Rugăciunea (Demetrescu)

Rugăciunea
de Traian Demetrescu

Așa secetă, locuitorii din satul Mierla nu mai pomeniseră de mult! Nici cei mai bătrâni nu-și aduceau aminte.

Aproape două luni de când nu căzuse un pic de ploaie. Ți-era jale să te uiți pe câmp: porumbii începuseră să îngălbenească, iar când bătea vântul se auzia un freamăt uscat, ce suna în sufletul țăranului ca un vaiet de sărăcie.

De unde pricina mâniei ăștia dumnezeești? Iată întrebarea și nedumerirea oamenilor din satul acela. Să fi fost ei mai încărcați de păcate ca alți oameni? O fi și asta, căci suprefectul le spusese într’o Duminecă, la primărie:

— La voi uscătură pe tot locul, și în satele vecine plouă cu găleata.

Nu mai rămânea nici o îndoială: Dumnezeu își întorsese mila dela acești creștini nevrednici de bunătatea lui, amenințându-i cu o foamete îngrozitoare.

Horele se făceau, ca de obiceiu, în fiecare Duminecă, sub nucul de lângă Fântâna părăsită, dar par’că nici cei tineri nu mai aveau inimă pentru joc și dragoste. Horele se spărgeau înainte de vreme, iar prin cârciumi vioarele s’auziau rar.

În mijlocul acestei desnădăjduiri, pe care oamenii o simțiau din ce în ce mai adânc, o singură scăpare rămăsese. Dacă într’o săptămână ploaia ar cădea o zi, două, fără întrerupere, porumbul putea să fie pe jumătate reînviat.

Și bieții plugari așteptau să vază această minune arătându-se în cea din urmă săptămână a speranței lor. Cine știe, poate lui Dumnezeu i se va face milă, dacă nu de ei, cel puțin de copiii lor.

Cu toate astea vorba unui bătrân, rostită într’o ceată de oameni, iar pusese pe frunțile țăranilor posomorîrea desnădejdii.

Moș Toader, om blajin, tăcut și trăind mai mult singuratic — un fel de filozof al satului — ghicise de ce Dumnezeu nu-i milostivia cu ploaia lui roditoare și sfântă:

— Cum să nu fie mâniat pe noi ăl de sus — și unchiașul făcu un gest larg spre cer — dacă popa al nostru, în loc să-și vadă de biserică, stă ziua și noaptea numai prin cârciumi?

Cuvintele acestea par’că ridicară după conștiințele oamenilor o piatră grea, căci se găsise, în sfârșit, un bătrân care aruncă toată mânia lui Dumnezeu pe singurul popă. Și răspunsurile de aprobare se deslănțuiră.

— Așa e... Așa e...

Moș Toader, cu acelaș glas vehement și sonor, urmă:

— Ați văzut d-voastră pe popa al nostru măcar o zi treaz, și în toată firea ca toți oamenii? Eu unul puiu mâna în foc, că nu l-am văzut.

— Nici eu ...

— Ba eu l-am văzut umblând numai pe două cărări.

— Și d’aia zic, adăugă bătrânul, cât timp nu ne-om curăți de popa ăsta, Dumnezeu foc și pucioasă poate să ne dea, dar ploaie, ba.

Cât ai clipi, vorbele lui moș Toader își făcură drum prin tot satul. Primarul fu de părere să facă o jalbă semnată de toți locuitorii și s’o adreseze protopopului. În jalbă trebuia să se spună tot: cum popa face slujba bisericească beat, cunună beat, se duce la înmormântări beat, joacă cărți prin cârciumi și se leagă de femeile tinere ale oamenilor. Dacă protopopul nu le va face dreptate, locuitori erau hotărîți s’aleagă pe câțiva dintre dânșii, cari să ducă jalba la episcop.

Țăranii rugară pe învățătorul satului să le scrie jalba; firește nimeni nu s'ar fi priceput mai bine ca el. Dar învățătorul, un om tânăr, deștept, cu puțină filozofie ateistă adunată în cap, nu primi, ba chiar sfătui pe câțiva oameni să nu se mai apuce de asemenea lucruri.

— Ce aveți cu popa? le spuse el; bea și el poate mai mult ca alții; dar vorba e, își face el treburile bisericești?

Oamenii fură încredințați că învățătorul e «de partea popei».

