Împăratul cu trei feciori

Sari la navigare Sari la căutare
Împăratul cu trei feciori
de Ion Pop-Reteganul


A fost odată ca niciodată.

A fost odată un împărat, care a avut nici mai mulți nici mai puțini, numai chiar trei feciori; pentru ce vecinii lui împărați l-au și poreclit împăratul cu trei feciori.

Și a fost împăratul acela om atît de gazdă, că a făcut în orașul unde a șezut o biserică din puterea lui și a pus în ea atîtea minuni și lucruri frumoase, cîte numa a știut și a învățat el prin cele școli.

Cînd biserica a fost gata, a cinstit-o orașului și toată lumea se mira de frumusețea ei.

Odată, împăratul a auzit că este oareunde în lume o pasăre măiastră, care cîntă frumos în biserică și-a vrut s-o aducă în loc de orgoane.

El a zis așa, că cine ar aduce pasărea aceea, n-ar ști care, cît i-ar da.

Și au zis dintre feciorii lui cei doi mai mari:

— Tată! nu da la nime banii și avuția noastră, că o vom aduce noi.

— Aduce-o-îți? întreabă împăratul.

— Aduce.

Dimineața s-au gătat cei doi feciori mai mari, și-au pus milioane de băncuțe în buzunar și s-au dus pînă oareunde la un codru.

Acolo au șezut, că i-a apucat noaptea.

Dacă i-a apucat noaptea, își fac foc, desfac merindea ce și-au adus de acasă și încep a mînca.

Scot plosca cu pălincă din straiță și încep a închina de sănătate. Cînd cinau mai bine, vine o vulpe și zboc încolo, zboc încoace pe lîngă ei, bag seamă aștepta să-i arunce niscai sfărîmituri.

Vine și o sarcă bulearcă tot sărcălind și vine și un șoarece tot țiuind.

Feciorii apucă puștile la ele și zic:

— Da ce săriți și sărcăliți pe-aici, că doară n-am adus merindea pentru aceea, să vă săturăm și adăpăm pe voi?

Dobitoacele prind a-i blestema și a zice:

— Alelei, feciori de împărat, atunci să aduceți voi pasărea, cînd a face părul pere!

Bine că se face de ziuă, se iau și se duc amîndoi pînă la un birt, la Birtul roșu.

Cum se bagă în birt, își cer doi oameni, să le curețe caii și uneltele, și-și cer lor de băut și de mîncat.

Crîșmarul le dă de băut și de mîncat, ce-au cerut, într-o chilie curată, și după ce au mîncat ies ei afară și se uită prin crîșmă. În crîșmă se jucau niște civili în cărți și au zis feciorii:

— Oameni buni și de omenie, nu ne-ați lăsa să jucăm și noi în cărți, ca să ne treacă mai ușor noaptea?

— Ba lăsa, zic ceia.

Se pun la cărți și tot cărțălesc trei zile și trei nopți pînă au cărțălit și bani și cai și haine și au rămas numai cu albiturile pe ei, fără șepci. Dacă le-a trecut tot ce au avut, au cerut la crîșmar o porție de pălincă și crîșmarul le-a dat cu pălmile peste obraz.

— Auzi, crîșmar, dragul nostru, zic feciorii, lasă-ne să-ți tăiem lemne cu firezul, ca să ne dai să mîncăm.

Și s-a îngurhuit ovreiul și i-a lăsat să taie lemne pentru ce au mîncat o dată pe zi.

Împăratul a tot așteptat să vină cu pasărea pînă s-au împlinit trei ani. Cînd s-au împlinit trei ani, zice cel mai mic:

— Tată! de trei ani tot așteptăm să vină și nu mai vin; lasă-mă să mă duc eu după ea, s-o aduc.

— Du-te, puiul meu, și vezi dacă ești mai cu noroc decît ei.

S-a gătat cel mai mic, și-a pus șeaua pe cal și bani de ajuns și s-a dus pînă la acel codru, unde înnoptase frații lui și și-a făcut foc chiar pe vatra unde au cinat ei.

