Împotriva subvențiilor de Stat

Jump to navigation Jump to search
[Împotriva subvențiilor de Stat]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 22 Martie 1900, Notițe critice, semnat: Caragiale; neretipărit.


Poeții, literații, artiștii sunt oameni foarte ciudați, dar ceea ce e foarte ciudat e că poeții, literații și artiștii sunt foarte ciudați tocmai când n-au talent de loc, așa că nu poți să-ți explici de ce, fiind oameni ca toți oamenii, sunt așa de ciudați.

Dar, în sfârșit! așa sunt poeții, literații, artiștii, mai ales când n-au talent deloc.

De una dintre ciudățeniile acestora voiesc să spun câteva cuvinte, anume despre vecinica plângere că poeții, literații și artiștii nu sunt încurajați la noi îndestul, ba chiar că sunt foarte puțin luați în seamă.

Plângerea aceasta este o temă pe care se fac fel-de-fel de variațiuni. De exemplu:

„Publicul nostru cel mare este indiferent față cu literatura și arta națională. Societatea cultă citește cărți străine. Publicațiunile literare române și mai ales poezia română nu se caută.”

Apoi:

„Poeții și literații prin urmare pier de lipsă; după o viață vrednică de milă, ori mor de tineri, ori ajung la bătrânețe mizerabili, adesea nenorocita lor petrecere pe pământ se sfârșește într-un spital!”

Multe lucruri nepotrivite în lumea noastră românească, dar unul dintre cele mai nepotrivite este, fără-ndoială, plângerea unora dintre oamenii cari, dintr-o nenorocită întâmplare, țin un condei în mână sau profesează o artă frumoasă.

Această vecinică plângere, ciudățenia aceasta atinge culmea când, după osândirea publicului celui mare și a societății culte, se începe acuzarea guvernului, a Statului:

„Încai dacă particularii nu simt nevoia poeziei, literelor și artelor, dacă societatea română n-are destul sentiment patriotic pentru a încuraja versul, proza și orice artă făcute de români, — măcar guvernul, Statul să vie în ajutorul acestor nobile producțiuni! Dar nu! guvernele, Statul, sunt și mai indiferente și mai vitrege cu închinătorii muzelor naționale!...”

Auzi dumneata! Să nu se prevază în budget măcar două-trei milioane pentru încurajarea indispensabilei producțiuni literare și artistice!

Ia să cercetăm mai de aproape plângerea dumnealor.

Mă rog, să ne înțelegem: ce poftiți d-voastră?... să se-ncurajeze poezia, literele și artele, sau poeții, literații și artiștii? Căci este ceva aici, care nu trebue trecut cu vederea... Presupunând că, în adevăr, poezia, literele și artele sunt lucruri neapărat necesare unei societăți — pentru a le avea, trebuește talent mai-nainte de toate, pe câtă vreme, pentru a te face poet, literat sau artist nu trebue talent numaidecât.

Care va să zică, o societate cu cât va simți nevoia acelor frumoase inutilități, cu atât va fi mai puțin dispusă a încuraja pe aceia cari se-ncearcă a i le da fără să fie de loc chemați a i le putea da.

Că trăiesc poeții în lipsă. De! asta poate fi adevărat, însă numai pentru acei poeți cari sunt săraci de fel, fiindcă, în nici o parte de lume, poezia n-a constituit și nu ar putea constitui o industrie prea lucrativă. Când poeții au avere, firește că nu trăiesc în lipsă.

Că poeții, literații și artiștii mor în spitale, asta e adevărat, însă iar în parte; fiindcă, dacă au casa lor și rostul lor, mor acasă. Dacă n-au însă casă, unde să-și zacă boala din urmă, atunci, tot e bine că mor la spital, ar fi desigur mai rău să moară la vreun gard.

Eminescu și Alecsandri, Dumnezeu să-i odihnească! au murit unul la spital, fiindcă suferea de o boală foarte greu de îngrijit într-o casă particulară săracă, cestălalt a murit în vestitu-i castel dela Mircești.

Pentru această deosebire de stare, contimporanii și urmașii n-au făcut și n-au să facă vreo deosebire în stima acordată celor doi iluștri poeți naționali.

A! stima!... Dar asta e puțin lucru?

Cine are așa puțin talent, slavă Domnului! este la noi destul de stimat și de considerat. Afară, se-nțelege, de câteva secături invidioase, pe cari nu le lasă să doarmă, pe cari le doare și le ofticează succesul omului cu talent, niciun concetățean nu-i refuză acestuia tot succesul, toată stima.

