Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Mirislău

De la Wikisource

←←Cartea IV: Unitatea naţională

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Cartea V: Mirislău (iulie 1600 — ianuarie 1601) de Nicolae Bălcescu

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII 13 XIII 14 XIV 15 XV 16 XVI 17 XVII 18 XVIII 19 XIX 20 XX 21 XXI 22 XXII 23 XXIII 24 XXIV 25 XXV 26 XXVI 27 XXVII 28 XXVIII 29 XXIX 30 XXX 31 XXXII

[modifică] I

Îndată după întoarcerea lui Mihai în Alba-Iulia, sosiră acolo olaci de la împăratul, aducându-i urări pentru norocita izbândă din Moldova şi înştiinţându-l ca să se mulţumească cu Ţara Românească şi cu Moldova şi să lase Ardealu pe seama împăratului. Mihai nu se putea învoi cu aceste propuneri, neîndurându-se a lăsa Ardealu; el porni îndată la curtea împărătească doi soli, pe Tudosie Logofătul şi pe Gaspar Corniş, spre a ruga pe Rodolf II ca să-i lăse Ardealu, căci l-a dobândit cu sabia şi cu atâta sudoare, osteneli şi sânge, şi să-l sloboadă asupra turcilor să meargă a lua mai întâi de la dânşii Timişoara, pe care s-o închine împăratului. După aceea, Mihai schimbă cârmuirea vremelnică din Moldova şi orândui acolo în locul său pe Marcu, fiul lui Petru-Vodă Cercel, trimiţând împreună cu dânsul şi pe Preda Buzescu.

Întru acea, Mihai, la 20 iulie 1600, deschisă dieta în Alba-Iulia, spre a o consulta despre deosebite trebuinţe ale ţării. El o puse din nou de-i jură credinţă. Încă nu se spărsese dieta, şi Mihai, aflând că doctorul Bartholomeu Petz, trimis de împăratul către dânsul, sosise la Sathmar în Ardeal, trimise doi ardeleni, pe Francisc Alard şi Andrei Barcsai la Cluj, ca să se împreune cu banul Mihalcea, ce era acolo, ca să meargă tustrei la Sathmar, lângă acest ambasador, spre a-l invita să vie la Alba, unde îl aşteaptă dieta cu nerăbdare, a aduce banii ceruţi într-atâte rânduri împăratului de Mihai şi, în sfârşit, spre a trata despre trebile Ardealului şi ale cârmuirii sale. El le zise că la întâmplare când solul, bănuitor cum se aude, s-ar teme să vie, ei să rămâie la Sathmar zăloage până la întoarcerea sa.

Ajungând aceştia la Sathmar, înduplecară pe Petz a merge la Alba şi ei rămaseră în acel oraş. Petz fu adus în câmpia Albii în mijlocul mulţimii de popor şi încunjurat de un strălucit cortegiu de pedestraşi şi de călăreţi; pe urmă, după un măreţ cuvânt de urare ce îi ţinu Pancratie Sennyei, fu dus la palat, unde Mihai îi ieşi întru întâmpinare până în mijlocul rândurilor. Bartholomeu Petz, fiind astfel primit, aduse domnului, în numele împăratului, daruri scumpe, titlul de locţiitor al său în Ardeal, acela de sfetnic împărătesc şi o sumă însemnată de bani pentru plata ostaşilor, pe care însă o lăsase la Sathmar, sau din pricina nesiguranţei drumurilor, cum da el a înţelege, sau pentru că nu vroia a da aceşti bani în mâna lui Mihai până a nu se asigura mai înainte bine de simtimentele sale.

Mihai, după ce primi bine pe solul împărătesc, îi trimise răspuns prin Gaspar Corniş şi Pancratie Sennyei: ,,ca sa binevoiască a se întoarce îndată lângă cezar, spre a-i cere, pentru dânsul şi în numele său, ca să-i dea Ardealul supt nişte nouă condiţii şi să-l roage d-a trimite răspuns craiului Poloniei ca să nu-l izbească cu puterea în Moldova, pentru că el, cu oştile ardelene, moldovene şi munteneşti şi acele ce avea în leafă de la împăratul, să poată cu mai multă grabă şi siguranţă merge împotriva turcilor, a trece Dunărea şi a ameninţa Constantinopolul". Auzind aceste, Bartholomeu Petz le răspunse în taină: ,,că el ştie că, după pornirea sa, Mihai nu va împlini nici una din făgăduielile sale, că înşelătoria lui este acum deplin cunoscută; dar zise el, treaba voastră este de a priveghea toate faptele lui şi, de-l veţi vedea că proiectează ceva împotriva împăratului, daţi îndată de ştire maiestăţii sale". [6]Aceste cuvinte ale lui Petz ne dezvăleşte caracterul adevărat al misiei sale; cu toate aceste el făgădui d-a sprijini înaintea împăratului cererile lui Mihai. Astfel se întoarse Petz, după ce în câteva zile fu tratat cu mare cinste de cătră Mihai şi umplut de daruri. În această vreme Mihai începu a-şi lua următorul titlu: Mihai voievoda Ţării Româneşti, al Moldovii, sfetnic al sfinţitei majestăţi împărăteşti şi crăieşti şi locotenentul său în Ardeal. [7] Într-aceea, dieta hotărî o contribuţie de şase florini de fiecare poartă pentru ţinerea oştilor domnului, poroncind la toţi a fi gata spre a pleca la război la porunca domnească. [8]În vremea aceasta, nobilii din Ardeal ce fuseseră trimişi în Ţara Românească, la Pătraşcu, se întoarseră înapoi. [9]

[modifică] II

Încheindu-se dieta, vestiră lui Mihai că un sol de la marele vizir Ibraim se apropie de Braşov cu darurile ce-i trimite împăratul turcesc. De îndată el porni într-acolo cu o escortă numeroasă. Aflând sosirea solului, el ieşi din oraşul Braşov în câmpie, spre a-l întâmpina împreună cu toţi gvardiştii săi şi alte oşti, ducând înainte, prin seizi, câţiva frumoşi cai. El se pogorî de pe cal, primi steagul sultanului, plecându-se şi îmbrăţişându-l, pe urmă, salutând cu mult respect pe sol, primi de la dânsul sabia şi cuca, pe care o puse pe cap. Pe urmă încălecând, puse pe sol la stânga sa (aceea ce pentru turci este un loc mai de cinste decât dreapta), pe urmă îl duse în oraş, în mijlocul descărcăturilor a tuturor tunurilor şi bombardelor ce se afla în Braşov, şi îl primi, în această lungă proţesie, cu toate semnele putincioase de bucurie şi cu toate graţiile unei gazde recunoscătoare. După ce l-a tratat măreţ, l-a împovărat cu daruri şi l-a ţinut câtăva vreme la sine, Mihai îi dete drumul şi se întoarse la Alba-Iulia. [10]

Împreună cu solul turc, Mihai trimise în solie la marele vizir Ibraim, care bătea atunci cetatea Kanischa, pe vornicu Dima sau Dumitru, spre a trata despre trebile Ungariei. După luarea Kanischei pe la începutul lui septemvrie (1600), vizirul Ibraim trimise la Constantinopol pe ambasadorul român cu Iazid Sade, reis-efendi al taberei, spre a se înţelege acolo cu divanul şi sultanul. Hafiz-Paşa eunucul, văzând pe Dima, care îl înşelase şi îl biruise la Nicopol în anul 1598, cum am văzut înapoi, vru să-şi răzbune. El dobândi de la muftiul Sanollah o fetvă care declara că solul unui domn viclean ca Mihai este afară de dreptul neamurilor. Pe această fetvă rezămându-se, eunucul puse mâna pe Dima şi îl bătu la falangă până ce îşi dete sufletul în groaznice dureri. Această urâcioasă călcare a dreptului solilor trase asupra lui Hafiz-Paşa mânia tuturor, chiar şi a turcilor. Ibraim-Paşa mai ales se supără foarte şi scrise într-aceasta la sultana Valide. HafizPaşa fu îndată depărtat din slujba de caimacam . Această întâmplare însă mânie foarte pe Mihai şi din nou îl întărâtă împotriva turcilor.

Într-aceea Mihai, aflând că polonii adună oaste pe hotarul Moldovei şi că ş-au aşezat tabără lângă Nistru, în dreptul Hotinului, scrise îndată generalului împărătesc din Ungaria de Sus ca să-şi ţie armia gata, ca la trebuinţă s-o poată avea supt mână. Era Basta care comanda această armie. Din porunca împărătească el se trăsese din Ardeal la Casovia, capitala guvernului său, cu durerea în inimă că lasă Ardealu în mâna lui Mihai. El avea însă poruncă de a sta gata de a ajuta pe Mihai la orice cerere.

Dar aceste favoruri ce împăratul făcu lui Mihai ascundea o vicleană trădare. Am auzit vorbele lui Petz către Corniş şi Sennyei şi am observat că ele vădesc adevărata misie a lui. Într-adevar, el fusese însărcinat ca, pe de o parte să aducă lui Mihai împlinirea cererilor lui, iar pe de alta a pregăti elementele prin care să poată trage răzbunare asupra lui Mihai pentru siluirea ce stăruinţa sa făcuse împăratului. În lipsă de oaste spre a putea scoate prin silă pe Mihai din Ardeal, cezarul, care se temea de ambiţia lui ca el să se alieze cu turcii şi să se proclame neatârnat de împărăţie, hotărî a-l adormi, dându-i cererile sale, şi, într-aceeaşi vreme, cunoscând ura nobililor unguri cătră Mihai, prin tainice instrucţii ce dete lui Petz şi lui Basta îi însărcină a se folosi de această ură, a o aţâţa şi a o lăţi şi mai mult şi, când va izbucni răscoala, a o ajuta cu putere împotriva lui Mihai.

Petz şi Basta nu pregetară într-aceasta; elemente găsiră cu prisos. Cunoaştem viclenile uneltirii ale lui Moise Secuiul şi Ştefan Csaki în Moldova. Cu tot favorul la care îi avea Mihai pe amândoi, cinstea şi darurile ce le-a făcut, ei îşi urmară în taină comploturile lor. Moise Secuiul lăsase pe Mârza în Moldova şi însoţise, cum am văzut, pe Mihai în Ardeal. La întoarcerea sa, el se opri câtăva vreme în ţinutul Bârsii, în oraşele Földvar şi Botfalva; el se înţelese acolo cu George Mako şi cu ceilalţi căpitani ce comanda pe ostaşii unguri despre întoarcerea lui Sigismund şi de revolta împrotiva lui Mihai, aţâţându-i a sta şi ei una spre a mântui naţia lor de supt domnirea unui aşa de rău stăpân. După aceea el trecu la Sighişoara (Sasburg) supt cuvânt ca să-şi vază femeia şi pe ginerele său, Wolfgang Corniş, şi, şezând puţin acolo, fugi în Polonia la Zamoisky, ca să-i ceară ajutor de oaste împotriva lui Mihai. Îndată ce acesta auzi de dezertarea lui Moise şi înţelese uneltirile lui, porni la Sasburg pe George Ratz ca să prindă pe Wolfgang Corniş şi sa-l aducă în fiare la Alba-Iulia. Pe când se săvârşea aceasta, secuii din scaunul Odorheiului, aflând vicleniile nobililor, pe care atât îi ura, puseră mâna pe doi nobili, anume Francisc Farcaş şi Mihai Szemere, şi îi uciseră acolo, în Sighişoara. Unul din complotişti, anume Ioan Petki, ce se afla acolo, luă fuga; dar domnul, spre pedeapsă, îi confiscă avuturile, iar pe Wolfgang Corniş, după ce fu adus la Alba-Iulia, îl puse la închisoare.

Uciderea acelor doi nobili şi arestuirea acestui din urmă dete pricină intriganţilor a aţâţa şi a spăimânta lumea şi a pregăti şi întinde complotul lor. Ei striga mai ales mai tare — şi la aceasta se părea că au oarecare cuvânt — asupra relelor ce făcea ostaşii în ţară şi zicea că aceştia ar fi omorât un preot sas din târgul numit Insula Creştină şi că ar fi jefuit pe alţii. Dar aceea ce pricinui mai multă turburare fu fapta ce se întâmplă în oraşul Banfi-Hunyad. Mihai trimisese în acest oraş o sută de pedestraşi români spre a fi hrăniţi acolo. Lăcuitorii nu prea era mulţumiţi de purtarea lor; când, într-o zi de duminică, dimineaţa, pe când ei mergea în mare număr la biserică, iată că văd în piaţă mai mulţi ostaşi români beţi, făcând feluri de rele şi necăjind oamenii, luându-le marfa. Larma şi strigările neguţitorilor şi a soldaţilor auzindu-se în biserică, locuitorii ce se aflau înlăuntru, neştiind ce se petrece afară, ieşiră înspăimântaţi din biserică şi se siliră a împăca cearta; dar întărtându-se şi mai mult şi unii şi alţii, românii cheamă pe soţii lor într-ajutor şi urmează a prăda şi a face multe rele; locuitorii, din partea lor, se adună mulţime multă, iau armele şi năvălesc asupra românilor şi îi ucid pe toţi, afară de un mic număr ce putu scăpa. Aflând aceasta, Mihai se turbură foarte şi, în aprinderea mâniei sale împotriva locuitorilor Hunyadului, vrând a face o straşnică pildă, porunci lui Ştefan Csaki, căpitan-general peste toată armia ţării, să ia câtă oaste îi va trebui, ca să meargă să spargă oraşul, să ucidă pe locuitori sau să-i aducă prinşi. Csaki, neîndrăznind a sta împotriva poruncii domneşti, plecă spre a o îndeplini; dar apucă înainte de trimise pe ascuns un om care spuse locuitorilor primejdia ce-i ameninţa. Locuitorii se grăbiră atunci a fugi cu familiile lor şi cu tot ce avea mai scump la munţi; un mic număr numai de nenorociţi, crezând că nu li se va întâmpla nimic, rămasără pe loc şi oraşul fu ars împreună cu dânşii. [16]

[modifică] III

Vestindu-se toate acestea în ţară, se spăimântară peste măsură nobilii, încât mulţi (ca la o sută dintr-înşii), încărcând în care familiile şi cu tot ce avea mai scump, se silea a se mântui prin fugă. [17]Aflând Mihai aceste mişcari ale nobilimei şi dezertarea lui Moise Secuiul, spre a opri ca din această fierbere să nu se aprinză un foc mai mare, plecat mai mult a întrebuinţa mijloace blânde decât aspre către nobili, trimise oficial în palaturile şi locuinţele lor pe Nicolai Viteazul, un român din Ardeal, vestit orator pre acele timpuri. Viteazul, supus şi jertfit cu totul domnului, primi cu bucurie însărcinarea ce-i dete, închinându-i-se plecat, şi se duse la fiecare nobil îndeosebi. Întrebuinţând deosebite argumente după duhul celor la care se adresa, el se silea a-i încredinţa de strălucitele proiecte ce are domnul pentru creştinătate. Adesea sfârşea cuvântul său zicând că ,,Mihai iubeşte mai presus de orce mântuirea şi păstrarea creştinilor; că zi şi noapte el se gândeşte numai cum ar putea sluji mai cu credinţă pe împăratul, a întinde hotarele creştineşti, a doborî puterile turcilor, în sfârşit a păstra ardelenilor, a căror vitejie o preţuise în cea de curând biruinţă asupra lui Ieremia, vechile lor legi şi privilegiuri. Că el n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, nimic care să iubească mai mult ca naţia ungurească şi că nu va întreprinde nimic împotriva legilor obşteşti a acestei patrii, precum de curând o încredinţase lui Bartholomeu Petz, solul împăratului. Că nime nu trebuie să se turbure de fuga lui Moise Secuiul, care în cea din urmă expediţie din Moldova făcuse parte dintr-o conjuraţie al cărei scop era de a omorî pe domn, spre a da prinţipatul lui Sigismund, şi că el, prin fuga sa în Polonia, scăpase de dreapta pedeapsă a vicleniei sale. Că deşi doi oameni însemnaţi (Francisc Farcaş şi Mihai Szemere) fusesără ucişi la Sighişoara, prin furia secuilor, aceasta foarte a fost neplăcută domnului şi el asigurează că uneltitorii morţii lor se vor pedepsi îndată cu moarte, iar pentru vătămarea ce soldaţii domnului au făcut, fără ştirea lui, locuitorilor, după o cercetare şi o preţuire făcută, se va plăti până la o para." Prin asemenea cuvinte şi jurăminte personale, Nicolai Viteazul, părându-se a fi domolit înfierbântarea nobililor, se întoarse triumfător lângă Mihai. [18]

Nobilii unguri erau însă împărţiţi în deosebite păreri şi partide. Acei veniţi din Ungaria, care numai de câtăva vreme se statorniciseră în Ardeal şi care nu împărtăşeau ura naţională a nobililor ardeleni către români, se lipiseră din inimă de Mihai. Ei vedea de atâţia ani, de la nenorocita înfrângere de la Mohaci, draga lor patrie, Ungaria, robită şi sfâşiată de către turci şi nemţi. Ei vedea acum că n-au altă nădejde d-a mântui patria lor şi a o reîntregi în libertatea şi unitatea sa decât în Mihai. Într-însul ei îşi pironise toate nădejdile lor; ei îl încunjura, îl aţâţa, îl îndemna, îl linguşea, dându-i titlu de crai, titlu cu care îl salutase şi viziru Ibraim, [19] şi rugându-l de a scapă crăiea Ungariei din mâinile turcilor şi a nemţilor şi a ăoî opri pe seamă-i, aducându-şi bine aminte că cele mai strălucite timpuri ale acelei crăii au fost când ea era cârmuită de familia română a Corvinilor.

Aceste nădejdi nu era deşarte; ele cuprindea o mare idee, care fusese visarea bărbaţilor celor mari, unguri şi români, în trecut şi care a rămas de atunci până astăzi şi va fi încă în viitor idealul oamenilor de stat a acestor două naţii, deopotrivă viteze şi generoase. Într-adevăr, locuind în parte pe acelaşi pământ, singure numai deosibindu-se cu sângele de celelalte neamuri dimprejur, deopotrivă ameninţate şi bântuite de puternicile împărăţii ce le ocolesc, aceste naţii dintru început semăna menite a-şi uni viaţa printr-o legătură frăţească, spre mântuirea şi dezvoltarea comună şi spre a forma un stat mare şi puternic între Adriatica şi Marea Neagră. Mai mulţi crai ai Ungariei, precum Ştefan cel Mare, Carol Robert, Sigismund I şi Ludovic I, precum şi Corvinii doriră şi se ispitiră a înfiinţa această idee; dar, înfăţisători a ideilor veacului lor şi a geniului sumeţ şi iubitor de domnire a ungurilor, în loc d-a vorbi românilor de frăţie şi egalitate, cereau ca să li se supuie şi să ăreîcunoască supremaţia lor. Aceste smintite şi nenorocite pretenţii aţâţă în inima românilor, înfocată atunci pentru libertate, o ură mare împotriva ungurilor; şi încercările crailor Ungariei, şi năvălirile lor în Ţara Românească şi în Moldova fură greu pedepsite. Ambiţia lui Mihai zâmbea la proiectele nobililor din Ungaria; el întrevedea poate în viitor o zi în care se va ispiti întru îndeplinirea lor; dar deocamdată se vede că, deşi ameninţa prin vorbe Austria, ca s-o aducă a-i împlini cererile, dar în adevăr nu avea de gând a ridica război asupră-i spre a-i smulge drepturile ei asupra crăiei Ungariei, după cum îl învinovăţesc unii din istorici. [20] Nevoia şi înţelepciunea sa îl silea spre aceasta. Încunjurat de atâţia duşmani, el nu putea ridica sabia şi asupra Austriei, când toată nădejdea lui de sprijinire o avea numai într-însa.

[modifică] IV

Cu totul altele era sentimentele nobililor unguri din Ardeal către Mihai. Un mic număr numai dintr-înşii, recunoscători pentru purtarea cea blândă a lui Mihai către nobili, se lipise de dânsul şi îl slujea în dreptate. Ei vedea bine că, de vor scăpa de stăpânirea lui Mihai, vor cădea supt nemţi, turci sau supt Sigismund Bathori şi vor fi mult mai rău. Cei mai mulţi însă ura în Mihai un domn român. Învăţaţi a urî şi a despreţui naţia română în iobagii lor ţărani, lor le venea cu ciudă a-şi pleca trufaşul şi sumeţul cap supt un stăpân român. Ei se temea încă, cu mare cuvânt, de relele urmări ce poate avea pentru dânşii întemeierea unei stăpâniri româneşti în Ardeal. Ei se temea de o schimbare de politică a lui Mihai, de o zi când el va înceta d-a fi generos, ocrotind pe ei şi privilegiile lor cu paguba românilor. Se temeau încă că chiar cei mai mulţi dintr-însii, câştigaţi de domn sau mânaţi de duhul slugăriei şi al ambiţiei, să nu se lepede cu încetul de naţionalitatea lor şi a se români.

