Înșelătoare
Către începutul primăverii, soarele aducea o notă de speranță pentru toate acele suflete obosite de urîtul iernii.
Pasările ciripiau mai vesel, sburau în stoluri sgomotoase printre ramurile încă neînfrunzite. Din seninul depărtat al cerului coborî o pace binefăcătoare, o lumină dulce.
Alexandru Renea așeză într’un colț discret al cufărului câteva din volumele lui favorite: Renan, Sully Prudhomme, Dostoewski și Maupassant. Plecă la țară.
Se opri, se așează pe un scaun, respiră de câtevâ ori adânc și greu, apoi se apropie de fereastra deschisă, depărtându-și privirea în nemărginirile orizontului.
De treizeci de ani, înalt și slab, ca un arbore tânăr de care ți-ar fi fost teamă să nu se frângă la cea mai ușoară batere de vânt; un cap trist, pe a cărei frunte se vedea melancolia vagă a visurilor; galben, cu ochii negri, mari, puțin sticloși, în a căror clipire stinsă se citiâ un fel de silă de a întârzia în vieață. Vorbia rar și încet, se mișcă alene și exprimă o nesfârșită dorință de a fugi de sgomot.
Două luni din iarnă nu ieșise afară din casă. O boală gravă îl închisese între pereții triști ai camerei, ca pe un vinovat a cărui crimă fusese un adânc nesațiu de a trăi dezordonat și liber. Doctorii îi spuseseră s’aștepte soarele.
Petrecuse aceste luni singuratic, citind mai ales cărți de acelea cari îi arătau partea de nestatornicie, de tristețe, de neînțeles a vieții, și gândia la tot ce vremea prefăcuse în nimic.
Cu studiile de curând terminate, căutase a se agăța de o carieră. Dar puterea lui de sensibilitate și o bolnăvicioasă dispoziție de a viza, îl făceau neputincios pentru energia cerută de o muncă regulată și monotonă. Căută a-și asigură liniștea morală, pentru a se devota cu desăvârșire la studiul dreptului, care îl atrăgea mai mult. Credea că numai iubirea i-ar putea asigură această liniște.
Iubi o femeie, cu exaltarea de imaginație cu care se iubesc idealurile. Era o văduvă tânără, pe care o văzuse de mai multe ori la teatru. Fu înșelat. Câtva timp rămase aiurit, ca și cum și-ar fi pierdut ochii.
Sunt dureri, pe cari, în’general, le socotim banale, dar a căror lovituri hotărăsc în unele suflete o stare de dezechilibru moral, ca și un acces de nebunie. Întâmplarea că Alexandru Renea fusese înșelat de o femeie putea fi judecată de alții ca o mică dramă ridiculă, ce se petrece aproape în toate zilele; pentru el însă însemnă distrugerea unei iluzii, de care adeseori depinde întreaga vieață a unui om.
Căută să uite, pierdu acel simț al naturilor delicate — respectul de femeie — le detestă pe toate și începu a le socoti ca pe niște bestii de plăcere.
Trăi câțiva ani dezordonat, cu prieteni cinici, cu femei pierdute. Se îmbolnăvi greu și scăpă dela moarte ca prin minune.
Cu începutul primăverii se pregătia să se ducă la țară. Îl atrăgea un dor adânc de singurătate, de liniște.
În mijlocul naturii credea să găsească aceea ce nu putea să-i dea lumea: farmecul de a uită. Natura este eterna vindecătoare a tuturor iluziilor noastre amăgite. Ea e ca o mumă generoasă’ și bună pentru toți răniții vieții. Seninătatea ei deprinde simțirea noastră într’un sens înțelept și rezignat.
Cu astfel de cugetări, Alexandru Renea plecă la țară.
Moșia Nălbeștii, pe care o îngrijia un unchiu al său, avea o poziție uimitor de frumoasă. Ieșind afară din sat, șoseaua mărginită de amândouă părțile cu șiruri lungi de anin, conducea intr’o pădure deasă, ale cărei bolți de frunze aveau seninătatea gravă a unor temple. Soarele abia străbătea într’însa cu raze sfioase și rari.
Aci venia în fiecare zi Alexandru Renea. Cu toate acestea îi era peste putință să citească sau să stea liniștit și singur. Și băga de seamă că tocmai aci își amintia mai clar și dureros de ea.
Figura ei se reîntregia în memoria lui ca o icoană, dinnaintea căreia ar fi rostit rugăciuni, ca în vârsta credinței.
Și reîncepea să analizeze faptele ca pe niște crude enigme. Această femeie, acest ideal visat, pentru care odinioară își crease cele mai senine iluzii, dela care așteptase liniștea unei vieți bune și înțelepte, îl înșelase în chipul ordinar, cum l-ar fi înșelat un jucător de cărți, și tot ea, cu frumusețea ei divină și cu o iubire nețărmuită, făcea fericit pe un altul, care n'o văzuse niciodată in visurile lui, căruia îi lipsia tot ce poate mulțumi natura sensibilă a unei femei. Se măritase cu un burghez egoist, rău și nesimțitor.
Ce atrăsese aceste ființe, între ale căror suflete erau o depărtare ca între o stea și o lampă de stradă? Nu este iubirea o armonizare a două simțiri cari se caută, se aseamănă, se desăvârșesc împreună? Sau este un caprițiu, o nebunie, un neînțeles?
Acel burghez vedea în femeia lui o tovarășe utilă, care să-i dea numai îngrijirea, ce ține de menirea oricărei femei. Frumusețea și tot ce poate conține ca farmec sufletul unei femei care iubește erau pentru el fără preț.
Și ea îl iubia, îi eră credincioasă, îl făcea fericit!... Astfel este întocmită logica inimii ?
Într’o seară, dându-și bine seamă că tocmai în mijlocul naturii, această analiză chinuitoare îl turbură mai mult, se duse pe câmp, rătăcind până târziu, noaptea.
Stelele luciau cu lumina lor blândă. Nu s’auziâ decât sonoritatea vagă a nemărginirii. Și domnia peste tot ceva dureros de dulce...
Alexandru Renea se uită pretutindeni, ca și cum ar fi voit să cuprindă infinitul c’o privire.
Această natură frumoasă și nesimțitoare îl revolta.
În tăcerea desăvârșită a nopții rosti rar și trist: «Și tu minți!.. Și tu ne faci să suferim!...»