Cînd a fost bînd și cinînd mai bine, vede vulpea.

— Ce te preumbli pe acolo, hei, vulpe, îi zice, de nu vii mai bine să bei și să mănînci cu mine, că știu că nu te preumbli de sătulă?

— E, să te iei cu pușca după mine, zice vulpea, cum s-au luat frații tăi?

— Dacă-i unul prost, nu-i proastă lumea-ntreagă, zice el, haida numai și hai da, c-om mînca mai cu poftă amîndoi.

Se duce vulpea și mănîncă carne și pită și bea pălincă ca o jupîneasă. După aceea vine și sarca sîrcîind și o cheamă și pe ea:

— Haida, sarcă, să mîncăm, că știu că nu sîrcăiești de sătulă, ci că doară ți-ar trebui și ție niște sfîrmături.

— E, să te iei cu pușca după mine, cum s-au luat frații tăi?

— Dacă au fost ei luzi și fără minte, nu-i toată lumea așa; hai numa și hai. Se duce sarca și a mîncat pită și carne pînă s-a săturat.

— Acuma, zice el, ești sătulă; dar cum te-oi adăpa, că tu nu-i putea bea din ploscă?

Îi turnă vin în obada șepcii și bea sarca ca din diblă. Aude și pe șoarece țiuind și-l cheamă și pe el:

— Haida, șoarece, mîncă și bea și tu din cît este, că-i iarnă și nu-ți poți cota.

— E, să te iei cu pușca după mine, cum s-au luat frații tăi?

— Dacă au fost frații mei ludiți și fără milă, nu-i toată lumea așa; hai și hai.

Merge șoarecele și face foaie ca un baron.

— Acum, zice feciorul, cum te-oi adăpa? Hai să te bag în ploscă și bea cît ți-a trebui. Închepe-i pe gură?

— Închepe.

A beut cît i-a trebuit și după aceea a ieșit afară.

După ce s-au săturat, s-au culcat acolo pe lîngă foc toți patru și dorm pînă dimineața.

Cînd a fost dimineață, s-au sculat, s-au spălat pe obraz și iară au prînzit toți patru laolaltă.

— Noa! zice vulpea către fecior, ne-ai lungit zilele, dar pentru bine și noi ți-om prinde bine; smulge-mi oleacă de păr din coadă și cînd i da de rău, pîrjolește-l, ca să-mi vină mirosul, c-oi veni și te-oi ajuta.

Și șoarecele așa, și sarca așa: să-i smulgă o pană din aripă.

A făcut așa și le puse pe toate în straiță.

S-a luat apoi și s-a dus pînă la Birtul roșu.

Departe, cînd sosea cătră birt, el vedea în ocol doi feciori tăind lemne cu firezul și-i asemăna cu frații lui; dar de ei nu se putea ținea pînă nu ajunge oblu acolo.

Cînd îi vede așa, începe a plînge, că-i era rușine de ei și socotește:

— Ce-au făcut frații mei? omorît-au pe oarecine, ori furat-au de-s prinși aici și-s așa în doagă rea?!

— Măi fraților mei – întreabă el, cum focarea voastră ați ajuns în starea asta?

— Da, ajuns-am destul de rău, frate, că iată ne jucarăm cărți cu niște civili și ne duseră tot ce am avut; deasupra ne băgară și în datorii.

El îndată le plătește datoria, scoase caii și hainele și le dă bani de drum.

— Păsați, voi, frații mei, cătră casă, zice – că eu mă duc după pasăre.

El îi lasă gătindu-se acolo, ca să vină cătră casă oameni împăcați și se duse. Ei iară se pun la cărți pînă au pierdut tot și cai și haine și ajunseră cum au fost, la firez.

El s-a luat și s-a dus pînă în țara zmeiască.

Dacă s-a dus în țara zmeiască, și-a lovit calul în cap și l-a omorît. Se duce apoi la fîntîna zmeilor.

Acolo se întîlnește cu o fată și fata-i dă binețe.

— Noroc, om bun, de pe cea lume pe asta. Da ce te poartă păcatele de pe cea lume pe asta, ori să te omoare ăsta cîine de zmeu?