Aceea ce se petrecea în Ardeal de câtva timp de temei mare temerilor lor. Mihai începuse a favora cu deosibire pe români şi a căta cu ochi bănuitor către nobilii unguri, pe care îi învinovâţea de a fi nemulţumitori către dânsul, iar mai ales către nobilii secui, pe care îi ştia duşmanii lui, pentru libertatea ce dedese poporului. El înălţă din românii ardeleni la treapta de nobili, silise pe unguri a face oarecare uşurare ţăranilor şi ocrotea pe aceştia împotriva abuzurilor. deosebit de acestea, începuse a umplea Ardealul, deşert în mare parte de locuitori, cu colonii de români din Ţara Românească şi de bulgari, şi nu se încredea decât în acei nobili unguri care adoptaseră cu totul obiceiurile şi învestmântarea românească. Deosebit de acestea, Mihai, spre a plăcea românilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia şi o înzestrase cu multe averi. Un baston de argint, dăruit de dânsul mitropolitului Ion la anul 1599, se păstrează până astăzi la Blaj.

Toate acestea dovedea în Mihai planul d-a români cu încetul Ardealul. Toate acestea îngrija tare pe nobilii unguri; ei vedeau că se stinge cu totul supremaţia lor în Ardeal, care se va preface într-o ţară ales românească. Aceste temeri le aţâţa şi le mărea încă micul număr de complotişti pe care i-am văzut în lucrare încă din expediţia în Moldova. După fuga lui Moise Secuiul, soţul său Ştefan Csaki rămăsese capul complotului. Csaki se trăgea dintr-una din cele mai strălucite familii ungureşti din Ardeal. Era el om ager la minte, harnic, cu falnică înfăţişare, dulce la limbă, dar viclean la inimă şi ambiţios peste măsură; el îşi închipuise d-a aduce răsturnări în Ardeal, ca da de va putea dobândi pe seamă-i tronul acestei ţări. El începuse prin a se face cu totul curtizan al lui Mihai, imitând în toate gesturile şi obiceiele lui, apărând cu înfocare faptele şi proiectele lui, înălţându-l până la ceriu şi comparându-l cu cei mai mari eroi ai lumei, a căror mari fapte slăveşte istoria. Prin aceste chipuri, iar mai ales prin vitejia ce arăta în expediţia Moldovei, Mihai îl luase foarte la inimă, îi arăta mare încredere, îl numise căpitan-general al toatei armiei sale şi îi dăruise mai multe moşii însemnate în Ardeal. [26]Csaki trădă cu nevrednicie încrederea domnului şi bunătăţile lui către dânsul şi profită de favorul ce avea ca să comploteze fără temere şi să surpe pe făcătorul său de bine. Pe lângă aceea că povăţuia propaganda rebeliei în Ardeal, el era în corespondenţă necurmată cu generalul Basta, către care se arăta cu totul jertfit Austriei şi că lucrează numai pentru dânsa, şi într-aceeaşi vreme, prin Moise Secuiul, sta în relaţii cu polonezii, ăcuî Sigismund Bathori şi ăcuî Ieremia Movilă. Acesta se puse atunci în raport cu tătarii şi cu turcii, cerând ajutor împotriva lui Mihai, şi unii şi alţii fuseră voioşi a intra în coaliţie. Turcii trimiseră îndată, cu taină, 40 000 galbeni de aur, sumă însemnată pe acele timpuri, la Ieremia Movilă, ca să facă oşti asupra lui Mihai, şi hatiserif de domnie neschimbată în Moldova, lui şi seminţiei lui. [27] Într-aceeaşi vreme, adună oşti în Bulgaria, gata a năvăli la vreme în Ţara Românească.

Astfel o coaliţie puternică şi îngrozitoare se pregătea asupra capului lui Mihai. Austriacii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa în Moldova, turcii şi tătarii, toate aceste popoare, care fuseseră umilite prin triumfurile noastre, călcate prin oştile noastre, acum, înţelegându-se din mână în mână împreună, se înfiora de mânie şi de nădejde şi se gătea a năvăli într-una mii de mii, ca o vijelie furioasă, spre a doborî la pământ un singur om; dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor români.

[modifică] V

Mihai nu bănuia nimic de furtuna ce îl ameninţa. El se încredea încă în steaua sa şi în fatalitate, această superstiţie a oamenilor cărora mult le-a slujit norocul. El vedea bine că polonii sau turcii nu-l va lăsa mult în odihnă, dar socotea că, cu sprijinul Austriei, de care nu se îndoia, va putea lesne a pedepsi îndrăzneala duşmanului. Se vede că Mihai se ţinea de hotărârea sa d-a porni împotriva turcilor ca să le ia Banatul, după cum se făgăduise Austriei. El nădăjduia că pe lângă folosul d-a uni Banatul cu celelalte ţări române, printr-acest război va câştiga încă cu totul încrederea Austriei, temătoare ca el să nu se alieze cu turcii. Spre acest sfârşit, Mihai avea nevoie d-a fi sigur că nu va fi izbit de poloni. Pentru aceea trimise la craiu Poloniei doi soli, pe George Ratz şi Stroe Buzescu, boier însemnat, spre a-i arăta pricinile care l-a silit a cuprinde Moldova, asigurându-l că ,,nu are de gând a face nimic împotriva Republicei Poloniei şi a craiului ei, că încă el se pune la voia craiului, îmbiindu-l cu prietenie şi bună vecinătate, numai să voiască a se uni cu creştinii şi a se lepăda de alianţa turcească". Pretinde Bethlen că această solie era o prefacere din partea lui Mihai, ca să înşele pe craiul Poloniei, după cum înşelase pe Andrei Bathori şi pe Ieremia Movilă, şi a-l izbi fără veste şi fără a fi gata de apărare; iar că scopul lui Mihai era de a subjuga Polonia; că solii săi, sosind la Sathmar, spuseră în numele lui Mihai, la ofiţerii împăratului ce găsiră acolo, că Mihai are mare prietenie către arhiduca Maximilian şi are de gând să-l facă crai al Poloniei; că întru aceasta are corespondenţă tainică cu duca ţării muscăleşti, pentru ca muscalii de o parte, Mihai de alta şi Maximilian de a treia parte, într-aceeaşi vreme să izbească Polonia; ca pe urmă, comunicând la acei ofiţeri solia lor către craiul Poloniei, ei asigura că merg la dânsul numai spre a-i da mai multă încredinţare de gândurile lui Mihai; dar într-adevăr proiectele acestuia ţintea întru a goni, de se va putea, pe craiul Poloniei, pe urmă a da mai lesne deoparte pe Maximilian şi a-şi asigura pentru sine crăia Poloniei.

Solii, sfârşind treaba lor la Sathmar, plecară spre Muncaci. [28] Este cu greu a crede că Mihai, pe care aceşti istorici streini îl arătă atât de ascuns şi prefăcut în gândurile sale, să şi le ăfiî dat pe faţă cu o asemenea nesocotinţă. Credem că multe din aceste sunt bănuieli; că Mihai se mulţumea pe câte ţinuturi cuprinsese, ca să voiască a mai răpi şi altele de la poloni, şi că ar fi fost mulţumit dacă polonii l-ar lăsa a stăpâni în pace Moldova, dorinţa lui fiind acum d-a-şi mări ţara, cuprinzând locuri, ţări şi cetăţi de la turci, iar mai ales Banatul Timişian şi cetăţile Ghiula şi Solnocul din Ardeal, ce se afla în mâinile turcilor. [29]

[modifică] VI

Dar cu toate asigurările ce Mihai dedese nobililor unguri prin Nicolae Viteazul, fierberea tot domnea între dânşii. Aceasta începu a neodihni pe domn. O rază de tristă îngrijire — presimţire a viforului ce urla în depărtare, ameninţându-l — intră în cutezătoarea şi voinica sa inimă. Crezând, ca toţi contemporanii săi, în înrâuriri misterioase ale naturei asupra omului, în astrologi şi ghicitori, el întrebă pe mumă-sa, ce era meşteră în a ghici viitorul, care îi răspunse că ,,termenul puterii sale se apropie". Fără a se îndupleca la această dezvălire a viitorului, Mihai, într-o zi când un mare număr de nobili se afla adunaţi la Alba-Iulia, puse de alese juni sprinteni români şi unguri, spre a-i pune să se lupte înaintea lui, ca să prevază prin ieşitul bătăii dacă până în sfârşit triumful va ramânea pe lângă naţia română sau pe lângă cea ungară. Se alese dar atâţia români cât şi unguri şi îi armară numai cu darde şi ciomege. Rânduindu-se în bătaie în faţa domnului, lângă râul Ompoly, junii luptători români şi unguri se înhăţară la luptă cu o potrivită îndrăzneală şi se luptară multă vreme, ţiind biruinţa în îndoială, nevrând a se lăsa unii altora. În sfârşit, ungurii, carii era mereu umiliţi prin cuvintele ocărâtoare cu care românii se obicinuiseră a întrebuinţa când le vorbea, văzând şi că unii din pedestraşii români se amestecă pintre luptători, năvăliră cu mânie mare cu dardele lor asupra românilor şi izbutiră a-i pune pe goană până la porţile cetăţii. Domnul, după ce a lăudat pe junii unguri pentru izbândă lor, îi chemă la curtea palatului său şi puse de le dete cu îmbelşugare pâine şi vin şi apoi le dete drumul. Pe când junii unguri ieşea din curte, felicitaţi de mulţi că în această luptă s-au arătat mai voinici ca românii, soldaţii români ce păzea la poartă, supărându-se de îngâmfarea lor, puseră mâna pe unul dintr-însii şi începură a-l bate cu nuiele şi ciomege. Soţii lor, mai luând îndrăzneală din vinul ce băuseră, alergară în ajutor şi încăierară din nou lupta cu ostaşii români, pe care îi risipiră. [30]

În aceleaşi zile, altă întâmplare veni de mai adăogă ura între cetele ostăşeşti. Vro sută de ofiţeri cazaci veniseră la Alba-Iulia spre a-şi primi leafa. Aci în oraş, unul din cazaci găsi o femeie publică şi o luă la sine. Amorezul acestei femei, care era din curtea domnului, aflând aceasta, se duse de-şi luă cu sila amoreza înapoi. Cazacul, mâniat asupra românului, cheamă pe soţii lui într-ajutor, românul chemă pe pedestraşii români şi îndată se încăierară la luptă cu armele. Aflând căpitanii cazaci că soţii lor în oraş se află în primejdie, ies cu armele, ucid şi răpesc mai mulţi din romăni. Aceştia se adun atunci în mai mare număr şi dau năvală cu puştile în cazaci; şi îndărătnicindu-se şi unii şi alţii, ţinură bătaia ca la trei ceasuri, încât pieri din ambe părţi ca la 100 oameni. Auzind aceasta, ceilalţi cazaci din tabără se ridic cu toţii şi sosesc înglotiţi lângă Alba, ameninţănd românilor. Aflând domnul aceasta, se grăbi a trimite oameni de-i împăcară şi liniştiră pe unii ca pe alţii, prin ameninţări şi făgăduieli. Aceste dezbinări arătau slăbiciunea unei armii compusă de oşti de felurite naţii, neînfrânarea, gelozia, pizmuirea şi vrăjmăşia unor cete către altele şi da curaj ălaî duşmani, în uneltirile lor cele tainice în contra lui Mihai.

[modifică] VII

Într-adevar, nobilii ce complotau se foloseau de orice spre a aţâţa lumea şi a o îmbărbăta spre a o aduce la o revoltă de faţă împotriva lui Mihai. Spre a trage prin spaimă pe toţi nobilii în sfaturile lor viclene, ei răspândea mereu vorba că Mihai are de gând să-i puie supt sabie pe toţi. Prin asemenea vorbe intrigoase, ei aţâţau patimile, deşteptau pizmele, hrăneau spaima între nobili. Noi am arătat înapoi viclenia acestei mincinoase veste şi cuvintele ce depărta pe Mihai de la o asemenea urmare. Analiştii unguri, care pun temei pe aceasta bănuială, nu aduc nimic spre a o întemeia prin dovezi, fără numai aceste două fapte, care încă şi ele au trebuinţă de a fi adeverite. Ei spun că, într-o seară, Mihai, aflându-se în palatul din Alba-Iulia, în camera numită Veres Bársonyos (căci supt vechii principi zidurile erau îmbrăcate în purpură), unde pre obiceiul său se odihnea (reposa) pe perne şi perniţe puse unele deasupra altora, după moda turcească numită kerevat, chemă la sine pe un ofiţer ungur, anume Ştefan Hadnagy, din legionul mercenarilor unguri, ce se afla în cvartir în Ţara Bârsei. După ce l-a pus de a jurat pe icoana Maicii Domnului, ce era spânzurată pe zid, Mihai spun că-i vorbi astfel: ,,Îţi aduci aminte, Ştefane, tot ce am făcut pentru creştinătate în Ţara Românească, ce primejdii am înfruntat spre a supune Ardealul rebel craiului românilor şi spre a birui pe cardinalul care dobândise, peste voia împăratului, prin îndemânarea şi înşelătoria prinţului Sigismund, domnia acestei ţări. Cât pentru voi, pe care ceilalţi principi nesocotea, nedându-vă nici bani, nici cinstirile cuvenite vitejiei voastre, dărnicia mea v-a încărcat de faceri de bine; ajutând Dumnezeu şi norocirea, v-am făcut din săraci bogaţi, din pedestraşi călăreţi, din necunoscuţi vestiţi şi faimoşi, fiind eu singurul prinţ care caută mai puţin la naştere, avere şi altele — lucruri ce ceilalţi prinţi cinstesc mai cu seamă în supuşii lor — decât la vitejie şi la fapte frumoase... Am câştigat trei frumoase provinţii, Ţara Românească, Ardealul, Moldova, pe care le-am luat cu mare greu de la prinţi puternici. Ce ne mai rămâne oare să dobândim, după părerea chiar a împăratului turcilor, fără numai diadema crăiască? Împăratul creştin ne-o va acorda lesne, mai cu seamă după ce va încerca puterile noastre, de veţi voi. După dărnicia mea cea veche către voi, atunci când n-aveam atâtea mijloace, puteţi a vă închipui ce cinstiri vă aşteaptă pe tine şi pe soţii tăi. Dar, iubite Ştefane, avem o stavilă, pe nobilii ardeleni, obicinuiţi a trăi în desfătări casnice, ţiindu-se de lucrarea pământului, vânătoria, negoţul şi alte petreceri. Puţin doritori de slavă, de triumfuri asupra naţiilor streine, d-a mări hotarele ţării lor, ei se mulţumesc pe starea de acum a lucrurilor. Ei au purtat cu părere de rău armele pân-aci împotriva turcilor a căror alianţă le-a slujit d-a petrece câtva timp în desfătări. Dar fiind opriţi prin credinţa ce au făgăduit într-atâtea rânduri împăratului, ei privesc ca o fărădelege d-a întreprinde ceva împotrivă-i sau de faţă, sau pe taină. Aşadar, numai zdrobind şi pierzând până la cel mai din urmă pe aceste trândave trunchiuri ale creştinătăţii, vom putea noi dobândi adevărata glorie a unei mari vitejii şi marginile dorite a celor mai bogate ţări. Trebuie să-i zdrobim pe toţi, al meu Ştefane. Aleargă îndată către ungurii noştri lăsaţi în ţinutul Bârsei şi zi-le în numele nostru ceea ce ai auzit. Ei ucişi şi ţara umplându-se de sârbi şi români, atunci lesne vom putea pune mâna pe hotarele Ungariei şi cu încetul vom putea merge până la Praga. Acum primeşte 200 colonate, preţ al credinţei tale, şi, de ne va ajuta norocul, vei primi şi mai mult." Aceste zicând, dete drumul lui Hadnagy, primind de la dânsul făgăduiala că îi va fi credincios şi va împlini însărcinarea sa.

Ca Mihai să se fi plâns adesea de nemulţumirea către dânsul a nobililor unguri, ca el să-i fi ameninţat poate că-i va pedepsi de vor urma comploturile lor este lesne de înţeles. Dar ca el să fi avut hotărâre a-i ucide, aceasta n-avem destul temei a crede. El totdeauna a tăgăduit aceasta. De ar fi avut el o asemenea hotărâre, cum de nu-i ucise într-atâtea rânduri, când îi avea pe toţi adunaţi launloc, cu ocazia dietelor, sau pentru alte pricini? Spre îndeplinirea acestui scop, el nu avea trebuinţă d-a câştiga pe Hadnagy sau chiar pe cei 1 500 unguri ce formau legionul ce se afla în ţinutul Bârsei, având destui soldaţi în jertfirea cărora avea deplină încredere. Apoi chiar în lipsă de soldaţi, spre a se curăţa de nobili, n-avea decât să închiză ochii şi să lăse pe ţăranii români din Ardeal şi pe secui a-şi împlini înfocata lor răzbunare asupră-le.

A doua faptă adusă de unguri împotriva lui Mihai este o scrisoare ce el, spunea, a scris lui Tamasfalvi. Acesta era de neam secui şi de mai mult slujea în armia lui Mihai, care, pentru vitejia ce arătă la bătălia de la Sibiu, îi mărise leafa şi îl făcu prefect mai mare şi căpitan peste secuii din scaunul Mureşul. În campania Moldovei, fiindcă jefuise o monastire, Mihai poruncise să-i taie capul, dar apoi îl iertă. Tamasfalvi, cum vom vedea, fu nevrednic de încrederea şi generozitatea domnului său.

Scrisoarea ce spun că Mihai scrise lui Tamasfalvi suna aşa: ,,Tamasfalvi! În cele mai mari greutăţi, în minutele cele mai critice, noi am încercat şi niciodată nu ne-am îndoit de jertfirea ta pentru noi, cunoscând vitejia ta, talentele tale şi credinţa ta. Când vei vedea această carte, desfăşură-ţi steagurile şi pune-te în cale cu ostaşii tăi; pe unde vei afla că se află vro tabără de nobili, du-te acolo în grabă şi ucide-i până la cel mai de pe urmă. Tu vei primi peste puţine zile o mare şi însemnată dovadă de recunoştinţa mea." Scrisoarea aceasta, adevărată fiind, nu dovedeşte ceea ce au cugetat ungurii a o face a dovedi. Ea se vede scrisă după răscoala nobililor, şi atunci Mihai era în drept a porunci de a risipi taberile nobililor şi a-i ucide.

[modifică] VIII

Într-aceea, George Mako, capul legionului de unguri ce se afla în Ţara Bârsei, după înţelegerea ce am văzut că avusese cu Moise Secuiul, nu numai că lucra mereu a face pe ostaşii legionului ce comanda a se revolta împotriva lui Mihai, dar încă îndemna de faţă şi pe alţi prieteni ai lui a sta gata a se răscula. Unul din aceşti prieteni trimise lui Mihai-Vodă o scrisoare ce îi scrisese Mako, în care spunea: ,,Să ai de sigur că nelegiuitul Mihai-Vodă conspiră moartea tuturor nobililor. De aceea trebuie prin toate chipurile, prin înşelare sau silă, de se poate, a-l prinde mai dinainte... Iată-mă eu, chiar de m-ar chema el lângă dânsul, nu mă voi duce, ăciî cu soldaţi aleşi, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sângele lor şi patria lor, voi apăra naţia mea până la cel din urmă suspin împotriva cruzimei acestui tiran. Nu mă îndoiesc că vei face asemenea." Aflând apoi Mako că această scrisoare a picat în mâna lui Mihai, scrise lui Ştefan Halmagyi, nobil ungur, prieten al său, care se afla în slujba prea de aproape a domnului, d-a-i trimite cum va şti acea carte scrisă în glumă, fiindu-i teamă a lăsa în mâna lui Mihai acea dovadă materială, cu care putea fi tras în judecată. Dar Halmagyi, şi el prieten necredincios, spuse tot domnului şi se sili prin multe cuvinte a-l face a întoarce acea carte lui Mako; unul din cuvintele sale era că ,,dând înapoi acele cărţi, va ridica orice neîncredere de la Mako şi că, liniştindu-l şi mântuindu-l de temerea pedepsei ce îl aşteaptă, va putea lesne a-l trage la curte". Dar MihaiVodă răspunse: ,,Nu se poate, fătul meu, nici se cuvine a da o scrisoare atât de obraznică şi atât de primejdioasă la cel care a scris-o. Ea e o dovadă a vicleniei lui împotriva mea şi o mărturie temeinică a dreptei pedepse ce am hotărât a-i face." Cu toate aceste, junele Halmagyi înduplecă pe domn a rupe o parte pe care să o ţie ca o dovadă de dreptatea pedepsei ce îi hotărâse şi să-i dea pe celelalte, pe care să le trimiţă înapoi lui George Mako. Halmagyi duse aceste scrisori lui Mako, asigurându-l că domnul nici le citise, nici le văzuse. Dar Mako, băgând de seamă că lipseşte din ele, îi crescu temerea şi, cu toate că domnul îl chema prin scrisori a veni cu soldaţii în tabăra sa, el rămase statornic pe lângă hotărârea sa de mai nainte de a nu merge.

