Tănase Scatiu

De la Wikisource

Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII

[modifică] I

Pe drumul desfundat de ploi, înainta o trăsură cu greu. Câmpul era totuna de apă. Se lăsa noaptea, şi frigul începea să amorţească crestele bulgărilor de noroi, iar bălţile prindeau o pojghiţă subţire de gheaţă — ceea ce făcea drumul şi mai anevoios. Caii, asudaţi, mergeau prin şleau, sunând din telencele lor monotone: erau patru înaintaşi, toţi tineri, deprinşi cu vremea rea şi cu noroaiele, fiindcă erau născuţiîn herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de când erau la grajd:pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum nu i-ar fi oprit din mers, dacă nu-i opreau hăţurile.

În adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea.

La fiecare popas, se auzea stăpânul înjurând:
— Mă beţivule, mă, nu te-ai mai trezit! ?... Mă! Şi la fiecare "mă", răsuna câte un ghiont în spinarea vizitiului, dar fără nici un câştig: pe dinafară cojocul gros, pedinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus de pumnii"boierului".

În cele din urmă, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. Când se mai opriră caii încă o dată lângă crâşma din drum, el ieşi de sub coşul trăsurii. Scăpărau înjurăturile de mânios ce era.

— Dă-te jos, boule, dă-te jos. Trebuie să mă urc eu pe capră, că de-aia am vizitiu...

Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre dinţi:
— D-apoi să-mi dai simbria, că eu mă duc...

— Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci de ani te duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce dracului!...

— Parcă-c eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum... În acelaşi timp voi să sară în noroi. Stăpânu-său îl apucă de ceafă:

— Ce faci, mă!... Vrei să sari în noroi şi apoi să te sui în trăsură, ca un porc?

— Pai ce să fac?
— Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te cobori de pe capră în trăsură?

Stoica se uită cam urât la priporul ce se întindea din vârful caprei. Se simţea în ce hal era şi nu-i venea deloc la îndemână să încerce. Pe când el se lupta să intre sub coş, caii mişcară trăsura. Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroi.

— Na!... avu el vreme să rostească. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumnezeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură, ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gânduri, dete bici cailor şi plecă, lăsându-şi vizitiul în noroi.

Când ajunse în oraş, se înnopta de-a binele. Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curţi mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boier scăpătat, Costache Merişescu, şi le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg.

De îndată ce se auziră clopotele cailor, slugile ieşiră toate, ca de obicei, întru întâmpinarea boierului.

Când îl văzură singur, fără vizitiu, cu faţa înnorată, nu îndrăzniră să-i zică nici pis, ci se apucară să deshame caii în tăcere şi să ia lucrurile din trăsură.

El, cu o şubă până în pământ, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră în sală, unde îl aştepta fetiţa cu bona, pe care se făcu că nici nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vreo două-trei glastre cu flori, după aceea în sufragerie, apoi iar înapoi, până ce dete cu ochii de nevastă-sa:

— Da' ce, nu-i nimeni în casa asta? Tincuţa se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunse la timp.
— Ba cum să nu fie. Uite, suntem toţi în păr. Da' ce ţi s-a întâmplat?...

— Ia nu mă mai descoase. Unde-i Costea? Feciorul se ţinuse după el de la scară.
— Da' ce-aştepţi, măi băiete? Te-ai făcut şi tu boier, ha? Numai boieri în casa asta. Toată lumea-i boier, numai eu am rămas mojic. Mojicu să care, că de aia-i făcut el. Cum o să te dau afară, păcătosule!...

Feciorul sta înaintea lui smirna.
— Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine, parcă nu m-ai mai văzut.

Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută să-şi scoată şuba şi după aceea îl întrebă:

— Poftiţi dulceaţă?
— Adu-mi pantofii întâi, prostule: tot nu te-ai mai învăţat cu slujba?

Nevastă-sa se apropie de el binişor:
— Tănase, treci la tine că ţi-am pregătit tot ce-ţi trebuie, nu te descălţa aici.

— Ia slăbeşte-mă dumneata cu învăţăturile. Să înveţi pe cine ai mai învăţat, nu pe mine.

Feciorul aştepta.
— Adu-mi, băiete, pantofii. Tincuţa se uită la dânsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mână şi voi să treacă într-altă odaie. Elchemă fata înapoi:

— Zoiţico, să stai aici. Fata nu prea vrea. Mamă-sa o ruga binişor să rămână. Ea rămase, dar fără voie.

— Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, cu glas blând.

— Nu, răspunse fata, gata să plângă.
— Atunci, hai, marş! Fetiţa se întoarse spre uşă, cu mâna la gură, neîndrăznind să iasă, dar în acelaşi timp nevoind să rămână.

— Marş! Să nu te mai văd în ochii mei, urâto. Fata izbucni în plâns. Mamă-sa, care o aştepta la uşă, o luă în braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse deja.

— Neam al dracului! zise Scatiu. Dar lacrămile fetei părură că răcoresc aerul, ca o ploaie binefăcătoare. Tănase se mai lumină la chip, întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, sub cuvânt că acolo nu era destul loc, că să nu pară că ascultă de vorba nevestei, se duse la el în odaie să se schimbe. În acelaşi timp, Tincuţa, mângâind fata, îşi revărsa trebuinţa de a înbrăţişa pe cineva, de a auzi o vorbă bună, ea, care avea atâta nevoie de mângâiere.

Stăteau amândouă, una lângă alta, de vreun ceas, când intră Scatiu.

— Mă rog, mâncăm astăzi? Tincuţa urma a spune fetei o istorioară. Se întrerupse un moment şi-i zise:

— Sună, te rog. Apoi continuă mai departe vorba cu fata. El sta rezemat de sobă, căutând un mijloc de a se amesteca în vorbă. Îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i dea chibriturile. Fetiţa îi dase chibriturile şi veni repede la loc.

— Bree!... zise el lung. Tincuţa se uită la dânsul, ca cineva care înţelege ce i se cere, dar stă la îndoială dacă trebuie să dea sau nu. În celedin urmă se hotărî să-l întrebe.

— Dar ce ţi s-a întâmplat?
— Ce să mi se-ntâmple: ia, vizitiul cel procopsit de la d-voastră.

— De la noi!... Te aud că-l ai de vreo 20 de ani.
— Îl am. Dar cine mi l-a colăcit: tatăl dumitale.
— Se înţelege: tot tatăl meu e de vină... Ea se sculă să iasă, vrând să înlăture o nouă furtună ce se pregătea, când tocmai intră feciorul şi-i pofti la masă.

Era în postul Crăciunului şi din întâmplare se potrivise să fie tocmai într-o miercuri. Aburul de la supă se ridica până la lumina lămpii, umplând camera de miros de bucate. Fiecare se aşeză la locul său, madama, fetiţa, Tincuţa, Tănase în capul mesei şi la un colţ d-l Nae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulniţeilor, numai un loc rămase gol.

— Ai chemat pe coana mare? întrebă Tincuţa pe fecior.
— Am chemat-o, cuconiţă. Tănase dete duşcă pe gât o sticluţă pântecoasă de ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse pe masă cu zgomot, pocnind din limbă. Apoi luă cu degetele două măsline, pe care le aruncă în gură, una după alta.

— Da' nu vine mama, Costeo?
— Vine, boierule. Chiar acuşica am poftit-o. Tănase se sculă de la masă şi vru să iasă, dar tocmai atunci intră coana Profira.

— Haide, bătrâno, haide, că cei tineri nu aşteaptă. Groasă, buhavă, murdară, coana Profira se mişca din greu, cu un testemel înnodat sub barbă, cu buzele tremurând, cu ochii suri de bătrâneţe. Ea veni încet la loc şi căzu pe scaun ca o momâie.

— M-aţi hi aşteptat, maică... Dacă nu m-a chemat nimeni. Feciorul nu îndrăzni să zică nimic, ci numai dete din cap cu înţelesuri.

Scena aceasta se repeta în toate serile, amărând sufletul Tincuţei, prin aceea că Tănase se scula de câte două şi trei orica s-o aducă la masă. Când se scula Tincuţa s-o cheme, era şi mai rău, fiindcă bărbatul său devenea ironic, aşa cum ştia el.

— Nu vă deranjarisiţi, vă rog... să nu vă piară pofta de mâncare.

Când toţi fură la masă, Tănase se uită prin talerele tuturor, să vadă cine mănâncă de post şi cine de dulce. După aceea sorbocăi de câteva ori din supa lui de linte şi apoi întinse talerul feciorului.

— Na, mă!... Să spui bucătăresei că o să i-o torn pe gât. Asta ciorbă de linte e?

Şi, întorcându-se către bătrână:
— Dumneata ce mănânci, mamă? Baba nu înţelegea şi se uita cu ochi stupizi la toţi.
— Ce mănânci? Ai ce mânca? întrebă el mai tare. Ea îşi clătină umerii şi zbârci gura ca de râs.
— Cum, Doamne iartă-mă, să n-am!... Că doar toate sunt din belşug.

— Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia nu mai plouă la vreme.

Tincuţa tuşea din când în când, o tuse seacă, urâtă. La fiecare observaţie a bărbatu-său, îşi pleca ochii în farfurie:se ţinea cât putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar.

— Băiete, dă-mi nişte oloi de in, să pot mânca mazărea asta bătută, că-i făcută de-o săptămână...

— Tănase, nu mai mânca oloi de in, că iar te îmbolnăveşti, zise Tincuţa.

El se uită ţintă la dânsa, cu o privire rea, gata parcă să-i sară în cap. Ea adăugă liniştită:

— Degeaba te uiţi la mine aşa: mazărea e făcută de astăzi într-adins pentru dumneata.

— Eu nu sunt păgân, să mănânc carne miercurea în post. Aşa am trăit toată viaţa şi mi-a mers bine. N-o să mă înveţi ce să fac.

— Nu te învăţ nimica, te rog numai să nu mănânci lucruri care-ţi fac rău.

— Adu-mi oloi, băiete. Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau furculiţele în farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în nemţeşte, tusea Tincuţei şi lingura lui Tănase care bătea mazărea.

La al doilea fel de bucate, Tănase băgă de seamă că şi cucoana Profira mânca de dulce.

— Da' ce faci, bătrâno, zise el zâmbind. Baba scăpă furculiţa din mână, speriată.
— A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu...
— Mănânci carne, ha?
— Poi de, măiculiţă, adăugă ea miorlăindu-se din nou, ce să fac, dacă aşa vrea Tincuţa.

— De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. Aşa este, am rugat-o să mănânce carne, fiindcă mi-a zis doctorul.

Lucrul păru că face plăcere lui Tănase. Baba era, ca şi mai înainte, rea, beţivă, nevoiaşe, dar fiindcă tot "o mamă are omul", îi împlinea toate poftele şi orice atenţiune către dânsa era bine primită. Tincuţa suferise mult din pricina bătrânei, mai ales în primii ani după căsătorie, dar, de la un cârd devreme, i se făcuse milă de ea, fiindcă era bolnavă.

Cu această lumină adusă în convorbire de împrejurări, frunţile se mai descreţiră. Tănase istorisi, în fine, ce i se întâmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în noroi, ce nenorocire mai sunt şi slugile astea pe capul stăpânilor, şi astfel, fără să bage de seamă, o dete şi el prin carne. Nimeni nu zise nimic, fiind toţi deprinşi cu firea lui sucită. Tot ce spusese până atunci era numai la adresa Tincuţei, şi cu religia, şi cu economia. Zgârcit şi fanfaron în acelaşi timp, îi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altăparte îl durea inima de banii risipiţi.

Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul guvern. De-a pururi în majoritate, vorbea de miniştri parcă ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oamenii de la putere; istorisea cuma îndemnat pe "fleacu" ăla de general să mute regimentul Iiu de la Slobozia, şi fleacul l-a sătisfăcut; întrebuinţa cuvinte pe care nu le putea rosti; încurca "bugetul ţării" cu "politica vamală" şi "milioanele de la fortificaţii" şi "socialism de stat", într-o frazeologie imposibilă, din care nu se putea înţelege decât un singur lucru: că în ţara românească nu mai era de trăit de când mizerabilii de ţărani se ridicau cu pritenţii împotriva "boierilor".

În cercul lui de provincie era un tiran în politică, cum era tiran în casă, în ale vieţii zilnice. Când vorbea lui Nae Eftimiu, ori vreunui alt îngrijitor de la moşie, sau vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita niciodată în faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin casă cu mâinile în buzunar, repetând vorba "mă înţelegi" de mii de ori şi nespunând nimic.

De astă dată era treaba pe greu: în vacanţa Crăciunului venea ministrul de interne în inspecţie şi trebuia primit în gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi senatorii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se scăpa de răspundere şi de cheltuială, şi în acelaşi timp erau siguri că ministrul era bine primit.

Scatiu se lăsase cam greu de la început, dar în cele din urmă înţelese şi el că "nimeni nu era în stare să-l primească în mod convenabil". Se tânguia la toată lumea de beleaua ce-i venea pe cap, iar acum, la masă, era rândul lui Nae să-l asculte.

— Astea sunt isprăvile domnilor dipotaţi şi senatori ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, să contribuim fiecare cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu, că nu se poate la hotel. Ei, atunci să-l primească d-l Alexandriu. Ba nu, că nu se poate. Mă-nţelegi?...

Nae Eftimiu da din cap, zâmbind.
— O să primiţi o decoraţie...
— Taman! zise Scatiu, râzând. Da' prost eşti, Nae!... Apoi eu, dacă vream, mă-nţelegi, decoraţii cât pofteşti pentru mine... Da' eu umblu pentru alegători, dacă-i vorba.

— Mai vine cineva cu ministrul? întrebă Tincuţa; fiindcă ştii bine că loc mult nu avem.

— Poate să vie cu flecuşorul nostru de Mihai.
— Da?...
— Da' ce-i domnu Mihai? întrebă Nae.
— L-am numitără noi la ministrul de interne şef de cabinet... Un fel de scriitoraş...

Tincuţa începu a râde:
— Ce mai vorbeşti degeaba, Tănase: tu nici nu te-ai mişcat pentru Mihai.

— Da, nu m-am mişcat! Pentru rudele dumitale niciodată nu mă mişc destul...

— Rudele mele!... Slavă ţie, Doamne, că n-am nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de câte o sută de ori pe zi.

— Adevărat. Puţine ai, da' bune.
— Se-nţelege. Sper că pe nenea Matei nu-l pui în slujbă, pe tata de asemeni nu. Astea sunt singurele mele rude adevărate.

— Da!... Nenea Matei al dumitale e cu stea în frunte. N-ai chip, domnule, să te mişti în casa ta de neni-su Matei. Parcar fi Poriu împărat, mă-nţelegi dumneata. Ia, un zevzec, şi nimic mai mult, cum sunt toţi ai dumitale...

Tincuţa se uita la el lung. Tot sângele i se suise în obraz de mânie. Stete un moment cu gura întredeschisă, gata să-i spuie că e un modoran fără pereche, dar se stăpâni şi de astă dată. Îi dăduseră lacrimile şi, încet, îşi scoase batista şi seşterse la ochi.

[modifică] II

Într-o odaie mare, pierdut într-un jilţ bătrânesc, sta conu Dinu Murguleţ, cu picioarele acoperite într-o şubă. Albise de tot, se micşorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur şi nu suferea să-l radă alţii. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemişcare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, mistuit de durere, de necazuri şi de ură.

După ce măritaseră pe Tincuţa, coana Sofiţa murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniţei. Vara o petrecea mai toată la Saşa; dar iarna, când nepoată-sa se muta la Bucureşti, înnebunea de urât. Cu vremea se bolnăvi şi vrând-nevrand, trebui să vină la ginere-său.

Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moşie. De la aşezarea lui în oraş, conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferinţele Tincuţei, care în zadar căuta să-i ascundă adevărul, îl doborâseră. Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochii cu ginere-său. Şi cu toate astea, simţea trebuinţa să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că e mojic şi bădăran, oricât ar fi de deputat. La ideea să Scatiu se făcuse stăpân pe moşia lui, îi venea să strige, să dea cu puşca. Dar nici nu striga, nici nu împuşcape nimeni, ci îşi rodea zăbalele singur, mulţumindu-se a-şi vărsa focul către Tincuţa.

— A venit nebunul?... Trebuie să fi venit, că am auzit trântind uşile... Ce ţi-a mai făcut?... Iar ţi-a mai zis ceva, iar ne-a ocărât... Spune adevărul, nu te-ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aş fi de faţă...

Tincuţa se uita la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun şi închisese ochii, ca şi cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma. Îi era milă şi câteodată chiar silă de neputinţa în care se zbătea...

— Ei, şi?... Ce-am câştigat dacă ţi-oi spune? Bătrânul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale.
— Îl împuşc!... îl împuşc... Hoţu!... care mi-a mâncat averea!... m-a adus în halul ăsta... Aoleu, aoleu!... Îl împuşc...

Şi iar cădea în fundul fotoliului. Tincuţa căuta să-l liniştească, încredinţându-l că bărbatu său nu-i zisese nimic. El se uita lung la dânsa, cu privireab lajină, aproape rugătoare.

— Doctorul nu mai vine... m-a părăsit şi el...
— Doamne, tată, cum poţi să zici una ca asta... Doctorul a fost ieri; mâine vine iar...

— De ce ţi-s ochii roşii?
— De nimic.
— Iar ai plâns.
— N-am plâns. Poate de fum... Am vrut s-aprind focul la Zoiţica...

Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid — lung, îndelung, — ca şi cum ar fi căutat urmele Tincuţei de altădată, şi plecându-şi capul pe o parte, întinse mâinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui şi îi sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce-l îneca. El ofta şi se tânguia:

— Ce-am făcut!... ce-am făcut!... Cui te-am dat, sărăcuţo de tine!... Atât copil am avut, şi ăsta e nenorocit...

După aceea îşi ridică mâna sus pe frunte şi urmă:
— Ia-mă, Domnule!... Strânge-mă, Domnule... Cheamă-mă la tine, să nu mai văd!...

Tincuţa rămase un moment cu capul rezemat de umărul lui, parcă s-ar fi simţit bine acolo, ca sub o aripă caldă. Un moment se lăsă şi ea pradă descurajării şi o podidiră lacrămile. Îşi lipi mâna lui tată-său de obraz şi tăcură amândoi.

Pe când ei se aflau astfel, uşa se deschise încet. Zoiţica întrebă cu sfială:

— Se poate? Pot să intru, tată mare?...

Tincuţa îşi şterse repede ochii, iar conu Dinu se aşeză în scaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitându-se când la unul, când la altul: simţea că se petrece ceva, dar nu înţelegea ce.

— Unde ai fost? o întrebă Tincuţa.
— La madama...
— Şi ce-ai făcut?
— Nimic.
— Cum nimic? Ai învăţat lecţia de mâine?
— Ba nu, că era acolo şi Mariţa...
— Ei, şi dacă era?
— Săraca, plângea că nu mai vine Stoica... Tincuţa înţelese că fata era gata să istorisească pătărania vizitiului, şi astfel se înfurie din nou conu Dinu împotriva lui bărbatu-său.

— Foarte rău face madama că stă de vorbă cu slugile, şi d-ta faci şi mai rău că asculţi... Stoica e un nărăvaş, şi aşa i se cuvine.

— Da' ce-i? ce s-a întâmplat?... se grăbi să întrebe conu Dinu.

— Nişte prostii... Ia mai bine spune lui tata-mare povestea Cotoiului încălţat.

Fata se sui pe braţele bătrânului şi începu să istorisească minunile ce cetise de curând. Tincuţa îi lăsă împreună şi ieşi.

Atâta bucurie avea conu Dinu în iernile cele lungi petrecute în singurătate. Zoiţa făcea din el ce vrea.

— A!... tată-mare, că tare eşti zbârlit astăzi!
— Dacă sunt zbârlit, piaptănă-mă.
— Vrei?... Zău aşa... Eu am învăţat în părul lui Muţili.
— Cine-i Muţili?
— Aşa, că parcă matale nu ştii...
— Nu, zău... Uite pieptenii colo.
— Fata se dete jos să ia pieptenii.

— Păpuşa mea este Muţili.
— Taci, frate! Şi o smulgi bine? —... Zoiţica se uită la el, indignată.
— O pieptăn, nu o smulg. Am învăţat să-i fac părul în hârtie; ştiu să-i fac conci ca la cucoane; ştiu să-i cos rochii...

— Da?...
— O grămadă de lucruri...
— Atunci foarte bine. Vino colea şi piaptănă-mă. Fata se sui din nou pe genunchii lui.
— Dacă vrei, fă-mi şi mie păru-n hârtie.
— I... tată-mare!... matale eşti domn, doar nu eşti cucoană! Stai mai bine să-ţi aleg cărarea. Să nu te mişti!

— Nu mă mişc. Ea începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caier.

— Vezi tată-mare!... ai zis că nu te mişti.
— Bine, fetiţo, da' mă cam doare...
— Ei!... Cum se poate? că eu dau încet... Măcar de-ar da madama aşa în cap la mine!

Conu Dinu râdea pe îndesatelea, cu părul tras pe ochi, aproape înăbuşit de greutatea corpului fetei, care acuma se ridicase în picioare, că să potrivească şi mai bine cărarea.

— Dar ce s-a întâmplat, fetiţo, cu Stoica?... Zoiţica se lăsă pe genunchii bătrânului. Era gata să-i spună ce se întâmplase vizitiului, când, deodată, cu priceperea precoce a copiilor crescuţi între părinţi ce nu se înţeleg, fata schimbă vorba.

— Ai mătreaţă, tată-mare.
— Am. Da' parcă tu nu ai!...
— N-am, zău. Ia uite-te. Şi Zoiţica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, care se făcu că-i răsfiră părul. Bătrânul însă se gândea cum să descoase pe fată, ca să afle adevărul. El simţea fondul de imoralitate ce se ascundea în fapta lui, dar, cu cruzimea bătrânilor bolnavi, voia să-şi ajungă la scop.

— Zoiţico, ia caută colo pe fereastră, sub hârtii. Fata se dete jos de pe braţele lui şi se duse să caute pe fereastră.