— Care zmeu să mă omoare?

— Omorî-te-a stăpînul meu, împăratul zmeilor, că se teme că-i fura pasărea, care cîntă frumos, de s-ar potrivi într-o biserică.

— Hm! socotește feciorul, eu vorbesc cu oarecine! și începe a ispiti pe fată.

— Fată, zice, în ce locu-i pasărea aceea și cine o păzește?

— Pasărea-i în poiană, în cușcă și o păzește calul stăpînului, care știe vorbi ca oamenii și-i iute ca gîndul, cît nime nu o poate fura.

— Auzi, fată, zise feciorul, eu pe tine bine te-oi răsplăti dacă-i cîștiga de la stăpînul tău, de unde are el calul acela. Ci caută că ți-a mîna o palmă, de-i sta să mori; dar îl întreabă a doua oară, că ți-a spune și dacă ți-a spune, vină și-mi fă mie de știre.

Merge fata și întreabă pe stăpînul său, și-i mînă zmeul o palmă de odată pică jos.

Se scoală fata și iară întreabă.

— Calul meu, fată, zise zmeul, e de la Ciuma lumii din marginea lumii și am slujit trei ani pentru el jucîndu-mă cu moartea. Că pe lîngă casa ei este un gard cu parii despicați; în tot parul cap de om, numa în cel de lîngă stîlp nu este, că a fost să fie al meu dar am fost harnic s-o slujesc. Și acela strigă zi și noapte: cap de om, babă, că de nu, îl pun al tău.

Vine fata și spune ce-a auzit de la zmeu.

S-a luat feciorul pînă la Ciuma lumii din marginea lumii.

— Noroc bun, maica mea și draga mea.

— Sănătate, feciorul meu; da nu ti-i băga de slugă?

— Ba băga, că de-ala rînd umblu.

Se bagă de slugă și-i dă baba o iapă.

— Noa! fătul meu, zice baba, lasă numa tot după ea pe unde te-a duce și seara să mi-o dai în seamă.

Se suie el în spatele iepii și-l duce iapa pînă în Cîmpul cu somn. Acolo cum îi ia căpăstrul din cap, și pică el jos și se uită a dormi ca morții.

Se scoală pe la ujina cea mică... iapa nicăieri...

Bătutu-m-a focarea mea, zice, că nu știu unde-i iapa babii...

Atunci își aduce aminte de vorbele ortacilor lui din codru și pîrjolește peana cea de sarcă.

Sărcii îi merge mirosul și țop lîngă el.

— Cum e, domnul meu și dragul meu?

— Nu-i bine că a pierit iapa babii.

— Las-o lupilor s-o mînce, nu te supăra; haida după mine, că îndată o aflăm.

Se iau și se duc pînă la o răchită putredă.

— Noa, zice, aici-i iapa. Eu mă sui să o scot; tu stăi aici și cînd îi vedea că pică doi viermi, aruncă căpestrele pe ei și strigă:

— Ți! iapa babii, mînce-te lupii, că-i vremea să mergi acasă cu un mînz alăturea.

Se suie sarca în răchită și țop, țop cu clonțul. Odată și pică doi viermi.

El și aruncă căpestrele peste ei și strigă:

— Țo! iapa babii, mînce-te lupii, că-i vremea să mergi acasă cu un mînz alăturea.

O dată acasă, o bagă în poiată și o ceselă, apoi se bagă și el în casă.

— Adus-o-ai?

— Adus.

— Haida, feciorul meu, și mîncă și bea.

Îi dă baba colac de nouă ani și vin de nouă ani.

El cum bea, cum se îmbată și adormi acolo, cum l-ai bate în cap.

Merge baba în poiată cu un zbici de foc, apoi țop la iapă și țop...

— Da nu te-ai putut ascunde să nu te afle?

— Lasă-mă, baba mea, zice iapa, nu mă bate, că dacă dumneata ești un drac, elu-i doi; dar lasă că mîine m-oi ascunde mai bine.

Dimineața iară se suie el în spatele iepii și o duce pînă în Cîmpul cu somn.