El nu stătu însă în nelucrare şi în toată ziua răspândea vorba printre soldaţii săi că Mihai voieşte a ucide pe toţi ungurii, vorbă care se mărea trecând din gură în gură, fiecare, după obicei, mai adăogând ceva de la sine; şi se silea a aduce pe ostaşii, mâniaţi prin aceste vorbe, a se revolta împotriva domnului lor. Dintr-altă parte, Mihai îl chema mereu prin cărţi a veni la Alba cu oştile alese şi nobilii ce avea supt porunci, fiind gata a întreprinde o expediţie împotriva turcilor. Văzând însă că supt nici un cuvânt nu poate birui îndărătnicia lui George Mako, Mihai, plecat mai mult spre mijloace blânde şi împăcătoare, chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George Mako, ostaş curajos, mai dulce la caracter decât frate-său, pe care îl avea în de bine, fiindu-i foarte credincios, şi îl trimise cu însărcinare ca să caute a îndupleca pe frate-său şi să-l aducă la Alba-Iulia. Acesta se duse lângă frate-său, dar nu izbuti într-altceva fără numai că făcu pe George Mako de trimise domnului, în numele legionului întreg, pe Martin Vereş şi George Borsai cu însărcinare să-i zică: ,,că ostaşii nu pot veni lângă domn până nu li se va trimite leafa pe patru luni, ce nu li se plătise încă; că afară de aceasta, ei se roagă ca domnul să ia în băgare de seamă că ei l-au slujit cu bărbăţie şi că acum s-a răspândit o groaznică vorbă cum că domnul pe toţi i-a hotărât jertfă morţii; că soldaţii, spăimântaţi de aceasta, se tem a se împreuna cu oştile taberei; că chiar dacă acest zgomot nu are temei, el făcuse însă o aşa mare întipărire asupra duhului oştilor, că supt nici o pricinuire ei nu vor merge la dânsul, de nu le va trimite mai nainte cărţi care să declare de mincinos acest zgomot".

Auzind Mihai acestea de la deputaţi, rămase încremenit de mirare şi de ciudă de aceste nevrednice zgomote răspândite de voitorii de rău. El răspunse, jurându-se pe tot ce avea mai sfânt, pe viaţa sa, norocirea sa, femeia şi copiii săi, că niciodată el n-a meditat un asemenea proiect. ,,Ar trebui, zicea el, a avea o inimă de fier spre a nu recunoaşte meritele şi faptele lor cele bune; ar fi cea mai mare nemulţumire de a trata pe nişte veterani ce l-a slujit aşa de bine, pe el şi pe copiii lui, ca nişte făcători-de-rău, prin pedepse. Deci să nu se mai teamă nimeni de acest zgomot mincinos, semănat de turburătorii păcii obşteşti şi prin duşmanii norocirei sale. Căci el le va da cărţi încredinţate, unde le va arăta gândurile lui; asemenea le va plăti şi leafa ce aveau a lua."

Dar aceste asigurări curate şi sincere zădarnice erau, căci Mako ca şi nobilii care ştia bine că acele zgomote era mincinoase erau bine hotărâţi a duce complotul până la sfârşit.

[modifică] IX

Toate aceste fapte de care atinserăm pân-acum într-această carte se petrecură în cursul lunei lui august (1600). Pe la capătul acestei luni, fiind lucrurile într-această stare între domn şi George Mako, Ştefan Csaki cu vro câţiva magnaţi, conjuraţii lui, se adunară la Cluj, unde ţinea sfaturi tainice cum vor face spre a împărtăşi proiectele lor nobilimei şi a scula ţara; şi hotătâră a trimite veste tainică la fiecare d-a se afla într-o zi hotarâtă în câmpiile vecine oraşului Torda. MihaiVodă, aflând această adunare a nobililor la Cluj şi bănuind — din cele ce ştia despre complotul unor nobili în Moldova, ca să cheme pe Sigismund şi pe Zamoisky, şi din scrisorile lui Mako — că este oarecare mişcare în Ardeal, trimise răspuns acestor nobili adunaţi în Cluj să vie îndată la curtea lui. Dar aceştia, ştiindu-se vinovaţi, se temură, se scuzară cu deosebite pricinuiri şi îndată se răspândiră.

În vreme ce aceste se petreceau în Ardeal, Mihai primi veste sigură din Polonia că Zamoisky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathori, cu o puternică oaste stau gata a intra în Ardeal. Îndată el porni olăcari spre Casovia, către George Basta, ca, după cum îi era poruncit prin cărţi de arhiduca Matei, să-l invite, cu cea mai mare grabă a veni împreună cu oastea sa spre a se împreuna cu dânsul la Alba-Iulia, rugându-l foarte că, de va vedea că nu poate ajunge la vreme cu pedestrimea, să-i trimită înainte cât mai curând două mii călăreţi. [36]

Trimişii lui Mihai întâmpinară pe Basta, două marşuri de Casovia, în cale spre Ardeal. [37] Printr-o coincidenţă lesne de înţeles din cele ce am văzut înapoi, pe când nobilii se aduna la Cluj şi hotăra ziua izbucnirei revoltei, Basta se mişcase şi el din Casovia, [38] în 2 sept. 1600. [39]

şi luase calea spre hotarele Ardealului. El avea cu dânsul pe colonelui Rotowitz, cu o mie călăreţi reiteri, un regiment de o mie pedestraşi toţi din Silezia, regimentul lui Pezzen de trei mii nemţi, apoi o seamă de oşti din partea locului, cu patru companii numai de nemţi de călărime de rând şi compania gvardiei sale de călărime valonă, cu vro câţiva husari şi haiduci. Pestetot oastea sa se urca la 7 mii oameni pedestrime şi călărime şi 9 tunuri, din care trei de baterie şi şase de campanie, cu toate cele trebuincioase. [40]

Basta, înaintea trimişilor lui Mihai, se prefăcu că are mare prietenie către domnul lor şi se arătă foarte voios a-i veni într-ajutor. El le zise că nu poate, fără a face o mare nesocotinţă şi a se pune în primejdie, a trimite înainte călărimea, cum cerea Mihai, de care are nevoie spre a sprijini pedestrimea prin câmpiile pe unde are a trece şi unde poate fi izbit de turci, poloni sau tătari; dar făgăduia că, cu cea mai mare grabă putincioasă, va alerga cu toată oastea spre a da ascultare poruncilor cezarului şi a sluji pe Mihai într-o aşa frumoasă ocazie. Trimişii se întoarseră spre a aduce acest răspuns lui Mihai, şi Basta, trecând râul Tisa şi câmpia Kalo cu o iuţime neauzită, îşi aduse oastea pe la Sathmar la hotarăle Ardealului, la satul Maitin, unde se opri spre a priveghea cele ce se petrecea în Ardeal.

[modifică] X

Mihai-Vodă, nădăjduind că Basta va veni în ajutorul său, poruncise la toţi ai ţării d-a veni armaţi în tabăra de lângă oraşul săsesc numit Sas-Sebeş. Aci se adunară îndată toţi ostaşii: românii, polonezii, cazacii şi secuii toţi, deosebit de călăreţii din scaunele Mureşul şi Aranyos. Dar nobilii unguri, după cum li se dedese cuvântul de magnaţii conjuraţi, se adunară cu toţii lângă oraşul Torda, în câmpia numită Keresztes, lângă râul Aranyos, şi tăbărâră acolo. Văzând Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Torda, începu a le da zor şi le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba-Iulia. Dar nobilii, dând de azi până mâine, îi trimiseră pe Gabriil Banfi ca să arate domnului cuvintele ce îi oprea d-a veni la Sas-Sebeş, din care cea mai de căpetenie era: că în ţinutul Albei şi al Sebeşului, fiind pustiiţi prin atâta soldăţime şi prin oamenii curţii ce alerga mereu într-o parte şi într-alta, nu pot găsi nutreţ de cai, în vreme ce la Torda era livezi şi izlazuri de vite şi de cai îndestule şi că viaţa oamenilor e mai lesne; că toţi comiţii ce se afla duşi ca să strângă contribuţiile hotărâte de dietă încă n-au sosit; dar că ei stau gata la cel dintâi semn al domnului să meargă unde le va porunci.

,,Astfel, zise Bethlen, nobilii, ca nişte păsări care au sa fie prinse în cursă, vâltora împrejurul laţurilor ce pe ascuns ei întinseseră lui Mihai." Acesta păru a se domoli prin cuvintele lui Banfi şi făcu cunoscut magnaţilor şi nobililor ca să vie la Alba-Iulia fiecare cu câte o slugă, lăsând celelalte oşti ale lor în tabără, fiindcă împrejurările cereau ca să le comunice lucruri de interes public. Pretinde Bethlen că această chemare era cu gând ca să-i omoare; că banul Mihalcea dedese acest sfat, pe care îl aprobase cea mai mare parte din boieri, care ziceau că va pieri domnul de nu va face să piară nobilimea. Dar Radu Buzescu, care era aplecat către unguri, căci slujise odinioară ca stolnic pe Ştefan Bathori, când era el prinţ în Ardeal, fu de părere d-a întrebuinţa mijloace blânde către nobili, fiind mai lesne a le câştiga dragostea decât a le insufla temerea.

Era anevoie de înţeles cum Mihai să poată crede că nobilii, care nu voiau a veni la dânsul cu oştile lor, să vie fără oşti. Fără îndoială că acum nu mai era de întârziat. Trebuie a merge asupra acelor nobili care îndrăznea a nu da ascultare poruncilor domnului lor, a le împrăştia oştile încă nehotărâte şi neadunate toate şi a pedepsi pe capii conjuraţi. Iar de apuca ei a se întemeia în puteri, a face un apel poporului, români şi secui, şi, la insurecţia nobililor, a răspunde printr-o insurecţie populară. Cu această pârghie puternică în mână şi sprijinind cu oastea sa regulată, ce avea în leafă, armia naţională, Mihai ar fi fost sigur d-a nimicnici orice putere duşmană în Ardeal.

Adevăr că furia poporului ar fi cucerit toată nobilimea. Fie! piară! căci şi-au meritat pieirea. Din nenorocire, Mihai nu pricepu niciodată că în popor şi numai în popor e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin. El îl căutase când în nobili, când în armie şi în oştile mercenare, când în Austria. Deşi încă apăsând poporul său nefăcând nimic pentru dânsul, el îi depărtase inima de la dânsul, dar poporul, în care simtimentul naţional vecinic şi curat trăieşte, era încă gata a se scula la chemarea lui. Când însă Mihai se hotărî a o face, era prea târziu.

O fatalitate orbeşte pe Mihai, sau mai bine el este târât şi pedepsit prin urmările neapărate ale greşelelor sale. El, care a minunat pe toată lumea prin îndrăzneala sa, prin iuţimea prin care apuca de izbea pe duşman pân-a nu prinde acesta de veste, el care a zdrobit atâţi puternici duşmani, acum stă ameţit înaintea răscoalei a unor nobili. În loc d-a porni asupră-i, el stă în nelucrare, măgulindu-se cu nădejdea că cu vorba îi va aduce la cunostinţă. Asigurarea că Basta îi va veni în ajutor şi că astfel nobilii, aflându-se prinşi între două armii, nu vor îndrăzni a face nimic, singură numai poate tălmăci purtarea lui. Astfel, ca cum şi-ar fi pus în gând, cu paguba sa, a arăta neadevărul calomniilor analiştilor unguri asupră-i, în loc d-a porni asupra nobililor, trimise în tabăra lor doi unguri, pe Ioan Kemeny, un senator, şi Ştefan Petki, războinic ales (acesta, căzând în vină mare, fusese osândit a i se tăia capul, dar Mihai, după rugăciunea senatorilor şi mai ales a episcopului Ardealului, Naprazdi, luând în privire că el se purtase vitejeşte la Lipova şi într-alte părţi, îl iertă), spre a afla ce vor ei şi a căuta a-i împăca prin făgăduieli.

[modifică] XI

Aceşti doi trimişi unguri trădară încrederea ce Mihai puse într-înşii. Sosind în tabăra nobililor, ei auziră plângeri, tânguieli ascunse, văzură pe unii vărsând lacrimi. Cu toate că toţi nobilii adunaţi în tabără erau împotrivitori domnului, nu era nici o unire între dânşii, nici unul nu îndrăznea a se încrede în altul. Numele numai al lui Mihai îi ameţea pe toţi şi, deşi ştiau că sufer tot d-o durere, nimeni nu îndrăznea a descoperi rana comună. ,,Corturile răsuna de suspinuri şi vaiete; ar fi zis cineva ăcă suntî nişte oameni izbiţi fără veste de focul trăsnetului, spăimântaţi de zgomotul tunetului, care arată însă printr-o cătare neghioabă că o otravă de o duhoare puturoasă i-a pătruns." [46] Puţini era care îndrăznea a-şi vărsa mânia ce fierbea în inima lor, şi aceia, vorbind încet şi numai către prieteni, zicea: ,,că voievodul este un înşelător, un adevărat turc, că trebuie a se mântui de această pieire prin orice mijloc". Cu toate că puseseră în capul oştilor lor pe Ştefan Csaki, dar ştiindu-l favorit şi entuziast de Mihai, nimeni nu avea încredere într-însul şi nimeni, chiar din prietenii săi, nu îndrăznea înaintea lui a spune ceva împotriva domnului, chiar în glumă.

În această stare de spaimă şi neîncredere reciprocă în care se afla nobilii, ar fi fost foarte lesne a-i risipi, dacă Mihai, pe lângă solie şi vorbe blânde, ar fi înaintat îndată spre dânşii cu armia sa. Ar fi fost asemenea cu putinţă, atunci la început, a-i împăca şi prin vorbe şi prin făgaduieli, dacă trimişii lui Mihai, în loc d-a căuta a face pace, nu aţâţa încă mai mult pe nobili şi ănuî îi apropia unul de altul. Csaki, înţelegând inima lui Ioan Kemeny şi Petki, trimişii lui Mihai, şi văzându-se obiectul neîncrederii tuturor, se adresă către dânşii, zicându-le: ,,Îndrăzni-voi a vorbi cu siguranţă înaintea voastra". ,,Şi noi înainte-ţi?" răspunseră ei. Csaki le-o asigură, dându-şi cuvântul şi mâna dreaptă. Atunci aceştia îl îndemnară a nu pierde vreme. Conjuraţii toţi, care erau înţeleşi unii cu alţii, se adunară. [47] Ei convocară o adunare generală a nobililor, în care Csaki luă cuvântul şi îi îndemnă cu multă elocvenţă ,,a scutura jugul unui domn strein, barbar şi tiran, care a jurat pieirea lor, şi pentru aceasta a se folosi de ocazia de faţă, când se află toţi adunaţi launloc şi armaţi şi când oastea cezarului nu e departe". Şi sfârşeşte propunând: ,,ca să trimită adunarea soli la Basta, generalul Ungariei de Sus, care acum se află la hotar, spre a-i chema într-ajutor, arătându-i că a venit vremea ca să dobândească Ardealul pe seama împăratului şi a-şi izbândi despre Mihai şi totdeodată pe dânşii să-i mântuiască de tirania lui". [48]

Avu mare putere cuvântarea lui Csaki asupra nobililor adunaţi, nu spre a creşte ura lor către Mihai, dar spre a-i hotărî spre răzbunare. [49] Îndată ei aleseră din sânul lor pe Francisc Alard şi pe Gabriil Haller ca să meargă lângă Basta, însărcinându-i ,,ca să-l roage de a le da ajutor spre a-i mântui de jugul şi cârmuirea cruntă a lui Mihai; să-i spuie că voievodul este aliatul tainic al turcilor; că d-abia dedese drumul trimisului împăratului Rodolf, când primi cu mare pompă pe trimisul turc, care îi dedese, spre întărirea domniei, semnele de la împăratul turcesc; că ei făgăduiesc o vecinică credinţă împăratului Rodolf, către care sunt şi de mai nainte legaţi; că primejdia grăbeşte, paloşul domnului ameninţă acum capetele ungurilor; că după nimicnicirea lor, acest trufaş barbar va merge cu sabia şi focul în mână să-şi cerce norocul spre Casovia, după cum o făgăduise la marele vizir Ibraim-Paşa; [50] că dacă Basta nu le va da ajutorul nădăjduit, ei, care sunt hotărâţi a nu mai suferi pe Mihai, se vor vedea nevoiţi sau a chema pe Sigismund, ce era la hotar cu oaste puternică, sau a cere ajutorul sultanului turcesc."

Nimic nu era mai neadevărat decât aceste învinovăţiri ce aducea ungurii lui Mihai. În loc de-a se arăta tiran către nobili, el le mântuise viaţa de furia secuilor şi românilor; în loc d-a-i ucide, după cum făcuse Sigismund, pe care ei dorea a-l avea domn în locul lui Mihai, acesta nu pedepsise pe nimeni fără vină şi judecată, ba încă pe mulţi din cei osândiţi iertă. El păstrase starea şi privilegiurile lor cu paguba românilor şi scăderea sa; păstrase cu scumpătate constituţia ţării, nu făcu nici o schimbare în legi, nu scoase nici o dajde fără învoirea dietei şi nu silui hotarârile dietei, după cum într-atâtea rânduri o făcu Sigismund. Pe lângă aceasta, e învederat că nu el era tainic aliat al turcilor, ci tocmai nobilii, care în faţă se arăta jertfici împăratului, iar pe ascuns îşi da mâna cu Sigismund, polonii şi turcii, ale căror viclene urmări nu întârziară a ieşi la iveală. Pe nădejdea lui Sigismund şi a polonilor mai mult se sculaseră ei, şi dacă acum se adresa lui Basta, era de nevoie, căci Sigismund şi polonii era încă departe şi vegeta încă şi le era teamă d-a nu fi izbiţi de Mihai în grabă; pentru aceea se adresară la Basta, pe care-l ştia aproape şi gata a-i ajuta. Gândind nobilii că Basta va voi un act de credinţă publică, deteră deputaţilor spre a-i duce cărţi iscălite cu mâinile tuturor stărilor şi pecetluite cu pecetea lor, în care îşi da credinţa lor cezarului Rodolf.

[modifică] XII

După ce porniră p-aceşti deputaţi la Basta, nobilii trimiseră alţii lui George Mako, ca să-l roage, de-i este scumpă mântuirea patriei, să vie îndată la dânşii cu oştile ce el comanda. Aflând aceasta, Mako lăsă ţinutul Bârsei şi se îndreptă spre oraşul Mediaş. Când primiră veste nobilii de sosirea lui la Mediaş, îi trimiseră pe Nicolae Bogathi, ca să-i făgăduiască, între alte lucruri, că ei nu-şi vor mai aduce aminte de relele ce el le-a făcut de curând, că nu-i vor lua niciodată fără despăgubire şi fără o judecată mai dinainte moşiile ce voievodul îi încredinţase şi încă că îi vor dărui leafa pe două luni. Şi spre a da mai mult temei acestor făgăduieli, îi trimiseră în acelaşi oraş, unde încă se afla, pe Ioan Kemeny şi Ştefan Petki, care veniseră la dânşii de la Mihai, şi îl rog d-a-şi aduce aminte de naţia ungară din care şi el se trage, de a urma ceea ce a început, d-a veni în tabăra de la Torda, a-şi uni puterile sale cu ale lor, spre a depărta din ţară un tiran crud, d-a nu se teme de un popor căruia norocul a slujit mai mult decât curajul.

