Sari la conținut

Serb-sărac

Adaugă legături
Serb-sărac

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


I

[modifică]
Pe-n mijloc de Țarigrad,
La cișmeaua lui Murad
Primblă-mi-se Serb-Sărac
Pe-un cal negru din Bugeac,
Voinicel și sprintenel,
Dar sărac ca vai de el!
Cu saia îmbăirată
Și șalvari de ciorcă lată,[1]
Cotul cinci galbeni luată,
Cu cămașa de mătase,
Vițele-mpletite-n șase.[2]
Cu picioarele-ncălțate
În opinci înhârzobate:
Hârzobul
Și galbenul,
Nojița
Și leița,
Cureaua
Și paraua.
Primblă-mi-se-n sus și-n jos
Pe fugaru-i cel frumos.
Unde negrul nechezea
Țarigradul se trezea,
Turcii toți că alergau
Și pe Serbu-l întrebau:
„Copilaș de Serb-Sărac!
Nu ți-e negrul din Bugeac?
De ți-e negrul vânzător,
Eu îți sunt cumpărător,
Că vreau bine să-l plătesc!
Cu aur să-l cumpănesc."
„Nu mi-e negrul de vânzare,
Nici mi-e negrul de schimbare,
Că-i voinic și-i pui de zmeu,
Și-i fugar pe placul meu!"
Nepoata sultanului,
Copilița hanului,
Hanului tătarului,
Pe Serb iată că-l zărea,

Din sarai, de la zăbrea,[3]

Și din gură-așa grăia:
„Copilaș de Serb-Sărac,
Mult ești mândru și pe plac!
Vin' colea, lângă zăbrea,
Să-ti dau iuzluci cât îi vrea,[4]
Negrul tău să-l primenești
Și pe mâini să-l potcovești
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.
Că știi, frate, pe la noi
Azi e miercuri, mâini e joi,
Mâini ies turcii la halca[5]
Sus, în Haidar-pașa,[6]
Și oricine-a câștiga
Roabă lui hanul m-a da!"
„Floricică din zăbrea
Răsărită în calea mea!
De-ți sunt drag, de-ți sunt pe plac,
Mâini vârtej am să mă fac
Să vin turcilor de hac!"
„Copilaș de Serb-Sărac,
Mult mi-ești drag și-mi ești pe plac,
Dar eu, frate, mult mă tem
De căzlarul din harem[7]
Cel cu chipul de arap,
Buzat, negru, ras pe cap
Și cu solzii mari de crap.
El că-și are-un bidiviu[8]
Cu sânge de argint viu,
Un fugar neîntrecut
Care soare n-a văzut
De când mă-sa l-a făcut".
„De ținut unde și-l ține?"
„De trei ani e ținut bine
Într-o boltă-ntunecată
Sub pământ, în grajd de piatră."[9]
„De hrănit cu ce-l hrănește?"
„De doi ani îl întărește
Cu floarea trifoiului,
Hrana dulce-a roiului."
„De-adăpat cu ce-l adapă?"
„Tot cu lăptișor de iapă,
De și-l face lat pe sapă.
Ș-așa, frate, mult mă tem
De căzlarul din harem
Și de mândru-i bidiviu
Cu sânge de argint viu;
Că pe el de-a-ncăleca
Mâini la jocul de halca,
Roabă lui Hanul m-a da!"[10]
„Floricică din zăbrea
Răsărită-n calea mea!
Să n-ai frică
De nimică,
Că nu-i cal împărătesc
Ca negrul ist voinicesc!
Orice-alung
Cu el ajung,
Oricând plec
Păsări întrec!"