Acolo îi ia căpăstru și cum i-l ia, se uită a dormi și nu se trezește pînă la ujina cea mică.

Atunci se trezește și-și aprinde pipa cu părul cel de șoarece.

Șoarecelui îi și pute și haide pînă la el.

— Cum e, domnul meu și dragul meu?

— Nu-i bine, zice, că am pierdut iapa babii și dacă mă duc fără ea, îmi pune capu-n par.

— Las-o lupilor s-o mînce, nu te supăra; hai după mine, că odată o aflăm.

Se iau și se duc pînă la un furnicar.

— No! zice, eu mă duc să o scot; tu stai aici și cînd vei vedea trei furnici, dă cu căpestrele peste ele și strigă:

— Țo! iapa babii, mînce-te lupii! că-i vremea să mergi cu doi mînzi alăturea.

Se suie pe ea și o duce acasă, o cesală, apoi se bagă în casă.

— Bună slugă; numai unul am avut așa!

Îi dă de mîncat și de beut: colac de nouă ani și vin de nouă ani și-l îmbată.

Iese baba afară cu un zbici de foc și începe a îmblăti la iapă.

— Da ce ți-am spus? da nu te știi ascunde, să nu te afle?...

— Lasă-mă, baba mea, zice iapa, că de ești dumneata un drac, elu-i trei, dar lasă că mîne vin acasă, apoi mi-i ascunde cum îi vrea.

Dimineața iară se suie pe iapă și o duce în Cîmpul cu somn. Îi ia căpăstrul și cum îl ia se uită a dormi.

Iapa vine acasă și baba odată a făcut din ea patru gheme de canuri și le-a pus sub vică. Se pune apoi pe vică și începe a toarce.

Se scoală feciorul la ujina cea mică și se uită în lături, iapa nicăiri. Își aprinde pipa cu părul cel de vulpe și haida vulpea pînă la el.

— Cum e, domnul meu și dragul meu?

— Nu-i bine, fărtată, că am pierdut iapa babei.

— Las-o lupilor, s-o mînce, nu te supăra, că știu eu unde-i; dar spune-mi întîi dacă are baba cîini?

— Nu are.

— Da găini?

— Are trei sute și un cocoș, pe care nu l-ar da pentru toată lumea asta.

— Noa! zice, hai după mine, apoi stai acolo de cea lăture de casă, la fereastră.

Eu voi omorî la găini pînă voi omorî jumătate, apoi m-oi da la cocoș. Tu cînd îi vedea că baba iese afară, mergi în casă, ridici vica de pe canuri și strigă:

— Țo! iapa babei, mînce-te lupii, că-i vremea să mergi cu trei mînzi alăturea.

Se duc pînă acasă.

Vulpea se dă la găini și începe a le face pomelnicul.

Baba tot hîșeia, de pe vică nu se scula pînă n-a omorît vulpea jumătate din ele și s-a dat la cocoș.

Atunci s-a sculat și iese afară.

Cum iese, feciorul se duce în casă, ridică vica și prinde a striga:

— Țo! iapa babii, mînce-te lupii, că-i vremea să mergi cu trei mînzi alăturea.

O duce în poiată, îi dă ovăz, o cesală și se bagă în casă.

— Slugă bun, zice baba, mă slujești omenește.

Îi dă apoi colac de nouă ani și vin de nouă ani.

Feciorul mîncă, bea vinul, se îmbată și se uită a dormi.

Pînă se trezește el, baba iese în poiată, scoate inimile și din iapă și din cei cinci mînzi și le legă în acela care era cu trei picioare. Pe acesta îl unge tot cu bălegar și-l ascunde într-un coșteiu după ușă. Se dă apoi la ceilalți și-i cesală, de te vedeai în părul lor ca în cătătoare.

— Dacă se trezește sluga, zice baba, pasă, fătul meu, în poiată și-ți alege un cal care-i vrea.

Se duce în poiată să-și aleagă calul și se duce de-a dreptul la cei frumoși.