— Aicea, tată-mare?
— Da. Ai găsit o cutie?
— Da, am găsit o cutie de rahat.
— Ad-o încoace. Zoiţica o aduse, conu Dinu o deschise cu greutate, făcând să îzbucnească o pulbere fină de zahăr şi un miros plăcut de vanilie. După aceea scoase o bucată de rahat şi o rupse în două întinzând aluatul ca o beltea legată.

— Cască gura. Zoiţica căscă o gură cât o şură. Ochii ei se aprinseră de pofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri.

— Îmi spui ce s-a întâmplat cu Stoica? Fetiţa se uită o clipă în ochii bătrânului, apoi închise gura încet, muie capul în pământ şi se înroşi. Dar bucăţica de rahat, ce atârna în aer, birui instinctul moral al fetei. Ea ridică din nou ochii către bătrân şi zise încet:

— Îţi spui. Însă, în clipa aceasta, conu Dinu îşi reveni în fire. El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr şi îi zise să bea apă din paharul de pe masă.

— Şterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, şi dute de te joacă. Mi-i spune altă dată ce s-a întâmplat, cu Stoica. L-a bătut tată-tău...

Fata se şterse binişor la gură, şi, fericită că nu mai era silită să primească schimbul ruşinos de dulciuri şi de destăinuiri, închise din ochi cu taină şi dete din cap:

— Nu l-a bătut... L-a lăsat în noroi, la cârciumă. Era beat mort, şi se rezema de hăţuri, când înainte, când înapoi, când înainte, când înapoi.

Şi, maimuţărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pe capră, se duse să se joace.

În urma ei, conu Dinu se adânci din nou în gânduri. Stoica era cam beţiv, dar lui îi răsărea în minte cum fusese cu 20 de ani înainte: flăcău voinic, supus la vorba stăpânului, harnic la treabă. I se părea că-l vede, pe el, şi pe vataful Taftă, alergând de colo până colo în curtea de la Ciulniţei, gata să sară la cel mai mic ordin al lui, al lui conu Dinu, adevăratul şi singurul proprietar al moşiei. Cu lipsa de însemnătate cu care se înfăţişează prezentul pentru bătrâni, lui Dinu Murguleţ, toate actele din urmă ale vieţii i se păreau vremelnice şineserioase: măritişul Tincuţei, impotranţa ce o luase Tănaseîn lume, venirea sa la oraş, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moşiei în stăpânirea lui Scatiu, toate acestea îl nelinişteau şi-l supărau. Mai cu seamă moşia. Era cu putinţă să-l fi înşelat toată lumea, când cu facerea foii de zestre? El dăduse Tincuţei o parte din venit, păstrându-şi pentru el, în mod expres şi solemn, proprietatea şi administrarea moşiei.

Şi, ca să se încredinţeze o dată mai mult că aşa grăiau actele, voi să recitească copia contractului dotal, ce era sub perna de la căpătâi, cu alte hârtii vechi. Dete să se scoale şipuse un picior în pământ, fără să se gândească, că iarna picioarele îi erau umflate şi nu se putea mişca. Durerea îl ţintui pe fotoliu. Atunci uită deodată hârtiile şi-şi aduse aminte de boală. Nimeni nu se îngrijea de el. Trase un scaunde paie ce era alături, îşi întinse piciorul cel bolnav pe el şi, cu mare greutate, îşi scoase pantoful. După aceea încercă să-şi scoată ciorapul, lucru aproape cu neputinţă pentru dânsul. Gemând, blestemând, întinse mâna pe o măsuţă, luăo pereche de foarfece şi-l tăie pe de-antregul. Apoi aşeză o lumânare pe scaun şi începu să se pipăie. Carnea, albă şi moale, părea dospită. El apăsa cu degetul peste tot, ca să găsească locul unde-l durea. Dar nu-l durea nicăierea. Atunci de ce era umflat? Poate că-l strângea ciorapul. Încercă astfel să puie piciorul pe pământ, şi i se păru că umbla mai uşor. Îşi aduse aminte de hârtii şi întinse mâna sub pernă să le ia. Pe cand însă le lua, se gândea mereu la ciorapi: desigur, erau prea strâmţi. Asta era adevărata cauză a durerii. Nici nu putea fi altfel: încălţămintea lui de acum, când avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna. Negreşit. Fiică-sa nu se mai ocupa de el: nimeni nu se mai gândea la dânsul, şi el le dăduse tot pe mână, averea lui întreagă!...

În momentul acela, conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuţa deopotrivă cu ceilalţi. Furios, se sprijini de pat, de masă, şi ajunse până la scrinul cu rufe, pe care îl deschise, îl răscoli, până ce dete de teancul de ciorapi, aşezaţi cu îngrijire şi legaţi cu o panglică de mătase. El nu văzu şi nu pricepu nimic din dragostea cu care erau toate aşezate la locul lor, ci smuci teancul de ciorapi şi se puse să-i taie cu foarfecele.

După ce stârpi toată încălţămintea din scrin, reveni la loc cum putu, îşi întinse cu mare greutate piciorul din nou pe scaun, îşi căută ochelarii, ce-i atârnau totdeauna peste halatîn sân şi se puse să răscolească actele...

Când intră Tincuţa să-şi ia noapte bună de la el, îl găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelarii intraţi în obraz, răsuflând cu greutate şi horcăind cu zgomot, de părea că se îneacă la fiecare înghiţitură de aer. De la piciorul gol, la ciorapul căzut jos şi tăiat, de la actele răsfoite pe scânduri, la scrinul întredeschis, ea înţelese ce se petrecuse cu bătrânul. O milă nespusă o cuprinse faţă de trupul acela doborât de suferinţă şi cu sufletul lui necăjit. Îl acoperi pe picior cu un tartan şi neîndrăznind să-l deştepte, luă şi ea un scaun şi şezu lângă el. Însă gemetele, horcăitul, greutateacu care dormea, îi făceau rău. Se hotărî să-i ridice capul mai sus şi să-i ia ochelarii de pe nas. Conu Dinu se deşteptă.

— Ce este? zise el sperios, uitându-se roată împrejur şi neînţelegând nimic.

— Nu-i nimic, tată: ai dormit pe scaun cu piciorul gol. Mă tem să nu răceşti.

— Am adormit. Dorm rău noaptea.
— Culcă-te de-a binelea. Ia să-ţi strâng hârtiile astea şi să-ţi ajut să te dezbraci. Mâine dimineaţă vine doctorul...

— Vine?
— Da. Ţi-am cumpărat şi o duzină de ciorapi noi, de lână moale, largi, cum îţi plac dumitale.

La vorba asta, bătrânul îşi aduse aminte de vandalismul din scrin, şi şezând pe marginea patului, începu să plângă. Tincuţa se făcu că nu-l vede. El se uită după dânsa cum se mişcă prin odaie, punând cu îndemânare la loc tot ce el răsturnase în drumul lui.

— Va să zică ţie tot ţi-e milă de mine!
— Doamne, tată, ce vorbă!
— Ia vino-ncoa. Ea se apropie de el şi şezu din nou pe scaun.
— Ştii ce-am făcut?...
— Ce?
— Am tăiat toţi ciorapii din scrin.
— Bine-ai făcut: îţi erau strâmţi.
— Va să zică nu mă ocărăşti?
— Eu să te ocărăsc? !... Da' cu ce drept?... El se uită în ochii ei şi deocamdată nu zise nimic. Apoi intră cu greutate sub plapumă şi se întoarse cu faţa spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot şi se aşeză pe scaun lângă patul lui. După câteva minute se întoarse către dânsa.

— Am căzut în copilărie, nu-i aşa? Ea se uită la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.
— De ce vorbeşti aşa, tată?
— Eu înţeleg toate, toate le înţeleg, parcă aş fi în gândul tău... În loc să mă ţii de rău, că am făcut o faptă rea, tu găseşti că am făcut bine...

— Ei, Doamne! Apoi nu ştiu încotro s-o mai dau cu matale.
— Vezi, vezi! Asta-i, am căzut în copilărie.
— Nu, tată dragă, ai făcut cu lucrul dumitale ce ţi-a plăcut.
— Aşa?... De ce nu spui drept ceea ce gândeşti?... Nu era mai bine să dăruieşti ciorapii la un sărman?

Tincuţei i se muiară mâinile, şi, neputând să facă altceva, începu să râză:

— Ei, Doamne!... Bine era şi aşa.
— Vezi? Măgulit că i-a ghicit gândurile şi mai ales văzând-o că râde, se îmbună şi el, fără măcar să-i treacă prin minte că râsul ei era semn de adâncă descurajare. Închise ochii, mulţumit, pe când Tincuţa se uita la el, cu obrajii aprinşi, ostenită şi singură.

[modifică] III

De la patru ceasuri, dimineaţa, Tănase se deştepta şi începea să tuşească. Răsuna odaia la glasul lui de trâmbiţărăguşită, şi toate vietăţile de primprejur se mişcau. Îl auzeapână şi conu Dinu din partea cealaltă a caselor, şi-i strigaprin zid: "Jaba!... Tignafesu!... "

După ce bocăia un ceas, două în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea în patul de alături. Printre picături se şi închina: făcea o cruce, tuşea, înjura şiiar se ruga, cu "Doamne, iartă-mă" la fiecare vorbă urâtă cucare cinstea pe Dumnezeu. Câteodată, opintirile lui seci erauaşa de supărătoare că Tincuţa sărea din pat să nu-l mai audă.

— Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ţi prăpădeşti pieptul.

— Te turbur din somn!... Castelana!... A cetit toată noaptea la romane, şi dimineaţa ar vrea să doarmă... Să te culci ca mine la 9 ceasuri, şi să te scoli la 4, după treabă. Aşa amfost eu deprins la mama mea, şi mi-a mers bine.

Tincuţa îşi pierdea răbdarea:
— Se poate, dar eu n-am fost deprinsă aşa, la a mea.
— De aia sunteţi plini de brânză.
— Eşti un mojic, îi zicea Tincuţa între dinţi şi se ducea în odaia fetiţei să-şi urmeze somnul în pace.

El trecea în cancelarie, unde şi focul şi lampa erau aprinse de cu noapte, şi începea să se plimbe de colo până colo, pânăfeciorul îi aducea ceaiul. Atunci, cu un mănunchi de chei ceatârna o ocă, deschidea casa de fier şi scotea o sticlă de rom, o cutie de tutun şi un pămătuf de pene. Din sticla cu romvărsa în paharul cu ceai cât putea să încapă, şi apoi o duceala gură, gâlgâind din fugă, cum făcea şi coana Profira cândgustărea rachiul oamenilor.

Apoi, pocnind din limbă şi scrâşnind din dinţi, îşi alegea o pană să-şi cureţe ţigareta, mişcând din când în când linguriţadin pahar. În cele din urmă începea să soarbă cu zgomot dinceai şi-şi aprindea ţigara, din care trăgea fumul cu o poftănespusă.

De cum se făcea ziuă, primea lume. Cel dântâi ce se înfăţişă fu domnul Bănică, sau mai scurt, "don Nică", îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, şi se plimba pe la uşa cu geamuri de la biroul "boierului". Tănase chemă pe fecior.

— Cine-i afară, Costeo?
— Don Nică, de la vie, boierule.
— Să intre. Toţi îngrijitorii săi de pe la moşii erau aleşi pe sprânceană: unul mai pehlivan decât altul. Bănică, în oraş, purta căciuliţăpe ochi, ştrengar nevoie mare, cu o fişcă vârâtă în carâmbulcizmei din dreapta, cu guler de astrahan la scurtătură; aci, în faţa lui Tănase, părea umilit şi bleg, stând în picioare lângă uşă şi aşteptând să-l întrebe, ca să deschidă gura. Scatiu îl ştia că nu era cel mai din urmă cu talente de administraţie; de aceea ciuli urechile. Îi dete bună dimineaţa fără a-l privi, întors pe o parte şi făcându-se că ceteşte MonitorulOficial. După câteva minute îşi ridică ochelarii de pe nas şi se uită la el.

— Ce-i, Bănică?
— Bine, boierule.
— Ce te-aduce?
— Păi, ce să m-aducă; ia, mai venisem după nişte parale... Tănase se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe, ca de obicei, grav şi încruntat, ori de câte ori era vorba de bani.

— Parale! iar parale!... Ai primit cam mult anul ăsta, Bănică.

— Am primit, dar ce-am primit e scris. Doar nu le cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu.

— Ştiu, da' n-am. Bănică tăcu şi se uită în pământ.
— Cât mă costă pârnojia asta de vie, numai să fie în sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dânsa. De la anul odau dracului, o arendez, îi fac ce-i fac...

— Arendaţi-mi-o mie, domnule Tănase.
— Taman! Te-am şi găsit bun de plată! Bănică râdea încet, fără să se supere, sceptic în fond, ca unul care ştia toate cotiturile vorbei lui Scatiu. După câtevaminute adause:

— Veniseră nişte oameni de la Gurgueţi să ia bani pe muncă.

— Mulţi?
— Păi gândesc că tot aş face vro 200 de zile. Măcar de-aş găsi cui să dau, să îmbrac toată via.

— Ce le dai pe zi?
— De pomană, boierule: unu, unu şi zece, unu şi douăzeci, când în primăvară se urcă la trei şi la patru.

Scatiu păru că se gândeşte. După un minut scoase pumnul de chei şi deschise casa de bani.

— Doar să-ţi dau din altă parte. Şi, zicând astfel, luă cinci fişicuri de argint dintr-un coş de sârmă, şi le puse pe masă. Apoi desfăcu o condică lungă şiînsemnă cu scriitura lui chinezească: "daţi lui Bănică, itidentul

de la vie".

Bănică luă fişicurile, se uită la ele socotind în gând, şi apoi rămase privind spre Scatiu.

— Cât îmi daţi, boierule?
— Tu nu vezi: 500
— Ba văd, da' sunt cam mulţi. Să tot dau peste 200 de zile, că românul simte el că-şi vinde mintea pe nimic, dar nare ce-şi face capului de sărăcie.

— Da' ştii tu cum să-i aduci: vin sărbătorile Crăciunului şi oamenii au trebuinţă de bani.

Bănică mustăcea, uitându-se pe furiş la stăpânu-său.
— Şi matale râmâi făr' de parale... Tănase începu să râdă.
— Zău, mă Bănică: am luat banii din altă parte. Aştept pe Nichitachi să i-i dau. Iacătă-l că vine.

În adevăr, o birje, cu două mârţoage de cai şi cu un jidan vizitiu, intră din noroiul de pe stradă în curtea pavată cupietroaie a lui Scatiu. Bănică tot sta la îndoială. Stăpânu-săuîi făcu vânt:

— Hai, cară-te.
— Mă rugam să-mi dai şi mie nişte parale...
— N-am, mă.
— Că vine Crăciunul, şi n-am nici de unele..
— Ei, al dracului!...
— Zău, boierule.
— Măăă!... Şi jumătate râzând, jumătate supărat, Tănase deschise din nou casa de bani şi scoase un pumn de argint, din care

numără 50 de lei, însemnând în catastif "daţi lui Bănică itidentul în leafa lui".

— Cară-te odată!
— Cam puţin, boierule.
— Cară-te odată! Bănică, ieşind, se întâlni cu Nichitachi. Acesta îl cunoştea, de la alegeri, unde, beat de dimineaţă până seară, Bănică eraîn elementul lui.

— Ce mai faci, Bănică?
— Sărut mâna, coane Iorgule.
— Acasă-i Tănase?
— Poftiţi că-i acasă. Pe când Nichitachi intra, Tănase, fără a se uita la el, sări de pe scaun în urma îngrijitorului:

— Mă! să dai banii la oameni din mâna primarului, cu contract, m-ai înţeles?

— Da' lasă, boierule, că doar n-am îmbătrânit de drumul bisericii...

— Că altfel nu mai vezi nici banii, nici munca, zise Tănase, întorcându-se către Nichitachi.

— Păi, dar cum! zise acesta, râzând: ia oaia pielea de pe lup. Tănase râdea cu hohot, în faţa celuilalt, care şi el râdea. Se priviră un moment ca doi buhai.

— Lesne ţi-e ţie: ai cumpărat case, ţi-ai pus banii la dobândă şi chef, neneaco, cu banii băbachii!... Ia şezi. Iei un ceai?

— Păi să iau, dacă-mi dai. Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de opoziţie. În parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se ştiacum vota. În judeţul lui îşi păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Întreel şi Scatiu se încheiase un soi de înţelegere tăcută, de a seajuta unul pe altul spre a se alege sub toate guvernele. Scatiufiind mai incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara pe faţă liberal, conservator sau junimist, după cum băteavântul. Celalt era mai strâns: îi jucau ochii în cap după toatecombinaţiile, după toate afacerile, după toate gheşefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe faţă.

De astă dată venea la Scatiu pentru a-i recomanda pe un jidan, care voia să ia antrepriza zidirii unui spital.

Nervos, spânatec, şiret ca o vulpe, căuta prilejul să intre în vorbă cu îndemânare, fără ca celalt să ghicească interesulce-l aducea. Se învârtea prin casă de colo până colo, înspectândmobilele, punând mâna pe hârtia de pe ziduri, privind tavanul.

— Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu cu casele astea! Om cu noroc.

Pe când el vorbea, intră femeia cu o cutie de lemne, din care aşeză binişor câteva pe foc. Nichitachi se întrerupse dinvorbă, uitându-se lung la dânsa, fiindcă era curăţică şifrumuşică. Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învârtind mâna prin aer.

— Ia mai pune lemne, fetică... Pune lemne că nu-i cald la toată lumea ca la stăpânul dumitale. Lui văd că are cine să-iţie de cald.

— Ci tacă-ţi fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase podidit de râs, dar vrând să facă pe demnul.

Femeia ieşi cu mâna la gură, ruşinată de tot. În urmă, cei doi boieri făceau un haz nespus, uitându-se unul la altul, urâţi şi libidinoşi ca doi satiri.

— Bată-te Dumnezeu de caraghios!... zicea Scatiu măgulit de o aemenea bănuială, nici la bătrâneţe nu te mai astâmperi, mă?

— Mare şiret mai eşti, mă Tănase! Să-ţi spun drept, bine le alegi. Ce zice cucoana de aşa marfă?

— Taci, bre, din gură, că te-o auzi cineva.
— Lasă că te lucrez eu în ochii d-ei... Da' îmi dai ceaiul ăla, ori ba?

Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuşi să vadă de ceai. Când se întoarse, Nichitachi îl luă de la uşă:
— Ia ascultă Tănase, am venit la tine cu două trebi: una mă priveşte pe mine, alta te priveşte pe tine.

— S-auzim.
— Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-a pus în spinare toate neamurile...

Scatiu se uita în jos. El ştia că evreul era bogat şi că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el.

— Iese ceva, Iorgule?
— Ce să iasă, bre?... Alergătură şi alta nimic.
— Să fii tu al dracului?
— Zău aşa, Tănase! Fă-mi treaba asta, şi am şi eu pentru tine...

— Să vedem.
— Îmi făgăduieşti?... N-ai decât să scrii băiatului, lui Comăneşteanu, s-aprobe licitaţia...

— Bine, să vedem.
— Ba nicidecum: trebuie să-mi făgăduieşti.
— Bine, frate...
— Când scrii?
— Nu scriu, vorbesc eu, când m-oi duce la Bucureşti.
— Aşa vezi. Acuma pentru tine. Asta-i locm ŕ mare; tânărul Comăneşteanu s-a pus pe trai şi are nevoie de bani.

— Mihai? întrebă Tănase, neputându-şi ascunde mirarea şi bucuria.

— Nu ştiu bine de se cheamă Mihai... Cumnatul lui Damian.

— Da, da.
— El. A venit ieri la mine Isidor zaraful; are în mână o poliţă iscălită în alb.

— Taci, frate!
— Zău aşa. Caută vreo 15 mii de lei cu dobândă după om.

Bufniră amândoi în râs, uitându-se unul la altul.
— Eu i-aş fi dat numaidecât: vindeam nişte hârtii şi făceam suma. Da' m-am gândit la tine, zise Nichitachi, clipind dinochii lui şireţi; tu ai mult interes prin partea locului: ai moşiata, ai luat şi pe-a lui socru-tău, şi poate intri şi-n a Comăneştenilor.

Tănase se gândea, fără a mai asculta pe celălalt. El vedea deodată ce câmp larg de exploatare pentru el şi de umilinţăpentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mânăpoliţa lui Mihai. Cu toate astea însă un rest de inexplicabilăruşine îl împiedică de a primi numaidecât târgul. Chipul senin al Saşei, care întotdeauna îi insuflase respect şi admirare, îi răsărea în minte. Un moment avu pornirea de a spunecă nu primeşte, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce-i insuflase amintirea Saşei, zise:

— Spune jidanului să vie la mine. În clipa când el se gândi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputând să-şi explice înţelesul acestei tăceri.

— Credeam că ai înnebunit, zise el tare.
— De ce?
— Să stai tu la-ndoială când îţi cade aşa locm ŕ în mână!

Tănase se sculă în picioare, pocnind mâinile una într-alta şi învârtindu-se de colo până colo.

— Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cât are, păcătosu! Auzi dumneata, poliţă la jidani, cu iscălitura în alb, un omcu aşa avere!... Ptiu, ruşinea dracului!

— Are avere frumoasă?
— Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneştii, care-i cât o ţară-ntreagă, au case în Bucureşti, au o moşie la Teleorman, are Suliţa, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiulsău, colonelul.

— Cu atât mai bine, zise Nichitachi: poţi să-i dai 15 şi să pui în poliţă 30.

Dar Scatiu nu se liniştea. Pe lângă instinctele lui negustoreşti şi ura omului care a muncit şi a adunat împotriva celuice risipeşte, un sentiment ciudat de demnitate, ce-şi aveaobârşia în faţa lui, îl făcea să-i pară rău de-a binelea de împrumutul lui Mihai. Legătura de rudenie cu conu Dinu şi indirect cu Comăneştenii, pe care, ca toţi parveniţii, o despreţuiafaţă de nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii şi o trâmbiţăpe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, fărăpată, impunea fiului de vătaf, şi la umbra ei i se părea căcreşte propria lui umbră.

