Vremuri războinice
| Vremuri războinice de Liviu Rebreanu |
Povestea e nouă și interesantă, fiindcă e din război și fiindcă tot ce e din război e nou și interesant. Povestea e și adevărată, cel puțin așa îmi spune cel ce mi-a spus-o între un șvarț dulce și o dulceață amară. Adevărată sau neadevărată, ce are a face? O dau cum mi s-a dat…
Acum vreo două luni, domnul Ilie Manea se pomenește bolnav de apendicită. Doctori peste doctori, alergături, dureri… Zadarnic. E nevoie de operație.
Domnul Ilie Manea, pe lângă apendicita cu pricina, mai are câteva milioane de lei și un fecior la care ține ca la ochii din cap. Toate acestea însă nu-l pot scuti de operație. Trebuie operație, altfel e rău, altfel nu-i garantează nimeni viața.
În multe privinți e săracă țara românească, dar în doctori e tare. Doctorii noștri sunt printre cei mai buni din lume. Toată lumea o recunoaște, afară de români, bineînțeles. Și mai cu seamă afară de românii bogați.
Domnul Ilie Manea, ca proprietar al câtorva milioane, are o neîncredere desăvârșită în doctorii români. Când tușește, aleargă la Viena, să consulte un doctor… Unde să se ducă deci pentru o operație de apendicită? Firește, la Paris. Acolo e sigur că se înzdrăvenește cât bați în palme. Ba chiar e sigur că acolo nici nu s-ar fi îmbolnăvit.
Pentru orice eventualitate, însă, ia cu dânsul și pe fiul său, un flăcău voinic, frumos, de vreo douăzeci și cinci de ani. Având pe Jenică cu dânsul, va suferi cu mai multă ușurință toate durerile și necazurile boalei.
Plecară amândoi.
La Paris trag amândoi într-un sanatoriu. Operația se face și reușește întocmai cum nădăjduise bătrânul. L-a costat scump, dar face. Simte zi cu zi cum se întremează și nu contenește de-a preaslăvi pe doctorii francezi și de-a ponegri pe doctorii români.
Jenică a îngrijit pe tatăl său cu o dragoste nemărginită. Ziua-noaptea era lângă patul bătrânului. Patru săptămâni nu s-a mișcat de lângă bolnav. Domnului Manea i se umpleau ochii de lacrimi de bucurie văzând dovezile de iubire ale odraslei sale.
Într-a cincea săptămână, însă, Jenică simți nevoia să mai iasă puțin. Bătrânul mergea bine. Peste câteva zile puteau pleca acasă. Și apoi Jenică nu vrea să se întoarcă de la Paris fără măcar să fi văzut Parisul și fără a fi cheltuit nimic. Se înțelese cu bătrânul și, fiind de acord, Jenică ieși.
Era o vreme minunată. Soare, căldură, splendoare.
Jenică intră repede într-o frizerie. Nu putea merge prin oraș neras și nefrizat.
Bărbierul, un bătrân uscat și blajin, se uită la dânsul întâi mirat, apoi din ce în ce mai necăjit. Jenică nu se putu stăpâni să nu-l întrebe:
— De ce ești supărat, patronule?
— Nu sunt supărat, domnule! răspunse acru bărbierul. Mă mir numai că un bărbat voinic ca d-voastră poate să stea acasă când țara e în primejdie…
Jenică se roși și vru să explice omului că dânsul e român și că, deși n-a făcut armata, va stărui acasă ca România să dea ajutor Franței…
Dar bărbierul nu se împăcă cu explicațiile, și Jenică plecă tulburat și rușinat.
„A înnebunit bărbierul, se gândi dânsul mângâindu-se. Da’ ce sunt eu să-mi expun viața de dragul nu știu cui?… Și chiar dacă aș merge la război, aș merge cu țara mea, și poate la partea sedentară, că doar nu sunt băiatul boierului Manea ca să mă bag carne pentru tunuri”…
Era gătit, ca scos din cutie. Învârtea bastonașul cu mâner de aur și fluiera. Dar străzile erau aproape pustii, deși era vremea plimbării, iar oamenii umblau grăbiți și îngrijorați.
„Grozav e războiul! își zise Jenică fluierând. Să te ferească Dumnezeu… Parisul e gol… Pariziencele parcă au intrat în pământ”…
Jenică e clientul lui „Capșa” și al varieteurilor bucureștene. Și e irezistibil, fiindcă nu se uită la parale. Ar vrea să-și arate puterile și e mâhnit că nu i se prezintă ocazia. Totuși, se simte bine. Oricum ar fi, Parisul tot Paris rămâne. Chiar în vremuri războinice. Și se plimbă mândru, țanțoș, fericit.
Într-un colț, însă, se pomenește cu un gardist.
— Vă rog să vă legitimați!
— Cum, domnule? De ce? N-am făcut nimica! zice Jenică speriat.
— Se prea poate, domnule, răspunde gardistul. Dar sunteți suspect… Un tânăr voinic ca d-voastră, dacă nu e militar, trebuie să fie sau neamț, sau spion…
Jenică protestează, zâmbește, se încurcă și nu se descurcă decât tocmai la secție.
„A înnebunit poliția, se gândește Jenică ieșind de la secție. Nu mai vede decât nemți și spioni. Scârbos popor”…
Își urmează plimbarea și, în splendoarea înserării, uită îndată incidentul. Iar fluieră, iar zâmbește și aruncă priviri drăgăstoase femeilor. Dar în curând văzu că toate femeile se uită la dânsul cu scârbă.
„Ce dracu oi fi având?! își zice Jenică îngrijat. Nu cumva”…
Își pipăie hainele, cravata, gulerul, pălăria. Nu simte nimic deosebit. Se privește într-o vitrină. Se găsește foarte elegant și cuceritor. Atunci, ce să fie?
În sfârșit, găsește trei fete. Le privește dulce, dar ele întorc capul, iar una zice:
— Ce tip nesimțitor! E cât un munte, și se plimbă aici, în loc să meargă la oaste!
Jenică își pierdu tot cheful. Nu mai e de trăit la Paris. Alergă la sanatoriu și nu mai ieși decât atunci când plecă cu tatăl său, însănătoșit, spre România.
Acum e acasă și povestește cu însuflețire:
— Tot Parisul e militarizat. E o splendoare! Bărbații în uniformă, automobilele aleargă, trenurile — cu soldați. E o splendoare! Nu vezi un civil pe stradă. Iar acei pe care-i vezi sunt sau copii, sau bătrâni neputincioși. Închipuiți-vă o scenă la care am asistat. Un tânăr se plimba nepăsător… Un tânăr chipeș… Făcea cu ochiul cucoanelor. Un gardist…