii încruntate și neîndurătoare sau, și mai bine, icoana acelor suflete împietrite, a căror sterpiciune nu poate închipui frumosul și binele... Totuși, podul Coștilei mi-e drag, căci, de a fost prin veacuri prada vijeliilor, niciodată însă Barbarii nu l'au spurcat, călcându-1, și nici un cuget grosolan nu a plutit pe dânsul. Ș'apoi vezi ce minunată priveliște de aci....

La răsărit, dincolo de munții Buzăului ți se pare că ghicești pământul rodnic al Moldovei; prin strunga Prahovei îți închipui malurile Dunărei, marele fluviu românesc; la nord se întinde câmpia transilvană mărginită de Tisa. Unde te duci, tot de pământ românesc dai și te simți mândru...

Cei doi prieteni tăcură și, nemișcați, cu inima duios turburată, priviau la desfășurarea Firei românești... Și deodală un glas se auzi, care zicea:

— Buni, sfinți, minunați munți, o Carpați! Din piscurile voastre acoase, din crestele voastre îndantelate, din genunele voastre înfiorătoare, din cheile voastre întunecate, din poenile voastre tăinuite, din toate cutele și răscutele voastre, din rărunchii voștri și din plaiurile voastre de sus se înalță un cuget curat, limpede, armonios: românismul!

Sunteți românești o Carpați! la nord și la sud, la răsărit și la apus....

Pe plaiurile voastre înnalte și în văile voastre adânci îi primiți pe ciobanii români, acele ființe rătăcitoare, care, de sute de veacuri, din Tisa până-n Pind, au purtat facla Românismului, a cărei flacără se împuțina adesea, dar nu se stinse nici odată; în codrii dela poalele și din văile voastre ați adăpostit vremelnic pe nefericiții scoborîtori ai legionarilor romani, fugind de cruzimele muscălești, de jafurile turcești, de împilările domnilor și boerilor. Carpați binefăcători, numele vostru este simbol de milostivire, de blândețe, de dragoste pentru poporul, cu sânge nobil, care v'a ales.

Cele din urmă ale voastre pripoare, pasurile voastre, au fost, prin vremuri, pângărite de ordiile barbare, năpustite dela răsărit, lacome de măceluri și grozăvii.

Voi ați auzit răgetele Bașibuzucilor, șuerăturile nagăicilor căzăcești, tropăiturile mongolilor sălbateci, neomenoși și înfumurați.

Și totuși ați rămas curați și senini, o! Carpați și sunteți măreți și puternici cași Românismul, ce izvorăște din trupul vostru, trece peste prăpăstiile voastre, străbate muscelele voastre și se răspândește în unde luminoase, în câmpie, până la Tisa, până la Dunăre, până la Nistru.

Aquila plutitoare în văzduh, deasupra plaiurilor voastre înnalte, poate deosebi, cu ochii ei pătrunzători, mișcarea spornică a cosașului, culegând iarba aromatică a muncelelor și podișurilor, iar în șesul transilvanie și dunărean și pe dealurile moldovenești ea zărește pasul socotit al secerătorului neobosit.

Cosașul acesta, secerălorul acesta, sunt fiii voștri, nobili Carpați! Ei sunt Românizmul care slărueșle în Dacia de secole, și secole nu-l vor clinti din țara lui.

1. NOTA AUTORULUI. Să nu uite cititorul că vorbirea aceasta a lui Andrei a fost rostită în anul 1875. De atunci s'au schimbat lucrurile în Bucegi. Dragostea de munte s'a înfiripat și, încet, încet, dar sigur, a sporit. Instituția Turing-Clubului-Bomâniei, sub imboldul vrednicului său președinte, d-1 Mihai Haret, are o acțiune binefăcătoare sufletească și practică sufletească, îndemnând pe tineri și bătrâni la cercetarea frumuseților Naturei, care în Carpați și mai sus în Bucegi este de o nespusă mândrețe practică, fiindcă a înfăptuit o mulțime de înlesniri pentru vizitatorii Bucegilor. Firește că dacă nesocialul Andrei ar învia și ar vedea că Bucegii au perdut o parte din tainele lor, s'ar revolta. Dar cine poate stăvili progresele civilizației?