— Măi, zice atunci mînzul cel cu trei picioare, să nu-ți alegi dintre aceia, că a luat baba inimile din ei, din toți și le-a băgat în mine. Dară alege-mă tu pe mine, că bine știu eu gîndul tău.

Îl alege pe el și zice mînzul:

— Cată de nu lăsa să pună baba nici degetul pe mine, că dacă îl pune, scoate inimile și-apoi draci de mine și de tine.

Bine nu-și gată cu vorba, vine baba și-l întreabă că alesu-și-a acuma?

— Ales, zice feciorul, pe pîntecosul ăsta.

— O! puiul meu, zice baba, nici de rușine nu ți l-aș da, că m-ai slujit cu cinste și omenie.

— Apoi, maica mea și draga mea, nici eu nu-s oarecare fecior ales și nu vreau să mă bată în cap nimenea pentru el, unde l-ar vedea așa frumos.

— Lasă-mă cel puțin, să șterg gunoiul acela de pe el și hai înluntru să-ți dau barem sărsamuri deoarece samă.

— Ba nu, maica mea, de acum nici să pui degetul pe el; apoi sărsamuri alese tocmai că nu-mi trebuie, că cum să pun eu... Dar dacă vrei dumneata să mă cinstești cu oarece, cinstește-mă cu aceea, că-mi frige doi purcei la drum.

Îi frige baba doi purcei și-i pune în mîneca buhaiului. El se duce în casă și aduce uneltele cele gunoite și le pune pe mînz.

— Cînd vom trece pe lîngă ei, aruncă-le purceii, să nu ne mînce, dă apoi scăpăm noi mai departe, zice mînzul.

A făcut așa și pînă au mîncat balaurii purceii ei au sărit o săritură bună.

— Noa, zice mînzul, scoboară-te jos.

S-a scoborît jos, mînzul s-a scuturat și s-a făcut un cal mai altfel decît ceilalți ai babei.

— Cum să mergem acum, stăpîne, ca vîntul ori ca gîndul?

— Ca gîndul.

Odată a și mînat cu el pînă în poiată la împăratul zmeilor.

— Prinde de cușcă, zice calul, și te ține bine, ca să se rupă dintr-odată.

Prinde de cușcă și îndată se rup două lanțuri. Cușca era legată cu trei.

Atunci rînchează calul zmeului, cît cerul și pămîntul s-a cutremurat. Zmeul strigă din casă:

— Țo! cal de călăreț mînce-ți cioarele picioarele și corbii scoată-ți ochii, n-ai ce bea și ce mînca la casa mea?

— Am de toate, dar duce feciorul împăratului pasărea noastră, care cîntă frumos.

— Lasă, duc-o, mă-sa-l mînce, că beau o cupă de vin și mînc un colac de pită și-l ajung într-o clipită.

Feciorul mai prinde o dată și rupe și al treilea lanț.

— Ajunge-i zău, tu, pe maică-ta, zice calul zmeului, că-i sub el frate-meu cel mai mic și mai voinic, cu trei picioare, cu șapte inimi și așa pășește, că toată lumea o prăbușește.

Zmeul nici bea nici mîncă, ci se suie mînios pe cal cu un zbici de foc și cu pinteni de foc. Arde-o apoi după el.

Atunci își rînchează calul zmeului către frate-său:

— Așteaptă-mă, frate-meu, că te ajunge zbici pe zbici, pinten pe pinten, din rînză pînă în rînză.

— Eu pe tine atunci te-oi aștepta, răspunde frate-său, dacă tu-i zbura pînă la nori și cînd ti-i lăsa în jos, ti-i lăsa pe spate cu el.

Îndată a zburat calul zmeului cu zmeul pînă la nori și cînd s-a lăsat în jos, s-a lăsat pe spate cu el și odată l-a făcut praf și cenușă.

Nici atunci nu l-a așteptat.

— Pasă, zice, la poiata stăpînului tău și bea și mănîncă pînă-i trăi, că noi ne ducem.

S-au dus pînă la Birtul roșu.

La Birtul roșu iară vede pe frații lui tăind lemne cu firezul și-i era rușine de ei.

