Vulturul (Pavelescu)

 

Pe lângă râul ce se pierde în umbra sălciilor sure,
Pe când amurgul întristează singurătatea din pădure,
Se duce-alături o pereche de-namorați tăcuți și dragi
Să-și piardă urma pe cărarea șerpuitoare de sub fagi.
Ea, zâmbitoare și senină ca răsăritul blond de soare,
Cu fruntea ca petala albă a unui crin abia în floare;
El, melancolic ca amurgul, cu ochi adânci, de visător,
Părea că urmărește-n treacăt al visurilor sale zbor.
Dar nu ești fericit? răspunde! îi zice ea învăpăiată;
Când vezi ce farmec împresoară iubirea noastr-adevărată,
Și când citești în al meu suflet atâta dor nețărmurit,
De ce nu lepezi întristarea ce fruntea-ți largă a cernit?
O, fii mai vesel și alungă melancolia ta, stăpâne,
Și-ngenuncheată înainte-ți, supusă, roabă voi rămâne!
El o sărută, și cu mâna i-arat-un vultur ce din zare
Venea plutind în zboru-i falnic cu-o maiestuoasă nepăsare.
Și-i zice trist: Îl vezi, copilă, e cel mai mare împărat,
Căci țării lui, dumnezeirea hotare strâmte nu i-a dat.
El are-un cuib pe-un vârf de munte și-n zori de zi îl părăsește,
Căci setea lui de libertate, când stă în loc, îl chinuiește.
Și cuibu-i pare o-nchisoare; de-aceea, pururi solitar,
El cată lumi nețărmurite și-mpărății fără hotar...
Tot ca și el sunt visătorii, copil frumos cu ochi de zână,
Și pe-al lor suflet doar o clipă iubirea poate-a fi stăpână.
E drept că au și ei nevoie adeseori de mângâieri,
Ca să mai uite-amărăciunea nemaisfârșitelor dureri;
E drept că dulcea sărutare a gurii voastre-nflăcărate
Ne mai redă iluziunea unor visări neîntrupate;
Dar frumusețile eterne le face inima să salte
Și, pentru larga aripare a inspirărilor înalte,
În setea lor de libertate și-n zborul sfânt spre ideal,
Le trebuie cer fără hotare ca și vulturului regal.