Vifor

Dumitru-şi mai număr-o dată
Cei "doispre'ce lei ş-o bucată",
Gîndeşte, se scarpină-n cap:
"Că multe mai sunt şi la casă !
Nu-i una, să dau şi să scap.
Nevastă şi nouă copii,
E gloată, şi gurii nu-i pasă,
Ea cere mereu; fă ce ştii,
Aleargă, din piatră să scoţi,
Să dai demîncare la toţi !"

La sanie juncii înjugă,
Şi-şi face din traistă glugă.
Se-nchină. "Rămîi sănătos !"
— Faci rău că te-ntorci pe-aşa vreme:
A nins astă-noapte vîrtos;
Şi nu vezi ce vînt s-a stîrnit ?...
— Mi-s juncii voinici, nu te teme,
Pe viforul cel mai cumplit
Încarc, şi-ţi pornesc unde vrei,
Şi n-am nici o grijă cu ei.

Pe alte tărîmuri te-ai crede:
Nici cer, nici pămînt nu se vede.
Vîrtejuri, urlînd, se răpăd
Şi munţi de zăpadă ridică,
E ceas de pieire — prăpăd.
Şi omul îndeamnă mereu,
Plăvanii troianul despică,
Şi-ntind, să se rupă, din greu,
Căci şi ei au suflet, şi lor
De tihna de-acasă li-i dor.

În bocetul vîntului cine
Te cheamă ?... Nu-s glasuri străine...
"Dumitre !... Tătucă !... Nu vii ?..."
El caută-n zări, ca prin sită,
Să-şi vadă... nevastă, copii.
Văzduhul îi pare de foc...
În valuri, zăpada, stîrnită,
Ca marea-l îngroapă pe loc.
Deasupra-i troienele cresc,
Şi glasuri de vînt îl bocesc.