Jalba rămase s’o facă notarul.

Popa din satul Mierla n'are mai mult de patruzeci și cinci de ani; e înalt, voinic, cu ochii totdeauna strălucind de bunătate și de o veselie aproape copilărească. El nu se ceartă cu nimeni, nu face nimănui rău, iubește pe copii cum ii iubia Christ, dar țăranii îl nesocotesc, îl urăsc pentrucă bea.

În adevăr popa e unul din acei bețivi cari devin legendari. Pentru el a bea mereu a devenit o nevoie organică; bea fără întrerupere, pentru a-și potoli o sete veșnic nepotolită.

El spune că această patimă nesățioasă i-a venit dintr'o mare nenorocire, a doua zi după moartea copilului său cel mic.

Când învățătorul a mărturisit popei hotărîrea țăranilor de a trimite o jalbă la protopop, el a ridicat din umeri, repetând cuvintele astea:

— Și dacă beau, ce le pasă lor?... Nu omor pe nimeni, nu fur, nu înșel; beau pentrucă așa mi-e voia... Ei, și?

Apoi, după o pauză:

— Le-oiu arăta eu cine e bun la Dumnezeu.

Popa n’a mai pregetat, a dat de veste dascălului că vor face o rugăciune pe câmp, pentru ploaie.

Dascălul însă, văzându-l că nu se cam ține sdravăn pe picioare, i-a răspuns:

— Părinte du-te mai întâi de te culcă; liniștește te, și mai târziu om vedea...

Popa l-a întrerupt:

— Ba, uite, așa beat cum sunt, o să mă rog la Dumnezeu și are să m'asculte.

Popa a îmbrăcat patrafirul, a luat o cruce, și însoțit de dascăl, a pornit dela biserică pe șoseaua satului, îndreptându-se spre câmp.

Țăranii cari întâlniau pe popă și-l vedeau cum se clătina pe picioare, îl priviau lung, clătinând și ei din cap:

— Mai mare batjocură de cele sfinte nici că se poate.

Câteva femei bătrâne, o ceată de copiii sdrențăroși și desculți se luară după popă.

Pe câmp, lângă Fântâna părăsită, unde se făcea hora, convoiul se opri.

Popa își descoperi capul, citi un capitol din Evanghelie, apoi îngenunche, ridică brațele către cer și rosti de trei ori, cu glas puternic și rugător:

— Doamne Dumnezeul nostru! Întoarce-ți îndurarea ta către noi, păcătoșii! Iartă-ne, cu ce ți-am greșit, și lasă să cadă peste rodul muncii noastre ploaia ta binefăcătoare și sfântă!

Femeile căzură cu fața la pământ, gemând înăbușit și trist: copiii se uitau înfiorați la popă, unii începură să plângă, alții, neștiind să se închine, aduceau mâna numai la frunte și la umărul drept.

Cerul era de un albastru albicios; soarele ardea cumplit. Nimic nu se clătină în aer, era ca o înmărmurire de moarte peste tot.

* * *

A doua zi cerul începu să se înnoreze. Se înțelege, era o întâmplare, dar oamenii crezură că Dumnezeu auzise glasul popei. Norii deveniau tot mai groși; fulgere și bubuituri puternice răsvrătiau haosul.

Oamenii începură să aibă părere de rău că se mâniaseră împotriva popei:

— Prea ne-am cam pripit cu jalba aia...

— Aruncați-o în foc...

— O fi bând popa, dar alte păcate nu l-am văzut făcând.

Chiar și moș Toader își schimbă vehemența:

— Mai știi... sufletul popei o fi mai curat la Dumnezeu, decât al nostru.

Noaptea ploaia s’a pornit ca un potop, care aținut doua zile.

Câmpul reînviase; oamenii erau siguri că cea mai mare parte din munca lor era scăpată.

După întâmplarea asta, multă vreme țăranii erau încă nedumeriți, cum se înduioșase Dumnezeu de rugăciunea unui popă beat.

De atunci locuitorilor din satul Mierla li se părea foarte firesc ca popa lor să citească Evanghelia beat, să boteze copiii beat, sa meargă la înmormântări beat, să cunune beat.

O singură dată, popa a slujit în biserica treaz, și oamenii erau cât pe aci să trimită la protopop o... jalbă.

Satul Mierla, 1810.