În vremea aceasta, curierii vestiră lui Mihai că Mako, stăruind în îndărătnicia sa, în loc d-a merge cu oastea sa la Alba-Iulia, după cum îi poruncise, s-a dus la Mediaş. Ţinându-se de hotărârea sa d-a umbla cu binele şi a-i linişti şi domoli mai mult cu mijloace împăciuitoare, Mihai găti două solii, una către soldaţii lui Mako, punând în capu-i pe Ioan Nemeş, cu însărcinarea de a astâmpăra duhul oştilor şi a le ridica orice bănuială, plângându-se de răscoala lor, chemându-i la datorie, pentru ca în acest minut greu pentru creştinătate să nu-i puie în nevoie a-i pedepsi el, care totdeauna a fost binevoitor către dânşii, şi pentru ca ei să nu fie o stavilă la bunele şi cuvioasele sale strădanii. Ceailaltă, compusă din Pancratie Sennyei şi vistierul Stoica — român, ispravnic al palatului, care de curând se întorsese de la Pilsna, unde fusese trimis ambasador către împăratul Rodolf — la tabăra nobililor la Torda. Ei era însărcinaţi sa dea de minciună zgomotul răspândit între nobili că el voieşte pieirea lor. Cu aceştia dete împreună şi pe trimisul către Mako, spre a-i prezenta nobilimei.

Ajungând cu toţii la Torda, aceşti deputaţi, înaintea tuturor nobililor adunaţi, faţă fiind şi doi deputaţi trimişi de George Mako, îşi împlinesc misia ce li se încredinţase. Făcându-se tăcere, vistierul Stoica, cu gravitatea sa obicinuită, astfel cuvântă: ,,Cu mare părere de rău a aflat domnul răzvrătirea lui George Mako şi răscoala legionarului său, răscoală ce el n-a întărâtat prin nici o nedreptate, fiind mulţumit de bunele slujbe ale ei până acum; că el nu cunoştea pricina unei aşa de fără veste dezbinări; că bănuia că poate ea ar fi ieşitul unei mişcări pricinuită printr-un zgomot mincinos mai mult decât printr-o veste sigură. Dacă ei au fost îndemnaţi l-această îndârjire nesocotită căci le-a rămas simbrie neplătită, iată că le-a trimis prin Ioan Nemeş simbria pe patru luni întregi; de au altă temere, s-o părăsească, căci domnul le-a trimis cărţi de încredinţare, la care tot creştinul trebuie să crează. Dacă sunt în ceva vinovaţi în legătura făcută cu Sigismumd, domnul îi îmbiază cu o uitare şi o iertare deplină. Cu mai mare părere de rău a aflat domnul că nobilimea s-a turburat de oarecare larmă răzvrătitoare, care dă domnului gânduri mincinoase şi nelegiuite; că el ia de martor pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, că nimic nu are mai la inimă fără numai de a păstra legile lor cele vechi şi ale patriei, şi că el stă gata a răsplăti fiecăruia după meritele sale."

Abia sfârşi Stoica cuvântul şi cei doi trimişi ai lui George Mako strigară: ,,că soţii lor de arme nu vor să meargă a se împreuna cu domnul, că ei nu mai vor să slujească supt steagurile lui; că ei vor mai bine să treacă îndată în Ungaria, unde vor găsi vechea libertate a patriei, administraţia dreptăţii, siguranţă pentru viaţa lor şi milostivirea împăratului; că în zadar Stoica osteneşte urechile lor printr-atâtea vorbe, căci Mako a şi hotărât a trece în Ungaria."

Deputaţii romăni, văzând îndărătnicia lor, nebănuind nimic nici de înţelegerea lor cu nobilii, nici de hotărârea acestora d-a ridica cap şi sabie împotriva domnului, crezând vorbele trimişilor lui Mako şi gândind că acesta se va îndrepta spre Cluj, ca să treacă în Ungaria, se duseră acolo spre a-l întâmpina. Ei avea de gând să laude lui Mako şi oştilor sale milostivirea domnului, d-a se sili a domoli mânia lor şi a-i aduce în tabăra domnului, sau, de nu izbutea cu vorbe, d-a scula în numele domnului pe ţărani şi d-a ucide pe soldaţi până la unul. Aceasta fusese şi dorinţa lui Mihai. O asemenea hotărâre ar fi trebuit a o lua la vreme şi a o întinde pe toată ţara. Din nenorocire, nu se făcu nici în acest caz în parte. Deputaţii, mergând la Cluj, aşteptară acolo în zadar, mai multe zile, sosirea oştilor lui Mako şi, văzând că nu mai vin, se întoarseră la Alba-Iulia, lângă domn, făra să fi făcut nimic. Asemenea şi Ioan Nemeş, ducându-să la George Mako, îi spuse tot ce-i zise voievodul, dar văzând că cântă înaintea unui surd, pierzând toată nădejdea, se întoarse şi el lângă Mihai.

[modifică] XIII

Într-aceea, deputaţii nobililor trimişi şi la generalul Basta ajunseră la Maitin, unde se afla acesta, şi, spunându-şi însărcinarea lor, fură cu multă bunăvoinţă şi dragoste primiţi. Basta se arătă mult vesel şi prea gata a-i sluji, şi le făgădui ajutorul şi sosirea sa. Sunt însă unii analişti care, nebănuind că Basta avea instrucţii tainice de la împăratul, instrucţii provocate fără îndoială de ura lui, spre a lucra întru surparea lui Mihai, pretind că Basta stătu puţin în cumpănă când primi solia nobililor. [56]Dar şi de e această îndoire a lui Basta adevărată, e învederat că ea era o prefacere. Mai mulţi analişti şi istorici mai noi nu se îndoiesc că Basta ar fi putut îndrăzni a nu asculta porunca împărătească de nu ar fi avut tainice instrucţii d-a lucra în contra poruncii de faţă. Dar chiar dacă curtea Austriei e nevinovată, dacă Basta, mânat numai de ura sa către Mihai, a lucrat în contra poruncei împăratului său, acesta, nepedepsind neascultarea lui, n-a luat oare asupră-i toată răspunderea şi nu dă drept temei la orice bănuială?

Basta, spre a acoperi răspunderea sa personală şi aceea a curţei împărăteşti, ale cărei tainice instrucţii nu putea arătă armiei sale şi căreia spusese că o duce în ajutorul lui Mihai, spun că convocă un sfat de război, propunându-i de a-şi da părerea de trebuie a ajuta pe Mihai ori pe nobilii revoltaţi. Trei fură părerile în care se împărţiră mădularii acelui sfat. Unii era de părere d-a nu ajuta nici pe o parte, nici pe alta şi să aştepte să vază ieşitul şi a dobândi nouă porunci de la împăratul. Alţii că, potrivit poruncilor cezarului, trebuie a da ajutor lui Mihai şi să nu dea ascultare la acei oameni răzvrătiţi la Torda, râvnitori mereu de lucruri nouă şi pe atât streini de împărăţia cezarului, pre cât sunt îndărătnici şi duşmani lui Mihai-Vodă; că ei nu cer ajutorul lui Basta pentru că iubesc mai bine pe împăratul decât pe Mihai, ci numai siliţi fiind de greşeala răscoalei lor a chema ajutorul cel mai vecin. Ei adăoga: că bine este ca voievodul a înfrâna trufia revoltanţilor, fiind nişte oameni îndrăzneţi cu duhul şi pururea gata la lucruri nouă. Astfel apoi, când se va lepăda Mihai de Ardeal, această ţară va fi mai lesne şi mai în pace cârmuită de miniştrii cezarului. Urma va dovedi că această părere era cea mai înţeleaptă. A treia părere, pe care Basta o inspiră la un june cu totul jertfit lui, comitele Tomaso Cauriolo, strejar-maior general, şi care o sprijini, era: că trebuie a se uni cu revoltanţii şi a se folosi de această ocazie spre a răpi Ardealul din mâinile uzurpatoare şi tirane ale lui Mihai; că deşi poruncă au de a ajuta pe acesta, dar împăratul nu ştia, cum le-a aflat ei, înşelăciunea cu care Mihai voieşte a prăpădi oastea lor şi a se rebela împotriva cezarului; că prin ajutorul ce vor da nobililor şi mântuindu-i de Mihai, vor îndatora şi mai mult pe aceştia la credinţă către împăratul; că cu oastea lor şi cu cei 12 mii şi mai bine de luptători ce spun că au nobilii, şi prin aceea că Mihai nu cunoştea scopurile ce au şi îi aşteaptă a-i veni întru ajutor, vor putea lesne a-l izbi pe neaşteptate şi a-l birui. [57]

Sfatul, care era întocmit de Basta, mai mult de oameni siguri ai lui, aprobă această părere a comitelui Tomaso Cauriolo. Şi Basta, care ,,era de mai nainte hotărât la aceasta", [58] îndată ce primi din nou de la solii nobililor jurământul că vor fi pururea credincioşi cezarului Rudolf, [59]chemă la sine pe Rothalt, capul celor patru companii de rând nemţeşti din călărimea Ungariei de Sus, şi îi porunci în secret d-a se pune îndată în cale cu călărimea sa spre Torda şi, de va găsi acolo lucrurile sigure, astfel după cum făgăduiseră solii, să se unească cu nobilii, asigurându-l că ceialaltă oaste, în vro cinci zile, se va împreuna cu dânsul. El îi porunci să caute a bate locurile şi a lua limbă unde e Mihai şi cu ce puteri se află; că dacă din întâmplare el, apucând înaintea gândurilor altora, se va fi unit şi împăcat cu nobilii, să-şi schimbe hotărârea şi să meargă la dânsul să-i spuie că, potrivit poruncilor cezarului, armia vine în ajutoru-i. [60]

Astfel Basta, după împrejurări, sta gata a trăda sau pe Mihai, sau pe nobilii ardeleni. El cheamă apoi pe deputaţii nobililor şi stărui mult ca nobilii să nu dea bătaie voievodului până nu va apuca să sosească şi dânsul; că daca, după natura locurilor, fără voia lor vor fi siliţi a veni în luptă, să se tragă mai bine spre Cluj. Într-aceeaşi vreme, să facă ştire tuturor nobililor Ardealului, la toate breslele de ostaşi, d-a-şi aduce aminte de credinţa ce au jurat împăratului Rudolf, d-a părăsi pe voievod şi d-a veni în tabăra lor.

[modifică] XIV

Întorcându-se deputaţii în tabăra nobililor, le spuse câte le zisese Basta. Deci ei îndată, ascultând sfatul acestuia, trimit deputaţi la secuii ce ţineau cu Mihai, ca să-i îndemne a se uni cu dânşii. Dar secuii, recunoscători către Mihai pentru libertatea ce le dedese şi temându-se că, de vor veni ungurii iar la putere, nu numai că o vor pierde cu vreme, dar încă că vor căuta a-şi răzbuna asupră-le pentru mulţi nobili ce omorâseră, răspunseră: ,,că ei sunt mulţumiţi de un domn aşa mare ca Mihai". Tot într-o vreme trimiseră nobilii la cazacii lui Mihai pe Balthazar Vereş şi pe Ioan Zoltai jurisconsult, ca să-i învite a se uni cu dânşii cu bune şi sigure condiţii. Cazacii însă erau cu totul jertfiţi lui Mihai. Slujind în dobândă şi iubitori de bogăţie, ei dobândiseră mult de la Mihai şi nădăjduia încă a dobândi.

Mihai, cum am arătat, avea multă îngrijire pentru ostaşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celorlalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin felurimea coloarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mândră de strălucitoarele ei costumuri, cât şi de vitejia ei. Adesea Mihai, când le da daruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lângă prietenia şi norocirea lui şi le zicea: ,,Mai adăstaţi puţin, ostaşi, şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot felul de avuţii". Aceste făgăduieli şi bunăvoinţa ce Mihai arăta oştilor lipiseră cu totul inimile cazacilor de dânsul şi, când deputaţii nobililor se duseră să-i îndemne ca să se tragă din părtea lui Mihai, înfuriaţi, ei uciseră îndată pe Balthazar Vereş şi duseră domnului toate cărţile ce le trimisese nobilii. Soţul lui Balthazar Vereş, jurisconsultul Ioan Zoltai, d-abia scăpă; pe când el se silea a dovedi cazacilor că, potrivit legilor lui Justinian, ei au drepte cuvinte de a părăsi pe Mihai, aceştia năvăliră asupră-i suduindu-l, bătându-l şi rupându-i hainele, încât cu greu apucă de scăpă în strâmtorile munţilor.

Fură mai norocoşi nobilii cu alte oşti. Ei rugaseră încă să vie la dânşii pe pedestraşii pretoriani ai voievodului, carii era în număr de 700, şi pe călăreţii beşlii, ambele cete compuse de unguri; dar pedestraşii avură anevoinţă a fugi, căci domnul, simţind gândul, îi sili a sta în frâul disciplinei, ucigând câţiva centurioni ai lor, şi îi închise pe toţi într-o grădină îngrădită cu ziduri, ce se afla lângă camerele sale. Această grădină, în care Mihai zidise o baie frumoasă, fu mai târziu făcută cetăţuie de prinţul Ardealului Gabriil Bethlen. Câţiva din aceşti pedestraşi, care putură scăpa, fură ucişi în cale prin paznicii orânduiţi de strajă de Mihai, şi foarte puţini, făcând un mare ocol, ajunseră târziu, şi tocmai după bătaie, în tabăra nobililor. Călăreţii beşlii izbutiră mai bine. Într-un semn hotărât, ei se sculară cu toţii şi se duseră la Torda a se uni cu nobilii. Pe lângă dânşii se luă şi Ioan Iacobini, un tânăr cu duh, ce era secretar al canceleriei domnului. El fusese mai nainte, în aceeaşi calitate, pe lângă Sigismund Bathori şi, însoţind pe acest prinţ în expediţia sa în Ţara Românească împotriva lui Sinan vezirul, la 1595, descrise această campanie.

[modifică] XV

Nobilii trimiseseră asemenea, încă din 2 septemvrie, scrisori la saşii din Braşov şi Sibiu, spre a-i trage în partea lor, părăsind pe Mihai. Saşii însă, necunoscând mărimea mişcării împotriva lui Mihai şi temându-se de puterea acestuia, spre a se arăta cu slujbă şi credinţă către dânsul, îi trimiseră acele cărţi. Încă nu sosiseră acestea în mâna domnului, şi braşovenii precum şi sibienii primesc şi alte cărţi de la nobili, în care se cuprindea pre larg tot planul dezbinării ungurilor. Braşovenii îndată porniră aceste cărţi cu un om într-adins la domnul, iar sibienii, spre a se arăta şi mai cu bunăvoinţă, plecară mai mulţi în persoană spre a duce cărţile, luând cu dânşii şi pe omul trimis de braşoveni. Era ei mai să intre în curtea domnului, când aflară de la unii oameni ai curţii că celelalte cetăţi săşeşti s-a lepădat de credinţa lor către Mihai, precum şi că toţi ungurii ce se afla în tabăra acestuia au fugit şi s-au împreunat cu nobilii, câştigându-şi mai întâi amnistie deplină pentru câte făcuseră când se afla supt poruncile lui Mihai, lucru ce nobilii bucuroşi le acordară, mai ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor şi pe secui. Acestea înţelegând, sibienii se întorc din drum la ai săi şi trimit la braşoveni nouă scrisori ale nobililor, cu altele ce primiseră de la germani şi unguri şi de la oamenii şi generalii împăratului, îndemnătoare de revoltă, vestindu-le că şi ei, în 10 sept., s-au răsculat, şi rugându-i d-a sta impreună cu dânşii. Saşii n-avea nici un temei a se revolta. Ei, împreună cu secuii, chemaseră pe Mihai în Ardeal. Acesta nu numai că îi mântui de tirania lui Andrei Bathori, dar încă îi favorase cu deosebire în toată vremea; dar saşii, nemulţumitori şi mişei, cât bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine şi văzură că şi împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi şi a răsplăti printr-o trădare mârşavă binele ce le făcuse românii.

Braşovenii, cum primiră acele scrisori de la sibieni, încă atunci seara, duminică 11 sept., toţi cu mare aplaus se învoiesc a se dezbate de supt Mihai şi îndată, în acea noapte, prind şi pun la închisoare pe toţi românii pe câţi putu pune mâna, între carii erau vistierul Vistelie şi George, fratele banului Mihalcea; pe alţii iarăşi îi omorâră, ,,căutându-se românii în toate unghiurile şi văile şi dându-se morţii fără nici o cruţare". [63]Dup-aceea, în zadar se ispitiră ei în câteva locuri a pâtrunde până la tabăra nobililor, căci oştile lui Mihai îi stăvili. Ei fura siliţi a-şi mărgini revolta în ţinutul lor şi a urma a ucide mişeleşte pe români, după cum începuseră. Saşii de la Bistriţa numai putură trimite câteva sute de pedestraşi în tabăra nobililor. Aceştia se adresară cu rugăciune şi la clujeni, zicându-le: ,,că voievodul a hotărât d-a nimicnici detot naţia lor; că trebuie a ajuta patria ameninţată de o asemenea soartă; că clujenii, fiind singurii care au arătat virtute în împrejurări grele, generozitate la trebuinţele patriei, pentru aceea cer de la dânşii de a le da o mie de puşcaşi şi 700 talere împrumut". Clujenii, după ce răspunseră numai prin câteva cuvinte de neprimire la deputaţii nobililor, porniră îndată lângă domn, printr-un lung încunjur, pe concetăţenii lor Ioan Hosszu şi Toma Litteratu, spre a-i spune cererile nobililor şi a se lega către dânsul printr-o nouă legătură de credinţă; şi spre răsplătirea credinţei lor, ei cerea să li se dea numai un singur târg. După ce i-a lăudat foarte, domnul le făgădui a le îndeplini cu prisos cererea, de îi vor rămânea credincioşi. El dete ştire deputaţilor d-a face un mare încunjur şi d-a se întoarce în grabă către concetăţenii lor, căci pe drumul cel mare ei vor putea să cază în mâinile ungurilor. Dar nobilii tăiară toate drumurile, ca domnul să nu ştie nimic de starea lor, şi deputaţii, cu toate că urmaseră sfatul lui Mihai, luând un drum cotit, tot fură prinşi de nobili şi aduşi goi în tabără, de unde însă li se dete apoi drumul ca să se întoarcă la concetăţenii săi. Clujenii rămaseră pe lângă Mihai. Unul dintr-înşii numai, anume Ioan Darabos, ridică câţiva călăreţi şi îi duse în tabăra nobililor, zicându-le: ,,Aideţi să ne luptăm cu inimă supt steagul împăratului, căruia am jurat credinţă!" şi protestând împotriva lui Ştefan Sereş, magistratul Clujului, care oprea orice răscoală.

Astfel, mai mult în numele împăratului se făcea răscoala. Prin viclenia ungurilor, care se arăta în faţă supuşi împăratului, luă insurecţia întindere şi putere mare şi încinse pe Mihai de toate părţile, în vreme ce, de ar fi sculat poporul cum trebuia, el ar fi putut încinge astfel pe duşman şi nu i-ar fi dat vreme a se întări în putere şi a-i dezorganiza armata sa cu încetul.

În piept inima ni se frânge de ce înaintăm cu povestirea către acea catastrofă grozavă, la care ne târî aceste greşeli; căci de aci izvorâră nu numai nenorocirile acestui bărbat mare, unul dintre cei mai minunaţi ai istoriei omenirei, dar încă şi nenorocirile naţiei române, care, dintr-atâta marire şi glorie, căzu, împreună cu eroul său, într-o prăpastie spăimântătoare, de unde două veacuri şi jumătate de suferinţe nu o au putut încă mântui.

[modifică] XVI

În vremea aceasta, George Mako, încheind cu deputaţii nobililor condiţiile de alianţă, plecase de la Mediaş şi sosise cale de cinci mile de tabăra rebelilor, într-un loc numit Bogatz, îmbelşugat de vin, unde dete soldaţilor săi voie să bea. Cu toate vorbele mincinoase asupra lui Mihai ce răspândise între ostaşi de atâta vreme, el nu era încă sigur că va putea a-i face a se revolta, uitându-şi credinţa jurată domnului şi bunătăţile lui pentru dânşii. Drept aceea îşi opri ostaşii într-acest loc, crezând prin ameţeala beţiei a-i târî în tabăra nobililor. El trimise credincioşi de ai săi, din ofiţeri şi soldaţi, prin toate cârciumele unde se afla ostaşii deşertând pahare, care începură a cârti cu dispreţ şi a ameninţa împotriva lui Mihai. ,,Trebuie, zicea ei, să gonim pe această fiară până la hotarele Ţării Româneşti; trebuie să murim pentru patrie şi să alegem între unguri domn de sângele nostru. Decât să ţinem cu Mihai pentru o păcătoasă leafă ce ne dă mai mult de trebuinţă decât de dragoste, mai bine să ne unim cu George Basta, din armia căruia se zice că au şi sosit câteva mii de ostaşi fruntaşi!" Şi fiindcă nimeni nu vorbea împotriva acestora, sângele ostaşilor se aprindea din ce în ce, bând. George Mako, temându-se că a două zi, potolindu-se focul vinului, să nu se schimbe părerile, fără a aştepta a se ivi de ziuă, dete armiei sale semnul de plecare, trece Mureşul, pe urmă, opreşte un minut în loc pe ostaşi şi le grăieşte astfel: ,,Soţilor, nemuritorul Dumnezeu ne-a dat ieri la toţi o aceeaşi gândire şi toţi fără osebire vă uniţi împotriva acelei pieire a naţiei noastre, acel stricător a legilor noastre care medita cu cruzime moartea noastră a tuturor, împotriva lui Mihai-Voievod! Voi aţi luat armele pentru apărarea acestei provinţii, ce prin vitejia noastră Mihai a supus-o tiraniei lui; voi v-aţi pus să apăraţi atâtea fecioare curate şi nevinovate împotriva dobitocirei şi cruzimei barbarilor. Siguri că astăzi vom putea a răzbuna relele ce domnul prin voi a făcut ungurilor, întăriţi prin alianţa dumnezeiască, aideţi în tabăra lor şi să unim soarta noastră cu a lor."