Cum risipeşte, domnule, banii?
— Ei, asta-i! Tinereţe nu-i? Aud că are o franţuzoaică de la Paris care-l toacă.

— Aşa!...
— Da. Scatiu se mai învârti prin odaie, neliniştit, şi sfârşi prin a spune lui Nichitachi să-i trimită a doua zi pe Isidor zaraful.

Nichitachi se sculă să plece.
— Nu mă uiţi, Tănase, cu spitalul?...
— Bine, frate; o vorbă are omul.

[modifică] IV

De îndată ce ieşi deputatul din opoziţie, Tănase chemă pe fecior şi-l întrebă de Bănică:

— A plecat ori e aici?
— Ba e aici, boierule; îmbucă ceva.
— Zi-i să vie la mine. După câteva minute, îngrijitorul era din nou înaintea stăpânului său.

— Ia ascultă, Bănică, cunoşti pe Haim, jidanul, din strada mare?

— Ăla de la Cavalerul de modă?
— Ce cavaler de modă, mă prostule!
— Ăla de umblă după spital, boierule.
— Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă?
— Păi nu ţine tot el şi prăvălia de galanterii!...
— Aşa?...
— Păi dar cum: şi prăvălia de galanterii, şi acsizele şi jugăritu...

— Să te duci numaidecât la el să-i spui să vie la mine, astăzi, neapărat, m-ai înţeles?

— Prea bine.
— Să-i vorbeşti la o parte, mă...
— Da' lasă, boierule...
— Haide, pleacă. Bănică ieşi. În urma lui, Tănase prinse a gândi din nou la Mihai. Bucuria de a împărtăşi Tincuţei, el cel dintâi, întâmplări extraordinare, pe care le istorisea în felul lui, cu"mă-nţelegi? aud? ", de astă dată era fără margini; avea însfârşit, cu ce s-o umilească şi despre partea lui "neni-su Matei". Sări de pe scaun şi se duse la nevastă-sa.

Tincuţa se îmbrăca cu uşa încuiată. El dete buzna să intre, dar, găsind uşa încuiată, se opri. Ori de câte ori se lovea decâte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care elnu era deprins, devenea bănuitor. Ce putea să facă Tincuţa, cuuşa încuiată? Să lăcătuiască uşa numai ca să se îmbrace, nu-ipărea lucru curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijloculcâmpului, cu toate odăile vraişte, punându-şi pantalonii înanticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea.

Bătu la uşă tare. Tincuţa se pieptăna.
— Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea.
— Eu sunt. Nu te supăra, domniţo. Dânsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. El intră încet, deschizând uşa mare, solemn şi prost ca un car gol.

— Vă faceţi frezurile?

— Nu mai vorbi prostii. Ce vrei? Când erau în patru ochi, Tincuţa i le tăia scurt. El, văzând că nu i se prinde ironia şi nefiind nimeni de faţă să-i ascultespiritul, se domoli.

— Ia ascultă, nevastă: nu ştii una, lată detot...
— Ce este?
— E lată... Dânsa nu mai zise nimica, cunoscându-i firea sucită, ci-l lăsă să spuie de bun placul lui.

— A fost Nichitachi pe la mine... şi mi-a spus una de n-o s-o crezi...

Dânsa tăcea.
— Asculţi ori ba?
— De cu noapte a luat-o. El se trânti pe un scaun supărat:
— Tai cheful omului, când îi e lumea mai dragă...
— Şi ce ţi-a spus Nichitachi?
— Închipuieşte-ţi, dragă, că Mihai e plin de datorii... La numele lui Mihai, Tincuţa se uită prin oglindă la bărbatu-său. Fără voia ei, simţi că i se bate inima, ca unuiace aşteaptă o nenorocire şi vede venind împărţitorul cu depeşa. Căută să se stăpânească şi se întoarse spre el cu mirare:

— Mihai!...
— Da, Mihai al dumitale. Ea încercă să zâmbească dând din cap.
— Al meu!...
— Da, Mihai. E plin de datorii: a luat bani de la toţi jidanii din Bucureşti, pe ipotecă, pe amanet, cu gir, fără gir, cum a putut. Acum umblă pe la ovreiaşii de la noi: Isidorzaraful are o poliţă a lui, iscălită în alb. Caută 15 mii de leişi e gata să se oblige pentru 40, ca să-şi ţie madama de laParis.

Tincuţa, ascultându-l, se făcuse albă ca hârtia.

Din nenorocire, se isprăvise de pieptănat. Luă cutia cu pudră şi se albi şi mai tare.

— Zor, zor, dă-i cu făină pe obraz!... Ea se întoarse spre el, binişor, scoase batista şi se şterse pe ochi.

— Ce vrea să zică "o poliţă iscălită în alb"?
— O poliţă iscălită în alb? Nu ştii atâta lucru?
— Nu.
— O poliţă ştii ce înseamnă?
— Da, cam vag.
— Măăă! proastă femeie am. Dacă s-ar întâmpla să mor eu, dragă, pe tine te mănâncă toţi din toate părţile. Vinoîncoace...

Şi fericit că-i putea arăta superioritatea lui în ceva, o luă de mână şi o trecu prin mai multe camere până la birou, undedeschise casa de fier, scoase un portofoliu lung şi îngust, cuo mulţime de despărţituri, şi-i întinse pe masă mai multe foide poliţe, unele iscălite şi umplute, altele neiscălite.

— Asta se cheamă poliţă. Cel ce ia bani cu împrumut se obligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată, şi scrie aicisuma primită şi aici data sau scadenţa, iar dedesubt iscăleşte, precum vezi în astelalte.

Tincuţa descoperi spre marea ei uimire, că mai toată lumea din oraş datora bani lui bărbatu-său. El urmă:

— O poliţă iscălită în alb vrea să zică o foaie de astea, în care un găgăuţă ca d-l Mihai îşi iscăleşte numele fără să puiesuma ce a primit. Cine iscăleşte asemenea poliţe, mai bine să-şilege o piatră de gât şi să se dea pe gârlă. Ai priceput?

— Da. El închise la loc casa de fier şi trecură din nou la Tincuţa. Tănase se aşeză pe un scaun, gândindu-se. Ea îl observă cucoada ochiului.

— Nu ştiu ce dracu să fac, zise el nehotărât.

— Cu ce?
— Cu poliţa fleacului ăsta de Mihai. Ea se întoarse repede către dânsul:
— Cu ce?
— Cu poliţa lui Mihai.
— E în mâinile tale?
— Ba nu, dar n-am decât să zic jidanului să mi-o aducă. Tot stau şi mă gândesc ce să fac: s-o las, intră pe mâna vreunui cămătar, care şi dă 15 mii de lei şi pune în poliţă 40. Da' tot mai bine s-o iau: îl scap de camătă... şi-l am la mână.

Tincuţa, în vreme cât el vorbea, se uită la dânsul cu ochii pe jumătate închişi, cu gura pornită pe un surâs amar şibatjocoritor, cu o infinită expresie de dispreţ, gata să-i zicăun cuvânt teribil. El nu vedea nimic.

— Tu ce zici? Ea se stăpâni cât ce putu.
— Eu zic să n-o iai.
— Vezi bine: dumitale nu-ţi convine să ştii că am la mână pe unul de-al lui "neni-tu Matei".

— De ce vorbeşti aşa, Tănase?... Tu singur zici că n-ai vrea să superi pe Saşa...

— Am zis aşa ca să fie vorbă...
— Foarte rău dacă ai zis numai aşa.
— Parcă am uscat rufele pe o frânghie cu dumneaei!...
— Ce urât vorbeşti!...
— Se poate; aşa ştiu eu să vorbesc, şi-mi merge bine. D-voastră, care vorbiţi frumos, vă mâncaţi averile ca păcătoşii.

— Te rog, Tănase: gândeşte-te că şade ruşine să afle lumea că faci camătă.

— Da' ce se potriveşte!... Obrazul cel subţire al cucoanei se roşeşte... Ia mai dă-i cu făină, că-ţi trece...

Ea, în adevăr, se făcuse roşie şi se uita la dânsul cu ochii aprinşi.

— Ia ascultă, Tănase, nu mai vorbi aşa, că mă faci să te urăsc... Gândeşte-te ce lucru dezgustător e pentru mine săafle Saşa că noi am dat bani fratelui ei, bani cu camătă!

— Am înţeles... zise el, vrând să se scoale şi să iasă. Tincuţa sări la uşe şi o încuie. Râdea şi tremura.
— Nu te las, până ce nu-mi vei făgădui... El se scutură o dată şi o azvârli cât colo de la uşă.
— Ia fugi, femeie, şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala!...

Apoi ieşi repede şi trânti uşa cu zgomot. Ea se lovi de scaun şi rămase alături, grămadă.

— Mizerabil!... Mi-ze-ra-bil! strigă ea, scrâşnind din dinţi şi plângând.

Rămase acolo câteva minute, ţinându-şi degetul la care se lovise, cu mâna cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă depe masă şi-şi şterse ochii. Apoi rămase în mijlocul odăii, gândindu-se. Ce era de făcut? Numele bancherului evreu îirăsări în minte: Isidor! I se părea un nume groaznic, de jidancu mâinile lungi şi hrăpitoare. Îl vedea în faţa lui bărbatusău, târguind poliţa lui Mihai. Şi ea ştia toate astea, şi nuera în stare să facă nimic. Nimic! Se putea să nu facă nimic?... ce să facă?

Îi veni în minte să-i scrie Saşei. Şi numaidecât se îndreptă spre salonul ei, că caute hârtie şi cerneală. Însă, după câţivapaşi, se opri, gândindu-se la scandalul ce ar fi produs scrisoarea ei. Cum ar fi judecat-o Mihai? Se întoarse înapoi şi sevăzu în oglindă, cu ochii roşii, cu pudra mototolită pe obraz:era urâtă. Urâtă!... Îmbătrânea înainte de vreme, îşi rodeasufletul alături de mizerabilul ce o chinuia făr' de milă, pedânsa şi pe tată-său. Îi veni să plângă din nou, şi şezu peacelaşi scaun pe care o aruncase cu un minut mai înainte, ducându-şi batista la ochi, fără nici o putere...

După câtva timp se sculă. Îşi aduse aminte că era urâtă cu pudra pe obraz, pe care nu o pusese decât ca să-şi ascundăpaliditatea, şi se spălă, îşi muie chipul în apă şi se răcori.

După aceasta deschise o fereastră, ce da spre grădina tristăşi se uită pe gânduri în mijlocul zării: nimic.

Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oarecare energie. O idee îndrăzneaţă îi trecu prin minte: să se ducă în persoanăla jidan, înainte ca acesta să dea poliţa lui Tănase. Dar cineera Isidor zaraful? unde şedea? Nu se gândea la nimic. Zisesă-i puie caii, se îmbrăcă şi peste un sfert de ceas era întrăsură. Spuse vizitiului s-o ducă la magazinul obicinuit " săcumpere nişte ciorapi pentru boierul cel "bătrân"; simţea astfelnevoie să explice pentru ce se ducea în târg.

În poartă se întâlni cu Bănică, care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulţumi pentru închinăciunea lor, fără a-ivedea. Însă, după un moment, barba evreului îi răsări înminte fără nici o cauză. Începu să bănuiască: dar dacă o fiIsidor zaraful? Şi cu cât se gândea, cu atâta se întărea maimult în ideea că era el. Ba chiar i se păru că mâna cu careHaim îşi scoase pălăria era lungă şi hrăpitoare ca mânaînchipuită a bancherului. Se mişcă să oprească pe vizitiu, darse simţi jenată ca şi cum acesta ar fi înţeles ce se petreceaîntr-însa. Totuşi îl opri:

— Întoarce, am uitat ceva. Alături de biroul lui Scatiu era o cameră goală plină cu dulapuri. Tincuţa îşi lăsă pălăria ce avea în cap şi, sub cuvântde a-şi scoate căciuliţa de iarnă dintr-o cutie, intră singurăîn odaia de garderobă.

În dreptul uşii ce da în birou, sta un dulap. Ea îşi lipi urechea de uşă şi ascultă.

Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără înţeles, de comerţ, de daraveri, pe care Tincuţa le pricepea numai pejumătate. În cele din urmă auzi pe Tănase zicând evreului:

— Te-am chemat, domnule Haim, ca să te întreb dacă ţii mult la antrepriza spitalului... fiindcă au venit mai multepersoane să mă roage să stărui la Bucureşti pentru publicarea unei noi licitaţii.

— Mai multe pursoane!... Ha?...
— Da, mai multe persoane. Jidanul bolborosea o limbă ca vai de ea, cu "iu! vei! pursoane! "; Scatiu urmă indiferent:

— Ţineam să ştiu dacă ai vreun interes...
— Iu am interes, mă rog, cum să n-am...
— Ce sumă se cheltuieşte cu clădirea?...
— O sută zece mii, mă rog.
— Şi dumneata ce ofertă ai făcut?
— Iu?...
— Da; cât ai lăsat sub deviz?
— Iu ai lăsat 3 la sută sub duviz.
— Trei la sută? Minunată afacere!... Nu mai erau alţi concurenţi?

— Mai erau, mă rog, da iu am mulţumit pe dumnealor cu dispighibeala

*

— Aşa?... Apoi uite că vin alţii şi cer să nu se aprobe oferta dumitale.

— Oferta!...
— Da, oferta. Evreul părea a se gândi, fiindcă Tincuţa nu-l mai auzea. Apoi iar o luă:

— Şi iu vii să rog pe dumneavoastră să faceţi atâta bunătate de stăruiţi să se aprobe.

— O să-mi vie cam greu: trebuie alergătură, pierdere de vreme...

— Eu înţeleg, mă rog: unu la sută pentru cine aduce contractul iscălit... şi încă unu pentru cine stăruieşte să se primească zidirea când este gata.

— Ia ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei să-ţi aduc contractul la mână?...

— Zău, domnu Sotirescu, este mult... Aşa să n-am parte eu de cuptii a meu, dacă nu este prea mult...

Şi astfel îi ascultă câteva minute încă, ciorovăindu-se ca ţiganii, unul mai dând o sută, altul mai lăsând una, până cecăzură la învoială.

Dezgustată de bărbatu-său şi mai mult, de era cu putinţă, dar fericită că evreul acesta se chema Haim iar nu Isidor, Tincuţa ieşi din nou în trăsură.

În magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui conu Dinu se ţinu bine, vorbi liniştit şi, la ieşire, întrebă foartefiresc de adresa lui Isidor. Se mira ea însăşi de atâtaîndrăzneală. Băieţii din prăvălie săriră s-o însoţească pânăla bancher, fiindcă era la doi paşi. Ea mulţumi şi se dusesingură.

Comptuarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărţit cu zăbrele de lemn în trei părţi: într-una, un jidănaşcu pistrui, cu părul roşcat, cu urechile blegi, murdar, adunala coloane de cifre; într-alta un bătrân cu barba albă, cu uncrâmpei de ţigară de foi, care-i ardea mustăţile, număra niştegologani şi-i punea în fişicuri; în a treia despărţitură nu eranimeni. Pe jos noroi ca în stradă; în aer miros rău.

Tincuţa întrebă de d. Isidor. Jidanul cel mititel chemă pe cel bătrân.

— Ce poftiţi, mă rog?
— Aş vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu sunt doamna Sotirescu.

Evreul se dete numaidecât la o parte, deschizându-i portiţa de lemn, şi o rugă să intre într-o cameră din fund:

— Poftiţi, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt părintele lui.

Tincuţa se găsi în faţa unui om tânăr, care, ca şi ceilalţi, făcea la socoteli. El o rugă să şadă, şi ieşi să vorbească cutatăl său. După câteva minute se întoarse foarte respectuos. Nu semăna deloc cu cel închipuit, nu avea mâinile lungi, niciaerul hrăpitor, ci părea serios, era miop şi stângaci.

— Cu ce vă pot servi, mă rog? Tincuţa se simţea cu sufletul la gură, ca la pension, când venea profesorul de la stat să pună întrebări. Zâmbea şi seuita la bancher fără să-l vază.

— Aş vrea să vă fac o rugăminte... Eu sunt doamna Sotirescu, rudă cu d-l Comăneşteanu...

— Da? !
— Aveţi o poliţă a sa neiscălită...
— Neiscălită?...
— Nu. Vream să zic iscălită în alb... Greşeala aceasta o făcu să se roşească şi mai tare.
— Mă întrebi un lucru la care meseria noastră ne împiedică a răspunde. Cu toate astea, fiindcă sunteţi rudă cu d-lComăneşteanu, socot că pot să vă spun că aşa este: avem opoliţă a d-sale, iscălită în alb, şi suntem autorizaţi de corespondentul nostru din Bucureşti s-o negociem pentru 15 miide lei. Noi n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră fiindcă nuavansăm bani decât numai la comercianţi şi pe termen scurt.

El păru a se gândi. Apoi adause:
— Mă mir însă că d-l Comăneşteanu caută bani în oraşul nostru, mic şi fără capitaluri, când ar putea să găsească aşade uşor la Bucureşti.

Tăcu şi păru a se gândi din nou. Tincuţa, încetul cu încetul, se linişti. El iar urmă:

— Afară numai dacă n-o fi vrut să nu-l afle familia...
— Da, dar iată că noi tot am aflat. Bancherul înălţă din umeri, ca şi cum ar fi avut nevoie să se dezvinovăţească:

— Ce să fac!... Eu bani n-am: trebuia să-i caut la cineva. Aici în oraş, afară de boierul d-voastre şi alţi doi-trei, toţisunt datori...

— Da?
— Da. Averi sunt, dar lumea s-a învăţat rău: un an face bucate bune, le vinde şi le mănâncă; la anul nu se face nimic, sau grâul n-are căutare şi intră în datorii... Sunt puţini boierila noi cuminţi, cum este al d-voastră... Aşa că eu, neputândsă merg la dumnealui după bani, am mers la d-l Nichitachi.

— Şi la altcineva n-aţi mai fost?...
— La nimeni, pe cinste.
— Atunci vă rog să trimiteţi poliţa înapoi... Se poate? Dânsul se gândea, uitându-se în pământ:
— Se poate... dar pierdem comisionul.
— Eu nu înţeleg mult din asemenea afaceri, zise Tincuţa însufleţită, dar vă rog, dacă se poate să restituiţi poliţa, restituiţi-o, şi mă veţi îndatora foarte mult... La orice nevoie, voi fi gata să vă servesc pe lângă bărbatu-meu...

Evreul cel tânăr ieşi să se înţeleagă cu cel bătrân, şi Tincuţa îi aizi în cealaltă odaie. După câteva minute intrară amândoi. Bâtrânul, cu un aer mai de cămătar şi mai umilit, se înduioşăîn faţa Tincuţei şi-i făgădui să trimită poliţa înapoi, dar orugă numaidecât să stăruie pe lângă bărbatu-său ca să facătotul să nu se aprobe licitaţia spitalului. Intră în detaliuri depreţuri, invocă interesul oraşului, pleda ca un avocat, acuzând pe Haim că era un "jidan impisibil". Tincuţa se uitala el, gândindu-se în ce straniu mod se încurcă iţele intereselor, cum intră cineva din senin în intrigi, cum începe sămintă şi să se prefacă, fără nici un gând. Îi rugă s-o ierte(aducându-şi aminte de cele ce auzise din colţul dulapului) căde astă singură dată nu putea să le fie de nici un folos, deoareceapucase şi făgăduise altora... şi astfel avu aerul în faţa lor căse amestecă în treburile bărbatului său, ea, care niciodată nuse gândise la astfel de lucruri.

Bătrânul se uită lung la celălalt, şi după aceea făgădui Tincuţei că înapoiază poliţa. Ea surprinse cu mirare o expresie de nespusă tinereţe în ochii evreului bătrân când priveaspre fiu-său.

— Aista nu cuptiul de jidan, zise el, bătându-l pe umăr. Dacă nu ar semăna la mine, aş zice că nu este al meu... Darare inima de la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte.

Şi bătrânul luă, cu mâinile lui, galbene de ţigară, mâna Tincuţei, şi-i istorisi până la uşă cât era de bună răposata"soţie a meu"; cum trimise pe tânăr să facă şcoala de comerţdin Bucureşti, ca să devie bun "rumun", şi aşa mai departe.

Tincuţa ieşi mişcată de vorbele evreului, şi se urcă în trăsură, uşoară, fericită, deplin încredinţată că scăpase peMihai de la mare pericol.

[modifică] V

Tincuţa iubea pe Mihai de mult. După ce el plecase în străinătate, ea îi scrisese la început, cum se învoiseră la ceadin urmă plimbare în luntre, fără teamă şi fără înconjur. Dar după prima venire a lui Mihai în vacanţe, cei doi copii, ce se despărţiseră jumătate plângând, jumătate râzând, seregăsiră schimbaţi. Fiecare se miră de prefacerea ce luasecelălalt: lui începuse să-i crească mustăţile, să i se accentueze liniile, să i se îngroaşe vocea; ei i se micşorase talia, i seumpluse pieptul, îşi schimbase pieptănătura. Tincuţa găseacă Mihai îşi păstrase prea mult din graţia de adolescent crescut între femei, ce o avea la plecare; el, de asemenea, căTincuţa devenise de o sensibilitate supărătoare, era distrată, plină de amor propriu.

În adevăr, fata trecuse prin criza prin care trec toate semenele sale, când, între 16 şi 20 de ani, încep a fi luate înbăgare de seamă, mai cu seamă dacă sunt frumoase şi auzestre. I se împlineau toate dorinţele, i se deschideau uşile, ise arăta lumea pe latura petrecerilor. Fusese la Bucureşti, cuSaşa, mersese la teatru, la două-trei baluri; plăcuse tinerilor; jucase până noaptea târziu, îmbătată de farmecul valsurilor;gustase, în fine, din amăgitoarea fericire a tuturor fetelortinere, şi adusese în liniştea ei de acasă umbra nehotărâtă aunei vieţi nouă.

