■ "În vremea de demult, o gazdă a avut la oile sale un cioban. Sosind sărbătorile de Paşti, şi dorind şi acesta ca măcar o dată pe an să coboare în sat, a cerut voie de la stăpânul său, care, în locul lui, a trimis pe unica sa fată ca să aibă grijă de oi. Tâlharii de prin părţile locului, când au aflat aceasta, s-au dus la stână şi au vrut să mâne cu ei întreaga turmă de oi. În faţa acestei hotărâri, fata s-a rugat de căpitanul haducilor ca, înainte de a se duce cu oile, să o lase să cânte o dată din trâmbdiţă şi pe urmă să o lege de trunchiul arborelui. Căpitanul a lăsat-o.
Era în prima zi de Paşti. Tot satul era în biserică. Preotul citea sfânta evanghelie când sunetul trâmbiţei a turburat sufletul gazdei.
Fata a terminat de cântat, în timp ce căpitanul se pregătea să o lege şi apoi să plece cu turma. Fata s-a rugat să-i permită să cânte încă o dată - ceea ce căpitanul nu a refuzat. Tatăl ei înţelege alarma fiicei sale şi cheamă pe săteni afară din biserică. Trâmbiţa însă încetase. Fata se rugă pentru a treia oară şi ultima. Căpitanul, înduioşat de fiorii pătrunzători ai trâmbiţei, o lăsă să mai cânte. Atunci fata începu să cânte iar din trâmbiţă, de plângeau oile şi răsunau munţii. Din sunetul trâmiţei se desprindeau limpede următoarele cuvinte:
Ină, tată, ină!
Oile furatu,
În ţară mânatu,
Pe mine legatu!
Eşi, tată, afară,
Oile-s pe ţară!
Tatăl, ei, care ascultase ultima trâmbiţare în curtea bisericii, porneşte cu oamenii din sat şi-şi scapă din mâna pribegilor turma de oi".
culegător Tache Papahagi,
de la Tudor Tincu, 93 ani, Sat-Şugatag, 1923,
în Graiul şi folklorul Maramureşului, 1925, p. XLVII- XLVIII.
■ "Referitor la trâmbiţă, se crede că oile, o dată cu apariţia stelelor, dacă o aud răsunând, se aşează jos, îşi pun cruciş cele două picioare de dinainte şi capul peste ele şi ascultă cu religiozitate profundă ariile cântate - până într-atâta farmecă acest instrument, mai ales în timpul nopţii. De fapt, sunetele puternice şi în acelaşi timp line şi dulci ale acestui instrument armonizează perfect cu tot ce aparţine accidentelor regiunilor muntoase, aşa că fiorii ecoului produs în tăria singurătăţii nopţii pătrunde adânc firea naturii" (Tache Papahagi, 1925, p. XLVIII).
■ Motivul pastoral stâna prădată – "se mai poate auzi astăzi, din ce în ce mai rar însă, în nordul ţării, mai ales în Maramureş şi Ţara Oaşului. Avem însă mărturii sigure că motivul a cunoscut o largă răspândire…" (Dumitru Pop, Stâna prădată - un motiv din sfera mitologiei pastorale, în Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 72-73).
■ "… Caracterul arhaic (este) vizibil atât din structura sa artistică, cât şi în lexic, din care nu lipsesc cuvintele dispărute demult din graiul ţăranilor. Ea are aerul unei balade din vremuri vechi. Plină de dramatism, în care pare să se fi condensat o îndelungată experienţă din viaţa zbuciumată a păstorilor" (idem).
■ "… Variantele nordice, din Maramureş şi Oaş, ale motivului stâna prădată (…) sunt singurele variante din întreg spaţiul central şi sud-est european care au conservat până astăzi motivul în stadiul său primar, apropiat mitului pastoral care le-a dat viaţă" (idem).
■ "Specificul mitologiei româneşti, indiferent de scenariile mitice absorbite în ierarhia etapelor, are o structură definită şi un panteon prin excelenţă păstoresc: Dumnezeu e un cioban bătrân sau un baci, Sânpetru e patronul lupilor, Mioriţa este oaia oraculară autoselectată din turmă, (…) Baba Dochia, pietrificată îşi păzeşte oile (…). Dar nu există divinităţi sau personaje mitice fundamentale în mitologia românească care să fie ocrotitoare ale ogorului (…). Mitogeneza română s-a oprit la societatea pastorală arhaică" (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie, 1989, p. 383).