Soldaţii răspunseră acestui cuvânt a lui Mako printr-o murmurare mânioasă. Uitând vorbele de ieri, cei mai mulţi viindu-şi în fire din ameţeala vinului, îşi aduseră aminte datorinţa lor şi începură a lăuda facerile de bine ale voievodului, osândind o aşa de ruşinoasă nemulţumire din parte-le. Ei aducea aminte că au fost goi şi că Mihai îi îmbrăcase, că erau pe jos şi că el le dedese cai şi îi înălţase din starea de călăreţi de rând la ranguri mai înalte; că era o necinste nepieritoare, o faptă vinovată înaintea lui Dumnezeu d-a trage sabia asupra unui aşa de mare făcător-de-bine, care, afară de leafa ce le-a plătit, le-a făcut atâtea bunătăţi. Vro căţiva comandanţi încă îşi despărţiră oştile de ceailaltă armie protestând în gura mare asupra trădătorului George Mako. Acesta era pierdut acum, dacă din norocire-i nu-i sosea în acel minut în ajutor Wolfgang Kamutki, trimis de nobili spre a birui îndoirea ostaşilor. Acest deputat, june cu curaj şi cu mare elocvenţă, ţinu un cuvânt ostaşilor, în care reînnoi şi întări în numele nobilimei toate cele făgăduite de Nicolae Bogathi şi adăogă: ,,că George Basta este să vie cu o puternică armie în ajutorul ungurilor, ca el e la hotar, că o mare temere a cuprins pe voievod, că Ştefan Csaki vine asemenea întru întâmpinarea lor cu magnaţii ţării spre a-i felicita, că era mult mai cu cinste, de va voi aşa norocul, a cădea apărând viaţa sa şi mântuirea patriei, decât a mai sluji, puţin timp încă şi într-o spaimă necurmată, un tiran".

Prin aceste şi alte vorbe, el câştigă până la urmă duhurile turburate ale soldaţilor. George Mako, văzând ostaşii aprinşi, dete semnul şi, după ce mustră pe acei ce nu-l vor urma, puse armia în mişcare, şi chiar aceia care până atunci îi era împotrivitori fură siliţi a-l urma. Îndată Ştefan Csaki, în capul unei părţi din oştile nobililor şi a celor mai însemnaţi capi, într-un strălucit costum, călare pe un cal măreţ înşăuat, ieşi întru întâmpinarea legioanei lui Mako, sunând trâmbiţele, tobele şi dând toate semnele de veselie. Ambele oşti oprindu-se în loc, Csaki le făcu un cuvânt pompos şi apoi din ambele părţi îşi dau mâna, se îmbrăţişează. Toţi ungurii laudă pe soldaţii lui Mako că au preţuit mai mult pe Dumnezeu, patria, legea, decât prietenia românilor. Dup-aceea îi duc în tabără, unde nobilii le dau la toţi mese, le dăruiesc o câtime îndestulătoare de grâu, nutreţ pentru cai şi leafa pe două luni. [66]

Astfel se împlini trădarea lui Mako şi a legioanei sale.

[modifică] XVII

Mihai-Vodă, cu toate că nu aflase încă nimic despre trădarea ăluiî Basta, dar cunoscând acum puterile nobililor, începu cu tot dinadinsul a se găti de oaste. El chemă pe lângă dânsul toate oştile, chiar şi p-acele din oraşele de margine, precum Ienö, Lipova, Lugoş şi Caransebeş, supt povaţa lui Andrei Barcsai. Scrise încă şi lui Pătraşcu a-i aduce o oaste însemnată din Ţara Românească. Afară de aceasta, strângea arme, muniţii şi tot ce era de trebuinţă pentru un lung război. [67]Deşi el se gătea de bătaie, dar dorinţa lui era statornică d-a o încunjura. Pentru aceea, el chemă la sine doi preoţi, părintele George Vasarhelly din societatea lui Iisus, om bun şi predicator de minune, şi pe Ioan Ungvari, alt predicator elocvent al reformaţilor din Alba, care ştia adânc din cărţi, şi îi trimise p-amândoi la Torda, fiind ei de religii deosebite, să poată sta fiecare pe lângă cei de credinţa lor, însărcinându-i a propune pace şi iertare nobililor şi a-i îndemna a-şi uni mai bine puterile împreună spre a se lupta împotriva turcului; că dacă el sau soldaţii lui au făcut vro greşeală, s-o spuie de făţă şi slobod: în sfârşit, să-i încredinţeze că, prin căinţa lor şi milostivirea sa, această răscoală se va putea ispăşi printr-o vecinică uitare. Dar când aceşti deputaţi sosiră în tabăra nobililor, nu fură nici ascultaţi, nici primiţi. [68]

Într-aceea, Rothalt, urmând poruncilor generalului său, Basta, se apropie de Torda şi, aflând starea nobililor acolo, porni înainte cu călărimea sa în tabăra lor, unde fu primit cu mari demonstraţii de bucurie. [69]

El asigură nobililor, că generalul său, doritor d-a-i ajuta şi a-i mântui de tirania lui Mihai, în cinci zile va veni a se împreuna cu dânşii şi pentru aceea l-a trimis pe dânsul înainte cu călărimea sa, spre a le fi spre slujbă până atunci. El trimise apoi răspuns înapoi la Basta ca să-i dea de ştire de ceea ce a făcut şi porni vro zece sau doisprezece călăreţi uşori ca să bată drumul nu numai spre Alba-Iulia, dar în toate părţile, ca să descopere unde se afla atunci Mihai. Doi din aceşti călăreţi fură prinşi de paznicii acestuia şi de la dânşii el află că chiar în acea zi Basta trebuie să-şi împreune armia cu a nobililor. [70] Basta, în adevăr, pornind de la Maitin, veni la Tuşnad, îndreptându-se către Ardeal pe drumul numit Mesesia, din pricina varului de care se afla acolo mulţime, sau a nisipului alb; se opri apoi puţin la oraşul Zilah din poalele muntelui Meszes, la hotarul Ardealului, de unde, în două marşuri, sosi la Cluj cu armia sa şi bagajele sale, la 13 septemvrie. Aici fu primit cu pompă de locuitori, care îi ieşiră întru întâmpinare.

Tabăra de la Torda se mărea pe tot ceasul. Trădătorul Tamasfalvi, de care am pomenit înapoi, sosi şi el cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, lăudându-se că a venit nechemat ca să dea mână de ajutor împotriva tiranului şi arătând nobililor scrisoarea ce îi trimisese Mihai şi a cărei cuprindere am văzut mai sus. Mai veniră încă o seamă de secui din scaunul Aranyos. Aceşti secui din scaunele Aranyos şi Mureşul totdeauna şi-au deosebit simtimentele şi cauza de fraţii lor din celelalte scaune. Mai iubitori de linişte, ei s-au ţinut în veci departe de revoluţii, ţiind mai adesea cu puterea ce li se părea mai legiuită; aşa ei au fost cu Andrei împotriva lui Mihai; pe urmă stătură cu nobilii, căci aceştia se arăta că sunt supuşi împăratului. În zilele noastre încă, ei au ţinut pre partea împăratului împotriva tot neamului lor, rebelat asupră-i. Clujenii, şi ei, văzându-se în mâinile armiei lui Basta, trebuiră să se supună şi ei a trimite nobililor oştile şi banii ce le ceruseră. Într-aceea, în tabăra de la Torda zbura în toate corturile vestea sosirei lui Basta şi, toţi veselindu-se, câştigară inimă şi se arătară mai aprinşi împotriva domnului, incepând a striga de faţă: la arme! şi înştiinţând, la scăpătatul soarelui, pe împrotivnicii lor, prin descărcări de arme, semn obicinuit atunci la soldaţi în tabără, înfocarea lor şi dorinţa d-a veni la luptă.

După ce dete la Cluj o zi de odihnă ostaşilor săi, Basta sosi într-o singură zi la tabăra nobililor, departe de două mile. El fu primit cu semne mari de bucurie şi salutat cu mare respect de toate stările, ce îi ieşise întru întâmpinare. El tăbărî dincolo de podul după râul Aranyos, în locul unui sat de curând ars de cazaci, numit Keresztes. Îndată Ştefan Csaki şi ceilalţi magnaţi îi dau comanda tuturor oştilor Ardealului, ce erau în număr de 12 mii ostaşi călări şi pedeştri şi 4 tunuri, se supun ei şi toţi ai lor la poruncile lui îl îndestulează cu grâu şi bucatele trebuincioase.

[modifică] XVIII

Aflând Mihai-Vodă sosirea lui Basta în tabăra nobililor, trimise în această tabără unul din cei mai dintâi boieri, şi anume Andrei Postelnicul, şi pe Luca Trausner, dându-le trei solii:

Cea dintăi pentru George Basta, căruia îi însărcină să-i zică: ,,că de vreme ce n-are nici o poruncă de la împăratul să năvălească în ţinutul său, să plece, dându-i pace. Să-şi aducă aminte de trudele şi cheltuielile sale împotriva turcilor în interesul creştinătăţii şi cu ce greutate a supus Ardealul împăratului, răsturnând pe cardinalul Andrei, ce avea sprijin şi putere în Polonia, Moldova şi Ardeal; aceea ce cu greu ar fi putut face împăratul, de nu era el; apoi ar fi nedrept a răspunde la atâtea slujbe printr-o purtare duşmană."

A două însărcinare era pentru nobili, la carii el vrea să li se zică: ,,ca să-şi aducă aminte că ei au fost toţi în puterea lui atunci când a supus Ardealul, că el ar fi putut a-i ucide pe toţi, dar că el fusese atât de milostiv, de nu le făcu nici un rău la sfârşitul războiului, dar încă îi păstră în legile şi privilegiile lor, când, după dreptul războiului, ar fi putut a desfiinţa şi nimicnici toate acele legi şi privilegii; că el e gata a le da tot ce e drept şi a păstra în armie o aspră disciplină; şi că se miră de ce ei vor să se revolteze împotrivă-i, căci trebuie să gândească că Dumnezeu obicinuieşte a sprijini pricinile drepte".

A treia însărcinare era pentru ostaşii ce îl părăsise, cărora puse să le zică: ,,că ei trebuie să-şi aducă aminte că el îi ridicase din starea proastă la trepte mai înalte; că el, şi nu altul, în Ţara Românească şi Ardeal, le dedese cai, haine, arme şi alte podoabe ce ei aveau; că în toate ocaziile el le-a arătat binevoinţa sa; că supt poruncile sale, în Ţara Românească, ei au înfrânt pe turci şi au câştigat reputaţie, bogăţii şi că, atunci când ei se umplea de dobândă de la duşman, el nu oprea nimic pe seamă-i, lăsând tot la dânşii şi tratându-i totdeauna nu ca nişte slujbaşi, dar ca nişte copii ai săi; să se socotească împotriva cui au să rădice arma, şi de ruşinea cu care va fi pătaţi pe toată viaţa ce le rămâne; că pentru dânsul, el jură pe tot ce are mai scump că să va purta cu dânşii cu bine şi cu dragoste ca şi mai nainte, de se vor întoarce la datoria lor".

Dar când deputaţii sosiră în tabără, nu li se dete voie d-a arăta în public aceste propuneri.

Dar Mihai nu-şi mai făcea acum iluzii asupra duşmanilor, şi, în vreme ce aştepta întoarcerea acestor deputaţi, de sârg el se găteşte ca să pornească împotriva nobililor şi a lui Basta. În noaptea înaintea zilei în care era să iasă din Alba-Iulia, el văzu în vis o mare şi groaznică furtună, care se rădică despre Torda, se opri şi se sparse tunând groaznic dasupra Albei; pe urmă trăsnetul îl izbi pe el însuşi. Minunat de acest vis şi deşteptându-se fără veste, Mihai sări din pat, aprinde o lumânare şi porunceşte să vie îndată la dânsul Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi vro câţiva din cei mai ădeî căpetenie boieri. Aceştia, alergând iute, găsiră pe domn turburat foarte de visul ce avusese, pe care îl destăinui şi lor, spuindu-le că acesta îi prevesteşte nenorociri.

Cu greu boierii izbutiră a-l linişti. Urma ne va arăta că acest vis fu, vai! cu prisos profetic.

[modifică] XIX

A doua zi, Mihai, ridicând tabăra de la Alba-Iulia, dete poruncă armiei să se aşeze de la vale de oraşul Aiud (Enyed), în câmpia numită Tinod. [76] Într-aceeaşi vreme, Basta, după ce dete o zi de repaos oştilor sale obosite de iuţimea cu care veniseră la Torda, în 16 septemvrie [77], împreună cu oastea nobililor, ridică tabăra de la Keresztes şi merseră de o aşezară într-o câmpie udată de râul Mureş din ţinutul de Maros-Ujvar, [78] pe care Mihai o dedese banului Mihalcea. [79] De aci, în dimineaţa viitoare, 17 ăseptemvrieî, [80] rânduindu-şi armia de bătaie, porni împreună cu toate bagajurile sale spre Aiud, cu gând d-a tăbărî în mai sus-numita câmpie Tinod; dar, aflând că Mihai l-a întrecut în ocuparea acestui loc, el se opri lângă satul Mirislău. El întâmpină aci pe Mihai cu tabăra aşezată într-o câmpie alăturată, numită Holtmaros.

Mirislău e un sat două leghe dincolo de Alba-Iulia. El e aşezat în capătul de dincoace a unei câmpii lungi de şase mile aproape, dar de o lărgime nepotrivită, fiind ţarmurită de o parte de munţi, iar de cealaltă de Mureş, râu plutitor în mare parte, care din ţara secuilor trece prin mijlocul Ardealului, soseşte la Lipova, în Banat, şi se varsă în Tisa. Astfel încât în unele locuri lărgimea câmpiei e de un mil, în vreme ce de ce vine încoa spre sat se strâmtează de ajunge de o jumătate mil, încă şi mai puţin. Satul era aşezat astfel între dealuri şi râul Mureşul, încălecând drumul cel mare care, pe la poalele dealurilor, duce de la Alba-Iulia la Cluj. Dincoace de sat se întindea o câmpie cultivată de marimea unui mil, care e sfârşită de un pârâu adânc mult, ce din dealuri se varsă în Mureş. Pe acest pârâu era un pod, pe unde drumul cel mare şi alte două mai mici, unul din sat şi altul de la Mureş, trec spre Alba-Iulia.

Dincoace de acest pod şi pârâu era tăbărât Mihai. El lăsase de la corturi la pârâuri numai atâta loc cât îi era de trebuinţă pentru piazza de arme, spre a-şi mânui armia. Era poziţia taberei noastre atât de temeinică şi în loc aşa de bun, încât nu putea avea a se teme de nimic şi nici un chip nu era ca vrăjmaşul să ne poată izbi sau sili la bătaie fără voia noastră; căci aripa dreaptă, care era despre râul Mureş, era ocrotită de o mare pădure, care şi dânsa se ocrotea de zăgazuri şi ţărmurile râului; la aripa stângă se înălţa necurmat dealuri şi munţi, care încingeau până şi spatele taberei noastre. Spre a trece printr-aceşti munţi, nu se putea decât printr-un urcuş, care era o potecă strâmtă, şi aceea foarte bine păzită şi cu tunuri întărită; în frunte era pârâul adânc de care am pomenit, pe al carui strâmt pod, care şi el lesne se putea rupe, anevoie şi cu mare pierdere ar fi putut trece oştile duşmane. În tot lungul acestui pârâu, Mihai aşezase baterii de tunuri. [86] El trimisese încă dincolo de Mureş, pe un deal nalt lângă satul Gombas, 300 călăreţi spre a observa rânduiala oştilor duşmane şi ce făcea ele. [87]

Văzând că duşmanul înaintează spre satul Mirislău, el scoase din tabără o trupă de două mii călăreţi poloni [88] şi îi trimise dincolo de sat, spre a recunoaşte oştirea duşmanului. [89] Îndată această trupă înhăţă o luptă cu avangarda duşmană, compusa de călăreţi ardeleni supt comanda lui Ştefan Csaki. Lupta ţinu câtva îndoită, căci când unii, când alţii dovedea şi din nou se întorceau la luptă. [90] Aflând Basta de această luptă ce urma la avangardă, împreună cele două regimente nemţeşti al lui Pezzen şi cel din Silezia, făcând dintr-însele un batalion mare, ca un lung pătrat cu două mâneci, de cinci sute muschetari fiecare, şi în mijloc punând pe suliţaşi, lăsând deşert atâta cât încăpea cele şase tunuri de câmpie, pe care le puse acolo cu muniţiunea lor, târându-le pedestrimea cu mâinile. În această rânduială, deschizându-i ceailaltă oaste drum, înaintă acest batalion până la cele dintâi oşti de la avangardie, unde, luându-şi poziţie într-un loc înălţat, văzu pe poloni stând, formaţi în escadroane, în câmpie, puţin departe de sat, nehotărâţi ce să facă. Îndată, la un semn dat, se deschise în două aripi fruntea de suliţi a batalionului, şi tunurile se sloboziră drept în poloni, doborând gloanţele atâţi oameni şi cai, încât ceilalţi, spăimântându-se, căzură în confuzie şi nerânduială. Fără a le lăsa vreme a se dezmetici şi a pune în rânduială, Basta înaintă spre dânşii cele două mâneci de muschetari, care începură a slobozi focuri în poloni, încât aceştia fură siliţi a se trage înapoi. În retragerea lor, ei puseră foc de patru colţuri în satul Mirislău, pentru ca duşmanul sa nu se poată aşeza într-însul. Dincoaci de sat, ei deteră peste o ceată de husari unguri, care trecuseră gândind să-i ia pe poloni pe la spate, dar fură ei prinşi în mijloc de poloni de o parte, şi de alta de o ceată trimisă de Mihai în ajutorul polonilor. Astfel aceşti husari fură toţi snopiţi acolo, fără ca Basta, care privea această măcelărire, să voiască a le da ajutor, pricinuind că fără poruncă ei se duseseră acolo.

[modifică] XX

Ungurii, văzând această izbândă alor săi, voia ca Basta să unească îndată puterile lor spre a izbi tabăra lui Mihai. Ştefan Csaki cu Ioan Mikloş şi vro câţiva magnaţi se duseră la Basta ca să-i spuie această dorinţă a nobililor şi a soldaţilor lor. Basta le răspunse: ,,Caut la aşezarea locului şi văd că voievodul şi-a pus tabăra într-un loc prea tare, încât nu-l vom putea trage spre bătaie fără a pierde mulţi d-ai noştri; pe lângă aceasta se apropie seara şi vremea d-a ne bate a trecut astăzi. Voievodul întrebuinţează meşterşug, deci trebuie a lucra împotrivă-i cu multă minte. Cu toate acestea, de socotiţi că trebuie să începem astăzi bătaia, nu stau împotrivă; căci chiar când această parte a armiei împărăteşti, o pieri, cezarul, preamilostivul meu stăpân, mai are şi alţi ostaşi nemţi; dar dacă — ferească Dumnezeu! — vom fi biruiţi, cea mai mare primejdie vă ameninţă vouă şi acestei ţări ce va cădea în pieire. Socot dar că e bine să petrecem liniştit noaptea viitoare şi nădăjduiesc că voievodul se va trage în această noapte, sau, de va avea gând a se bate, el va veni spre noi. Pentru aceea, gândesc să aşteptăm ziua de mâine, care nădăjduiesc că ne va fi fericită." Acest sfat a lui Basta fu primit de toţi. Cereau unii de la Basta ca să intre în sat să caute a stinge focul şi a-şi aşeza acolo tabăra; dar din mai multe pricini, mai ales din iuţimea focului ce era anevoie de stins, Basta nu primi. El îşi aşeză oştirea dincolo de Mirislău, la apus, aproape de sat, într-un loc care parte se întindea în câmpie, parte se urca frumos pe deal. El despărţi din oaste trei trupuri mari de gvardie, asezându-le la cele trei intrări ale satului, de către tabăra noastră: unul de unguri, în vârful unui deal, unde era o biserică ce domina satul, altul de ardeleni, dincoace de sat; lângă drumul cel mare, şi al treilea, alcătuit de toată pedestrimea nemţească şi de toată artileria, supt comanda strejarului general-maior contele Tomasi Cauriolo, brescian, pe malul Mureşului, de mâna stângă, care era vecină de tabăra noastră d-o bătaie de tun. Acolo ridicară nemţii o tabie între râu şi sat şi deodată ambele părţi începură a tuna una asupra celeilalte.