Iar acasă întâlnea aceleaşi chipuri: pe subprefect, doi-trei prieteni bătrâni, pe Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu, şi atâtatot. Astfel că, negăsind în nici unul asemănarea cu aceea ceîncepuse să viseze, îşi făurea o lume primejdioasă de iluzii;citea cu nesaţiu romane fantastice, din care sărea pagini întregide descrieri, fiindcă numai amorul o interesa. O închipuirede sine nesănătoasă lua locul naivităţii de până aici, ceea cefăcea să găsească pe ai săi şi casa lor plicticoasă. Era viaţa, care-şi cerea drepturile sale. Coana Sofiţa, la fiecare nemulţumire a fetei, revenea cu aceeaşi vorbă:

— Mărită-te. Du-te la casa ta, şi fă cum îţi place. Ea ţinea mai mult ca oricând să dea pe fiică-sa lui Scatiu. Vechea ei teamă de moarte o îndemna să închidă ochii asupracusururilor ginerelui: "e cam bătrâior; da' e om de ispravă, harnic, bogat, — ce mai vrei? " Conu Dinu înălţa din umeri, dar mărturisirea ce i-o făcuse nevastă-sa, că-i era frică demoarte, că nu se simţea bine, îl impresionase. Scatiu, scosmereu înainte de coana Sofiţa, azi cu daruri, mâine cu o nouăcumpărătură de moşie, începuse să fie tolerat.

În sufletul fetei, dorinţa de a trăi de sine, de a fi stăpână în casa sa, de a vedea şi primi lume, se amesteca în modnehotărât cu chipuri noi din Bucureşti, cu chipul lui Scatiu, cu viaţa la oraş. Calităţile solide ale firii sale păreau deocamdată că sunt puse deoparte, şi numai frivolitatea vârstei pluteala suprafaţă. Imaginea lui Mihai îi turbura câteodată planurile, însă era imaginea unui copil, pe când ea era acumfată de măritat.

Când auzi că băiatul se întoarse din străinătate, avu câteva bătăi de inimă şi mai cu seamă o nespusă curiozitate de a vedea cum era acum Mihai. Iar când îl văzu, devenit aproapeom, cu vocea puternică, cu mustaţa înfiripată de-a binele, şitotuşi zicând Saşei ca mai-nainte "maman", cu graţie şi măsurăîn toate, dânsa se simţi oarecum umilită. El de asemeni ogăsi schimbată, cam pretenţioasă, gata să se supere la fiecareglumă, şi numai după ce Saşa îi spuse despre planurile demăritiş ce se făceau pe socoteala Tincuţei, înţelese, în parte, noua ei fire şi tăcu.

Astfel iarna, după întâia venire a lui Mihai, fata se mărita după Scatiu.

De la cea dintâi zi până în momentul când o întâlnim ieşind de la zaraf, viaţa Tincuţei fu o luptă neîntreruptă cu necazurile.

La un an după căsătorie i se născu fata, la doi ani muri mamă-sa, mai pe urmă conu Dinu căzu la pat, — iar în totlungul vremii acesteia, lupta zilnică cu mojiciile lui bărbatusău şi cu răutatea soacră-sei. Negreşit toate iluziile lunatecedin înaintea căsătoriei se împrăştiară ca norii la vânt. Le luălocul o viaţă de provincie, placidă, monotonă, cu scenedezgustătoare de-ale coanei Profire, cu satisfacţii de amorpropriu rău alese, precum rochii bogate ca să n-o mai întreacăalta, chefuri şi chiolhanuri când venea vremea alegerilor, iarrestul timpului economii supărătoare. Fală în toate, casă mare, două pianuri, reviste străine, seră cu flori etc. , dar interdicţiepe toată linia de a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă acânta la piano şi a ceti, sau a învăţa limbi străine şi a le vorbierau pentru Scatiu lucruri nesuferite.

Astfel, de la început chiar, calităţile statornice ale Tincuţei, care fuseseră întunecate un moment de nebunia trecătoare avârstei, îi fură de mare folos, ca să poată răbda viaţa maideparte.

După alţi doi ani, revăzu pe Mihai, jenată, tremurătoare, vorbind puţin, de teamă să nu-i pară provincială. El era sufleteşte acelaşi. Soră-sa îi spusese de traiul Tincuţei, şi elcăuta s-o mângâie, tihnit, limpede la minte, fără nici oamintire de altădată, dând lui Scatiu o importanţă serioasă. Trecură astfel la ţară două luni, care părură Tincuţeifermecătoare. Mihai plecă din nou, pentru a-şi terminaînvăţăturile.

După a doua lui plecare, Tincuţa rămase singură, atât de singură şi de nefericită cum nu se simţise niciodată. Viaţa eicu bărbatu-său îi părea o monstruozitate. Îl privea dusă pegânduri, încremenită, cum ai privi o prăpastie adâncă în carea căzut cineva. Din norocire, Scatiu se alese deputat şi seduse la Bucureşti, de unde nu venea decât la o săptămână oridouă. În lipsa lui, dânsa trecea nopţile albe, cetind tot ce-icădea în mână, rămânând ceasuri întregi cu cartea căzută pepat şi cu ochii ţintă pe un punct din aer. Cel mai mic lucru ofăcea să plângă. Când adormea, somnul îi era plin de visuri. Visa totdeauna pe Mihai, în fel de fel de împrejurări, căzbura, că murea, că se plimba cu dânsa la Paris, cum vorbiseră în luntre, că-l rănea cineva — şi se deştepta tremurând, înfiorată toată ca de friguri. După ce se liniştea, întorceaperna pe partea cealaltă, îşi ridica părul moale de pe frunte şise gândea la dânsul. Îl iubea? Acesta era amorul? Ea nu ştia. Simţea numai că ochii ei îl caută prin întuneric, prin lumină, aproape sau departe, peste tot, şi că o neînfrântă dorinţă dea-l strânge la piept ca pe un copil, de a-l încălzi, de a-i facebine, ca o rândunică unui pui, îi frământa toată firea. Saşa, care îi fusese totdeauna simpatică, îi era acum dragă. Se uitala dânsa lung, fiindcă în privirea ei adâncă găsea aduceriaminte de dânsul; o oprea câteodată din râs şi-i zicea încet:"ia mai râzi, e aşa de frumos! "... ceea ce făcea pe Saşa sărâză şi mai tare.

Dar Saşa se ducea la Bucureşti, iar ea trebuia să vină acasă. Petrecu o iarnă pustie, fără o mângâiere de la nimeni. Tănase începea să dea în pârtia politicei, şi o înnebunea cugogomănii prinse ici şi colo prin coridoarele Camerei. Soacrăsa o revolta prin simpla ei fiinţă, buhavă şi trivială. Nimenin-o înţelegea.

Şi era un noroc că n-o înţelegea nimeni, fiindcă numaidecât ar fi ghicit secretul ce cu atâta dragoste îl ascundea în suflet.

După câteva luni de la a doua plecare a lui Mihai, se deprinse cu această nouă formă de trai. Nu mai dormea şi slăbea, dar era mulţumită: viaţa ei avea un ţel, inima ei bătea fiindcă bătea inima lui.

Când în toamna anului viitor se întoarse Mihai definitiv, ea îl aştepta la ţară, cu toţi ceilalţi, liniştită, dusă pe gânduriîn zarea în care călătoreau cocorii. Numai Matei părea a bănuiceva, dar cu firea lui bună nu îndrăznea să ridice capătulvălului ce acoperea toate. Odată, pe când şedeau amândoi încerdacul de la Comăneşti, Tincuţa, dusă cu ochii în gânduri,
— Matei se uită lung la dânsa, îi mişcă binişor o viţă de părde pe tâmple şi, atingându-i fruntea cu degetul, îi zise:

— Ce se petrece aici? Ea îl privi zâmbind:
— Cine ştie!... În sfârşit, Mihai sosi. Erau din nou cu toţii la gară, ca la întoarcerea din străinătate a lui Matei. Dar, desigur, nici atunci şi nici acumnu palpitase o inimă mai nerăbdătoare în pieptul cuiva cumpalpita inima Tincuţei. Când îl văzu coborându-se din vagon, se strânse de braţul Victoriei cu putere, iar când fata serepezi să îmbrăţişeze pe frate-său, ea se retrase cu un pasînapoi. Întinse mâna lui Mihai zâmbind, dar cu ochii înotândîn lacrămi, pe care însă într-o clipă bucuria şi căldura lăuntricăle absorbi.

Petrecură toamna văzându-se aproape în toate zilele. Tincuţa era fericită; îl ştia aproape de dânsa şi nu dorea maimult. Nimeni nu ghicea starea sufletului ei. Saşa cunoştea

nevoile Tincuţei, în viaţa cu Scatiu, şi-i respecta tăcerea. Ovedea de câtva timp mai slabă, dar i se părea şi mai senină. Se deprinde omul cu toate în lume când are voinţă şi demnitate, gândea Saşa.

O singură dată se simţi Tincuţa în primejdie. Venise spre seară la Comăneşti şi nu găsise pe nimeni: Saşa şi fetele eraula plimbare pe jos. Ea sta în cerdac, singură. Îşi scoase pălăriaşi se uita în apusul soarelui, când văzu pe Mihai intrând pepoartă, călare. El veni drept la dânsa, mirat de tăcerea ei, şio rugă să se ducă împreună după fete. Ea nu prea vrea. Găseacă era cam târziu. Se uită la el, zâmbind. Mihai îi luă pălăriade pe masă şi i-o puse în cap, cu grige şi temere să nu-i stricepieptănătura. Ea se sculă încet, coborî scările şi porni alăturide el, tăcută. Dânsul vorbea repede, istorisea glume, căuta s-oînveselească şi să îndepărteze jena ce o stăpânea. Turică lesări în drum să le spună încotro apucase fetele. Vreo câtevaradicale de-ale lui fură binevenite. Mihai făcu haz.

— Toate se schimbă în lumea asta, numai Turică nu. După aceea tăcu şi el, mergând domol lângă Tincuţa. Se păru că vremea din urmă îl prinde şi pe dânsul, cu melancolia celor ce au fost şi nu mai sunt. Dar îşi reveni în sinenumaidecât. Se întoarse către dânsa râzând:

— Ce teribili suntem!... Ia să grăbim pasul... Şi luă mâna Tincuţei, o trecu sub braţul lui şi începu să meargă mai repede.

— Minunată vreme! Dacă ar ţine aşa mai mult, să nu fim siliţi să plecăm curând la Bucureşti!

Ea tăcea. Ieşiseră din sat şi se îndreptau spre heleşteu. Mihai se opri deodată.

— D-ta nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să vii la plimbare... Să ne întoarcem.

— Să ne întoarcem, zise ea, ridicând ochii spre el. Aş fi dorit să mergem spre malurile heleşteului, însă cred că etârziu.

Şi, însufleţindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se rezemă cu încredere de el. Soarele apusese detot. Amurgul punea unfond de argint liniilor satului, ce se tăiau cu putere în faţaclarului obscur.

— Cum trec toate, nu-i aşa?... zise ea tremurând. Mă gândesc la drumul dumitale pe lac... de-acum cinci ani.

El îi luă mâna şi se plecă binişor spre dânsa, căutând parcă să nu-i deştepte amintiri triste. Ea îi făgăduise, în plimbareade care vorbea, să nu se mărite.

— Şi eu m-am gândit adeseori, zise Mihai, şi mă gândesc încă... Ce a fost frumos în viaţa noastră trebuie să ne rămânăîn suflet. Mai mult nu putem cere de la firea omenească, alecărei meniri sunt aşa de nesupuse nouă.

Tincuţa simţi un val de căldură că i se urcă de la inimă spre tâmplă. Îşi rezemă capul de umărul lui şi se opri.

— Te rog... Nu pot să mai umblu... Lasă-mă pe prispa unui ţăran şi du-te de-mi adu trăsura.

El voi să trimeată pe cineva în locul lui şi el să stea lângă dânsa, însă ea nu primi. Îi strângea amândouă mâinile înmâinile ei zicându-i mereu:

— Du-te!... Te rog!... Te rog să te duci, să nu asculţi mâinilor mele!...

Şi el se duse, îi aduse trăsura, o aşeză binişor într-un colţ şi se despărţi de dânsa. Astfel trecu acest val primejdios. Şitrecură încă doi ani.

Dar fiecare an săpa o dungă mai adâncă în inuma ei. Vara, când putea trăi aproape de dânsul, înviora. Restul timpuluise necăjea cu bărbatu-său, pirotea de frig în pustiul luxos deacasă, fără nici o speranţă.

[modifică] VI

Veneau sărbătorile Crăciunului, şi cu ele se apropia sosirea ministrului şi prin urmare a lui Mihai. Tincuţa alerga decolo până colo, ca toate să fie la locul lor, îngrijite şi curate. Prefăcu o parte din casă, găti odăile musafirilor, puse cumâna ei câteva lucruri neînsemnate în camera lui Mihai, întrecare un portret al mamei lui, şi aştepta.

Când se gândea la ce făcuse, ducându-se la evreul cu poliţa, se ruşina singură. Dar pe de altă parte era încântată; scăpasepe Mihai din ghearele lui barbatu-său. Scatiu aşteptase peIsodor a doua zi, însă în locul lui venise Nichitachi să-i spuiecă "au pierdut locmaua, deoarece junele găsise bani laBucureşti. "

Tănase nu mai pomeni nimic Tincuţei. Însă din vorba lui cu nevastă-sa, rămăsese în mintea ei expresia brutală "să-şiţie madama de la Paris". Va să vică Mihai avea o amantă. Eraoare cu putinţă? Era cu putinţă ca el, omul cel mai delicat, cel mai fin, în jurul căruia mintea ei vedea numai senin, săse asemene cu Nichitachi sau cu bărbatu-său, care la Bucureştifăceau tot felul de necuviinţe?... Se tot gândea mereu. Odurea capul gândindu-se. Ar fi voit să întrebe pe Tănase, însă se temea să nu deştepte bănuieli.

Într-o dimineaţă, împărţitorul aduse o scrisoare, care amărî inima Tincuţei.

După ce ea ieşise de la Isidor zaraful, tânărul bancher se ţinuse de cuvânt şi inapoiase numaidecât poliţa, însoţind-ocu o explicaţie confidenţială către corespondentul lui dinBucureşti, în care îi povestea cum venise d-na Sotirescu, ce-izisese şi pentru ce o ascultase. Corespondentul arătase luiMihai cele cuprinse în răspunsul zarafului din provincie.

Deocamdată Mihai rămase foarte mâhnit: era încredinţat că lucrul pornea de la Saşa. Negreşit, el se ascunsese de dânsa, şi ea, la rândul ei, se ascundea de el. Atunci firea lui dreaptăîl duse în faţa soră-si, căreia îi spuse pentru ce îi trebuiaubanii, lăsându-i să înţeleagă, cu glume şi vorbe bune, că îşida bine seama de ce făcea, şi că, deşi poliţa era în alb, instrucţiunile banchirului erau limpezi, dobânda fixată şicelelalte. Saşa râse de dânsul, îl încredinţă că nu pricepea oiotă din toată încurcătura asta şi îl ajută să ia banii de labancă.

Mihai nu mai înţelegea nimic nici el. Atunci scrise Tincuţei o scrisoare, jumătate glumeaţă, jumătate ironică, care ar fitrecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi curprins sfârşitul, în carezicea că, pentru cauze neprevăzute, e silit să nu mai însoţeascăpe ministru.

Tincuţa care era deprinsă de mult cu toate, cu asta nu se putu deprinde. Răspunse lui Mihai cu violenţă, spunându-iadevărul, scurt, şi rugându-l să nu mai adauge la cupa deamărăciuni cea din urmă picătură. În aceeaşi zi se îmbolnăvi.

El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cât rău îi făcuse fără voie!... Ce prăpastie era în sufletul ei!.. Îi eranecaz şi ruşine de cele întâmplate, mai ales de ironia dinscrisoare. Umblă câteva zile fără căpătâi, trist, căutând săuite.

În vremea asta Scatiu se da de ceasul morţii. Se întrunea în toate zilele cu deputaţii şi senatorii din majoritate, la elacasă, unde venea şi prefectul, câteodată şi unul sau doisubprefecţi mai isteţi, spre a pune la cale primirea ministrului. Primarul oraşului umbla din prăvălie în prăvălie, ca pevremea alegerilor, rugând lumea să iasă la gară cu mic cumare. Negustorii erau invitaţi să cureţe stradele, fiecare pânăla jumătate ca apoi "serviciul municipalităţii" să ridice noroiul. Unii zâmbeau la auzul acestei pompoase calificări, deoarece"serviciul" în chestiune se compunea din două cărucioaredesfundate, care mai mult murdăreau decât curăţau uliţele. Se luară măsuri să se umple cu pietriş toate gropile şihârtoapele din drumul ministrului; se hotărî trăsura care vaavea să-l aducă de la gară, şi neapărat se alese "carâta d-luiSotirescu", o cloşcărie de când lumea, cumpărată la mezat şidată acum, în vederea evenimentului, pe mâinile lui Ferenzcaretaşul; se ordonă subprefecţilor să aducă de primprejurţărani chiaburi, şi altele. Mare neînţelegere asupra persoaneicare trebuia să se urce în trăsură cu ministru: prefectul oriprimarul? Unii ziceau prefectul, alţii primarul.

— Mă rog, pardon, ia să ne înţelegem, zicea d-l Alexandriu, partizanul prefectului: cine reprezintă pe onoratul guvern?

— Ia slăbeşte-mă, nene cu onoratul guvern! D-l ministru vine aici în casa noastră; or mandatarul este d-l primare.

— Ba pardon, să mă iertaţi: d-l ministru vine el oare în oraş sau în judeţ?... Aud? Vine în judeţ. Atunci cine reprezintă interesele judeţului faţă cu onoratul guvern?

— Consiliul judeţean, zise unul: să se urce în trăsură cu toţi consilierii.

Un râs general însoţi propunerea. Alexandriu se înfurie:
— Ia, mă rog, să nu facem comicării. Eu nu sunt de ieri, de alaltăieri scos la lume ca dumnealui; că am văzut când aprimit Napoleon al III-lea pe împăratul Rusiei, şi pe Vodăcând a primit pe marele duce Nicolae, şi când a strigat Gambetta "Vive la Turquie, monsieur! "

— Floquet, Floquet, coane Tudosie: a strigat "Vive la Pologne", nu "Vive la Turquie", zise prefectul.

— Floquet, Gambetta, tot un drac. Scatiu râdea mai tare decât toţi ceilalţi de bofonatele bătrânului Alexandriu, aşteptând roşu şi enervat, să vadălui ce rol îi dau.

În sfârşit, hotărâră să-l însoţească prefectul, până la palatul prefectului, iar primarul să-i ţie un speech la gară; când o fi să meargă acasă, să-l însoţească Scatiu. Acesta se apăra cugura jumătate, încurcând fraze fără rost... "că mi s-aîmbolnăvit nevasta tocmai acu, mă-nţelegi dumneata, cândîmi ard călcâile de treabă, cu afurisita asta de enfluenţă".

În adevăr, de când se îmbolnăvi Tincuţa, el umbla forfota de colo până colo, trântind uşile, înjurând slugile, dând dracului pe toată lumea. Alerga de la grajd, unde vizitiii frecaualămurile , până la sofragerie, unde Costea freca argintăria, făcând din treacăt observaţiuni caraghioase, cu privire laputinile de la streşini sau la curcanii ce umblau prin curte. Ise auzea vocea până în vecini, strigând argatul:

— Ioane! Ioane! da' n-auzi, mă afurisitule! Omul sărea din bucătărie, cu căciula în mână:
— Porunciţi, coane.
— Nu vezi curcanii ăia cum se plimbă prin curte?
— Păi ce să le fac?
— Să te ia dracu şi pe tine şi pe ei!... Cotineaţă n-ai mă, să-i închizi?...

— Ba este, boierule... Iacă mă duc să-i închid.
— Da' putinile alea de ploaie?... Le-aţi întins pe toate acuşi, când vine ministru!...

— Păi ce să le fac, coane?... doar să le închid şi pe ele cu curcanii.

— Nu, boule, să le pui în şură la locul lor... "Acuşi, când vine ministru" era lozinca cu care lovea în cap pe cine întâlnea. De se întâmpla să-i ceară cineva ceva, răspundea totdeauna cu aceleaşi cuvinte:

— Acuşi ţi-ai găsit şi tu, când vine ministru? Se chibzuise el că un fecoir singur nu ajunge, şi chemase pe teleliţă să-i aducă încă unul, vremelnic. Costea se simţeainsultat de această lipsă de încredere, şi, de la cea dintâiîntâlnire, se ciocni cu adversarul său, dându-i o sfântă debătaie de-l umplu de sânge. Tănase se înfurie ca un balaur, bătu pe Costea şi-l dete afară, iar în locul lui aduse pe celalt. Feciorul cel nou n-avea haine. Atunci Tănase porunci madamei să scoată o veche giubea de frac ce-o avea el de cândpământul, şi-l îmbrăcă. Când dete Tincuţa cu ochii de el, vârât în fracul lui bărbatu-său, ca un câine cu valtrap, săridin pat, bolnavă cum era, chemă pe Tănase şi-l rugă să aducăpe Costea înapoi, că altfel se făceau de ocară. Dânsul strigă, înjură, blestemă, dar trebui să se supună, fiindcă n-aveaîncotro. Porunci din nou madamei să ridice fracul din spinareafeciorului, îi dete 2 franci şi-l trimise să se plimbe, aducândiarăşi pe Costea.

Când venea seara, cădea de osteneală şi se culca de la 8. Între o înjurătură şi o glumă, istorisea Tincuţei cele petrecute în adunarea de cu ziua, încercând să repete vorbele luiAlexandriu, pe care nu le brodea deloc. Încurca pe Gambettacu împăratul Rusiei; pe Floquet îl chema "ăla, de, care era laParis când cu trecerea ruşilor". Auzise ceva, dar nu putuseghici înţelesul cuvintelor franţuzeşti:

— Ăla, cum dracu-i zice...
— Cine omule?
— Ei, asta-i!... Dacă nu-ţi aduci aminte nici atâta lucru, la ce-ai mai învăţat franţuzeşte!...

Tincuţa, prinsă de friguri, se uita la el cu ochii mari, căutând să pătrundă încurcătura din mintea lui sucită.