— Bată-vă focarea voastră, le zice, da nici acum n-ați mers acasă?

— Nu, căci am socotit să mai întoarcem din banii aceia și-am pierdut tot.

El iară le scoate caii și hainele și s-a luat cu ei cu tot cătră casă.

Și s-au dus, dus, multă lume-împărăție, că înainte din poveste, multă și frumoasă este. Cine-a ascultat bine-a-nvățat; cine a dormit, bine-a hodinit.

S-au dus pînă la o apă afundă, cum ar fi, pun pildă, un ochi de mare.

Dar el numa se legăna pe calul lui, pînă cînd frații abia se puteau ține în urmă.

Frații își fac socoteala ei între ei să-l omoare, căci, zic ei, ăsta ne-a scoate hula unde-am fost și ce-am pățit.

— Bine zici, tu frate, zice celălalt și îndată strigă către frate-său:

— Hai, frate și fărtate, așteaptă-ne, să ne aprindem pipele.

Îi așteaptă și se coboară jos.

— Aprindemu-le dară, zice, că și eu aș dohăni?

Atunci unul s-a și întors pe dinapoia lui și-i taie capul cu paloșul. Dar nu a nimerit să-l taie în vig, ci se mai ținea oleacă în piele și l-a aruncat în apă.

Dacă l-au aruncat în apă, au luat pasărea, au legat calul de caii lor și haida pînă acasă.

— Noa! tată, aici-i pasărea.

— Feciori sînteți, zice împăratul, dar n-ați văzut pe fratele vostru cel mai mic, că și el s-a dus după pasăre?

— Lasă-l, tată, pe blăstămatul ăla; el să o aducă cînd abia am putut-o aduce noi?!

— Bine-i! A pus împăratul pasărea în biserică și n-a cîntat nimic. Calul l-a băgat în poiată și nimeni nu se putea apropia de el nici să-l grijească, nici să-l curățească, ci numai pe fereastră ce-i da de mîncat și de băut.

Feciorii trăiesc lumea lor și de la o vreme își și uitaseră de frate; dar fapta rea cu greu o poate îngropa omul.

Odată, cînd au fost apele mari, l-au aruncat pe cela apa undeva la margine și nu știu cum rătăcește pe-acolo șoarecele pe care l-a adăpat și se dă la văietate:

— Dragul meu, gazda mea, că tu ești mort; dar ce-a fi, cum te-aș învia? Se ia și se duce bietul șoarece pe codru tot chițcăind. Dacă se duce pe codru, întîlnește o șerpoaie cu o buruiană în gură.

— Noroc bun, șerpoaie.

— Sănătate bună, șoarece.

— Da ce duci în gură, surată?

— Duc o buruiană care-i bună să învii pe cel mort.

— Dă-mi și mie o sfărîmă, că a murit tata și l-aș învia.

— Ba nu, zice ea, că nu ți-oi da, că de șepte ani tot umblu după ea.

— Dă-mi numai o sfărîmă, fată.

Atunci se și întoarce șoarecele și o mușcă de coadă. Cum o mușcă, șerpoaia lasă buruiana. Șoarecele o apucă și haida cu ea într-un mușuroi.

— Pasă tu acuma, zice șoarecele, și-ți adă alta, că tu știi unde cresc astea.

Se ia șoarecele și se duce pînă la stăpînul său.

— Ce-a fi, cum l-oi unge, se văietă el iară, că-i capul într-o lăture!? Atunci vine un om pe acolo și începe omul a bumbăra:

— Iată măi, cum l-a omorît, săracu de el; oare ce vină a avut? Sucește capul la loc și-l lasă acolo.

Șoarecele îl unge cu buruiana și-l învie de trei ori mai frumos de cum a fost.

— De mult dormi, stăpînul meu, zice șoarecele.

— De mult zău, și aș fi dormit pînă la capătul lumii, de n-ai fi fost tu. Dar acum ce bunătate să fac cu tine? omorî-te-oi? lăsa-te-oi? ce să fac?

— Fă ce-i vrea, stăpînul meu – că-s în voia ta. Fă-mi rău dacă ți-am făcut rău.