Pe la cea dintâi mutare a sentinelelor de noapte, prinseră nemţii patru din şase români, care cu nesocotită îndrăzneală, vrând să calce vro sentinelă, căzură într-o cursă pusă de comitele Cauriolo la povârnişul râului. Ei fură îndată duşi la cortul lui Basta şi ameninţaţi de dânsul cu ştreang de nu vor mărturisi adevărul; spuseră că dincolo de pârâu a tăbărât Mihai cu mai mult de treizeci mii luptători şi 40 tunuri mari şi de câmpie şi că din ceas în ceas aştepta pe fiul său Pătraşcu cu deosibit ajutor. Deşi aceşti prinşi, sau din neştiinţă, sau din nevoinţă, nu spuseră adevarul despre numărul oştilor lui Mihai, dar era adevăr numai că Mihai aştepta pe fiul său. Această pricină făcea pe Mihai a nu se prea grăbi la bătaie. Văzând că duşmanii stau liniştiţi, îşi închise şi el oştile în tabără, aşteptând ziua de a două zi, să vadă ce va face duşmanul.

[modifică] XXI

Pe la miezul noptii aceleiaşi zi (17 sept.) însă el, chemă pe unul din cei mai viteji căpitani ai săi, Petre Armeanul, şi îl trimise în tabăra duşmană cu cărţi către Basta şi unguri, în care el lua de martori pe Cel înalt şi toţi sfinţii: ,,că el nu e pricina acestei nenorociri pentru creştini; că acest foc nu s-a aprins din greşeala lui, ci din neastâmpărul şi răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gândit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creştini, l-acea cruzime d-a-şi vărsa sângele între dânşii; că de vreme ce el e credincios împăratului, ce cată Basta şi oştile împărăteşti în tabăra rebelilor? Întoarcă-se dar toţi mai către dânsul şi meargă cu toţii să bată Timişoara sau să se lupte cu turcii, oriunde îi vor găsi; ar fi aceasta creştinesc lucru d-a nu trage sabie între sine; ar fi aceasta slăvit pentru maiestatea sa împărătească."

Basta şi ardelenii răspunseră îndată lui Mihai: ,,că mai întâi el nu-l cunoscuseră; că şi lor li se părea crud lucru d-a vărsa atâta sânge creştin, orişicare parte ar triumfa; dar că e prea târziu spre a da un răspuns hotărât într-o pricină aşa de însemnată, pentru care trebuia sfatul şi chibzuirea a tuturor stărilor; că vor face aceasta noaptea şi că a două zi des-de-dimineaţă îi vor da răspuns." [96] Acest răspuns era înşelător, căci nici o hotărâre nu luară ungurii, nici răspuns nu deteră lui Mihai a două zi dimineaţă. Ei îl făcură numai spre a hrăni în Mihai acea fatală nădejde ce mereu avu că va putea a veni la pace şi a se feri de bătaie. Mihai într-adevăr o voia aceasta din toată inima. Fie oarba-i încredere în Austria şi dorinţa nenorocită ce pururea a avut d-a se arăta credincios către dânsa, fie acea letargie morală care stăpâneşte mintea unui om mare şi îi întoarce toate pasurile în greşeli, când providenţa a hotărât surparea lui, Mihai era îndoitor, nehotărât, fără voinţă statornică. ,,El se lupta cu inima jumătate, zice biograful său, căci nu voia a se bate cu nemţii, ca să nu se arate trădător". [97]Apoi nici un minut nu fu mai critic, mai însemnat în viaţa lui ca acesta. Niciodată ca acum el n-avusese nevoie de a desfăşura cele mai din urmă puteri ale sufletului său ; niciodată nu fu el mai mult îndatorat a birui. Biruit, era pentru dânsul o ruină completă, după cum şi fuse. Biruitor, el scăpa deodată şi de legăturile sale cu Austria şi de acelea cu ungurii. Aristocraţia ungurească pierea pentru totdeauna în Ardeal şi această ţară, cu pieirea ungurilor şi a saşilor, rămânea o ţară ales românească. Austria, ameninţată de turci, neavând altă armie spre a-i opune s-ar fi văzut silită a lăsa orice pretenţii asupra Ardealului şi a părţilor ce se ţin de dânsa şi a recunoaşte independenţa noului stat românesc. Polonia n-ar fi mai îndrăznit atunci a ne supăra, sau, deşi o făcea, Mihai ar fi căzut asupra-i cu toate puterile sale, cu farmecul numelui său de nebiruit, cu simpatiile ce avea în populaţiile ei, şi amar de dânsa! De atunci, naţia română, încunjurând toate nenorocirile ce o bântuiră în urmă, s-ar fi constituat în întregimea drepturilor sale, în unitatea şi libertatea sa şi s-ar fi apucat a îndeplini cu putere mare misia de liberare şi civilizare ce providenţa i-a menit în orientul Europei. Câtă mărire, câtă glorie şi fericire o ar fi întâmpinat în această cale! O biruinţă, şi toată această visare, tot acest frumos ideal naţional de atunci se înfiinţa!

[modifică] XXII

A doua zi dimineaţă, 8/18 septemvrie, Mihai nu se mişcă din tabăra sa, hotărât fiind a aştepta în acel loc puternic întărit de natură, sigur fiind că va zdrobi pe duşman de n-ar ispiti a trece pârâul spre a-l izbi. [98] Generalul Basta, în aceeaşi dimineaţă, îşi destinse armia în rânduială de bătălie lunară, dincoace de satul Mirislău, în câmpia cea cultivată, cu hotărâre statornică a înhăţa lupta cu Mihai. [99] Neîncrezându-se însă numai pe arătarea ungurilor, care pretindea că e foarte lesne a trece pârâul, vru să meargă a vede lucru cu chiar ochii săi. El se asigură atunci de primejdia învederată la care s-ar expune de ar izbi pe Mihai în acel post bine ocrotit, atât de pârâul anevoie de trecut, ce apăra fruntea şi o parte de flanc, cât şi de o înalţime din mâna stângă, de unde artileria mătura tot locul cuprins între tabăra lui Mihai şi sat. [100]

Spun că privind aceasta, Basta încreţi sprânceana şi zise: ,,Prietenii mă făcea să fiu acum şac-mat, din dorinţa ce au de a-şi răzbuna, de nu cătam lucru aci cu ochii mei", dând a înţelege pe unguri, care îi zisese că e lesne şi comodă trecerea pârâului. Deci, armat şi călare cum se afla, el chemă sfatul de război şi cu bune cuvinte dovedi primejdia la care s-ar expune armia lor, de s-ar ispiti a trece pârâul spre a izbi pe ai noştri, încheind că era de trebuinţă a face altceva. Părerea lui era ca să se tragă înapoi puţin, ca Mihai, înşelându-se de prefăcătoria acestei fugi părute, se va lua în urmă-le şi va pierde folosul ce îi da acea cetate a locului. Ungurii răspunseră l-această părere cu inima răsculată; că e lucru foarte necinstitor şi vătămâtor de a face o retragere în faţa unui duşman numeros şi îndrăzneţ, căci a se retrage, spre a se feri de bătaie, după părerea locului, nu e alt decât a fugi şi a-şi rupe însăşi oastea, tăind inima la ai săi şi mărind-o la duşman; că părerea lor era ca, nesocotind acea mică greutate, cu vitejie să treacă râul, izbind pe duşman, sau să se închiză în acel post unde se afla, aşteptând o ocazie priincioasă de a se lupta.

Basta se sili să le dovedească că aceea ce propune el nu e retragere; nici mai puţin vrun fel de fugă, ci o stratagemă militară, spre a scoate pe duşman din acel loc ca o cetate, asigurându-le că el cu nemţii săi se va pune la ariergardă, spre a nu se pierde nici un om.

Se făcea acest sfat de război, cum s-a zis, în câmpie şi călare, făcând toţi capii un cerc împrejurul lui Basta, cătând a-l păzi de lovirile tunurilor româneşti, grindinând din toate părţile, îndreptate fiind într-acea parte de capul tunarilor lui Mihai, un italian de la Mantua, anume Vincenzo. Într-aceea, un soldat ungur, doritor d-a afla şi el ce era hotărât în sfatul de război, apropiindu-se de cerc, ţiindu-şi coiful în mână, iacă că o lovitură de tun, îndreptată la semn spre a lovi în acea adunare de ofiţeri călări, zboară acelui soldat coiful din mână, fără a-l răni nici pe dânsul, nici pe cal, care îndată se puse pe fugă, trecând ghiuleaua alături cu contele Tomaso Cauriolo, care într-acea parte inchidea ocolul sfatului, cu primejdie de moarte pentru el. Această împregiurare făcu că sfatul se sparse deodată, târându-se şi ungurii în grabă către părerea lui Basta.

Îndată, ridicând străjile, trăgând tunurile după fortificaţii, scoţând pedestrimea din preajma satului şi puind foc la sat, îndreptară avangarda către un pod peste Mureş; după aceea venea tot bagajul cu alte care, apoi toată pedestrimea şi călărimea din Ardeal, deosebind dintr-însa numai două mii călăreţi spre întărirea ariergardei, la care rămăsese tunurile şi toată pedestrimea şi călărimea germară, împreună şi Basta cu cele două cete de muschetari, patru companii de călărime de rând din Ungaria de Sus şi compania de valori, gvardia sa, având încă cu sine mai mulţi nobili cavaleri nemţi, unguri, francezi şi italieni. [106] În această rânduială, toată armia se îndreptă către satul Decs, de unde veniseră în trecuta zi. [107]

[modifică] XXIII

Des-de-dimineaţă, Mihai, ieşind din tabără, îşi întocmise armia şi aştepta să vază ce face duşmanul, când străjile şi spionii îi raportară lui ca tabăra duşmanului s-a rădicat şi că merge acum înapoi spre partea de unde a venit. Întru-ntâi lui îi veni cu greu a crede aceasta, dar văzând că aşa era, îşi închipui — fatală orbire! — că într-adevăr Basta fuge, [108] şi, zâmbind, zise: ,,Unde fuge câinele de italian? Nu ştie el că în tot locul îl voi ajunge?" [109] Deci, îndată părăsind postul său atât de sigur, se puse în goană după duşman cu mare furie şi nu cu mai puţină neorânduială. [110]Îndoindu-se însă că nu va putea ajunge pe duşman la vreme cu toată oastea, el porni înainte o mare parte din călărimea sa, cu câteva trupe de cazaci, ca să recunoască pe duşman şi să-l supere şi întârzieze în retragerea sa. Dar cele două cete de muschetari, care se opriră în loc, schimbându-să când una, când alta în luptă, ajutate de artilerie şi de călărimea uşoară, ţinu în depărtare pe călărimea noastră.

Duşmanul însă, din pricina acestor izbiri, să trăgea încet, şi aceasta plăcea lui Mihai, doritor să sosească însuşi cu toată oastea, spre a se destinde de bătaie dincolo de Mirislău, în acea spaţioasă câmpie, crezând mereu că duşmanii fug de o întâlnire. Basta însâ începu a se mişca şi mai încet, ca să înşale pe Mihai, dându-i nădejde că îl va putea ajunge, şi departându-l de sat cât putea mai mult. Inima lui sălta de bucurie când vâzu că, după călărime, iese din sat şi căruţele de artilerie română, semn că Mihai, părăsind detot postul său, înainta cu toate puterile sale. El îşi însemnase dinainte un loc bun şi destul de mare, care, în parte, puţin câte puţin, frumos se ridica, rămânând încă pentru călărime destulă câmpie. De acest loc apropiindu-se Basta, întorcându-se, privea mişcările lui Mihai.

Acesta, crezând mereu că duşmanul fuge şi dorind foarte d-a-l ajunge la timp, silea pedestrimea la drum şi tot într-o vreme porunci să-i aducă înainte un cavaler ungur, ce fusese prins, numit Baltazar Bornemissa, căruia făcu multe întrebări despre persoana lui Basta, de dânsul bine cunoscută, zicându-i, cam în glumă, de crede el că Basta îl va aştepta sau că fuge întins în Casovia. Bornemissa răspunse lăudând talentele ostăşeşti ale lui Basta şi adăogând că crede că el va primi bătaia şi că această retragere nu e fără vreun mister. Mihai fu foarte vesel l-aceste cuvinte, arătându-se cu mare dorinţă de a se bate, şi ajungând în câmpie, ca la cinci sute paşi dincolo de Mirislău, porunci armiei a se opri în loc şi a se întocmi în rânduială de bătaie.

Basta, văzând aceasta, se opri şi el 500 de paşi departe de Mihai, lângă satul Decs şi îşi întoarse toată armia spre dânsul. Băgând de seamă Mihai că duşmanul se oprise în loc şi pentru întâiaşi dată bănuind că fuga lui fusese poate o stratagemă, se urcă pe un deal vecin ca să vază mişcările şi zise către Andrei Barcsai, generalul său: ,,Ce gândeşti că vor duşmanii?" ,,Vor să dea bătălie", răspunse acesta. Atunci Mihai, din nou stăpânit de îndoirile şi nehotărârile duhului său, îi zise: ,,Să facem pace cu dânşii, domnule Barcsai". — ,,E cam târziu acum, strălucite doamne, răspunse acesta, pune-ţi platoşa, rânduieşte soldaţii de bătălie şi să ne pregătim de luptă." [116]

[modifică] XXIV

Îndată Mihai se puse a-şi întocmi oştile de bătălie. [117] El făcu din toată armata o singură frunte deopotrivă, destul de îndesită pentru îngustimea câmpiei, întinzându-se de la dealuri până în râpa râului Mureş. [118] În aripa dreaptă, începând de la Mureş, venea mai întâi toţi cazacii, care era arcaşi şi archebuzieri călări, împărţiţi în patru escadroane, lângă care venea două escadroane de lăncieri români. [119]Numărul acestei cete de călăreţi români şi cazaci se urca la 4 500 şi era comandaţi de Ştefan Tahi, care arsese Aiudul, şi Francisc Lugasi. [120]Alături cu călărimea venea un batalion mare de pedestrime de secui, sârbi şi români, având în frunte patru tunuri mici, ocrotit din partea stângă de un alt escadron de lăncieri poloni şi moldoveni. Peste toată această aripă dreaptă era mai mare Baba-Novac, cel mai întâi general al călărimei, ,,om, zice Spontoni, deşi bătrân, dar cu mare foc şi curaj şi cu o deosebită experienţă". La aripa stângă, care era ţărmurită de munte, venea rămăşiţa călărimei, împărţită în cinci escadroane, în număr de 4 000 români, sârbi şi secui, a căror capi era George Budai şi Petre Odobaşa, împărţită la laturile a două alte batalioane de pedestrime secuie, română, sârbă şi moldavă, care era întărită cu câteva tunuri de câmpie; astfel că această aripă se sfârşea întinzându-se încovoiată pe drumul cel mare ce ducea la Alba-Iulia. Toată cealaltă artilerie o aşeză dintr-această parte, pe drumul cel mare, înaintea liniei de bătălie. În centru venea câteva mii de pedestraşi secui, comandaţi de Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi Andrei Barcsai. [126] Aci era şi Mihai cu o trupă strălucită alcătuită de boierii săi şi de toată acea nobilime ce îi rămăsese credincioasă în Ardeal şi care îl însoţea din Moldavia şi Polonia; [127] dar, pre obiceiul său, el nu sta la un loc, ci mereu alerga pintre deosebitele rânduri. [128] În dosul acestei linii, ca rezervă, venea, supt George Farcaş, căruia de puţin timp domnul îi luase comanda cetăţii Lipova, trei mii călăreţi secui şi un număr însemnat de ţărani pe gios, români şi secui, pe care Mihai armase cu puştile ce îi trimise împăratul Rudolf, cum şi o seamă de sârbi, care cu puţin mai nainte părăsiseră ţara turcească şi venise în mare număr a se aşeza în Ardeal. Scopul lui Mihai era, după cum spun ungurii, ca nimicnicind pe ungurii ardeleni, să-i puie în loc, trimiţând o parte în Ţara Românească în locurile pustii. În urma acestora venea opt sute gvardişti pe gios, supt comanda ungurului Mathei Gyarmathy. [129]Numărul oştirei lui Mihai, după mărturia chiar a istoricilor unguri, se urca aproape la 22 mii oameni [130] şi 27 tunuri, mari cu mici, după Tarducci, iar după Bethlen de 32 tunuri. Era aceşti ostaşi ai lui Mihai din cei mai de rând ce avusese, căci oştile cele mai bune se aflau în Moldova şi în Ţara Românească. Natura acestor soldaţi era astfel că ei nu-şi ţinea bine şireagul şi se da într-o parte şi într-alta, după cum le venea, fără nici o rânduială. Aci într-o săritura se azvârlea prea departe şi apoi se trăgea înapoi.

Întocmindu-şi astfel oştile, Mihai le ţinu un cuvânt, le lăudă mult, porunci la două mii pedestraşi archebuzieri secui aleşi să se urce pe cel mai vecin deal ce se ridica lângă drumul cel mare şi dete semnul de bătaie. Soldaţii răspunseră cu mari strigări, şi tunurile de la cele trei batalioane şi după drum începură deodată a tuna şi a grindina asupra oştirei duşmane.

[modifică] XXV

Basta, cătând întocmirea armiei lui Mihai, îşi întocmi şi el pe a sa într-o singură frunte, paralelă a lui. [136] El aşeză în capătul aripei drepte, asupra drumului cel mare, un escadron de pedestrime din Ardeal şi Ungaria. [137] Alături venea o ceată de 2 000 călăreţi lăncieri, supt comanda lui Ştefan Csaki, Ladislau Petke şi George Mako. [138] După dânşii venea pedestraşii secui din scaunul Mureşului, pedestraşii clujeni şi bistriţeni, având de cap pe Francisc Turi. [139] Apoi venea o ceată de 1 500 călăreţi raiteri din Silezia, supt povăţuirea lui Melhior Rottowitz şi Ioan Sepratwitz. Peste toată această aripă era cap mai mare Ştefan Csaki. [140] La aripa stângă, pe râpa Mureşului, sta două cete de lăncieri ardeleni, lângă care era într-o ceată călărimea lui Propostvari şi în coasta ei un escadron de pedestrime din Ungaria şi Ardeal, comandată de Sigridie Prunitz, moravul, flăncuită de călărimea ungurească din Ungaria de Sus, comandată de Ragozzi, lângă care venea un alt escadron de raiteri supt povăţuirea lui Balthazar Rottowitz, văr al lui Melhior. În centru venea batalionul de două regimente de pedestrime nemţească, comandate de colonelul Ioan-Henric Baptist Petz, având la dreapta câţiva călăreţi armaţi uşor supt poruncile lui Ştefan Petki. Între centru şi aripa stângă sta Basta cu cei o sută valoni aleşi şi cu cavalerii streini. El ţinea de rezervă cele patru companii de rând de călărime nemţească din Ungaria de Sus, comandate de Rothalt, punând în acest escadron şi stindardul împărătesc, ţinut de un june cavaler ungur. Tot înapoi venea încă două sute călăreţi supt poruncile lui Ioan, numit Cel din urmă. [146] Ioan Tamasfalvi, cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, şi Mathei Pereset, cu câteva mii de ţărani, încunjură, învăluind toată armia. [147] În sfârşit, artileria fu aşezată înaintea centrului, pe părţile cele mai ridicate ale câmpiei. [148] Pe un car se vedea stând George Borbely, strălucit prin biruinţele câştigate la 1595 asupra turcilor la Lipova, Csannad şi Ienö. Neputându-se sluji cu mâinile şi picioarele sale din pricina reumatismelor articulare de care suferea, el fusese poftit a sta privitor al luptei, sfaturile lui fiind preţioase. [149]

Oştirea toată a lui Basta cu a ungurilor se urca, după istoricii unguri, peste numărul de 18 mii, [150] iar după Spontoni, panegirist al lui Basta, era de 20 mii, din care 12 mii pedestrime de deosebite naţii, dar toţi de o vitejie încercată, opt mii călărime şi trei tunuri de baterie şi 12 de câmpie.