— Dar cu spiciul!... Auzi spici!... Să-i dai o palmă grecoteiului boierit, să se ducă de-a vândălacu!

Bănuia el că speech înseamnă discurs sau aşa ceva, dar vorba i se părea atât de caraghioasă, încât chiar a doua zi, când se îmbrăca, o mârâia mereu printre dinţi:

— Spici!... Auzi dumneata, spici!... Între două accese de tuse, mai făcea câte o cruce, mai trăgea o cizmă, şi iar se lega de Alexandriu şi de Floquet:"cum dracu-i zice, frate! "

În sfârşit, ziua cea mult dorită sosi. Scatiu se sculă de dimineaţă, dete o raită pe la grajd să cerceteze starea sufletească a cailor celor mari, din care unulera cam nărăvaş; sculă pe vizitiul de oraş, precum şi pe Stoica, care se puseră numaidecât să se radă unul pe altul; inspectă "carâta" mişcându-i roatele; inspectă cerul. Toatepăreau în bună stare, afară de aceasta din urmă, care ameninţacu ploaie. după 12. Scatiu încercă redingota cea nouă, aşteptând oracuvenită spre a îmbrăca fracul. Dejună la 10 jumătate, ca sărămână vreme pentru slugi a se găti. La 12, se urcă în "carâtă"cu Costea pe capră. Vizitiul era îmbrăcat în haine negre, culegătură albă, de vară, ale cărei capete fâlfâiau pe umeri, cuun joben de al lui Tănase pe cap, ce-i cădea pe urechi. Frigulîl strângea între umeri, dar trebuia să rabde.

Când s-o ia de la scară, Forgaş, harmăsarul din stânga, începu să sară în două picioare. Gură, bici, nimic nu se prinse. Tănase se dete jos, începu să înjure, lovi cu piciorul în burtacalului, dar totul fu zadarnic. Atunci veni Stoica, care cu ofluierătură, îl făcu să o ia din loc. Stăpânu-său se aruncă dinfugă în trăsură, iar vizitiul de oraş, gătit pentru ministru, rămase să vină cu "droşca".

La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mânzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi aicomunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mâna, cu decoraţiileatârnate pe piept; protopopul, chemat de când cu reformabisericească, "domnul protoereu"; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani — în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii săcreadă că a intrat "ceva bizbiu" între ministrul de interne şiministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări staupe la răspântii, aţinând drumul oamenilor ce veneau cu carelela încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul demărfuri, în jurul protestanţilor celor mai ţanţoşi; câţiva gurăcască priveau la măturătorii primăriei, care pregăteau omanifestaţie impunătoare, dar până una-alta se inglindiseaula cârciuma de la colţ.

La ceasul hotărât, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce înaltă chemare avea el pe lume. La ofereastră sta prefectul, care se dusese întru întâmpinareaministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcând semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surâzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întâi.

Când se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strânşi de comisari, iar prefectulfăcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul seapropie de el, scoase dintr-un buzunar o hârtie şi începu:"Domnule ministru! ", apoi se opri căutându-şi ochelarii, pecare şi-i aşeză în aşa chip, încât îl strângeau de nări, făcându-isă vorbească pe nas. Şi iar începu: "Domnule ministru! " Vântulîndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau;câteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălând vorbele;afară din gară era un chiloman de nu se mai auzea nici în cernici în pământ. Cu chiu, cu vai, logosul se sfârşi. Prefectulprezentă în fugă câţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pecovorul ce era întins de la clasa I-a până la ieşire. Aci, zarvaera la culme. Pietrişul aruncat de curând făcea să hârşieroatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rândul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.

Când se iviră prefectul şi ministrul, trăsura lui Scatiu era la scară, cu caii neastâmpăraţi, ce o smuceau din loc la fiecare moment. Costea ţinea uşa cupeului deschisă, dar ministrulnu brodea clipa când să intre fără a se lovi. După oarecarechibzuială, marele demnitar al statului se aruncă deodată lavoia întâmplării şi căzu pe perne. Prefectul făcu şi el totastfel, iar Costea se urcă pe capră. Când însă s-o ia din loc, pace. Forgaş sărea în două picioare ca la circ, sforăia, muşcazăbalele, până ce prefectul, pierzând răbdarea se dete jos. Scatiu turba de mânie: ar fi dat cu cuţitul în cal, de nu i-ar fifost ruşine. Atunci, furios, strigă la Stoica să vie numaidecât. Vizitiul de oraş trebui să renunţe la gloria de a purta peministru, iar cravata lui de mătase trecu din nou în slujbadroşcei de toate zilele. Stoica, liniştit, cu vorba lui lătăreaţă, pofti pe prefect să se urce fără teamă, că, "aşa se joacă băiatul:mă rog, cal tânăr nu-i? "

Şi astfel se înşirară trăsurile una după alta, în goana cea mare, către palatul prefectului. La aripa din dreapta a trăsuriiministrului, venea poliţaiul oraşului, călare, de-abia ţinânduse pe cal, zguduit şi frământat ca vai de el, căci, deşi eraaprig la chip, în fond era un biet creştin, care nu avea alteaptitudini spre a deveni, "prefect de poliţie", cum îşi ziceael, decât nevoia de slujbă.

Pe drum, Tănase, în trăsură cu Panaitopolu, îşi vărsa focul pe socru-său, care-l pricopsise cu Stoica:

— Mi-a învăţat caii cu nărav, domnule!... Cine crezi că mi l-a colăcit? Tot socru-meu.

Apoi se mira că nu văzuse pe Mihai.
— Nu înţeleg de ce n-a venit văru-meu... Panaitopolu se uita la el cu coada ochiului, gata să-l umfle râsul de rudenia cu Comăneşteanu, dar Scatiu sări iar la Stoica.

— Al dracului ţigan, domnule: vezi dumneata cum a învăţat el calul să sară în două picioare când mână altul, şi să fieblând ca un miel când ia el hăţurile!

— Pui de hoţ de pe Bărăgan, măi Tănase!... Ştii tu ce alegi.

Panaitopolu era un grecotei, îmbogăţit ca şi Scatiu, şi mofturile la el nu se treceau. Râdeau amândoi, uitându-seunul la altul.

De la prefectură, ministrul trecu la primărie; de la primărie, la spital; de la spital la arest. În vremea asta, regulahotărâtă mai dinainte, cu însoţitorii, rămase baltă, de vremece ministrul ceruse să-l urmeze prefectul peste tot. Tănasevenise acasă şi aştepta.

Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului său la gară, se sculase binişor din pat, se gătise cum putuse, uitânduse, tristă, la umerii transparenţi de slăbiciune şi se aşezasepe o canapea. Ea spera să vadă în curând pe Mihai. Cânddete cu ochii de bărbatu-său, încruntat şi solemn, înţelesenumaidecât ce se petrecuse. Dânsul povesti isprăvile cailor, frângându-şi mâinile că l-au făcut de râs: înjură pe Stoica şipe cine i l-a dăruit; bătu din picior la dânsa că şi-a găsit să fiebolnavă tocmai în aşa momente grele; batjocori pe Mihai cănu venise. Ea îl privea lung, cu lacrămile în ochi; i se păreaun nebun, scăpat de la balamuc. Nu zise nimic, ca de obicei, lăsându-l să se potolească singur.

Din nenorocire, tocmai atunci intră pe poartă cupeaua, fără ministru. Acesta se săturase de săriturile harmăsarilor, şi rugase să i se dea o birjă.

Când văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepu dintr-o clipă ceea ce se întâmplase. Atunci, în adevăr, părucă înnebuneşte. Galben ca un mort, fără a rosti un cuvânt, serepezi la revolver, ieşi afară şi împuşcă pe Forgaş, înhămatcum se afla, descărcând câte şase focuri în el.

— Na, na, na, să te înveţi să mai sari altă dată! După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra lui Stoica. Acesta crezuse că-l omoară şi pe el, şi de frică o luase lagoană spre fundul curţii, sperând să poată încăleca peste zidşi să fugă. Dar Scatiu îl ajunse din urmă, îl înhăţă de chică şi-l duse târâş până în curte, unde îl bătu hoţeşte. După cerăsuflă bine, îi lăsă pe toţi grămadă şi se urcă sus.

Stoica se sculă din noroi, fără a zice un cuvânt; îşi îndreptă părul în cap, din care scotea viţe întregi smulse de stăpânusău, şi se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într-un lac desânge, îşi întinse capul pe pământ şi trăgea de moarte. Ochiilui limpezi se uitau la Stoica, fără viaţă. Gemea câteodatădin fundul plămânilor, ca un om. Carnea tremura pe el, caînfiorată de durere.

La vederea calului murind, Stoica se aruncă la pământ, lângă botul lui, şi începu să se bocească ţigăneşte:

— Calule, sărmanule, te-a mâncat fript stăpânu-tu, darar Dumnezeu să i se usuce mânuşiţa cu care te-a împuşcat!...

Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame calul rămas şi să pună trăsura la loc, dar nu fu cu putinţă să scoalepe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atunci Bănică şi cu argaţiiîl luară pe sus; aduseră o droagă în care puseră calul împuşcat, îl acoperiră cu paie şi-l duseră la câmp; spălară petele desânge de pe jos şi astfel totul păru reintrat în ordinea de mainainte.

De la o fereastră, Tincuţa văzuse începutul scenei cu revolverul, şi leşinase. Şezu căzută jos mai bine de un sfert deceas, şi se deşteptase singură, fiindcă nu venise nimeni. Sesculă binişor de pe covor şi se apropie de canapea. O dureacapul grozav. Ceea ce văzuse era oribil. Bărbatu-său nu-i maiapărea, ca până acum, numai mojic, ci nebun furios. Pentruîntâiaşi dată îi fu frică de dânsul. Dar încetul cu încetul, selinişti: înţelegea că amorul propriu al omului ridicol dinnăscare, care pricepe câteodată că e ridicol, e mai teribil decâtal altuia. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte de tată-său: o fiauzit focurile de revolver sau nu? Poate că nu, fiindcă odaialui era de cealaltă parte a caselor. Se sculă cum putu şi seduse până la uşa lui, pe care o deschise cu grije; conu Dinu dormea în fotoliu. Se retrase încet, aproape fericită; el celpuţin nu ştia nimic din mizeriile ce dânsa îndura.

În vremea asta, Scatiu sta singur în birou, aprinzând ţigară după ţigară; acţiunea lui de nebun îi descărcase sufletul deneliniştea pe care o grămădise cu încetul toate fapteleneobişnuite din urmă şi din ziua aceea. Acum se simţea bine, parcă şi-ar fi dezbrăcat o haină care-l strângea. Îşi aruncăochii pe fereastră, tocmai când ridicau calul să-l ducă la câmpşi, instinctiv, voi să se repeadă la uşă spre a porunci argaţilorsă-i ia pielea. Dar un sentiment grosolan de ruşine îl opri peloc. Se aşeză din nou pe scaun şi se puse să se gândească:pierduse o mie de franci, preţul calului! Dacă în loc să-lîmpuşte l-ar fi vândut, se scăpa de el şi nu păgubea nimic. Făcuse o prostie. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât îi păreamai rău; o mie de franci!... Auzi, de aia e bine să nu se pripească omul. Şi cel puţin, dacă l-ar fi împuşcat dintr-o dată, numai cu un glonţ! Dar nu, îl ciuruise cu şase gloanţe. Cutoate astea, după un sfert de ceas, chemă pe Bănică şi îi zise sătrimită pe cineva la câmp numaidecât să ia pielea de pe cal.

Pe când acestea se petreceau la Scatiu, ministrul îşi isprăvise inspecţiile şi venea spre casă cu prefectul.

Înaintea trăsurii alerga un gardist călare, iar pe capră era un dorobanţ. Când să iasă trăsura pe uliţa armenească, gardistul fu oprit de un pâlc de oameni şi în urma lui trebui săse oprească şi birja ministrului. Se munceau agenţii puteriipublice să facă drum trăsurii printre mulţime, dar fară folos: erau vreo sută de ţărani ce se grămădeau spre ministru, cu o hârtie în mână. Acesta făcu semn birjarului să se oprească, întebând pe oameni ce voiau; ei, cu căciulile în mână, vorbeau toţi deodată, aşa că nu se înţelegea nimic. Prefectul leluă hârtia şi le făgădui să le dea dreptate — dar căută săpună jalba în buzunar. Ministrul însă, care nu pricepea nimic, voi s-o cetească...

Era o reclamaţie a ţăranilor de la Ciulniţei. Sătui de angarele, de nelegiuiri, de dobânzi, oamenii veniseră, disperaţi, să se plângă ministrului. Nu mai cereau nimic decât să le deaînapoi pe boier, pe conu Dinu, care din moşi-strămoşi stăpânisepe la vetrele lor. Se formase cu încetul legenda că ginerelesecfestrase pe socru.

Ministrul se simţi pentru moment umilit că trebuie să meargă tocmai în casa lui Scatiu, şi, cu toate lămuririle prefectului că ţăranii erau puşi la cale de un avocăţel din opoziţie, se gândi să telegrafieze numaidecât la Comăneşteanu, care, fiind rudă cu Dini Murguleţ, putea să-l lumineze. Ceea ce şifăcu.

[modifică] VII

La Scatiu acasă erau pregătite două mese: una pentru ministru şi lumea aleasă în sofrajeria cea mare; alta pentru"ciurucuri", într-o odaie de jos. Planurile lui Tănase eraumăreţe detot: el voia să dea ministrului un banchet de 50 depersoane, cu vinuri ravac, trase şi gustărite de Bănică înpersoană, dar se lovise de Tincuţa, care, din camera ei, ţineatoate din scurt. Ea ştia că cea mai mică petrecere din casa lorse sfârşea cu beţie, cu lăutari şi chiloman, şi socotea că ar fimai cuminte să nu dea ministrului priveliştea acestor scene. El urlă, blestemă, se tângui că dânsa nu se gândeşte decât laale ei, fără a ţine seama de alegători, de popularitatea lui. Simţea că ea avea dreptate, dar, ca să nu aibă aerul că seconduce de un cap de femeie el, dipotatul enfluent, hotărî săîmpartă invitaţii în două tabere. Ideea era necuviincioasă pentru cei ce intrau între ciurucuri, dar era practică. De altfel, subcomisarii, agenţii electorali, unii negustoraşi chiar eraumulţumiţi să mănânce departe, în tihnă, cu "sfânta agheasmă"la-ndemână, decât să se piţigăiască la masa ministrului.

O baratcă de scânduri lega sufrageria de sus cu cea de jos, iar muzica militară era aşezată tocmai la mijloc ca să se poatăauzi din toate părţile.

Ministrul intră în sala de mâncare cam înnorat. Scatiu nu ştia nimic de ce i se întâmplase pe drum, şi socotea că aşa secade să fie un om mare.

Prânzul merse bine, — ce-i drept, cu diferite soiuri de înjurături la adresa lui Costea, mârâite printre dinţi. Muzicamilitară cânta corect, cu d-l capelmaistru în mare ţinută, întors cu spatele spre muzicanţi şi cu faţa spre banchet, uitându-se ţintă în ochii colonelului. Când veni vremea toasturilor, se mai încurcă treaba — însă toţi se ţineau la locullor. Unii râvneau la masa de dincolo, unde limbile se amestecaseră chiar de la al doilea fel de bucate.

De-ndată ce se sfârşi prânzul ministrului, unii dintre cei mai nerăbtători se repeziră la ceilalţi. Colonelul, care nu preabătea cu apa făcu stânga-mprejur şi se rezemă lângă un şipcu nişte "pustiu de profir" (cum zicea domnul protoereu) des-arunci culionul în câini şi mai multe nu.

Mai întru târziu deteră soldaţilor să mănânce, închiseră uşile bărătcii ce dau spre casele de sus, şi astfel zgomotulpăru a se linişti. Pe la miezul nopţii, ministrul, ostenit dedrum, se retrase. Toţi răsuflară.

Când însă s-adoarmă, muzica militară începu din nou. Chip era ea ascunsă într-o odaie de jos, dar te joci cu tromboaneleşi cu piculina!... Mai ales era un afurisit de solist cu cornul, care pusese mâna pe o doină; şi ţi-o freca, şi ţi-o învârtea, degândeai că-şi dă duhul în trâmbiţă. O lua de jos, lung, tărăgănat, şi se urca la deal ca un hain, şi iar o mai ţinea, şiiar se urca, până prindea două note ascuţite, pe care lesfrichidea un ceas.

Bietul ministru se foia în pat, îşi trăgea plapoma pe ochi, îşi înfunda capul în perne, nădăjduind că doar l-o iertaDumnezeu să adoarmă. Când însă să-l fure somnul, cornistul se întorcea cu trâmbiţa tocmai în partea aceea, iar cele douănote de sus străbăteau văzduhul ca două săgeţi nevăzute, şise înfigeau în urechile ministrului. El se scula pe margineapatului, uitându-se jos fără nici o nădejde:

— Ei, bată-te de om!... zicea el. În vremea asta, boierii de sus se duseră la cei de jos şi beţia se întinsese în toată strălucirea ei. Încredinţaţi că nimicnu ajungea până la ministru, urlau şi schelălăiau ca într-omenajerie. Fiecare dăduse drumul firii sale. Revizorul şcolarse dezbrăcase de haină şi, bot în bot cu protopopul, cântaubisericeşte, dând cu pumnul în masă ca să ţie măsura.

— Pe glasul al 7-lea, popo!... Răguşit de atâta zbierat, protopopul de-abia mai cârâia, scoţând câte o notă de cocoş cu ţâfnă, cu capul plecat spreizvor şi cu degetul lângă nas, bătând tactul.

— N-auzi, popo: pe glasul al 7-lea!...
— Am răguşit detot, măi frate.
— Bea agheasmă, afurisitule!... Popa mai turna în el câte un pahar, şi iar se vâra în sufletul celuilalt, cu degetul la nas.

Fiecare îşi avea ticul său. Lângă popa cu degetul, venea colonelul. Descheiat la tunică până jos, el se uita posomorâtla muzicanţi, cu ochii împăienjeniţi, cu mâinile amândouăîntinse în văzduh, parcă să se apere de un duşman nevăzut. La fiecare întorsătură a doinei, scrâşnea din dinţi şi gemeade ţi s-ar fi părut că i se rupe inima de jale; în fond însă eranumai beat, dar beat criţă.

Când venea treaba la schimbat cântecul, era vai de lume; nu se potriveau doi la gust. Primarul, care râdea mereu, călare pe un scaun, încerca să fie dulce la vorbă:

— Mă rog matale, puiule, dom'le capelmaistru, să ne cânţi "frunză verde, bâr, oiţă".

Alexandriu vrea Mascota. Se ducea în faţa şefului muzicii, mătăhăind:

— Mon cher, te rog, partea aia din Mascota, ştii, unde cântă curcanii, golu, golu, golu...

Panaitopolu îi făcea vânt din drum:
— Ia slăbeşte-mă cu golu-ul dumitale, amice. Mă, dom'le capelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici, ti-ra-ra-ri...

Şi, ca să spuie ce vals voia, da drumul unui glas argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost. Capelmaistrul nupricepea. Atunci Panaitopolu chema pe poliţai, care întinereţile dumisale cântase din flaut.

— Nică! Nică!... Şi fiindcă celalt n-auzea, începea să-l poreclească:
— Mă ţopârlane! Mă şurupelniţă! Mă bocciule, da' n-auzi!...

Poliţaiul, ciupit de vărsat, cu nişte favorite serbezi, slab şi costeliv ca vai de el, era nebiruit la chef: ar fi fost în staresă bea o vie întreagă fără să se cunoască. Sări de unde se aflaşi veni lângă Panaitopolu.

— Porunciţi, mă rog.
— Ia un flaut, şi zi valsul lui Ivanovici. El puse mâna pe un flaut de la un soldat, îşi titiri gura pe îmbucătură şi începu să ţâfnească, chisc, chisc, până o prinsedin loc. Atunci dete drumul la nişte tereremuri straşnice, pecari Panaitopolu le însoţea cu glasul lui spart, ti-ra-ra-ri, învârtind mâna prin aer şi lăsându-se pe spate.

Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El până atunci stase de o parte, fluierând o chindie pe care vrea să şi-oaducă aminte. Puse mâna pe şeful muzicii şi-i zise:

— Asta!... Apoi îşi întinse buzele să spuie ce voia, dar nu înnemeri.
— Ptiu, bat-o Dumnezeu, că până acuma o cântai!... Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldaţi să încerce toate chindiile pe cari le ştiau. Era o ticăloşie, ozăpăceală, de nu se mai auzea nici în cer, nici în pământ.

— Nu-i asta, nici asta.

În sfârşit, la a patra, părură că-i dau în pârtie:
— A ha, ha, zise Scatiu, asta! Atunci se dezbrăcă de frac, scoase cizmele, îşi puse mâinile în şolduri, şi începu... Ceilalţi se făcură roată în jurul lui, privindu-l cum pisăgea pământul în vârful picioarelor, dândcu călcâiul în scânduri, strâmbându-şi gleznele, când afară, când înăuntru, lăsându-se pe genunchi, sărind în sus, de parcăintrase aghiuţă în el. După ce se munci aşa vreun sfert deceas, căzu pe un scaun:

— Vezi, domnule!... Astea sunt ale noastre, nu valţuri şi dănănăi de-alea de-ale d-lui Alexandriu... Auzi "golu, golu", parcă ia hapuri!...

În vremea asta, polcovnicul Stamate, care sta întins pe jos ca un tumurug, puse mâna pe pantofii lui Tănase, şi, foarteliniştit, îi umplu cu mezeluri de pe masă. Alţii jucau princolţuri, fiecare pe seama lui. Unii dormeau pe sub scaune. Doi-trei negustoraşi, simţind că se apropie vremea de ducă, puneau câte o mandarină în buzunar.

Spre zori, începură să-i care trăsurile pe la casele lor, ca pe nişte saci, şi astfel sărbătoarea se sfârşi, spre deplinamulţumire a lui Scatiu, care socotea că e o necinste să iasălumea trează din casa lui.

