Surugiul

 

Vraja dulcei nopți de mai
Stăpânea afară,
Sus, de-argint pluteau bălai
Nori de primăvară.

N-auzeai pe lunci și văi
Nici un glas să sune,
Singură umbla pe căi
Raza blondei lune.

Molcom fremăta abia
Numai vântul serii,
Spre a nu trezi cumva
Pruncii primăverii.

Chiar și tainicul izvor
Parcă amuțise,
Ca să cruțe-a florilor
Parfumate vise.

Cornul său la gură-atunci
Surugiul pune
Și-l făcu prin văi și lunci
Vesel să răsune.

Și sunau cei patru cai
Sprinteni din copite,
Ce prin înfloritul rai
Ropoteau grăbite.

Și părea că trec în zbor
Și aleargă toate,
Speriind în goana lor
Liniștea din sate.

Când, prin raiul ce-l zărim
Cum străbatem, iată
Fără veste-un țintirim
Ochilor s-arată.

Zidul mohorât stătea
Sprijinit de stâncă,
Crucifixul sfânt veghea
Sus, în jale-adâncă.

Surugiul domolind
Dintr-o dată trapul,
Sus, la crucifix, privind,
Trist întoarce capul.

— Ierți, măria-ta, de-oprim,
Însă n-am ce face:
Colo, sus, în țintirim
Un tovarăș zace.

Și de câte ori mă-ntorn,
Mă îneacă plânsul:
Nimeni nu suna din corn
Mai frumos ca dânsul!

Și de câte ori revin
Pe-aste locuri iarăși,
Trebuie să-i cânt puțin
Bunului tovarăș!

Către țintirim deci el
Cornul și-l îmbie,
Să-l audă-n somn acel
Ațipit sub glie;

Și-un atât de dulce zvon
Dintre stânci pătrunde,
Parcă mortul postilion
Din mormânt răspunde.

Repede porni la drum
Goana cea nebună:
Tânguiosul corn și-acum
În auz îmi sună...