Ultima oră

Salt la: navigare, căutare
Ultima oră
de Ion Luca Caragiale
1900


Mă aflam în toiul conflictului româno-bulgar, în parcul de la Sinaia. Vreme splendidă, deși prea călduroasă, și o mișcare neobicinuită: pe de o parte afluența trenurilor de plăcere, ale căror bilete, fiindcă lunea cădea între două sărbători, erau valabile până miercuri dimineața; astfel, se-ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi marți, sf. Maria, când e și hramul mănăstirii; pe de altă parte, era hotărâtă pentru după amiazi plecarea suveranilor noștri spre străinătate.

Fizionomia parcului era destul de caracteristică. Persoanele oficiale - curtea regală era în mare doliu - redingotă și mănuși negre, pălărie înaltă; generalii și ofițerii în uniformă de mare ținută; mult public de elită și lume de jos destulă. Unii steteau la mese în fața bufetului, pe când alții se plimbau în sus și-n jos. Așteptând să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție... Un amic, reporter de ziar. A venit să asiste la plecarea suveranilor, spre a face cuvenita dare de seamă în ziarul său, un ziar foarte belicos.

– Ai aflat?

– Ce? zic eu.

– Care va să zică, nu știi nimic?

– Ce, frate?

– Aseară s-au prins doi inși, un bulgar și un italian...

– Unde?

– Pe bulgar l-au prins la Valea Largă când se cobora din tren și pornea pe jos către Sinaia. Au găsit la el două revolvere, două cuțite și mai multe scrisori iscălite de Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff și de ăsta... cum îl cheamă, frate?... de...

- ...De Ciciu Penciu...

– Da, de Ciciu Penciu...

– Ei! Și?

– Ei! și... a vrut el s-o întoarcă, s-o răsucească; s-a contrazis și l-au arestat.

– Și acuma, unde e?

– E închis la cazarma vânătorilor în deal.

– Ei! dar italianul?

– Care italian?

– Italianul pe care l-a prins.

– Nu, nene; nu-ți spui că e bulgar?

– Bine, ăsta pe care l-a-nchis la cazarma vânătorilor, da, e bulgar; dar ăla pe care spuseși că l-a prins la Bușteni... nu era italian?

– A! da! ala, da, ala era italian...

– Ei! cu ala cum stă lucru?

– Vine din America... S-a găsit la el un pachet de dinamită, cam de vreo patru kilograme, otravă și...

– Și mai multe scrisori...

– Da, mai multe scrisori... De unde știi?

– Ei, bravo! se putea fără scrisori?... Fac prinsoare că scrisorile sunt de la Bresci și de la Luccheni...

– Exact.

– Și - întreb eu - ce s-a făcut cu acest anarhist? Unde l-au închis? Tot la cazarma vânătorilor?

– Aș! asta e teribil... că le-a scăpat!

– Cum se poate?

– Da, le-a scăpat frumușel. Pe când voiau să-i ia dinamita și să-l lege, repede a dat brânci unuia dintre agenți, pe alt agent l-a răsturnat cu o lovitură de picior în pântece, pe urmă a scos un pumnal și un revolver și amenințându-i s-a făcut nevăzut... Se crede că s-a ascuns în pădurile Peleșului... S-au luat cele mai strașnice măsuri ca să fie prins... Înțelegi, ce primejdie!

– Bine - zic eu - astea trebuie să le dai la gazeta d-tale.

– Firește că le dau... Acu mă duc la telefon... Stai puțin, mă-ntorc îndată... îți aduc știri din București.

Și a plecat amicul meu la telefon. Rămânând singur, iată văd un ofițer de vânători cunoscut.

– Iubite căpitane, iartă-mă că te rog un lucru; nu s-ar putea să văz și eu pe bulgarul...

– Care bulgar?

– Bulgarul prins la Valea Largă... care e arestat la dv. la cazarmă în deal?

– Un bulgar arestat la noi la cazarmă?... Poate de acum douăzeci de minute încoace... Acuma viu de acolo...

– Nu, frate, arestat de aseară... S-a găsit la el două revolvere, două cuțite și mai multe scrisori de la Sarafoff, de la Dimitroff, de la Trifanoff și de la Ciciu Penciu...

– Fugi, monșer! Cine ți-a spus gogoșile astea?... N-avem nici un bulgar arestat... Poți, dacă vrei, să mergi să te convingi. Salutare, mă grăbesc; e târziu, trebuie să dejunez mai devreme; escortăm pe maiestățile-lor la gară.

Când căpitanul a făcut câțiva pași, iată se întoarce de la telefon reporterul meu foarte încruntat.