Cât despre ministru, zgomotul roatelor pe caldarâmul colţuros îl făcu să sară din somn, buimac, întrebându-se îngând de se cutremura pământul ori sosise sfârşitul lumii...

[modifică] VIII

A doua zi, pe când Scatiu, informat de Bănică, plecase la Ciulniţei să reguleze pe ţărani, Mihai sosea de la Bucureşti.

Tincuţa, care toată noaptea nu închisese ochii, dormea când veni el.

Mihai fu introdus numaidecât la ministru. Acesta îi istorisi întâmplarea cu jalba oamenilor, rugându-l să-i spuie cese petrecea între Scatiu şi socru-său. El nu ştia nimic. Auziseceva despre neînţelegerile dintre socru şi ginere, dar nu ledase importanţă. Făgădui să cerceteze lucrurile mai de aproapeşi să-l informeze. Ministrul plecă din nou cu prefectul îninspecţie.

Mihai ceru să vadă pe Tincuţa, dar ea dormea. Atunci se gândi să se ducă de-a dreptul la conu Dinu.

Bătrânul, aşezat ca de obicei în fotoliul lui, cetea. Când intră Mihai, el se uită lung la dânsul, peste ochelari. Îl recunoscu, dar parcă fără grabă, şi plecă ochii în jos.

— Sărut mâna, nene Dinule. Ce mai faci?
— Bine... Mihai, crezând că nu prea aude, ridică glasul:
— Uite, am venit să te văd... Eşti sănătos?
— Mă bucur că-ţi mai aduci aminte de mine. Eu sunt sănătos... Tincuţa nu prea e bine.

— Da' ce are? El ridică mâinile în sus şi înălţă din umeri:
— Cine poate să ştie!... După aceea se uită la dânsul lung.
— Semeni cu tată-tău... Să-i semeni că era om de ispravă.
— Îţi mai aduci aminte, nene Dinule? Îţi aduci aminte când am mers la gară cu toţii, să primim pe nenea Matei?...

El plecă ochii în pământ şi nu răspunse... Mihai se uita la el, mirat de adânca schimbare ce o luase. Căută să-l însufleţească cu ceva, şi îşi aduse aminte că Saşa îi dase o pereche depantofi pentru dânsul.

— Nene Dinule, maman îţi trimite nişte pantofi... Mă duc să ţi-i aduc.

Şi ieşi să-şi caute valiza. Când să ajungă în capătul coridorului, cam întunecos, i se păru că o uşă de la o odaie lăturalnică era întredeschisă. Voi să treacă mai departe, darcineva îl chema. Se opri să asculte.

— Mihai, bună dimineaţa. El nu pricepea bine cine-i vorbea.
— Bonjour... Cine mă cheamă... Prin crăpătura uşii se strecură mâna Tincuţei. El o recunoscu şi se apropie de dânsa, sărutând-o.

— Ce va să zică asta? când ai venit?
— Acuma. Ce faci?... Am auzit că nu prea eşti bine...
— N-am prea fost bine... Dar când ai venit?
— E un ceas de când am venit... Am fost la nenea Dinu... Mă duceam să-i caut nişte pantofi, de la maman...

— Ce ciudat lucru!... Eu ştiam că ai venit, fără să ştiu... Ce face Saşa?

— E bine.
— Dar fetele?
— Bine, toată lumea. Da' de ce nu ieşi la lumină? Ea râdea, ascunsă după uşă.
— Nu se poate... Tot ce pot să fac este să-ţi dau mâna din nou, dacă te mulţumeşti...

Şi-i întinse iarăşi mâna, prin deschizătura uşii, cu braţul până la cot. El îşi lipi gura de pielea netedă, sărutând-o petot lungul, de jos până sus.

— Eşti supărată pe mine, Tincuţo, şi ai cuvânt să fii supărată...

— Destul... fii cuminte... nu sunt supărată. Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii strălucitori.
— Închipuieşte-ţi că ştiam că ai venit, şi nu-mi spusese nimeni... Du-te la tata... destul. Am să trimit să te cheme...

Îşi retrase binişor mâna şi strânse uşa:
— Să vii numaidecât.
— Viu. Fericit că o vedea veselă şi că nu era supărată pe el, Mihai

alergă în odaia lui, scoase pachetul din geamantan şi seîntoarse la conu Dinu.

— Uite, nene Dinule, maman îţi trimite pantofii ăştia de iarnă... Doreşte să te vadă... Nu vii la Bucureşti?...

— Nu pot să viu... Spune Saşii că o doresc mult. N-am văzut-o de doi ani.

— Nu te mai duci la moşie? El învârtea pantofii în mână. Întoarse ochii lung şi se uita la Mihai.

— La care moşie?
— La Ciulniţei. Bătrânul ridică din umeri.
— Ce copil eşti!... Tu nu ştii că eu nu mai am moşie... Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, îl apucă de braţ şi-l zgudui cu putere.

— Eu nu mai am moşie!... Moşia mi-a luat-o tâlharul... Tâlharul, banditul care îmi omoară fata!... Şi Cel-de-sus îicunoaşte nelegiuirile, îi înţelege gândurile, şi nu-l trăsneşte!... şi nici nu mă cheamă pe mine la dânsul, ca să nu mai văd!...

După aceea, muie vocea, şi cu mare tristeţe zise:
— Îmi pare rău că o să mor blestemând: nu mai este dreptate omenească, iar Dumnezeu şi-a întors faţa de la mine...

I se strâmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. O descurajare adâncă se întipărise pe chipul lui, descurajareaomului revoltat, care nu speră în nimic. Lui Mihai i se făcumilă.

— Nene Dinule, ne te turbura aşa, că tot mai e dreptate în lume; uite, ţăranii vor să te aibă din nou.

El dete din cap.
— Ce să-ţi facă ţăranii, împotriva câinelui ăstuia!...
— Cine ştie!... poate să-ţi facă ceva: au reclamat prefectului.

Conu Dinu se ridică pe braţele fotoliului.

— Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schingiuit detot...

— Mă rog, dumneata ai dat toată moşia de zestre?
— N-am dat nimic! El a luat... A pus mâna pe tot, fără să mă întrebe: zice că eu sunt bătrân şi neputincios, că mă furătoţi din toate părţile... Vezi bine; aşa, mă fură numai el, măfură şi mă vâră în pământ, şi pe mine şi pe Tincuţa... Şi cevor ţăranii?

— Vor să te întorci dumneata la ei. Conu Dinu se uită la Mihai lung.
— Sărmanii oameni! Dar crezi că-i lasă el să facă ce vor? Mă prind că acuma, când noi vorbim despre asta, nebunul ela moşie. Ia sună, numai a minune să vezi...

Mihai sună. După câteva minute veni o slugă cu ochii umflaţi, cu părul vâlvoi. Conu Dinu o întrebă binişor:

— Acasă-i domnul?
— Nu-i acasă, cucoane: a plecat la moşie... Bătrânul dete din cap către Mihai, iar sluga ieşi.
— Vezi? s-a dus, a lăsat pe ministru şi tot, numai ca să-şi răzbune pe lume... Auzi, el, om să primească un ministru!... Cine şi-a făcut păcat să-l trimeată în casa asta? Mă crezicând ţi-oi spune că toată noaptea au băut ca nişte năuci? Aivăzut în ce hal sunt slugile... Asta e viaţa noastră: când etreaz, e biciul lui Dumnezeu; când e beat, îl legi... Un asemenea om duce interesele judeţului şi ale ţării, — vai de ea, deţară!...

După aceea tăcu, clătinând trist din cap. Apoi rugă pe Mihai să-i dea hârtiile de sub pernă, ca să-i arate foaia de zestre. Incepu citania din fir în păr a tuturor actelor. Bătrânul seoprea la fiecare frază, la fiecare vorbă, cerând explicarea cuvintelor noi, întrebându-l de nu era dreptatea de partea lui.

Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeia din casă să spună lui Mihai că îl cheamă Tincuţa.

Mihai ieşi, iar conu Dinu rămase cu hârtiile în braţe. Tot interesul documentelor dispăru deodată, şi în mintea lui seivi o idee nouă, întoarcerea la ţară. Cum avea să se ducă, cineera să-l îngrijească puţin îi păsa. Să plece cu trăsura lui Scatiu nu se mai putea, fiindcă singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, se dusese în lume. Atunci îi veni în gând altceva:să fugă...

Pe când planurile acestea munceau pe conu Dinu, Mihai intra la Tincuţa.

Întinsă pe canapea, cu o rochie de casă pe dânsa, ale cărei cute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor, cu o blanăalbă pe picioare, Tincuţa mişca uşor degetele pe o carte. Înfaţa ei era un fotoliu, alături de o măsuţă, cu un vas subţiratec, elegant, din care se lăsa spre dânsa o roză înflorită în grabăşi sfioasă; în atmosfera salonului, o căldură binefăcătoare încare surâdea o minunată fotografie a d-nei Vig ée Le Brun, ce-i semăna.

Când intră Mihai, ea zâmbea. Părea că simte toate mişcările lui, chiar când nu-l vede, că ştie când vine, ce doreşte, ce aresă zică.

— A!... domnule Mihai, iată-ne în sfârşit! El dădu din cap, mulţumit şi cam stângaci, luîndu-i mâna.
— Aş fi venit de ieri, dar mi-era ruşine... după o scrisoare aşa de proastă...

— Şezi. Uite, vezi? asta este... Şi zicând astfel, scoase din carte scrisoarea lui.
— Dă-mi-o, te rog, s-o arunc în foc...
— Ţi-o dau, însă cu condiţie: să nu mai scrii asemenea lucruri.

— Nu mai scriu niciodată.
— Şi să aibi încredere în mine, fiindcă îţi vreau binele.
— Da. Ea îi dete scrisoarea, pe care el o aruncă în sobă. Amândoi se uitau la hârtia ce ardea, îndoindu-se şi lăsând să se vadăliterele negre pe fondul cenuşiu. Tincuţa dete din cap.

— Ăsta-i drumul pe care-l iau toate cele omeneşti. El nu zise nimic, ci numai se uită la dânsa lung. Era albă ca hârtia pe care o ţinuse în mână, diafană, de o tinereţecandidă. Numai ochii păreau că ard, cu o viaţă proprie, cadiamantele.

Mihai se simţi mişcat ca de o poezie, în care durerea porneşte din straturile cele mai adânci ale sufletului rănit, dar cuvintele rămân simple. Ea de asemenea îl privea şi păreacă înţelege ce se petrece într-însul. Plecă ochii în jos şi nuzise nimic. După aceea, uitându-se iarăşi la cenuşa scrisorii, îl întrebă:

— S-a stins?
— Da.
— Apropie-ţi scaunul de mine şi şezi. El mişcă fotoliul spre dânsa.
— Te rog, întâi închide uşa că vine frig. El o închise. Umbla încet, ca într-o odaie în care s-ar ruga cineva. Veni iar lângă dânsa, privind-o cu sfială.

— Şezi, te rog... Ştii că azi-dimineaţă m-am deşteptat din somn, cu credinţa nestrămutată că ai venit. De ce ai venit?

— Fiindcă m-a chemat ministrul.
— Altfel nu veneai?
— Ba aş fi venit, dar mai târziu. Ea îl privi în tăcere, după aceea încercă să zâmbească.
— De câtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva necunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am cuvântsă mă îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită. Însă decâţiva ani mă lega de viaţă o simţire nouă şi puternică. Să ţi-ospun?...

El se apropiase şi mai mult, şi-i luase mâna într-ale lui.
— Dacă nu e prea greu, spune-mi-o.

Tincuţa se rezemase cu obrazul de spatele înalt al canapelei şi-l privi cu ochii gânditori:

— Îmi era drag cineva, atât de drag, atât de scump, încât credeam că o să pot trăi şi să mă pot bucura de simţirea meanouă. Dar se vede că nu se poate...

Mihai, mişcat până la lacrimi, încercă s-o oprească.
— Te rog, Tincuţo, de ce vorbeşti aşa?...
— Vino mai aproape. Ţi-aduci aminte de copilăria de pe lac? Copilărie, ce dulce copilărie!... Ascultă-mă: aş vrea să-ţidau ceva. M-am pregătit să-ţi dau un inel. Vrei să-l primeşti? De ce să nu-l primeşti? Sau dacă vrei să-ţi dau altceva...

Se uită la el zâmbind şi-i atinse fruntea cu degetul.
— Mă înţelegi?
— Te înţeleg de mult... Ea îi acoperi gura cu mâna.
— Ştiu...
— Şi dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu poate să fie nimic mai frumos decât asta.

Şi, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuţa se uita la el nedomirită.

— De la cine îl ai? întrebă cu temere.
— De la soră-mea. Ia deschide-l. Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraordinar.
— Deschide şi dincolo, sau să ţi-l deschid eu... Pe sticla albă era o viţă de păr, legată cu o panglicuţă roşie.

— O cunoşti? întrebă Mihai. Obrazul ei se coloră de sânge, un val de căldură îi umplu ochii de lacrămi şi fără ştire îşi aruncă braţele de gâtul lui. Ise umplea pieptul de aer, de prea mult aer; se îneca deemoţiune. Încet, pe nesimţite, i se lăsară braţele grele, capulei căzu pe spate, şi rămase galbenă, ca moartă. El voi să sescoale de pe covor, speriat de paliditatea ei, dar o uşoară mişcare a braţelor, ce se rezemau încă de dânsul îl făcu să seoprească. Ea îşi duse mâna binişor la frunte, mişcă braţele însus şi deschise ochii.

— Mi-a trecut. Nu te speria. Nu sunt mai urâtă... E o impresie fugară, pe care nu ştiu de o înţelegi: viţa asta depăr a păstrat un parfum, pe care-l regăsesc în toate lucrurilemele vechi. Când îl simt, îmi pare că vremea n-a trecut, saucă a trecut atâta vreme, încât eu, cea de atunci, am murit, iar eu, cea de acum, sunt alta. Şi îmi pare aşa de rău că numai sunt cea de atunci! Poate, poate ar fi altfel...

După aceea întinse mâna în aer, cu o mişcare atât de uşoară, dar atât de fără speranţă, încât spuse o lume de durere. Seuită un moment înainte-i, apoi se ridică ceva mai sus pe canapea, şi iar zâmbi.

— Şezi pe scaun... Te visez aproape în toate nopţile. Te văd aievea cum te mişti, cum priveşti câteodată cu ochii îngânduri, şi puterea visului e aşa de mare, că a doua zi îmiaduc aminte că priveam şi eu tot acolo. Ştiu tot ce faci, undete duci, la ce te gândeşti. Ştiu când eşti trist, când îţi aduciaminte de mine. E o nebunie care mă încălzeşte, îmi odihneştespiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La începutle spuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat fel de fel dedoctorii, care mă făceau să dorm ca o piatră. Le-am lăsat la oparte şi m-am întors la visurile mele.

Îşi plecă fruntea pe o lature şi se uită la el.
— Dacă nu te-aş mai visa, aş muri. Mihai o asculta, cu inima sfâşiată. Îi era frică să se mai apropie de dânsa, ca nu care cumva suflarea lui s-o înece. Părea că nu mai ţine de pământ prin nici o legătură. Se întinse pe covor şi-şi rezemă capul de blana albă de pe picioareleei, pe care o sărută în ascuns.

Ea păru că se gândeşte...
— Ce stranii lucruri îţi spun!... Şezi bine. Reazămă-ţi capul de picioarele mele. Vino mai aproape dacă vrei.

El veni lângă dânsa, aproape detot. Tincuţa îi puse mâna pe frunte, mângâindu-l. Voi să urmeze, dar sângele i se urcădin nou în obraz.

— Eşti prea aproape, zise ea, încurcată, râzând, cu o tremurare o glasului ce o împiedică să vorbească.

El nu zicea nimic, ci se uita la dânsa, rătăcit ca într-un vis.
— Aş vrea să te ţiu aproape de mine, dar mi-e frică... Îmi bate inima aşa de tare! Şezi colo. Mihai se supuse.
— Îţi spun lucruri ciudate. Dar e adevărat. Trăiesc numai fiindcă trăieşti dumneata... Aş vrea să te întreb ceva: dacă s-arîntâmpla să-ţi fie dragă o altă femeie, cât aş mai fi eu înlumea asta, mi-ai spune-o?... Nu, nu, nu vreau protestărizadarnice.

— Ţi-aş spune.
— Crezi că s-ar putea?
— Nu cred. Ea zâmbi, trist. Îl privi cu ochii pe jumătate închişi, cerându-i parcă socoteala în tăcere de ce spuse. Dar se îmblânzirepede.

După aceea, ceru lui Mihai să-i istorisească despre viaţa lui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pentru viitor, de-linteresa politica. Îi făgădui să vină la Bucureşti, la Saşa, casă fie aproape de el. Voia să-i vadă camera de studiu, să-iatingă lucrurile de pe masă. Închidea ochii cu o plăcerecopilărească, gândindu-se la cele ce spunea.

Petrecură astfel mai toată ziua împreună. Când se întoarse ministrul acasă, Tincuţa dori să-l vadă. Îl primi cu o graţieatât de măsurată, cu atât tact îi vorbi, încât omul, copleşitde preocupări prozaice, se simţi ridicat deodată într-o atmosferă senină, simpatică. Ieşind de la dânsa, se miră cu Mihaide nepotriveala dintre bărbat şi femeie.

— Cum se poate să se piardă o asemenea fiinţă în mijlocul lumii acesteia, plină de zizanii şi de meschinării?... Sunteţirudă, da?

— Da.
— Ar trebui s-o îngrijiţi. E păcat: îmi pare bolnavă. Mihai se opri, uitându-se la şeful lui cum se plimba preocupat. Vederea Tincuţei lăsase în spiritul omului rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neuitate. Părea cu dinadinsul zdruncinat de vedenia călătoare ce-i trecuse pe dinainteaochilor. Surprinse într-o clipă adâncul lucrurilor şi părea căle leagă cu cine ştie ce umbră din propria lui viaţă. Se opri înfaţa lui Mihai, vorbind încet, cu vocea gravă:

— Natura e câteodată de o nedreptate revoltătoare. Faţă cu noţiunile noastre morale, e imorală, oarbă. Cu drept cuvântau făcut grecii, din destinul lor, un fiu al Chaosului şi alNopţii.

Graiul lui străbătu departe în sufletul tânărului. El rămase pe loc, uitându-se în pământ.

Nici nu mai avură nevoie să vorbească despre conu Dinu şi despre ginere-său. Ministrul pricepuse, din tot ce-l înconjura, drama ce se petrecea sub aparenţe ridicole. Îi fusesedestul să vadă câteva minute pe Tincuţa, ca să i se luminezeşi mai bine ţesătura ascunsă a aparenţelor.

[modifică] IX

Dar Tincuţa era fericită. Seara, după ce toţi se duseră să se culce, ea rămase singură.

În odaia ei ardea focul. Puse lumânarea pe scrin şi făcu doi paşi spre oglinda cea mare. În lumina încrucişată a focului şi a lumânării se văzu în mijlocul camerei, cu haina demătase lungindu-se în penumbră, ca o fantezie uşoară. Mânecile îi cădeau bogate de pe umeri, cu capete negre de dantelă. Se mişca în dreapta. Nevinovata închipuire de sine ofăcea să se creadă de partea aceea înaltă. Cine ştie de ce. Eraostenită. Pianul era deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncăochii pe note. Erau nişte litere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caietul în mână şi-l întoarse spre lumină: Sonate Op. 27, nr. 2. Der Gr äfin Julie Guicciardi gewidmet. I se păru că aude pentru întâiaşi dată numele acesta. Julie suna aşa defrumos! Cine o fi fost?... Se sculă din nou şi se apropie deoglindă; apoi se depărtă cât putu şi se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, într-o lume caldă de poeţi şi demuzicanţi, în azurul căreia se vedeau ramuri înflorite. Îşiaduse aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas de lamaică-sa, cu flori de crin. Se aplecă pe covor şi ridică o batistă. Apoi veni lângă scrin. Se rezemă cu coatele de marmoră şi seuită la portretul lui Mihai. Era un portret vechi. Îl privilung, atât de lung, că i se părea câteodată că nu-l mai cunoaşte. Îi trecu prin minte începutul unui vals de Chopin şi mişcădegetele pe piatra rece, ca pe piano.

Se dezbrăcă încet, rămânând mititică. Intră în pat binişor, îşi rezemă capul pe pernă şi se uită la flacăra ce de-abia maipâlpâia pe vârful cărbunilor. Gândurile ei se prindeau înmreaja somnului. Din când în când i se părea că pune mânape momentul precis în care adormea! "Acuma, acuma", şidormi, în adevăr, cu cunoştinţa limpede despre trecerea de lao stare la alta.

Întru târziu se deşteptă. Focul se stinse cu desăvârşire. În odaie era frig, dar ea asuda. Scoase batista de sub pernă şi şi-otrecu pe frunte. Simţi că-i tremură mâna şi că tremură toată. Visase, ca întotdeauna, pe Mihai, — îl visase că pleacă fără so vadă, pe ascuns, ca să n-o turbure. Îşi lăsă mâna în jos şiascultă. Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliţă o făcu săridice capul de pe pernă şi să asculte. I se părea acum că-şiaduce aminte exact de momentul când ieşise din curte — momentul când ea se deşteptase. Tocmai de aceea se deşteptase, de zgomotul roatelor. Atunci se sculă pe un cot ca să ascultemai bine: nici o mişcare. Plecase.

Palidă, cu inima bătând să-i rupă vinele, sări jos din pat, aprinse lumânarea, îşi îmbrăcă în fugă rochia, încheind-o icişi colo şi ieşi. Trecu prin coridorul cel lung şi prin salonaş, şise duse drept la camera lui Mihai, pe care o deschise, trântinduşa de perete. Era cuprinsă de o dorinţă neînfrântă de a ştiadevărul, de a-l constata în partea lui materială, dând depatul nedesfăcut şi de camera goală.

Când colo, Mihai dormea la locul lui, somnul omului tânăr, care a trecut o noapte în drumul de fier — iar odaia era plinăde lucruri aruncate peste tot.