Dar nu cumva omul de oarecare talent ar dori să aibă din partea concetățenilor tămâie de adorațiune și grămezi de dinari ca un pontifice, ca un dalai-lama din partea fanaticilor?

Și a avea oarecare talent! și asta este un lucru care trebue lămurit. A avea talent nu va să zică numai a crede singur că-l ai, ci a face și pe vreun competent să crează ca tine — va să zică, a-l avea în realitate, nu numai în închipuirea-ți proprie.

— Dar n-ai zis singur, îmi observă cineva, că dacă ai avea nu știu câți copii nu ai face nici pe unul literat sau artist?

— Ba da, am zis, răspund eu; însă, desigur fiindcă nu m-am exprimat destul de clar, dumneata n-ai înțeles destul de bine vorbele mele. Să-ți spui așadar mai bine.

Să am nu știu câți copii, n-aș face pe nici unul literat sau artist, dacă n-aș vedea foarte lămurit și hotărât că îndeplinește condiția absolut indispensabilă pentru cariera frumoasă, cu un cuvânt, că are talent, fiindcă, de! ca părinte, ai milă de copii și te gândești firește cu mare grije la viitorul lor.

Și nu se teme atâta părintele cu dragoste adevărată că au să-i fie copiii săraci, cât i-e groază să nu fie betegi, ori nenorociți, ori de bătaia de joc a lumii. Că se văd mulți oameni săraci, fericiți și veseli, stimați și considerați de concetățeni, și iarăși se văd bogați nefericiți, becisnici și triști, și fără să-nsemne mai mult în lume de cât pot cumpăra supunere ori lingușire.

De viață tristă pentru copii, se teme părintele, și, după viața bolnavă, nu e viață mai tristă decât viața ridiculă, și nu e, poate, o viață mai ridiculă decât a omului care, închipuindu-și că are talent, își dă toate ostenelile să probeze cu prisos că nu-l are, — viața omului care strică în sec hârtie nevinovată, pentru a se putea plânge din ce în ce mai amar contra societății indiferente și ingrate, că nu încurajează poezia, literele șcl, șcl.

Dar, în sfârșit, chiar așa, eu nu crez să fie undeva o societate, unde care cum se scoală și ia o pană în mână sau îmbrățișează o carieră frumoasă, să fie atât de binevoitor primit sau tolerat ca la noi.

Nu cred să fie pe lume tipografie mai puțin năzuroasă decât a noastră românească. Cu ce cheltuială, puțin importă, fie din avere proprie, fie de la părinți, de la amici, din pomană, se găsesc totdeauna destui gologani ca orice e scris pe hârtie cu mâna astă-seară, să fie a doua zi dimineața chiar tipărit, spre vecinică păstrare.

Pas acuma de le-ncurajează mai departe pe toate aceste nenumărate producțiuni, parcă a fi posibil unora să vază astăzi lumina nu e deja destulă încurajare pentru altele ca s-o vază mâne, și de mâne poimâne și așa mai departe.

Însă o societate nu poate dispune la un moment dat decât de o anumită putere de încurajare a industriilor inutile. Și aci stă răul cel mare. Puterea aceasta limitată, împrăștiindu-se fără socoteală la oricine face literatură și artă, chemat ori nechemat, priceput ori ba, serios sau ridicul, se pierde fără să poată folosi acolo unde în adevăr și pe drept ar trebui să folosească.

De câte ori auz pe cineva văicărindu-se că literele și altele frumoase nu sunt încurajate la noi, îi spun: poate să ai dreptate întrucâtva, dar, în orice caz, vinovatul sau mai bine vinovații pentru aceasta trebuesc căutați, nu între public, nu în societate, ci între aceia cari le profesează.

Și, fiindcă fu vorba de copii și de viitorul lor, firește că, dacă s-ar admite de public și de Stat ca întemeiată plângerea descurajaților, un părinte iubitor ar putea asigura viitorul fiecărui copil chiar de la naștere: n-ar avea decât să declare la ofițerul stării civile, pe lângă confesiune, și nobila profesiune la care se va devota noul venit în sânul națiunii — poet, literat, artist, — și imediat societatea și Statul să-l ia sub încurajarea lor, cu o subvențiune convenabilă...

Nu! Precum am mai spus-o și în altă parte: literatura și artele frumoase, după cât se fac și, mai ales, după cum se fac la noi, sunt prea din cale afară încurajate, așa că parcă n-ar strica să începem odată a le cam descuraja.