— Ba nu, zău, că nu ți-oi face, ci hai tu în straiță la mine, că te duc la tată-meu, la grînării umflate și la clise spînzurate, apoi mori în bine.

S-a luat și s-a dus pînă în orașul unde ședea tată-său. Dacă a ajuns în oraș, și-a cumpărat o căciulă cu pană de tîrg, cioareci de bumbac, un pălțăuaș de trestie, cu un cuvînt s-a gătat ca un slugă, ca tată-său să nu-l cunoască și s-a dus la tată-său.

— Noroc bun, înălțate împărate.

— Să ai noroc, fătul meu; cum a fi, nu ti-i băga de slugă?

— Ba băga, că de aesta rînd umblu și am auzit că înălțatului împărat îi trebuie slugă la un cal.

— Trebuie-mi de bună seamă, dar iată: eu îți spun adevărul, calul meu trei slugi a omorît pînă acum; așa te bagă, dacă nu ți-e dragă viața...

— Cu o moarte, toți datori sîntem, zice feciorul.

— Pasă dară în poiată.

S-a dus în poiată și calul îndată începe a rîncheza de bucurie, căci a cunoscut în el pe stăpînul său.

Prinde a-l hrăni și a-l cesela; gunoiul a fost sub cal pînă-n pîntece. Odată se duce împăratul, să vadă ce face și-l vede șezînd și dohănind sub pîntecele calului.

— Înălțate împărate, zice atunci sluga, m-aș ruga să mă lași mîine la biserică.

— Lăsa-te-oi, după ce ți-i găta lucrul.

În ziua următoare se duce la biserică și cum s-a băgat în biserică, pasărea a și început a cînta; și așa cînta de cu jele, că nici popa nu putea să slujească, nici poporul să asculte la alta, decît la cîntecul pasării.

În cealaltă duminică iară s-a dus și pasărea iară a cîntat; cum ieșea el însă afară, pasărea și înceta cu cîntatul.

— Asta numa trebuie să cînte de oarecine, zise împăratul, și a dat poruncă, că mîine toți oamenii să vină la biserică și să se bage unul cîte unul, ca să vadă de cine cîntă pasărea.

Cum e mîne vin oamenii toți cu toții și se bagă tot unul cîte unul în biserică; dar sluga se fîștică pe lîngă un om și nu s-a putut socoti, de care cîntă.

Cînd e a treia zi, pune împăratul doi feciori pe lîngă ușă și nu lasă numai tot unul cîte unul odată. Vine rîndul la slugă și cum se bagă pe ușă, și începe pasărea a cînta.

— Acesta-i, zic feciorii, de sluga împăratului cîntă.

Împărarul îndată îl cheamă la el și-i zice:

— Fătul meu, spune-mi de ce cîntă pasărea aceea de tine, că de nu-mi spui, îți iau capul.

— Hei! cîntă zău, tată, zise sluga, că-mi ești tată, nu-mi ești stăpîn; cîntă că eu am adus-o și-i a mea și pasărea și calul. Cheamă numa nainte pe frații mei, să le spun eu și lor și dumneatale pînă unde am mers după pasăre.

Împăratul tot a încrestat și îndată îi înfățișează pe toți trei, și-și spune el faptele lui.

— Cînd m-am dus după pasăre, zice, nu-i așa, fraților mei, că v-am aflat pe voi la Birtul roșu tăind lemne cu firezul, cu hainele și caii zălog? V-am răsplătit și v-am dat bani de drum ca să veniți acasă. Voi iară v-ați pus la cărți pînă ați suflat toți bănișorii, astfel că atunci cînd am venit înapoi, iară v-am aflat ca mai nainte și iară v-am răsplătit. Ne-am luat apoi, nu-i așa, fraților mei? și am venit laolaltă pînă la ochiul cel de mare. Acolo voi mi-ați luat capul și m-ați aruncat în apă.

Împăratul îndată le-a luat capul amîndurora, iară pe cel mai mic l-a pus de împărat în locul său și, de n-a murit, și astăzi trăiește și împărățește.