Tincuţa rămase încremenită, şi tocmai atunci i se păru că se deşteaptă din halucinaţia ce o stăpânise cu atâta putere. Era să scape sfeşnicul din mână. Dete înapoi, retrăgându-secu grijă, fericită că nu o simţise nimeni, nimeni şi intră laea, se dezbrăcă repede şi se culcă din nou.

Când îşi regăsi căpătâiul cald şi închise ochii, i se păru că o cerească mână se coboară din aer şi îi ridică de pe fruntepâcla visurilor rele, limpezându-i gândurile. Mihai era acolo, sub acelaşi acoperământ cu dânsa. Ce mai putea dori?

A doua zi dimineaţa, pe când ea se îmbrăca, femeia din casă îi spuse că Mihai vrea s-o vadă.

Se găti numaidecât şi se duse drept la el. Bătu la uşe.
— Intră, îi răspunse vocea lui dinăuntru. Ea intră, încet, râzând, pe când el o privea cum inainta cu paşi măsuraţi, ca într-un menuet. Mihai îşi strânse lucrurileşi sta într-un colţ pe canapea, cetind. Felul vioi cum se înfăţişaTincuţa îi păru atât de îmbucurător, încât nu se sculă şi nu oîntrerupse. Dânsa veni până lângă el, şezu şi, luându-i mâna, îi zise lung, cu ochii în ochii lui.

— Bună dimineaţa. Cum ai dormit astă-noapte?

— Am dormit foarte bine, răspunse el, sărutându-i mâna.
— Cu visuri, fără visuri?
— Fără. De ce?
— N-ai simţit nimic? n-a venit nimeni la dumneata?
— Nu.
— Da' bine dormi! Vrei să-ţi arăt cum dormi? Uite aşa. Şi-şi strâmbă capul pe o pernă, rezemându-şi capul în piept, ca cineva care cade de somn. Mihai râdea:

— Da, da; aşa dorm. De unde ştii?
— Asta-i treaba mea. Apoi se uită împrejur.
— Dar prin casă, ce neorânduială păgânească!... Una aruncată într-o parte, alta într-alta, de ţi se părea că-s hainele apatru persoane, nu ale uneia singure.

El era din ce în ce mai mirat:
— De unde ştii toate astea? Ea se sculase şi se uita la lucrurile lui de pe masă, scoţândule de prin tocuri, dând sticluţele pe la nas, învârtind foarfecele în mână.

— Ce-i asta?
— Ăsta este un cuţit şi o furculiţă, care se îmbucă una într-alta, ca să nu ruginească.

— Dar asta? A!... un puf! Dai cu pudră?
— Nu dau. După cum vezi, este o colecţie de tot felul de instrumente de ras, între care şi puful pentru cine pune pudră.

— Ce fel de ras. Cuţit şi furculiţă...
— Nu... Astea sunt aruncate în valiză de slugi, din altă parte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoşti modul meu de adormi!

Ea se uită lung, cu privirea bună.
— Să-ţi spun: astă-noapte am visat că plecai, fără să-ţi iei rămas bun de la mine. M-am deşteptat. Tocmai atunci treceao trăsură pe stradă. Văzusem lucrurile cu atâta luciditate, încât nimeni din lume n-ar fi putut să mă încredinţeze că nuera aşa. M-am sculat, m-am îmbrăcat în grabă şi am venit săvăd camera goală. Îţi spun: eram atât de sigură că ai plecat, încât am intrat de-a dreptul fără să mai bat la uşă. Cândcolo... nu plecasei.

— Se putea să plec fără să te văd!
— Ştiu, — dar e aşa. Povestind cele întâmplate, se sculase în picioare. Obrajii, de regulă palizi, erau coloraţi; ochii, care totdeauna ardeau, de astă dată aveau privirea senină. Mihai o luă de mână şi oapropie de fereastră.

— Ce este? întrebă ea mirată.
— Nimic: te găsesc astăzi foarte bine. Ea plecă ochii în jos, apoi îi ridică spre el, zicând încet:
— Eşti aici. Sunt fericită... Nu pleci încă.
— Mă duc cu ministrul la Slobozia şi ne întoarcem deseară. Tocmai de asta voiam să te văd. Trăsura e gata.

Ea îl privi în ochi:
— Da?... Apoi îl luă de mână şi-l trecu repede în salonaşul ei.
— Aşteaptă-mă aici. După câteva minute Mihai văzu uşa deschizându-se, iar Tincuţa venind la braţul ministrului. Ea se mişca încet, legănându-se, venind ca o umbră în urma lui. Se uita la Mihai râzând. Ministrul părea ceva cam încurcat, dar se reculese repede.

— Uite, Mihai, doamna doreşte să rămâi aici; eu doresc să vii cu mine... Ce alegi?

Tincuţa se întoarse repede spre el:
— Dacă doriţi dumneavoastră, eu nu mai doresc nimic.
— Veţi vedea: nu-i aşa că alegi să rămâi? iar pe mine mă laşi să mă duc singur?

Mihai se uita la amândoi, nedumerit. Ministrul îl bătu pe umeri, prieteneşte:

— Rămâi, rămâi. Noi ne vedem la Bucureşti în toate zilele. Apoi ieşi, însoţit de Mihai până la trăsură. Când se întoarse înăuntru, Tincuţa îl aştepta în mijlocul salonului, veselă. Îi făcu o reverenţă adâncă, trimiţându-i osărutare pe vârful degetelor.

— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nemereşte.
— Îţi sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis ministru?
— Recunoscător... ştii, cam aşa.
— Te mai poţi îndoi?
— Da?
— Desigur că da. Nimai să nu i se pară ciudat...
— De ce? Eu te văd aşa de rar... El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să şed. Dă-mi blana. Pune-mi-ope picioare şi stai lângă mine.

Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de braţele canapelei şi se întinse şi el pe covor.

Dar n-apucase să s-aşeze bine, când văzu pe Tincuţa privind cu luare-aminte în aer, parcă ar fi ascultat ceva. Înadevăr, se auzeau clopotele unui poştalion: Tănase Scatiu seîntorcea.

Ea ridică ochii şi mâinile spre cer, ca o mută protestare împotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece într-însa, cuatât mai mult că trăsura intra în curte. Se sculă şi făcu semnTincuţei că se duce în odaia lui. Ea îşi strânse lucrurileîmprejur şi aşteptă.

După puţin timp, uşa se deschise, lovindu-se de perete, şi Tănase intră, îmbrăcat în şubă, cu revolverul la brâu, ca deobicei.

— A! v-aţi sculatără!... Mă bucur. Apoi se cotrobăi prin şubă, rupse un nasture, înjurând, şi scoase o hârtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuţei:

— Să dai asta lui tat-tu s-o iscălească. Tincuţa, mai nerăbdătoare decât altă dată, se uită la el pieziş:

— Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel puţin uşa.
— Ia slăbeşte-mă, că n-am poftă de vorbă. Şi ieşi. Dânsa deschise foaia de hârtie şi prinse că cetească. Era slova lui Nae de la Ciulniţei. Părea un fel de declaraţie dinpartea lui conu Dinu, către ministru, că nu vrea şi nu poatesă se ducă la moşie, că nu încuviinţează cererile ţăranilor, căare toată încrederea în ginere-său, etc. Tincuţa se trudea săprindă înţelesul acestui act, dar nu izbutea. Îl ceti şi-l recetifără să-l priceapă. Atunci sună şi zise feciorului să pofteascăpe boier. După câteva minute, Tănase se ivi în uşă, numai înpantaloni şi-n jiletcă.

— Ce este?
— Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întâlni cineva. Ştii că-i Mihai aici.

— Ei, şi! Sunt în casa mea.
— Tocmai de aia... Ce este hârtia asta?
— Dă-o s-o iscălească şi nu mă mai descoase.
— O dau, dar explică-mi, să ştiu ce spun... El se lepşi pe un scaun şi lovi cu pumnul în masă.
— Bine, nenorocito, nu simţi cum mă strâng duşmanii din toate părţile! N-ai auzit cum mă reclamă ţăranii dumneavoastră, de la scofala de moşie ce am luat de zestre!...

Tincuţa se mişcă pe canapea şi ridică glasul.
— Nu ştiu nimic.
— Nu ştii nimic, ha? Da' pe ce lume trăieşti? Bătu-o-ar Dumnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmi rupeam gâtul decât mă însuram!

Ea se uită la dânsul, lovind nervos cu vârful degetelor pe hârtie.

— Vorbeşte încet, că e lume alături. El se smuci furios către dânsa:
— Vrei, se vede, să zic ceva lumii de alături...

Dânsa, înţelegând că nu-i de scos la cale cu el, făgădui să vorbească lui conu Dinu.

— Să te duci numaidecât la el, m-ai înţeles? Ea dete să se scoale.
— Iacă mă duc. Scatiu ieşi. În urma lui, Tincuţa rămase pe marginea canapelei, gândindu-se. Ce era de făcut? Să se ducă la tată-său, ştia mai dinainte ce ură groaznică avea bătrânul împotrivalui Scatiu, din pricina moşiei. Să nu se ducă, ar fi înnebunit-obărbatu-său. Între ei doi, nu găsea nici o scăpare. Se uita înpământ, clătinând din cap.

— De ce nu mă ia Dumnezeu?... Se simţi părăsită de toată lumea, fără putere, fără speranţă când deodată, îi răsări în minte imaginea lui Mihai. Da, asta îi era singura mângâiere. Avu pornirea de a se duce spreel, însă, ca oprită de voluptatea de a spera, rămase locului;apoi se îndreptă către tată-său.

Spre marea ei mirare, conu Dinu făcea exerciţii de mers în picioare, se ţinea copăcel, trecea de la pat la masă, ca un copil.

— Da' ce faci, tată? El se uita la dânsa, placid, cu o sprânceană ridicată în sus, de parcă era pusă în cui, şi urmă să-şi caute echilibru. Dupăcâteva momente de tăcere, se întoarse spre dânsa:

— Merge, merge. Trebuie să mă mai mişc, că altfel îmi amorţesc picioarele.

Multă vreme el fusese de altă părere; nu atinsese pământul luni întregi, ca să nu se ostenească. Acum era de părerecontrarie.

Se uită iar la Tincuţa.
— Tu eşti mai bine? Ce ai acolo?
— Am o hârtie... pe care te rog s-o citeşti şi s-o iscăleşti. Conu Dinu se rezemă de masă, îşi puse ochelarii şi ceti în fugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă ochii în jos, pieziş, şi se uită la fiică-sa peste ochelari:

— Ce face! ? Tincuţa luase un scaun şi şedea, cu mâinile pe genunchi. El urmă a o privi.

— Şi tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act?
— Eu nu vreau nimic.
— Atunci pentru ce mi l-ai adus?
— Fiindcă mi l-a dat să ţi-l aduc.
— A!... ţi l-a dat să mi-l aduci!... De ce nu vine dumnealui?... Să poftească aici la mine, să i-l arunc în obraz, neruşinatu! Vrea să-l iscălesc?... Poftim iscălitură.

Şi zicând astfel, rupse hârtia cu furie în bucăţi. Tincuţa sări de pe scaun.
— Tată, ce faci! Bătrânul bolocănea ochii furios, vorbind îndesat cu degetul în aer.

— Să poftească aici la mine!... Să vie la mine, nebunu, să-i dau eu iscălitură de act!... Vrea act, ha? ca să mă pună subepitropie de toată isprava?... Şi tu îndrăzneşti să-mi ieşi cuasemenea păcătoşii, tu, fata mea, pe care te-am crescut ca peo floare, să nu te bată vântul, să nu te arză soarele, ha?...

Tincuţa se uită la el înlemnită.
— Ce să fac?
— Să nu primeşti asemenea lucruri pentru mine, pentru tatăl tău... Şi să mă aperi, nu să mă pui să iscălesc pentru el!

— Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi eşti părinte, el îmi este bărbat...

— Vezi bine. Şi dumneata te duci după bărbat...
— Da' ce să fac? Conu Dinu se uita la ea şi da din cap. Tincuţa urmă, încet:
— Au venit sătenii noştri să-l reclame la prefect.
— La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la ministru, şi la vodă, şi la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un tâlhar. Pe minede ce nu m-au reclamat la nimeni?

— Dumneata erai din cale afară bun cu dânşii...
— Aşa? !
— Cum a venit un om cu voinţă s-au supărat.
— Va să zică, eu n-aveam voinţă? Frumos. Tincuţa se duse la el să-l mângâie.
— Nu, tată, nu te supăra. El o îndepărtă de la dânsul.
— Fugi, fugi, că mă mâhneşti.
— Te rog, tată... Ce să fac?... El mă goneşte, dumneata mă goneşti... Sunt aşa de nenorocită!

— El te goneşte! ?... Te goneşte!... Şi zicând astfel, voi să se repează spre uşă, cu ochii injectaţi de sânge, dar se încurcă, se împletici şi căzu. Tincuţa sări să-lajute, însă de-abia se ţinea ea însăşi pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos şi voiră să-l pună pe pat. Se zdătea să sescoale şi să plece. Cu mare greutate îl liniştiră şi-l făcură să-şiia locul în fotoliu.

Tincuţa, ieşind de la el, era cu desăvârşire nimicită. Stete un moment în coridor şi se gândi. Ce să facă? Nu mai aveanici cel puţin hârtia neiscălită.

Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-şi regăseşte calmul obişnuit: întâmple-se ce se întâmplă. Astfel, reintrăîn salonaş şi aşteptă.

După puţin timp, veni Scatiu. El aflase de la slugi despre starea lui socru-său, şi clocotea de manie. Se plimba de colopână colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deocamdată se opriîn faţa Tincuţei.

— N-a vrut să iscălească, aşa-i? Tincuţa înălţă din umeri.
— N-a vrut. Lasă că-i arăt eu!... Apoi se învârti prin casă, şi iar veni în faţa ei.
— Să ştii că mâine cer de la tribunal să-l puie sub epitropie. Dacă e nebun, nebun să fie...

— De ce vorbeşti aşa? E tată-meu.

— N-ai mai fi avut parte de el! Şi zicând astfel, se apropie de dânsa în începu să strige:
— Nu-l vezi că-i nebun!... E nebun de legat!... Sunteţi cutoţii o casă de nebuni, şi el, şi tu, şi tot neamul vostru! Tincuţa se sculă binişor şi voi să iasă. El îi tăie drumul.
— Unde pleci? Ai să stai aici să m-asculţi. Ea se opri în loc şi se uită la dânsul:
— Vrei să-mi scurtezi viaţa detot.
— Da' lasă că eşti neam al dracului, nu pieri cu una cu două. Am să mă duc la tribunal...

Pe când el începea din nou, se deschise o uşe, şi Mihai intră. Tănase, care uitase cele ce-i spusese Tincuţa, rămasecu gura căscată.

— Bină ziua, domnule Tănase. El îşi muie glasul detot:
— Da' de unde ieşişi, măi nenişorule?
— Eram aici. Te rog să mă ierţi c-am auzit fără voia mea cele ce spuneai Tincuţei... Ministrul mi-a vorbit de întâmplareaasta, însă fără să-i dea importanţă. Dacă vrei, vino la minesă-ţi explic...

Şi trecură amândoi în camera lui Mihai.

[modifică] X

După ce Tănase ieşi, Tincuţa răsuflă. Se duse în odaia ei, şi rămase la geam, uitându-se în grădina desfrunzită.

O asemenea viaţă era cu neputinţă de suportat. Încotro se întorcea cu mintea, vedea numai prăpastie: bărbatu-său îi era odios, se revolta împotriva societăţii care-ltolera, împotriva lui Dumnezeu care-l ţinea pe picioare; tatăsău devenise egoist, copilăros, stăpânit numai de gândulmoşiei. Îi trecuse prin cap ideea despărţeniei, însă groaza descandal o făcuse să dea înapoi înfricoşată. Ce era de făcut?

O lega de lume fata şi, cu un simţământ mai personal, Mihai. Însă amândoi stau oarecum în partea nestatornică avieţii. Acolea, lângă dânsa, nu era decât necaz şi chin.

Ideea morţii îi încolţise în minte de mult. Se simţea bolnavă şi nădăjduia că poate să moară curând. Dar, tinereţealupta, şi moartea venea încet.

Scena din urmă cu bărbatu-său o revolta, o exaspera. Mihai auzise cum era tratată în casa ei, şi în loc să-i fierecunoscătoare că pusese capăt injuriilor, se simţea umilită, înjosită; cât putuse să sufere ea singură, fără ca alţii să ştie, suferise; dar să fie batjocorită aproape în faţa lui Mihai, înauzul lui, i se părea cu neputinţă de răbdat.

Deschise geamurile şi respiră cu putere. Îi era cald. Se desfăcu la gât şi-şi puse coatele pe marginea ferestrei, gândindu-se. Ce fără de şart mai era şi lumea asta! Cine efericit într-însa? Violenţii şi apoplecticii. Cei blânzi şi fărăvoinţă sunt victime. Dar, fiindcă înţelegea că e aşa, de ce nu-şischimba şi ea firea? Însă poţi să-ţi schimbi firea?

Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bărbatu-său? Scandal. Ei, şi? Se cuvine să pui în cumpănă fericirea ta cuopinia lumii? Şi prinse a gândi cum s-ar fi dus la Saşa, cumar fi trăit aproape de Mihai, cât i-ar fi fost de devotată. Darconu Dinu? cui să-l lase? Era hărţăgos, crud, copilăros, darîi era tată. De câte ori lua lucrurile mai aproape, i se făceamilă de el. Şi pe dânsul împrejurările îl aduseră în halul încare era, împrejurările şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. Cevorbă şi asta! Cine era vinovat de lipsa lui de voinţă? Natura, Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu care face asemenea lucrurinedrepte e o fiinţă imorală. Atunci la cine să-ţi mai întorciochii? La nimeni. La pământ. La nefiinţă.

Logic, aşa părea. Însă îi era drag Mihai. Ce drag îi era! Se simţi cuprinsă de frig, dar urmă cu încăpăţânare să se gândească la Mihai. Pe al doilea plan al conştiinţei se ivea umbra morţii. O dedublare a personalităţii sale morale o făceasă aspire cu o parte către fericire, iar cu alta către moarte. Pe când se gândea la Mihai, ideea că ar putea să răceascădesfăcu rândurile planului întâi al conştiinţei şi răsări luminoasă înaintea tuturor. Ce bine ar fi fost! Să moară de moartebună, dar repede; să înceteze de a mai suferi.

Uşa se deschise încet şi Zoiţica intră. Ea rămase în mijlocul odăii, strângând din umeri. Tincuţa închise geamurile cugrabă şi chemă pe fată la dânsa. Se uită la ea lung, gândinduse într-o clipă la o infinitate de lucruri. Cu cine seamănă? Arfi putut să semene cu tată-său. O mişcare nervoasă o făcu sădea pe Zoiţica la o parte şi repede, iar s-o apropie de dânsa. Fata simţi obrazul mame-sei rece, mâinile reci.

— Eşti îngheţată de frig, mamă. Ai fost afară?
— Nu, dragă; am deschis fereastra să mai schimb aerul. Fetiţa se duse la sobă, luă cu mâinile ei micuţe un lemn şi-l puse pe foc, mai puse unul şi încă unul; apoi strânse portiţaşi se strecură pe vârful degetelor, cu gravitate.

Tincuţa o privea dusă pe gânduri. Ochii ei păreau a zice copilei: "care va fi şi soarta ta! pe ce mâini vei încăpea! "Atunci ideea morţii o înfioră. Chemă fata, o luă în braţe şi osărută, strângând-o la piept cu o nespusă milă.

Când reîntâlni pe Mihai, se simţi stângace, încurcată. Nu îndrăznea să-l privească ca să nu vadă ochii lui compătimitori. Ideea umilinţei se împletea în mintea ei, ca o maşinărie complicată, cu atâtea roate şi roticele sufleteşti, ce o făceau săsufere. Ceea ce părea amor propriu rănit era numai o blândăînchipuire de sine; voia să se păstreze, în imaginile lui, curată, desfăcută de orice legătură trivială. Şi cuvintele luibărbatu-său, zise în auzul lui Mihai, o pătaseră.

A doua zi, ministrul şi Mihai plecară. Tincuţa, de la geam, se uită lung în urma lor.

Când ei pieriră în zare, ea rămase în colţul ferestrei, privind departe în văzduhul fumuriu, fără nici o legătură întreea şi lume. Îi răsări în minte o imagine bizară: Julie Guicciardi , şi o cută misterioasă de rochie: rochia ei din oglindă...

[modifică] XI

La o lună după cele întâmplate până aici, Mihai cu soră-sa şi cumnatu-său călătoreau din nou spre Tincuţa, de astă datăînsă ca s-o ducă la groapă.

O depeşă a lui Scatiu, cu două zile înainte, îi chema şi-i ruga să aducă doi doctori, cei mai mari din Bucureşti, "fărăa se uita la preţ"; o altă depeşă, iscălită "cel mai nenorocitom", îi vestea că "totul s-a sfârşit".

Era prin luna lui ianuarie. Gerul înlemnise toată calea. Uliţele pustii scârţâiau sub picioarele rarilor trecători. Câteo sanie goală, cu doi bouleni piperniciţi, mergea spre barieră.

Niciodată nu văzuse Mihai firea tristă a lucrurilor într-o lumină mai potrivită. Grămădiţi câte trei în sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simţea apăsat de apropiata înfăţişare amorţii.

În adevăr, se vedea de departe poarta lui Scatiu îmbrăcată într-o învelitoare neagră monumentală. Câteva birji intrauşi ieşeau fără rost, goale sau cu lume necunoscută.

Cea dintâi persoană de care deteră fu coana Profira. La sunetul clopoţeilor, ea ieşi din odaia ei de jos şi începu să sebocească. Îi sărută pe câtetrei pe amândoi obrajii, cântândaceeaşi melopee cadenţată: "Tincuţo, mamă! — Tincuţo, mamă! "

Când dânşii se duseră sus, ea chemă pe Costea la dânsa, puse mâinile în şolduri şi începu să-l judece:

— Da' ăştia ce mai caută?
— Or fi venit pentru moartea cuconiţei.

— Pentru moartea cuconiţei, ha? da' locantă nu e în târg — ducă-se la locantă! Ce caută pe urechile lui fii-meu? Totel, sireacu!

