Simfonia ploii

 

E noapte de toamnă și plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploii nu-s șoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse și mute
Ce nasc și ce mor neștiute.

În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale și de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini
Întunecând cu ochi haini
Și glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopților posomorâte!

Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic, fără val,
Și flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.
Pe când visezi la pianu-ți, doamnă,
Și-asculți al sobei dulce cânt,
N-o să-nțelegi ce triste sânt,
Când plouă, nopțile de toamnă.

Paris. 1902