Zadarnic !

Senina Dimineaţă pătrunde-n casa mută,
S-apropie de patul poetului cu teamă ;
S-aplecă, şi obgajii cei palizi îi sărută.
Şoptindu-i la ureche, la visuri nouă-l cheamă :

— E primăvară nouă, copile, primăvară !
N-auzi tu rîndunica la geamurile tale ?
N-auzi pe-nvăpăiatul Pegas zburdînd la scară,^[1]
Nerăbdător să zboare pe necuprinsa cale ?

E primăvară nouă... Covor de flori s-aşterne ;
În cer e zvon de clopot şi glas de ciocîrile.
Viaţa-şi rennoieşte izvoarele-i eterne,
Şi-i beată lumea-ntreagă de-atîta veselie !...

Poetul n-o ascultă ; rămîne surd la şoaptă :
Pleoapele-s căzute şi mîinile-ngheţate...
Zadarnic, jos, la scară, Pegas îl mai aşteaptă,
Zadarnic muşcă frîul şi din copită bate —
                                                     Zadarnic !