Slugile fiind ocupate, iar Tincuţa moartă, coana Profira pusese mâna pe chei; astfel toată ziua era beată.

Pe când Mihai şi Saşa se urcau sus, Scatiu le ieşi înainte. Roşu, cu genele umflate, cu gulerul cămăşii în negru, păreamai hidos decât de obicei. Se aruncă de gâtul lui Matei, şi, cât era de lung şi de bleg, începu să se bocească şi el, camamă-sa, cu glas mare şi cu radicale:

— Am pierdut-o, vere Matei, am pierdut-o! S-a dus de la noi, verişoară Saşa! M-a lăsat singur, m-a abandonat, nenorocitul de mine!

Şi cu ochii închişi, cu pumnul la frunte, scrâşnind din dinţi, merse înaintea lor, ducându-i spre salonul în care era moarta.

La vederea chipului Tincuţei, ridicat sus pe pernă, alb, senin, cu majestatea morţii întipărită în toate liniile, Mihaisimţi un val de durere că i se urcă în piept şi că-l podideşteplânsul, cu hohot. Rămase lângă uşă, cu ochii în batistă, plângând fără să se mai poată stăpâni. Saşa luase un scaun şise aşezase în faţa răposatei, pe când Matei se uita la dânsa.

Intrată în stăpânirea liniştei de veci, s-ar fi zis că Tincuţa nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea dreaptă. Cu mâinilestrânse pe piept şi cu flori în jurul capului, părea că adormisegătindu-se. Făcliile ce ardeau şi vârful pantofilor noi, ce ieşeaude sub rochie; mirosul de tămâie; batiste înmuiate în apă decolonie; aerul de groază al celor dimprejur, înjosorau oarecum recea frumuseţe a morţii. Viaţa ei chinuită se stinseseîncet, prelung, fără să lase în formele de acum decât întipărireacelui din urmă moment al conştiinţei, că încetează de a suferi. Dânsa murise cu noţiunea clară a fericirii de a nu mai fi.

Şi când acestea se citeau pe chipul ei, Tănase se credea dator s-o căineze că a murit. După ce mai da o raită pe la cumpărături, unde număra lumânările aduse din târg, intraîn salon şi începea să geamă:

— Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! Apoi văzând pe Zoiţica cu ochii plini de lacrămi alături de Saşa, îndemna să plângă:

— Plângi, plângi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puţini au avut în lumea asta...

Şi acolea pe loc, se întoarse către femeia de la capul moartei şi-i zicea, lung şi tărăgănat:

— Mario, rupe feştila de la făclia aia, că pătează covoru. Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul lor, ce erau de faţă, se simţeau dezgustaţi de atâta nesimţire şi prefăcătorie. El ieşea liniştit, se ducea în birou, unde deschidea casa debani, scotea sticla cu rom şi bea din plin, ca să-i treacă deinimă rea.

În mijlocul celei mai mari tăceri se auzi deodată glasul lui Scatiu strigând:

— Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! Luaţi-l! daţi-l afară!

Matei ieşi în vârful degetelor să vadă ce se petrecea. În faţa lui Scatiu, care urla furios, un om bătrân, căzut în genunchi, se ruga de el să-l lase să intre. Matei recunoscu peStoica ţiganul, fostul vizitiu al lui conu Dinu. Se duse laScatiu şi-l luă de braţ, trecând cu el într-o odaie vecină.

Stoica intră plin de zăpadă, îşi lăsă căciula la uşă, se apropie de moartă sughiţând, şi-i sărută mâna. Apoi se uită ladânsa, clătinând din cap. I se înnodau lacrimile în barbă. Elnu putea rosti decât un singur cuvânt: "Stăpânică, stăpânică". Se retrase şi se făcu nevăzut.

Cât despre conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. Părăsit în voia slugilor, singur, neputincios, pirotea în scaunul lui, străin parcă de cele ce se petreceau împrejur. Numai cândvăzu pe Saşa, ieşi din nesimţirea lui aparentă şi începu să plângă ca un copil. Se încleştase de mâinile ei, rugând-o să-lia dânsa:

— Să nu mă laşi, fetiţo, să nu mă laşi, că mă omoară şi pe mine.

O adevărată teroare îl cuprinsese, din ceasul când văzuse pe Tănase intrând la dânsul cu vestea că Tincuţa murise. Gemetele, urletele, blestemele lui înfricoşară pe conu Dinumai mult decât ştirea ce-i aducea.

Saşa căuta să-l liniştească, făgăduindu-i că se va întoarce peste puţine zile şi-l va lua cu dânsa la Bucureşti. Bătrânul oprivi disperat:

— Va să zică mă laşi... Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putinţă să-l ridice numaidecât din casa lui Scatiu, fără să-i dea bănuieli. ConuDinu nu mai răspunse nimic, ci rămase cu ochii în pământ.

Nepoată-sa îl privea în tăcere, gândindu-se ce era de făcut. Se vedea bine că bătrânul învârtea ceva prin minte. Ea setemea să nu-şi pună şi el capăt zilelor. Căută din nou să-lîncredinţeze că nu se duce la Bucureşti decât ca să-i pregătească odaia. El tăcu.

Înmormântarea Tincuţei se petrecu în aceleaşi condiţiuni de solemnitate şi declamare. Totul era bogat, dar totul ţineade reclamă şi de fală. În urma carului funebru mergea Tănase, între Matei şi Mihai. La fiecare răspântie, Scatiu se credeadator să sperie lumea cu gemetele. Îşi pusese în minte, fiindcă aşa îi convenea, să facă răspunzător de moartea Tincuţeipe un biet doctor jidan. Îşi cânta vorbele pe nas, ca un ţârcovnic:

— Unde o duceţi!... Să nu o treceţi pe sub ferestrele mişelului!... Bănică! Nae! Vasile!

Numele îngrijitorilor de pe la moşii erau astfel invocate la fiecare colţ de uliţă, ca mărturie a durerii ce-l copleşea, înfond însă pentru ca să se vadă puterea şi bogăţia lui.

La coborârea sicriului în mormânt, Scatiu păru că înnebuneşte. În fantezia lui, excitată de alcool şi de plânsetele sincere ale celorlalţi, acest act al punerii în pământ, în adevărcel mai mişcător din toate, i se înfăţişa într-un mod atât deciudat, încât nu-şi mai putea stăpâni urletele. Era conştiinţasoartei noastre comune, care revolta viaţa vânjoasă şi violenţadin el.

Matei enervat îl strânse de braţ:
— Nu mai striga aşa! Glasul lui poruncitor păru că sugestionează pe Scatiu. El tăcu deodată: luă o mână de pământ îngheţat şi o aruncă îngroapă. Când totul se sfârşi, plecă repede spre sanie, încovoiat şi tăcut. Se înveli cu tartanul pe picioare, dând din cap:

— S-o ia dracu viaţă!... Apoi, adresându-se vizitiului:
— Haide, băiete.

[modifică] XII

De la vestea ce i-o adusese Mihai, că ţăranii lui reclamaseră ministrului, conu Dinu nu mai avea pace. Era pe jumătate olog, astfel că nu putea să iasă în târg şi să plece de acolo drept la moşie.

În luna din urmă, pe când Tincuţa era bolnavă, conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. Îl tocmise cu 30 delei să-l ducă la Ciulniţei.

Făcu această încercare pe faţă, sperând că Scatiu nu va îndrăzni să-l oprească. Dar se înşelă: Scatiu îndrăzni, ba dete şi o pereche de palme birjarului.

De atunci bătrânul se concentră în sine şi deveni mai blând. După moartea Tincuţei, ceru să vadă pe ginere-său. Îl rugă binişor să-i trimită un croitor ca să-şi facă haine negre. După câteva zile, iar voi să-l vadă. Îi vorbi despre fetiţă, rugându-l s-o trimită la Bucureşti, la Saşa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau îi făgădui să i le împlinească, dar totdeauna cu aceeaşi condiţie: să nu mai încerce să plece.

Într-o dimineaţă, conu Dinu îi ceru sania să se ducă la baie.
— Bucuros. Vrei să-ţi dau şi pe Costea să te ajute?
— Cum vrei.
— Ba nu: cum vrei dumneata. Bătrânul se gândi. N-avea nici o nevoie de Costea, dar ţinea să nu deştepte bănuieli.

— Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La baie m-o da jos un om.

— Va să zică nu-ţi trebuie.
— Nu. Tănase porunci să înhame caii. Conu Dinu îşi puse o pereche de pantofi groşi, îşi luă şuba şi căciula, dete femeii să-i aşeze în sanie peria de cap şi prosoapele, şi astfel, ajutat de fecior, plecă.

De multă vreme nu ieşise el din casă. Aerul rece îl însufleţi. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întâlnea în cale, dar vizitiul răspundea numai cu gura jumătate: era dăscălit de Scatiu.

La poarta băilor stau câteva birji. Sania lui conu Dinu intră în ogradă, el se dete jos cu mare grijă, şi intră înăuntru. Sania întoarse şi se puse să-l aştepte.

Dar peste puţin timp bătrânul deschise uşa şi chemă pe vizitiu.

— Ia ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă până acasă şi adu-mi briciurile: cere-le de la Maria şi, aici dă-le îngrijitorului, pentru mine.

Vizitiul porni numaidecât. El îl pândi până ce se depărtă; apoi spuse băiaşului că are puţină treabă în târg, îl rugă să-lurce într-o sanie de birje şi să primească briciurile în numele lui, că se întoarce.

De îndată ce fu singur cu birjarul, îi zise:Mai băiete, tu eşti stăpînul saniei?
— Eu, cucoane.
— Ai cai buni?
— Buni detot.
— Poţi să înhami numaidecât şi pe ceilalţi doi şi să mă duci la Ciulniţei?

— Numai cât te-i şterge la ochi cucoane.
— Câte parale vrei? Birjarul se gândi.
— E cam departe... sunt două poşti bune... vrene de iarnă...
— Scurt, scurt, cât vrei?
— Să-mi dai doi poli, boierule.
— Bine. Mişcă-te. Bidiviii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau într-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. Birjarul scoase alţi doi căluşei, îi înhămă înaintea celorlalţi şi porniră.

Conu Dinu îşi ridicase gulerul de la blană peste cap, ascunzîndu-se de teamă să nu-l cunoască cineva.

Când fură afară din oraş şi dete cu ochii de întinderea lucie a câmpului, i se păru că întinereşte. De doi ani îl ţineau închis! De doi ani nu mai răsuflase la lumina largă a şesului! Drumul pe unde mergeau îl cunoştea din copilărie; ştia numele tuturor satelor, al tuturor popasurilor; copacii erau desfrunziţi şi trişti — şi totuşi lui îi părură toate noi, toate frumoase.

— Ia ascultă, birjar: ştii să mâi?
— Ştiu, cucuoane.
— Dacă ştii, să te văd. Am zis 40 de lei: îţi dau 50. La aşa vorbă duioasă, biciul învăluia dintr-o dată pe rotaşi pe înaintaşi, iar sania zbura pe pârtia drumului.

Cu cât mergeau mai repede, cu atât emoţiunea lui conu Dinu creştea. I se părea că-l ajunge Scatiu de pe urmă. La fiecare minut se uita îndărăt.

Şi avea dreptate să se teamă. Vizitiul, venind să ceară bricile, dăduse oarecari bănuieli lui Scatiu, fiindcă el ştia că socru-său nu se mai rădea demult şi îşi tăia barba cu foarfecele; cu toate astea nu zise nimic. Se mulţumi să întrebe pe vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la baie.

Acesta, sigur de sine, se întoarse după vorba lui conu Dinu şi dase pachetul în mâna îngrijitorului; apoi se pusese să aştepte. Însă, după vreun ceas, răzbit de frig, se coborâse din sanie şi se preumbla de colo până colo izbindu-şi mâinilede umeri. Câteodată îşi arunca ochii înăuntru, doar l-o vedea cineva. Şi în adevăr, intendentul băilor, ştiind că nu e nimeni înăuntru, ieşi la el şi-l întrebă pe cine aşteaptă.

Când înţelese el că conu Dinu fugise, sări pe capră şi plecă în goana cailor.

— Tiii! e rău de mine! Intră pe poartă ca un năuc, lăsă hăţurile şi se duse la stăpânu-său într-un suflet:

— Cucoane, boierul cel bătrân a fugit!... Scatiu sări în sus.
— Unde a fugit? Cum a fugit?
— Nu ştiu, vai de maica mea! L-am lăsat la baie... şi am venit după brice. Când m-am întors înapoi, eu ţineam că-i înăuntru... De unde să ştiu eu?

Scatiu îl privi o clipă chiorâş, apoi se repezi la el şi-l luă la bătaie:

— Te-ai vândut lui, mişelule!... Stai că te învăţ eu minte. Stăpânul da ca un orb, iar sluga se apăra cu amândouă mâinile duse la cap.

— Iartă-mă, boierule, c-am greşit... nu-s vinovat.
— Să înhami caii numaidect, ticălosule! Pe câte patru, m-ai înţeles?

Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-şi ia blana, parcă nimic nu se întâmplase între ei.

După zece minute ieşeau pe poartă ca o vijelie. În goana lor nebună peste câmp, treceau văi, dealuri, gârle îngheţate, alergând după sania lui conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau îşi întindea gâtul în vânt, ca un copoi, să prindă urma fugarilor. Lumea de pe la cârciumi, care văzuse trecând cele două sănii, ca două vârtejuri, se uita mirată după ele.

Înainte de a ajunge la Ciulniţei, conu Dinu se opri o clipă în satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese Tănase altădatăproces şi cu care nici acum nu trăia bine, şi le spuse în fugăsă vie la curte. Prin satul lui de asemenea se opri la două-treicase şi chemă pe oameni.

În vreme de iarnă, ţăranii robotesc primprejurul casei, mai dreg câte ceva, mai stau la cârciumă, după cum seîntâmplă. Vestea se răspândi prin sat ca fulgerul.

Nae Eftimiu şi Aglaia rămaseră încremeniţi când deteră cu ochii de conu Dinu. Alergară să-l coboare din sanie, uitându-seunul la altul.

— Da' ce-i asta, unchiule? Bătrânul le aruncă o privire încruntată.
— Ce să fie nepoate: ia am venit la mine acasă. Îl urcară sus, îl duseră în vechea lui odaie, care acum devenise odaia lui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaia îi dete dulceaţă, ca şi cum ar fi fost cei mai supuşi ai lui slijitori.

Conu Dinu zări pantofii lui Scatiu, de marginea patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de jos cu bastonul şi-i aruncă înfoc. Aglaia îl privea cu ochii holbaţi:

— Da' ce faci, unchiule?
— Asta-i treaba mea. Fă bunătate şi schimbă patul, scoate plapuma, şi salteaua, şi mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înţeles?

Aglaia înţelesese că n-avea încotro. Se supuse, dar cu mânie. Aglaia era stăpâna de curte. Vechea prietenie cu Tănase se urma şi acum sub ochiul binevoitor al d-lui Eftimiu, şi învirtutea acestei prietenii dânsa făcea ce vrea.

Bătrânul ceru să-i aducă un fotoliu, se dezbrăcă de şubă şi şezu la o masă, gândindu-se.

— Aşa!... zise el cu mulţumire. Odată ajuns la moşie i se păru că a intrat în împărăţia lui: aici nu se mai temea de Scatiu.

În vremea asta, toată lumea din curte era în mişcare. Nimeni nu înţelegea ce se petrecea, dar fiecare se simţea înnelinişte. Vătafii vechi fuseseră înlocuiţi cu alţii, oameni deîncredere de-ai lui Tănase, care aduseseră pe săteni la disperare. Leşile erau prefăcute, după ideile noului stăpân; hambarele mutate din loc; până şi argaţii nu mai erau aceiaşi.

Pe când slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se petrece, ţăranii intrau pâlcuri, pâlcuri în curte, vorbind între dânşii:

— A venit boierul, mă?
— A venit, mă.
— Mare scofală!...
— Da' nu Scatiu, mă.
— D-apoi cine?
— Boierul nostru.
— Conu Dinu?
— Păi cum. Vezi răclămaţia noastră?
— Da de unde ştii tu, măi Tudosi?
— D-apoi că l-am văzut, măi băiete. Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă ştiau că-l ţine zălog Scatiu la oraş.

Pe când ei vorbeau astfel între dânşii, se auziră clopoţeii de la o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor.

De îndată ce intră în curte, el înţelese cum stau lucrurile. Era galben-verde de mânie. Se ridică în picioare şi se uită lasăteni.

— Ce vreţi dumneavoastră, oameni buni?

Ei îşi scoaseră căciulele şi se apropiară domol de dânsul.
— Bună vremea, coane.
— Ei, ce-i?
— Păi ce să hie... Ia, mai veniserăm pe la curte şi noi... c-am auzit c-a sosit boierul cel bătrân.

— A sosit, da-i cam bolnav. Veniţi mai spre seară. Şi sări din sanie ducându-se sus. Cum intră în casă, îşi dezbrăcă blana şi dete năvală la socru-său.

— Cu multă plecăciune, boierule. Conu Dinu sta tot la masă. Cum îl văzu îşi întoarse privirile în altă parte şi răspunse pe acelaşi ton:

— Mulţumim dumitale. Tănase încuia uşa. Bătrânul începu să strige:
— Nu-ncuia uşa! nu-ncuia uşa!
— Nu urla aşa, c-avem de furcă amândoi.
— Nu-ncuia uşa!
— Mi-ai fugit de-acasă, ha?
— Nu-ncuia uşa! Ochii bătrânului stau să-i iasă din cap. El striga cât îl lua gura, repetând aceleaşi cuvinte: "Nu-ncuia uşa". Scatiu fusilit să descuie uşa.

— Pentru ce mi-ai plecat de-acasă, boierule? Conu Dinu păru că se liniştise.
— Pentru că aşa am vrut.
— Aşa ai vrut?
— Da.
— Aşa? Stai că te-nvăţ eu minte. Şi zicând astfel, se sculă şi chemă pe Nae.
— Spune lui Chiru să vie-ncoace cu Ilie — şi să schimbe caii.

Nae îl luă la o parte şi-i şopti ceva la ureche. Tănase se repezi afară, la oameni, furios.

— Măi fraţilor, vreţi, se vede, să m-aduceţi la disperare. Ce căutaţi în curtea mea!... Duceţi-vă la ministru!

Unii dintre săteni plecară; alţii nu.
— Pe noi ne-a chemat boierul nostru. Scatiu începu să zbiere.
— Boierul vostru!... Chivule, Ilie, daţi-i afară! afară! Vătăşeii luară lumea mai cu bine, mai cu rău şi o scoaseră afară din curte, închizând porţile. Scatiu se întoarse la socru-său, urmat de cei doi inşi.

— Acuma, tată socrule, să ne răfuim amândoi. Puneţi mâna pe el, mă.

Bătrânul văzuse de pe fereastră cum îl părăsiseră ţăranii, şi, neavând nici o putere, îşi plecase capul pe masă şi plângea. Cei doi vătafi puseră mâna pe el. Scatiu poruncea:

— Daţi-i şuba şi aduceţi un curmei. Vătafii aduseră blana şi frânghiuţa.
— Legaţi-l! Chiru îl înfăşură în blană şi-l legă cu frânghia pe deasupra. Apoi îl luară pe sus să-l puie în sanie. Caii însă nu eraugata. Aşteptând, ei putură vedea, cu toţii, peste gard, căsătenii nu se risipiseră, ci aşteptau. Atunci Tănase poruncicelor două slugi să-şi aducă puştile.

Când sania fu gata, aşezară pe bătrân, ca pe un sac, întrun colţ. Scatiu se sui alături. Chiru pe capră, lângă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră.

Însă în loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu pe sub leşi, în fuga cailor, şi se îndreptă spre poarta de la arman. Sătenii, care aţineau drumul, înţeleseră gândul lui Scatiu şio porniră în goană în partea aceea. Cei mai sprinteni ajunseră la timp şi deteră să apuce caii înaintaşi de dârlogi, darcaii, tineri, se feriră, speriaţi, şi se strecurară printre lume. Oamenii blestemau şi mai alergau în urma săniii, doar să-şiverse focul — când, de departe văzură venind înainteafugarilor alţi oameni, din alt sat: erau ţăranii din Balta.

Scatiu, care înţelese primejdia, zise lui Chiru să tragă un foc în vânt, iar vizitiului să dea gură cailor. Însă sperieturapuştii, în loc să le fie de-a bună, mai rău le strică. Bălteniiaţinură drumul cailor, strigând. Scatiu apucă hăţurile dinmâna vizitiului şi voi s-o ia peste câmp — dar unul dinînaintaşi, dând în şanţul şoselei, căzu. Atâta fu destul ca săpună mâna oamenii pe el. Calul se sculă, târî pe un flăcăuprin zăpadă, însă fără spor. Repede, sania fu înconjurată dintoate părţile. Scatiu sări jos, luă puşca din mâna lui Chiru şidete să se apere. O lovitură de ciomag peste braţ, venită cadin cer, îl făcu să scape puşca şi s-o rupă la fugă. Lumeadupă el. Fu ajuns şi culcat la pământ, fără să se ştie de căzusingur sau îl răsturnară ceilalţi.

Ce se petrecu atunci nimeni nu-şi putea da seama. Într-o clipă, îl făcură fărâmele, fără zgomot, fără vaiete.

Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiţi, pietre, cuie, o basma ruptă, pe care furia poporului le adusese ca oapă mare.

Pe când oamenii se întorceau să judece pe vătăşei, doi dintre dânşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinşi de ură, şi-i dau cu tocul cizmei în cap. Unul era Lefter, din procesulbăltenilor, altul Stoica, ţiganul din Ciulniţei. Unul avea derăzbunat bicele de pe obraz; altul moartea lui Forgaş.

Iar conu Dinu rămase să trăiască mai departe, olog şi singur, însă stăpân ca mai înainte pe pământ, pe pământul care-ifusese atât de drag, în care se născuse, pe care trăise şi încare avea să se odihnească pe veci, cu credinţă că acolo îi vafi bine, că în această cuvânt în greceşte va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi pedeapsă.