II

[modifică]
Trecea miercuri, venea joi,
Turcii mergeau câte doi
Ca să joace la halca
Sus, în Haidar-Pașa,
Și deodată toți plecau,
La fugă se aruncau,
Pe câmp luciu se-nșirau.
Iar sultanul, stând pe cal,
Sub un verde cort de șal,
Barbă neagră-și netezea
Și cu ochii urmărea.
Alalah! cai arăpești,
Alalah! cai tătărești!
Cum mișcau copitele
Ca șoimii aripele![11]
Dar căzlarul se-ncrunta,
Bidiviu-și întărta,
Pe toți turcii-i întrecea
Și-nainte se ducea.
Vai! de fata hanului,
Hanului tătarului,
Nepoata sultanului!
lată, iată Serb-Sărac
Pe-un șoimuț de la Bugeac
Că venea, mări, venea
Cuvântul de-și împlinea.
Pe căzlaru-l ajungea,
Ajungea și întrecea!
Iar căzlaru-l viclenea
Și din urmă-i tot răcnea:
„Copilaș cu cal de foc!
Oprește negrul pe loc,
Că-i pică potcoavele
Și-ți răpune zilele."
Serb-Sărac descăleca,
Potcoavele cerceta...
Nici un cui nu le cădea!
Dacă vedea și vedea,
Bici de sârmă el scotea
Și pe negrul opintea,
Șapte stânjeni că sărea,
Pe arapu-l urmărea.
Punea scară
Lângă scară
Și oblânc
Lângă oblânc
Și dârlog
Lângă dârlog,
Și din fugă cum venea
El în scări se-nțepenea,
De căzlari s-apropia
Două palme-n ceafă-i da,
De pe cal îl ridica
Și pe câmp îl arunca!
Se ducea bietul arap
Rostogolul peste cap,
Și pe câmp se răstignea
Și în urmă rămânea
Buzat, negru, părăsit
Tocmai ca un ciung pârlit!
Iar Serbul se tot ducea,
De halca s-apropia
Și din fugă azvârlea
Djeridul său chiar prin ea.[12]
Apoi vesel se-nturna,
Cu adâncă temenea.[13]
Iar copila hanului,
Hanului tătarului,
Nepoata sultanului,
Cu ocheana prin zăbrea
Pe voinicu-l urmărea
Și când Serbul se-ntorcea,
Ea-nainte-i se ducea,
Cu năstrapa mi-l stropea,[14]
Cu năframa-l răcorea.
Apoi nunta se făcea,[15]
Și la nuntă petrecea
În cântări și veselie
Cum e rândul la domnie...
Faceți-mi parte și mie!
  1. ↑ Cioarcă-lată sau ciorcălată, cuvânt corupt ce însemnează negreșit o materie ecarlată, căci șalvarii se fac de postav roșiu.
  2. ↑ Șase în loc de șese, provincialism, asemenea se zice șapte în loc de șepte etc.
  3. ↑ Ferestrele de la casele turcești, mai cu seamă acele din partea haremului, sunt închise cu gratii împletite de lemn, sau zăbrele — jaluzele, care opresc ochii de-a pătrunde înăuntru.
  4. ↑ Iuzlucul e o monedă turcească veche.
  5. ↑ Halca e cuvânt turcesc ce însemnează verigă. Jocul halcalei trebuie să fi fost același care poartă la francezi numele de jeu de bagues. După înțelesul baladei, jocul consista întru a se repezi călare în partea unde se găsea halcaua spânzurată și a zvârli djeridul astfel încât sa treacă prin cercul ei.
  6. ↑ Haidar-Pașa este numele unui câmp lat și frumos ce se găsește în Asia, lângă Scutari (Ischiudar) în față cu Stambulul. Pe acel câmp se făceau înainte jocurile favorite ale turcilor, djeridul, halcaua, arcul; și pe dânsul astăzi se adună caravanele și hagiii care pleacă pe tot anul la Meca, spre a duce prezenturile sultanului la mormântul lui Mahamed, profetul islamismului.
  7. ↑ Haremurile turcilor, adică locuința femeilor, sunt încredințate pazei eunucilor, arapi ce se numesc turcește căzlari.
  8. ↑ Cal tânăr și sprinten la fugă.
  9. ↑ A crește caii la întuneric pentru a-i face iuți și mai frumoși este o crezare orientală ce există și la români. Toți caii cei mai vestiți din povești, precum cal Graur, cal Vânteș și alții, ce duc ca vântul și ca gândul pe Făf-Logofăt cu părul de aur, sunt născuți și crescuți în bolți întunecoase. Balada zice:
    Că el soare n-a văzut
    De când mă-sa l-a făcut.
  10. ↑ Adică: hanul o va da lui de soție. Se crede că femeile, chiar cele măritate, sunt roabe la turci.
  11. ↑ Minunată și mult poetică imagine de alergarea cailor.
  12. ↑ Jocul djeridului a fost cel mai favorit al turcilor, căci el da prileji a arăta dibăcie și în purtarea calului și în aruncarea lăncii plumbuită la capete ce se La sultan de se-nchinanumea djerid. Acel joc era ca un soi de tournoi cavaleresc în care luau parte un mare număr de amatori, și se executa ades sub ochii sultanului, pe câmpul de la Apele-dulci din Europa. Luptătorii se împărțeau în două tabere, fiecare din ei își alegea protivnicul său, apoi la un semnal ce se da din chioșcul împărătesc, toți se repezeau în fuga cailor și aruncau djeridele. Dibăcia consista întru a se feri de djeridul protivnicului, a-l prinde din zbor sau a-l culege de jos fără a-și opri calul și a-l arunca îndărăt.
  13. ↑ Cuvânt turcesc ce înseamnă închinăciune. Turcii fac multe temenele când se întâlnesc; ei se pleacă până la pământ unul dinaintea altuia și cu mâna dreaptă își ating pieptul, gura și fruntea. Aceste semne înlocuiesc la dânșii scoaterea pălăriei și strângerea de mână a europenilor.
  14. ↑ Vas de aur sau de argint în care se vărsau ape mirositoare. Obiceiul înainte era de a stropi cu apă de trandafiri pe vizitatori la zile mari.
  15. ↑ În ediția baladelor din 1852, s-au tipărit alte versuri la finitul baladei lui Serb-Sarac. Iata-le:
    Iar copila hanului,
    Nepoata sultanului,
    Cu ocheana prin zăbrea
    Serbușorul și-l zărea
    Și-naintea lui sărea,
    Cu năstrapa-l răcorea,
    Cu meneștergu-l ștergea
    Și la sânu-i mi-l strângea,
    Și-n iatac că mi-l ducea,
    Nuntă mândră că făcea,
    Săptămână,
    Lună plină,
    Cum e rândul domnilor
    Și rândul vitejilor.
Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Serb-sărac&oldid=70105”