XXVII

XXVII de George Coșbuc

Sărută soarele cu drag pământul
Și flori de prin câmpii sărută vântul

Izvoarele săruta roșii fiori
Și roua lunci și văi sărută-n zori.

Azi-mâne poți să fiii de moarte sărutată,
De ce te temi de sărutări tu, fată?

Nu vezi cum se sărută nor cu nor
Răsare foc ceresc pe buza lor!

Sunt fulgere, puteri răzbunătoare:
Tot omul, sărutat de ele, moare!

Dar nici-odată-n lumea asta nu s-a dat
Să vezi amor de fulger sărutat.

Au fulgerele scop! Nu cad pierdute,
Cad tot în cel ce nu vreau să sărute!