Astfel întocmind armia, Basta dete semnul de bătaie, în numele lui Iesus-Maria!

[modifică] XXVI

Era după-amiază când începu bătălia printr-o furioasă puşcărire din ambe părţi. Artileria duşmanului ne supăra puţin, precum şi puştile noastre pe dânsul; dar artileria noastră după drum îl vătăma greu. El se clătise din loc şi se apropie cu pas încet spre linia noastră, care sta frumos neclintită, aşteptându-l. Artileria noastră urmă furtunând de peste toată linia cu mare pagubă a duşmanului; şi i-ar fi pricinuit stingere multă, dacă nepotrivirea locului nu-i slujea pe alocurea de zid de apărare împotriva ghiulelelor, care se îngropa în pământ. Atunci, dintre vrăjmaşi, pieri, izbit de o ghiulea de culevrină, Ştefan Borseny, unul din cei mai însemnaţi nobili unguri.

Pe la două ceasuri după-amiazi, [156] desperarea duşmanilor de pustiirile ce le făcea artileria romănă aşezată pe drum inspiră străjeruluimaior general Cauriolo o idee fericită, care hotărî soarta bătăliei. El se înfăţişa înaintea lui Basta şi îi zise că el se leagă că, cu o bună mână de muschetari aleşi, va putea pune mâna pe artileria duşmană, aşezată pe drum, care atât de vătămătoare este armiei lor. Plăcu lui Basta această propunere şi îndată scoase din rânduri trei sute din cei mai buni muschetari şi îi dete lui Cauriolo. Acesta apucă cu vro cincizeci paşi mai nainte de aripa dreaptă şi, luându-se pe lângă dealuri, ascuns şi apărat de cotiturile lor, înaintează repede asupra gvardiei de secui şi sârbi ce era lăsată spre apărarea artileriei noastre. [157]

Mihai, văzând acea ceată de muschetari inaintând cu hotărâre, se îndoi de vro stratagemă şi porunci la cel mai vecin escadron de lăncieri, în număr de trei mii călăreţi, ca să împresure pe duşman, izbind în coastă pe muschetarii povăţuiţi de Cauriolo. Basta însă văzu acea divizie de lăncieri stând gata a se pune în mişcare şi, bănuind menirea lor, porunci lui Melchior Rottowitz ca, cu toţi raiterii săi, să grăbească a întâmpina pe lăncierii noştri şi a-i izbi când se vor mişca, până a nu apuca ei a izbi pe muschetari.

Într-aceea, artileria românească îşi urmă pustiirile sale în rândurile duşmanului. Încă cei două mii archebuzieri secui, ce se afla aşezaţi pe înălţime, văzând că duşmanii înaintează spre dânşii sloboziră asupră-le toţi într-un foc de rând; dar puţin îi vătămă, căci nu măsurase bine distanţa şi era la vreo două sute de paşi departe de dânşii. În acelaşi timp se mişcă înainte şi acel divizion de lăncieri, mai sus pomenit, în care Mihai pusese nădejdea şi de care Basta foarte era în grijă; dar pân-a nu ajunge a izbi pe muschetari, pe care i-ar fi zdrobit cu totul, Melchior Rottovitz se grăbi a sprijini furia lor, împresurându-i cu raiterii săi şi, după ce se tăiară unii cu alţii câtva, fură lăncierii noştri respinşi înapoi.

Într-acest chip scăpând muschetarii de izbirea lăncierilor români, năvăliră spre paznicii artileriei noastre. Aceştia, din pricina norilor de fum şi de pulbere ce întuneca până în depărtare aerul, nu vedeau apropierea duşmanului, când acesta, ajungând la bătaie, începu a trage într-înşii, luându-i pe la spate. Astfel izbiţi fără veste şi fiind în mai puţin număr paznicii artileriei, tot ce făcu spre apărarea lor fu zădarnic şi mai toţi căzură morţi peste carele artileriei, care pică astfel în mâinile duşmanului. Îndată Cauriolo porunci de întoarse gurele tunurilor, astfel cuprinse, către linia noastră. [158]

[modifică] XXVII

Îndată ce Basta văzu izbutirea lui Cauriolo, porunci ca pedestrimea şi călărimea ardeleană, ajutate de divizionul de pedestrime nemţească, să năvălească asupra aripei stânge a noastre. Dar furia duşmanului îmtâmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta ţeapăn, fără a-şi strica linia. Nimic n-ar fi putut isprăvi aci duşmanul şi ar fi fost respins cu ruşine şi pierdere înapoi, dacă artileria noastră, cuprinsă de dânsul, slobozind în ai noştri, nu ar fi făcut în rândurile lor adânci şi îngrozitoare pustiiri. [159] Acestea îi aduse în nerânduială şi până în urmă îi sili a-şi strica rândurile şi a se răşchira. [160]Mihai şi căpitanii săi, între care generalii Radu şi Aga Leca, chior d-un ochi, dar viteaz mare, alergară înaintea ostaşilor ce se răzleţea, silind a-i opri în loc şi îndemnându-i cu vorba, cu gestul a se întoarce la bătaie; dar văzând că silinţele sale sunt zadarnice, se duse la centru, clătit şi el prin pierdere a artileriei şi risipirea aripei stângi, spre a sprijini pe Basta, ce înainta către acea parte. Mihai sta căutând a inima pe ai săi şi tot nădăjduia că va putea îndrepta bătălia, când văzu că şi aripa dreaptă dă cu încetul înapoi. Ea fu izbită deodată de călărimea lui Ragozzi, de pedestrimea ungurească a lui Prunitz şi de rămăşiţa călărimei ardelene şi din Silezia; şi cu toată puternica împotrivire şi minunata purtare de vitejie a lui Baba-Novac, fu silită a se pleca acestor izbiri împreunate. Cazacii, mai întâi de toţi din această aripă, se azvârliră în râul Mureş, unde mulţi dintr-înşii se înecară.

Văzând ostaşii din centru că şi aripa stângă s-a spart, încep şi ei a-şi părăsi rândurile, prăvălindu-se în nerânduială, în voia întâmplării.

Mihai şi generalii săi se silesc din toate puterile a opri pe fugari, împingându-i spre bătaie, pe unii prin cuvinte, pe alţii cu mâna, pe alţii cu pavăza sa. Zadarnică trudă! Nici o putere omenească nu mai putea acum opri din fugă pe răşchiraţii şi spăimântaţii soldaţi. Părăsit astfel de soldaţii săi şi de duşmanul noroc, Mihai rămăsese singur cu câţiva ofiţeri şi călăreţi pe acest nenorocit câmp de bătaie. [166]El strânsese pe lângă sine steagurile, nădăjduind că armia se va aduna pe lângă aceste semne glorioase. Duşmanii se apropia să-l împresure, şi Mihai, cu inima despicată de durere, nu se putea smulge din acel loc. Toţi respecta acea tăcută (sombre et sinistre) durere; cu toate acestea, duşmanul se apropiase. Trebuie a fugi! aceasta strigă cu rugare către Mihai soţii săi. El, Mihai... el să fugă? Oh ! nu... Generalii săi, prietenii săi iubiţi îl încunjură, îl roagă, il îndeamnă, îl târăsc. El se hotarî în sfârşit. Mai întâi însă porunci să-i aducă steagul cel mare, steagul ţării. Acest steag foarte vechi şi privit de români ca sfânt era de damasc alb, având zugrăvit un corb pe un câmp verde, purtând în cioc o cruce îndoită roşie. Mihai puse de-l scoase de pe lancia pe care era atârnat şi îl vârî în sânul său, dând astfel pildă la ofiţerii săi de făcură asemenea, spre a scăpa cât mal multe steaguri se putea. [167] Dup-aceea, dând pinteni calului, lâsându-i slobod frâul, luă fuga, însoţit de ofiţerii săi, câţiva poloni şi alţi călăreţi ce putură scăpa, căci duşmanii împresurase pe Mihai şi trupa sa şi era p-aci să-i închiză din toate părţile în mijloc şi pe toţi să-i prinză, de mai întârzia puţin. Mihai fu gonit de aproape în fuga sa de călărimea valonă şi de alţi călăreţi şi cavaleri din duşmani, având toţi mare dorinţă să aibă cinstea a-l duce prins lui Basta.

[modifică] XXVIII

Într-acest chip, necurmat şi de aproape gonit de duşmani, Mihai ajunse la malul Mureşului, în vecinătatea arsului sat Mirislău; râul era lat, adânc şi plin de trupurile ostaşilor care cu încumetare se ispitiseră a-l trece; cu toate acestea nu era alt de făcut, căci duşmanul era în spate. Mihai nu stătu deloc în cumpănă; el se azvârli în apă, încrezându-se în puterea iutelui său armăsar. Credinţa lui nu fu înşelată; generosul armăsar, deşi obosit de truda acelei zile, se lupta împotriva talazurilor întărâtate ale râului, înotând cu putere şi, ferind pe călăreţul său de orice primejdie, îl depuse pe celălalt mal al râului. Dar acolo el se opri sleit de puteri şi Mihai, văzând neputinţa călăriei sale, descălecă şi, recunoscător pentru slujba ce-i făcuse, cu acea dragoste ce are călăreţul pentru armăsar, soţul său iubit, îl mângâie, îl trase de moţ, îl sărută şi apoi îi dete drumul slobod pe câmpie. [168]Acest cal, frumos cu deosebire, roib înfocat, de viţă turcă bastardă, [169]fusese trimis în dar lui Sigismund Bathori, când era prinţ în Ardeal, de Vicenzo, duca de Mantua. De la Sigismund el încăpuse în stăpânirea lui Mihai şi, părăsit fiind astfel de dânsul, pică în mâiniie ostaşilor lui Basta, carii mult se minunară de frumuseţea lui. [170]

Încălecând Mihai pe alt cal, se întoarse şi aruncă o ochire asupra câmpiei de bătaie, unde se vedea ruinele armiei sale, toată răşchirată, gonită şi tăiată de duşmani. Oh! cine ar putea spune câtă durere sorbi inima lui în acea ochire! Apoi se îndreptă spre Alba-Iulia. În cale, el ajunse pe ostaşii săi ce fugiseră, îi puse în rânduială pe cât putu şi împreună cu dânşii intră în Alba. Aci, pân-a nu sosi el, se aflase prin fugari de învingerea românilor. Soldaţii ce era puşi de pază la cetăţuia principală ieşiseră de acolo; Wolfgang Corniş, care se afla acolo în închisoare, aflând aceasta, se pogorî în curtea cetăţuiei; vro cinci-şase paznici ce rămăseseră acolo, văzându-l plimbându-se singur (căci slugile ce avea pe lângă sine alerga prin palatele boierilor, spre a jefui), puseră mâna pe dânsul şi, trăgându-l printr-o mică poartă a cetăţii despre grădină, îi aruncară mai întâi o secure pe frunte, pe urmă îi făcura trei alte răni cu securea şi în sfârşit îl omorâră.

Mihai nu se zăbovi la Alba-Iulia decât până îsi schimbă calul şi îşi luă ce avea mai scump, apoi îşi urmă drumul spre cetăţuia Făgăraş.

Astfel fu bătălia de la Mirislău, această întâi nenorocire, începătura şi pricina tuturor celorlalte. Astfel nestatornicul noroc în câteva ceasuri ne răpi aceea ce ne dedese într-atâţi ani şi după atâtea mari strădanii. Vai! câte nădejdi frumoase înşelă el, câte proiecte mari nimicnici!

Mirislău! Mirislău! blestem asupra ta, loc de pieire, loc afurisit! Ce de sânge eroic sorbişi tu în această zi pustie! Amar nouă! Acest sânge îl vom izbândi curând. Biruinţele strălucite de la Goroslău (3 august 1601), de la Braşov (17 iul. 1603), de la Petersdorf (12 iulie 1611) ne vor răzbuna cu prisos asupra viclenilor unguri; ele însă nu ne vor putea întoarce mărimea pierdută în această zi; şi nenorocitele noastre sfâşieri cu ungurii, de atunci pân-acum, nu vor folosi decât despoticelor împărăţii, duşmanele noastre comune. Ni se cade a vărsa lacrimi amare asupra acestei mari nenorociri de la Mirislău; dar să nu învinovăţim deloc providenţa. Noi, care robiserăm pe fraţii noştri ţărani din Ţara Românească şi păstrarăm în robia ungurilor pe cei din Ardeal, mai meritam noi oare atunci mărimea şi fericirea?

[modifică] XXIX

Armia noastră se răşchirase în toate părţile. Spun că de la Mirislău spre Alba, ca la două mile de loc, era câmpiile şi drumurile semănate cu trupuri de morţi sau murinzi. După mărturisirea cea mai dreaptă şi a mai multor, în această nenorocită bătălie noi pierdurăm 4000 oameni, 12 tunuri, şi toate bagajele.

Basta, folosindu-se de biruinţa sa, pornise îndată călărimea sa usoară, însoţită de o mie din călărimea lui Csaki, spre Alba-Iulia, în urma ostaşilor lui Mihai, din carii pe mulţi întâmpinând, îi uciseră sau îi prinseră. [176] Ajungând aceştia în Alba-Iulia, cu toate că toţi ai noştri se depărtaseră, ei însă, luând de pretext că încă a mai rămas lucruri d-ale românilor, deteră în pradă oraşul şi uciseră mai mulţi nevinovaţi locuitori. Ei puseră acolo mâna pe armele trimise de împărat lui Mihai. [177] Basta poruncise la toţi gonacii săi ca să păstreze viaţa la toţi acei secui ce de bunăvoie vor depune armele, gândind să-i câştige în partea sa. [178] Această bunăvoinţă a lui Basta către secui fu pricina că, chiar în noaptea bătăliei, neunirea intră între dânsul şi unguri, care, în loc d-a se lăsa mânaăţiî de dânsul, îi arătară că el le-a slujit de instrument numai.

Ştim că Mihai aşezase pe un deal ce domina locul bătăliei două mii archebuzieri secui, oameni aleşi, socotind că prin înălţimea poziţiei vor putea face multă vătămare duşmanilor cu necurmata grindină a archebuzelor lor. Aceştia, fiindu-le poruncit d-a nu se mişca din loc fără numai fiind chemaţi, văzură priveliştea lăcrămoasă şi fură privitori a nenorocitei bătălii, nemişcându-se din locul lor. După ce văzură măcelarirea soţilor lor, temându-se şi ei de viaţa lor, făcură de mai multe ori semne cu bandierele că vor să se predea. Basta înţelese semnele lor şi îi primi în milă şi cu omenire le dărui viaţă şi libertate. Dar, în acea noapte chiar, care din întâmplare era foarte întunecoasă, Csaki, [179] care începuse a se îngâmfa, zicând că el şi cu ungurii săi au câştigat bătălia, iar nu Basta, [180] chemă la sine pe nobilii şi credincioşii săi dintre ungurii din Ardeal şi începu a se plânge de Basta, căci ,,a primit în milă pe acei secui, carii era tocmai din acei ce se răsculase cu plebea împotriva nobilimei, ispitindu-se a o stinge cu totul; într-acest chip, ei, carii, cu obicinuita lor vitejie, dobândiseră o aşa de strălucită biruinţă, să nu-şi poată lua, drept răsplata ostenelilor lor, satisfacţia, deşi mică, despre nişte duşmani aşa de neîmpăcaţi. Deci ei era de părere că nu se cade a lăsa nepedepsiţi pe acei şeleraţi (procleţi); dar că, în acea noapte chiar, să pună sfârşit duşmăniei şi vieţii acelor oameni, de o partidă ce le e cu atâta supărare împotrivitoare şi duşmană. Cât pentru general, lesne se pot îndrepta înainte-i, cu cuvântul că ei n-au făgăduit nimic secuilor şi prin urmare n-au greşit nimic scoţând din lumina zilei pe aceşti turburători ai odihnei comune."

Plăcură foarte cuvintele lui Csaki la acele inimi întărâtate de necazurile pâţite, din natură nemilostive şi peste măsură nesăţioase de răzbunare. Deci toţi deobşte hotărâră ca pe la miezul nopţii să ucidă pe acei nenorociţi, carii, pe parola dată lor de Basta, neputând bănui o asemenea barbară întreprindere asupră-le, fără grijă sau dormeau, sau nearmaţi vegheau. În puterea nopţii, în tăcerea cea mai mare, nobilimea ridică din cvartirele lor câteva mii de pedestrime, saşi şi unguri, povăţuiţi de căpitani dintre nobili, duşmani de moarte a secuilor, şi încunjurară locul despărţit unde aceşti nenorociţi avuseseră poruncă a tăbărî. La un semn dat între nobili, din deosebite părţi ei navăliră cu ostaşii lor în mijlocul secuilor şi, cu vicleană şi aspră cruzime, cu iuţeală şi fără preget îi înjunghia şi îi ucidea unde şi precum îi afla. Prin această groaznică jertfă se stâmpără sufletele nesăţioase ale nobililor cu moartea a două mii nenorociţi secui, toţi oameni aleşi şi floarea naţiei lor. ,,Faptă cu atât mai crudă şi barbară, zice Spontoni, că se săvârşea de oameni de aceeaşi naţie, legi şi obiceiuri." Astfel de cinste (loyauté) şi inimă curată avea aristocraţii unguri, duşmanii noştri.

Desplăcu foarte cruda răzbunare la toată armia împărătească şi mulţi începură a povăţui şi a striga lui Basta d-a pedepsi pe acei ce au necinstit toată armia şi pe generalul ei; dar Basta, deşi amărât de aceasta, nu îndrăzni a face, nici a zice nimic. Aceasta dete şi mai multă îndrăzneală lui Csaki şi, punând mâna pe câteva tunuri şi pe o parte de muniţii din dobânda bătăliei, fără voia lui Basta le trimise la căstelul său de la Almaş.

A doua zi după bătălie, Basta porni pe comitele Tomaso Cauriolo la curtea împărătească, ca să ducă bandierile şi steagurile câştigate în bătaie. În zece zile ajunse acesta la curte şi fu îndată primit de împăratul, care se înveseli mult de izbândă, dărui bine pe trimis şi lăudă mult fapta lui Basta. Astfel se dovedi complicitatea curţii în purtarea generalului ei în Ardeal.

Într-aceea, Basta şi ungurii, fără a mai întârzia, aleargă la AlbaIulia, unde găsiră oraşul prădat de oamenii lor şi trupul lui Wolfgang Corniş ucis. Ei poruncesc să-i puie trupul într-un cosciug, spre a-l înmormânta mai târziu şi, nefăcând nici o răscumpărare bieţilor locuitori despre paguba făcută de soldaţii lor, fără a mai pierde vreme, se luară după Mihai.

[modifică] XXX

Mihai, obosit şi plin de grijă şi întristare, cu puţinii oameni ce îl însoţea, [186] lăsând de lături Sibiul, [187] merse la Făgăraş, [188] unde avea în cetate femeia şi multe lucruri preţioase. [189]Aci se apucă a-şi aduna rămăşiţele spăimântate ale oştirei, care alergau cătând scăpare în acest loc sigur. Între aceşti ostaşi se arătă şi Baba-Novac, rănit, cu barba şi parul capului arse, cu faţa înnegrită de pulberea sângeroasă a bătăliei, căci el îşi făcuse cumsecade datoria lui în ziua luptei şi împlinise totdeodată şi slujba unui căpitan prevazător şi a unui voinic soldat. [190]Înfăţişându-se el înaintea domnului său, îi zise suspinând şi întristat: ,,Suntem biruiţi şi abătuţi, doamne, mai mult de împotrivnicul nostru noroc decât de armele duşmanului; şi pentru ca el să nu rămâie cu totul mângâiat prin moartea ta, încalecă-ţi calul şi mântuieşte-te, trecând în Ţara Românească. Acest loc nu e atât de sigur cât să nu poată fi luat de biruitorul Basta, care mereu goneşte răspânditele rămăşiţe ale ticăitei noastre armii. Şi într-adevăr, să mă crezi că aş fi vrut mai bine să rămâi mort între atâţi viteji soldaţi, ucişi în bătălie, decât, fugind, să mai trăiesc după o pierdere atât de nenorocită şi vrednică de lacrimi, de n-aş fi dorit a îngriji încă de siguranţa ta şi a te sluji până la cel din urmă suspin. Fugi dar cu lucrurile ce ai mai scumpe, căci duşmanii peste puţin vor sosi aci, vor asedia această cetăţuie şi atunci va fi peste putinţă a pleca. Eu însă voi rămânea aci spre a aduna pe nenorociţii răspândiţi şi a sta până la moarte împotriva duşmanilor."