– Nu știi nimic...

– Ba știu, zic eu; știu că bulgarul dumitale nu există la cazarma vânătorilor: acum am vorbit cu căpitanul... (și i-l arăt pe căpitanul, care se depărtează prin mulțime) mi-a spus că sunt toate gogoși, că la cazarma lor nici pomeneală n-a fost despre vreun bulgar.

– Da?... bravo! În adevăr că acuma nu mai există nici un bulgar la cazarma dumnealor... Dar pentru ce?... Pentru că nu l-au păzit cumsecade și l-au lăsat să scape. Bine c-am aflat-o și pe asta!... Dar în sfârșit, asta n-are atâta importanță; asta e veche... Să-ți spui ce am aflat acuma la telefon din București... E lată rău! Războiul e declarat.

– Ce?! zic eu îngrozit.

– Douăzeci și trei de ofițeri români și treisprezece soldați, făcând exerciții pe malurile Dunării, între Călărași și Giurgiu, au fost înconjurați de echipajul unei șalupe bulgare, care debarcase pe teritoriul nostru, dezarmați, făcuți prizonieri, încărcați în șalupă și trecuți pe malul bulgar.

– Cum se poate?

– Vezi dar că nu mai putem sta cu brațele încrucișate... Stai un moment... Mă duc la telefon, să dau amănunte despre evaziunea bulgarului...

– Care bulgar?

– Bulgarul care a evadat de la cazarma vânătorilor.

– Ce amănunte, domnule? De unde știi și amănuntele?

– Ce-ți pasă?

Și, zicând acestea, bravul meu aleargă la telefon.

Mă ridic înecat de vestea războiului... am nevoie să mă mișc, nu mai pot sta locului.

La câțiva pași, un grup de domni, între cari și un domn ministru, de care am deosebita onoare a fi cunoscut.

Mă apropiu cu respectul cuvenit și salut... D. ministru îmi răspunde foarte politicos și îmi întinde mâna. Mă miră mult că d. ministru nu pare îndestul de emoționat de lovitura echipajului șalupei bulgare.

– Scuzați-mă - îndrăznesc eu - domnule ministru... E adevărat?

– Ce? întreabă d. ministru, zâmbind ca și cum ar înțelege ce sentimente mă muncesc.

- ...O șalupă...

- ...Bulgărească?... zice d. ministru accentuându-și mai bine zâmbetul.

- ...Da... zic eu.

– Liniștește-te... N-a făcut până acuma nici un prizonier român.

Apoi, cătră toți:

– Hotărât, oamenii aceștia vor să smintească lumea!

Pe urmă, cătră mine:

– Ei, cum îți vine dumitale să crezi așa baliverne?

– De! domnule ministru - zic eu - știu eu ce să mai crez și ce să nu mai crez? De exemplu, istoria cu evaziunea bulgarului.

– Care bulgar?

– Care a fost prins aseară la Valea Largă și închis la cazarma vânătorilor din deal... zice că a reușit să fugă.

Ministrul și toată lumea din grup încep să râză.

Dar eu urmez:

– Și anarhistul pe care l-au scăpat la Bușteni, care venea din America cu patru kilograme de dinamită...

– Nu v-am spus eu - zice d. ministru - că o să smintească lumea?... Uite-n ce stare l-au adus chiar pe un om ca dumnealui, care de! orișicât... om cu condei...

Zicând acestea, d. ministru ne salută frumos și după ce mai mă-mbărbătează încă o dată, asigurându-mă că războiul nici n-a început, nici n-are să-nceapă, se depărtează.

Amețit, mă rentorc la scaunul meu și șez la loc, să aștept pe d. reporter, care trebuie să se întoarcă de la telefon. Nu aștept mult; iată-l.

– Ei? întreb eu. Mai ai ceva nou din București?

– Se vorbește cu stăruință despre asasinarea unui judecător de instrucție.

– Nu mă-nnebuni!... Dar știi ce am aflat eu?... Acu am vorbit cu ministrul X...

– Cu ministrul X!?

– Da.

– Ei?

– E mai lată decât toate!

– Ce?

– Podul de pe Dunăre...

– Ei? podul de pe Dunăre...

– Podul de la Cernavodă...

– Ei? podul de la Cernavodă...

– Nu-nțelegi?

– A sărit în aer?!!

– Da, zic eu; cum ai ghicit?

– Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea știrii!

Și pleacă glonț.

– Stai! strig eu.

Mă iau după el, îl ajung și-l opresc:

– Nu uita să telefonezi că de trei zile escadra bulgară bombardează Constanța.

– Constanța?... Bine!