Mihai iubea şi stima foarte pe bătrânul său general Baba-Novac şi hotărî a urma povaţa lui. Şi, deşi Baba-Novac stăruia ca să ramâie cu câţiva soldaţi spre apărarea acelei cetăţui şi a ţine în loc pe duşmani până să apuce Mihai să scape, vrând astfel a-şi jertfi viaţa pentru mântuirea stăpânului său, dar Mihai în nici într-un chip nu vroi să plece fără dânsul. Deci împreună intrară în Ţara Bârsei, în 23 sept., şi tăbărâră la Codlea. Aci Mihai întâmpină trupele ce, după porunca lui, îi aducea fiul său Pătraşcu din Ţara Românească şi cele ce-i venise în ajutor din Moldova.

==XXXI== sept., a doua zi după răscoala lor, ridicară furci în mijlocul pieţii, unde acăţa pe orice român putea pune mâna. În aceeaşi zi aflară că o trupă de români sunt aproape de hotarul Bârsei, la Rucăr, vrând a intra în Ardeal. Această ştire o întări câţiva bărbaţi fruntaşi din oastea română, carii venea înainte şi mergea fără bănuială, neştiind nimic de trădarea braşovenilor. Rosnovenii însă fără veste cad asupră-le şi, prinzându-i, îi duc în cetatea Braşovului, unde, după puţină cercetare, fură îndată omorâţi, păstrând numai pe un agă cu viaţă. În aceeaşi seară, pe la 4 ceasuri, ieşiră braşovenii ca să întâmpine pe românii ce veneau. Dar aceştia, văzându-se mai slabi cu numărul, se traseră. Puţini picară în mâinile duşmanilor şi fură ucişi fără milă.

În 13 sept., pe la amiază, braşovenii merg de pun tabără la Preşmăr, ca în ziua următoare să năvălească asupra acelor români ce se aşteptau să vină din Moldova, pe la Oituz. Pe lângă dânşii se uniră a două zi [150]pedestraşi unguri cu puşti. În acea zi, 14 septembrie, ei năvălesc asupra românilor care începeau a se arăta. Dar ai noştri îi respinseră cu o astfel de tărie, încât pe mulţi omorâră, pe alţii răniră şi capul tunarilor lor primi printr-o bombă o astfel de lovitură, încât n-a rămas pele pe trupul lui care să nu fie arsă. Către seară, umblară braşovenii mai bine, căci luară de la români un tun; dar a doua zi, aflând că vine din Moldova armaşul Sava cu o trupă de moldoveni, năpustiră tot şi fugiră de se închiseră în Braşov.

În aceeaşi zi secuii de pe lângă Olt se ridic asupra saşilor şi aprind Crisbavul şi Bodila. A doua zi, în 16, se adună românii cu moldovenii, între carii era şi armaşul Sava, şi cu secuii, la Preşmăr, de unde, mai nainte de a începe ceva, trimit o deputaţie la senatul din Braşov, ca să ceară următoarele: ,,1. Întreabă pentru ce nu i-au lăsat să treacă în pace, ci le-au făcut feluri de stricăciuni, omorând mulţi dintr-înşii şi luându-le şi maşinile de război; 2. Cer ca să li se dea lor toţi nobilii câţi s-ar afla la ei şi mai ales cei ce s-au împreunat în ziua trecută cu ei în contra românilor, asemenea şi tunul luat de dânşii." Acestea le cer printr-un braşovean pe care l-a fost prins în ziua trecută. Secuii ameninţă braşovenilor cu foc, de nu le vor da pe nobili şi tunul. Braşovenii răspunseră că de vor da foc, ei vor omorî femeile şi copiii românilor şi a secuilor, carii se afla spre siguritate în Braşov.

În urmarea acestora, în 17 sept., trecură ai noştri în pace prin ţara Bârsei, nefăcând altă stricăciune decât că aprinseră un sat românesc ce se ţinea parte de Braşov, parte era moşia unui nobil. Spun că numarul celor carii trecură se urca peste cinci mii. Într-acest timp, braşovenii primesc scrisoare de la ungurii de la Torda, ca să închiză toate drumurile şi să taie toate podurile de către Moldavia şi România, ca să nu poată veni oaste ajutătoare lui Mihai. Dar braşovenii n-avură timp a face nimic, căci ăînî dimineaţa de 18 sept. aflară printr-un român, anume Rascie, ce venea din Ţara Românească şi care picase în mâinile lor, cum că Pătraşcul, fiul lui Mihai, e aproape cu o armie de 29 000 şi că românii sunt hotărâţi a deprăda toată ţara Bârsei şi a o nimici prin foc şi prin sabie. Lucru de care se şi încredinţară braşovenii, căci pe la amiază o seamă de români, aflând că femeile lor lăsate în Braşov s-ar fi omorât de braşoveni, deteră deodată foc la satele următoare: Preşmărul, Hermanul, Bodul, Sânt-Petru, Heltiul, Noul, Feldioara, Rotbavul şi Măgheruşul. Braşovenii nu omorâseră însă pe femeile românilor, ci numai le adunaseră de prin oraş, unde şedea împrăştiate, şi le închiseră în casa sfatului, ca să le opună acelor ce vor năvăli asupra cetăţii.

În 19 sept., românii se apropie de cetate şi aprind într-o suburbie trei case, dar, fiind foarte puţini, se traseră înaintea năvălirei orăşenilor. În 20 sept., Pătraşcu care sosise cu armia sa, trimite prin ameninţări şi făgăduieli scrisoare orăşenilor, îndemnându-i a să supune lui Mihai. Tot în acea zi, nouă cete ieşite din secuime în ţara Bârsei prefac toate în pulbere şi cenuşă, aprind satele de-a rândul, încât seara ardea şi Codlea. Braşovenii, spăimântaţi de aceste pustiiri, s-ar fi supus îndată; dar a doua zi (21 sept.) prinseră veste cum că Mihai a fost bătut la Mirislău. Ştirea aceasta îi îndârji spre apărare. Acestea fură pustiirile ce căşunară pe ţara Bârsei până în 23 sept., când sosi Mihai la Codlea, pustiiri care nu fură întrecute decât de înfricoşatul război civil de la 1848 şi 1849.

[modifică] XXXII

Mihai, intrând în ţara Bârsei, aprins de mânie asupra saşilor pentru trădarea lor, porunci de dete flăcărilor toate târgurile pe unde trecea. [196]

Soldaţii săi de la Mirislău adunându-se pe lângă dânsul şi împreunându-se cu oştile venite din ţara Romănească şi Moldova, el se văzu iarăşi în capul unei armii puternice, pe care autorii poloni o urcă la 50 mii. [197] De ar fi adevărată spusa cronicarului sas Fuchsie că Pătraşcu venise cu 29 mii şi că armaşul Sava adunase 5 mii supt comanda lui, adăogându-se acesteia ca vreo 15 mii scăpaţi de la Mirislău, arătarea polonilor n-ar fi o exageraţie. Oricum, Mihai avea acum destule ca să poată crede că va putea a-şi izbândi despre Basta şi unguri şi a-şi redobândi puterea asupra Ardealului.

El îşi aşezase oştile la Bod şi Preşmăr şi aştepta sosirea nemţilor şi a ungurilor, care acum era pe la Şercaia, ca să le dea bătaie, când, în 3 oct., îi sosi ştirea că hatmanul Zamoisky cu Sigismund Bathori şi Ieremia Movilă au intrat în Moldova cu o foarte numeroasă armie compusă de poloni, turci şi tătari şi că se apropie ca să năvălească în Ardeal. [198] Polonii trecuseră Nistru în Moldova în 30 sept. Ştim că cu câteva luni înainte, încă aflându-se Mihai în Moldova, din porunca lui Zamoisky, Zolkiewicz cu armia sa îşi aşezase tabăra înaintea Nistrului, în dreptul Hotinului, unde tăbărau românii. [199] Întâlniri particulare începură de atunci între ostaşii ambelor tabere. Polonii, încurajaţi de nişte mici lupte în care fuseseră norocoşi, cerea capului lor să-i lase să treacă râul. Zolkiewicz scrise lui Zamoisky, întrebându-l de-i dă voie a trece Nistru înainte de sosirea lui. Zamoisky îi răspunse că se lasă pe înţelepciunea sa, recomandându-i d-a nu expune cu uşurinţă acele osţi ce are şi care, pierzându-se, nu vor mai putea fi puse la loc, din ura ce are ţara pentru dăjdii.

Zolkiewicz, încurajat prin acest răspuns al lui Zamoisky, se urcă pe o înâlţime, de unde putea vedea tot ce se petrecea în tabăra noastră.

Într-o zi, văzând el că la noi nu e aşa de mare privighere, după cum era totdeauna, trecu râul fără veste şi făcu o izbire puternică cu tunuri mari asupra fortificaţiilor taberei noastre, care, vătămându-se greu, ai noştri fură siliţi a se aşeza în altă tabără, un mil mai departe în dosu celei dintâi. Polonezii fură siliţi îndată a trece râul înapoi. Tot ce câştigară prin această izbire fu că comunicaţia pentru transportul bucatelor se făcu mai lesne. Într-aceea, polonii mai luară inimă şi nădejde de izbândă, văzând că sosi în tabără şi Ieremia-Vodă. El îşi lăsase femeia şi copiii la Camieneţ şi venise de se uni cu Zolkiewicz, ducând cu sine o mie călăreţi şi cinci sute pedestraşi. [200]

Generalii noştri din Moldova scriseră lui Zolkiewicz, întrebându-l pentru ce a trecut Nistru şi de aduce război sau pace? Polonul răspunse că această întrebare din partea celor ce a vărsat sânge polon e o nouă ocară; că războiul şi pacea atârna de la crai; că el propune o armistiţie de treizeci zile, ca să meargă un trimis din partea noastră a se înţelege despre aceasta cu craiul. Această armistiţie, pe care ai noştri făcură greşală a o primi, o încheie Zolkiewicz, în înţelegere fiind l-aceasta cu Zamoisky, numai cu acel scop ca să dea acestuia timp să sosească cu armia sa.

---

[1] - Magazin istoric, t. IV, p. 297.

[2] - Ibid., p. 208; Cronica lui Fuchsie.

[3] - Bethlen, t. IV, p. 505; Ortelius, p. 479.

[4] - Bethlen, t. IV, p. 506--507.

[5] - De Thou, p. 511; Ortelius, p. 479.

[6] - Bethlen, t. IV, p. 507--508.

[7] - Bethlen, t. IV, p. 508--509.

[8] - Ibid.; Cronica lui Fuchsie.

[9] - Bethlen, t. IV, p. 510.

[10] - Bethlen, t. IV, p. 509--510.

[11] - Hammer, t. II.

[12] - Heidenstein; Niemcewicz; Ortelius, p. 480; De Thou, p. 511

[13] - Ortelius, p. 480; De Thou, p. 511.

[14] - Spontoni, p. 96--100.

[15] - Bethlen, t. IV, p. 505.

[16] - Bethlen, t. IV, p. 511--515.

[17] - Bethlen, t. IV, p. 516; Ortelius, p. 481.

[18] - Bethlen, t. IV, p. 516--519.

[19] - Bethlen, t. IV, p. 523.

[20] - Bethlen, t. IV, p. 523.

[21] - Bethlen, t. IV.

[22] - Mag. ist., t. III, p. 220.

[23] - Bethlen, t. IV.

[24] - Magaz. ist., t. II, p. 238; Miron Costin, p. 221.

[25] - Ibid., t. III, p. 229.

[26] - Bethlen, t. IV, p. 547.

[27] - Miron Costin, p. 223.

[28] - Bethlen, t. IV, p. 531--533.

[29] - Bethlen, t. IV, p. 540.

[30] - Bethlen, t. IV, p. 519--521.

[31] - Bethlen. t. IV, p. 521--523; Ortelius, p. 481.

[32] - Bethlen, t. IV, p. 524--529.

[33] - Bethlen, t. IV, p. 529 şi 530.

[34] - Bethlen, t. IV, p. 533--539.

[35] - Spontoni, p. 100.

[36] - Spontoni, p. 100; Tarducci.

[37] - Spontoni, p. 101.

[38] - Bethlen, t. IV.

[39] - Spontoni, p. 101. După Tarducci, în 4 sept.

[40] - Spontoni, p. 101. Tarducci şi Istvanfi spun că erau 6 mii ostaşi şi opttunuri.

[41] - ,,Simulata amicitia, ac mittendarum copiarum promtitudinae Vayvodaeostensa" etc. (Bethlen, t. IV, p. 451).

[42] - Spontoni, p. 101.

[43] - Bethlen, t. IV, p. 541; Spontoni, p. 109.

[44] - Bethlen, t. IV, p. 542--544.

[45] - Bethlen, t. IV, p. 545 şi 546.

[46] - Bethlen, t. IV, p. 546 şi 547.

[47] - Bethlen, t. lV, p. 547--549.

[48] - Spontoni, p. 102 şi 103.

[49] - Ibid., p. 103.

[50] - Bethlen, t. IV, p. 550.

[51] - Spontoni, p. 103.

[52] - Bethlen, t. IV, p. 550.

[53] - Bethlen, t. IV, p. 551--556.

[54] - Ibid., p. 556.

[55] - Ibid.

[56] - Tarducci; Spontoni, p. 104.

[57] - Spontoni, p. 105--107.

[58] - ,,Il general Basta che a questa sentenza era gia risoluto" (Spontoni, p.107).

[59] - Spontoni, p. 107; Bethlen, t. IV, p. 557.

[60] - Spontoni, p. 107.

[61] - Bethlen, t. IV, p. 557.

[62] - Bethlen, t. IV, p. 557--560.

[63] - Cronica lui Fuchsie.

[64] - Bethlen, t. IV, p. 560. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[65] - Bethlen, t. IV, p. 561 şi 562.

[66] - Bethlen, t. IV, p. 563--567.

[67] - Spontoni, p. 108.

[68] - Bethlen, t. IV, p. 567.

[69] - Spontoni, p. 107 şi 108. După Bethlen, capul acestei călărimi nu eraRothalt, ci Ladisiau Petö.

[70] - Spontoni, p. 103.

[71] - Istvanfi, p. 463.

[72] - Bethlen, t. IV, p. 468.

[73] - Ortelius, p. 481.

[74] - Bethlen, t. IV, p. 563--570.

[75] - Bethlen, t. IV, p. 570--574.

[76] - Ibid., p. 575.

[77] - Spontoni; p. 108; Tarducci; Ortelius, p. 481.

[78] - Bethlen, t. IV, p. 575; Spontoni. p. 109.

[79] - Bethlen, t. IV, p. 575.

[80] - Spontoni, p. 109.

[81] - Bethlen, t. IV, p. 575.

[82] - N.B. După Tarducci, iar după Istvanfi, trei mile de Alba. Lucru trebiueverificat, căci după cartă e mai mult.

[83] - Spontoni, p. 109; Tarducci.

[84] - Spontoni, p. 109.

[85] - Spontoni, p. 109; Istvanfi, p. 463; Bethlen, t. IV, p. 576.

[86] - Spontoni, p. 109; Tarducci.

[87] - Bethlen, t. IV, p. 575.

[88] - Spontoni, p. 109. După Bethlen însă era o trupă de cazaci.

[89] - Spontoni, p. 109.

[90] - Bethlen, t. IV, p. 576.

[91] - Spontoni, p. 110.

[92] - Bethlen, t. IV, p. 577 şi 578.

[93] - Spontoni, p. 110; Tarducci.

[94] - Spontoni, p. 111.

[95] - Ibid.; Tarducci.

[96] - Bethlen, t. IV, p. 578--580. După Spontoni şi Tarducci, Basta dete lui Mihai prin Petre Armeanul un răspuns:zise ca să lase îndată ţara Ardealuhii şisă se tragă în Ţara Romănească, făgă­duind a nu-l supăra în retragere; că,dup-aceea, puse pe Petre Armeanulsupt pază, până îl scoase din tabără.Mihai, auzind, foarte se mânie şi cuvorbe de ameninţare şi de dispreţ porunci, cu toate că era încă noapte, săzică din trâmbiţe şi tobe, obştind bătălia pe dimineaţă.

[97] - Stavrinos.

[98] - Spontoni, p. 112.

[99] - Ibid.

[100] - Ibid.; Tarducci.

[101] - Spontoni, p. 112.

[102] - Spontoni, p. 112 şi 113; Tarducci.

[103] - Tarducci; Spontoni, p. 113.

[104] - Spontoni, p. 114.

[105] - Bethlen, t. IV, p. 583.

[106] - Spontoni, p. 114; Turducci.

[107] - Bethlen, t. IV, p. 583.

[108] - Bethlen. t. IV, p. 584; Spontoni, p. 115.

[109] - Spontoni, p. 115.

[110] - Ibid., Bethlen, t. IV, p. 584.

[111] - Spontoni, p. 115; Tarducci.

[112] - Spontoni, p. 115.

[113] - Tarducci.

[114] - Ibid.

[115] - Bethlen, t. IV, p. 584.

[116] - Bethlen, t. IV, p. 584.

[117] - Ibid.

[118] - Tarducci; Spontoni, p. 115.

[119] - Spontoni, p. 115; Tarducci.

[120] - Bethlen, t. IV, p. 585.

[121] - Spontoni, p. 115.

[122] - Spontoni, p. 116.

[123] - Bethlen, t. IV, p. 585.

[124] - Spontoni, p. 116.

[125] - Tarducci.

[126] - Bethlen, t. IV, p. 585.

[127] - Spontoni, p. 116.

[128] - Bethlen, t. IV, p. 585.

[129] - Bethlen, t. IV, p. 586.

[130] - Istvanfi, p. 464. Bethlen însă o face de 25 mii, iar analiştii italieni exagerează şi mai mult, urcând armia pestenumărul de treizeci mii.

[131] - Bethlen, t. IV, p. 586.

[132] - Ibid.

[133] - Ibid.; Spontoni, p. 116.

[134] - Bethlen, t. IV, p. 587.

[135] - Spontoni, p. 116.

[136] - Tarducci. Spontoni arată cu greşeală că Basta dete liniei sale de bătălieo forma lunară.

[137] - Tarducci; Spontoni, p. 116.

[138] - Bethlen, t. IV; Spontoni, p. 116.

[139] - Bethlen, t. IV.

[140] - Spontoni, p. 116.

[141] - Spontoni, p. 116; Tarducci.

[142] - Tarducci; Spontoni, p. 116; Bethlen.

[143] - Bethlen; Ibid.

[144] - Ibid.; Spontoni, p. 116.

[145] - Spontoni, p. 116.

[146] - Bethlen, t. IV.

[147] - Bethlen, t, IV.

[148] - Spontoni, p. 116; Tarducci.

[149] - Bethlen, t. IV.

[150] - Istvanfi; Tarducci; Spontoni, p. 114. Din istoricii unguri Bethlen numai, cu exageraţie, scade armia la 12mii oameni.

[151] - Spontoni, p. 117.

[152] - Spontoni, p. 119.

[153] - Bethlen, t. IV.

[154] - Spontoni, p. 117.

[155] - Bethlen, t. IV.

[156] - Tarducci.

[157] - Spontoni, p. 117.

[158] - Spontoni. p. 117 şi 118; Tarducci.

[159] - Spontoni, p. 118.

[160] - Istvanfi, p. 464.

[161] - Istvanfi, p. 464.

[162] - ,,Con tutto che il General della cavaleria Babba-Novacco mirabilmentes'aduperase" etc. (Spontoni, p. 118).

[163] - Bethlen, t. IV.

[164] - Ibid.; Istvanfi, p. 464.

[165] - Bethlen, t. IV.

[166] - Istvanfi, p. 464.

[167] - Spontoni, p. 118; Tarducci.

[168] - Spontoni, p. 119.

[169] - Ibid.; Tarducci.

[170] - Spontoni, p. 119.

[171] - Ibid.

[172] - Bethlen, t. IV.

[173] - Ibid.; Istvanfi, p. 464.

[174] - Spontoni, p. 119.

[175] - Ortelius, p. 481; De Thou, p. 503: Ioachim, t. II, p. 18; Neueröffneteottomanische Pforte, p. 340; Fotino, t.II, p. 142. Bethlen, t. IV, din contra,spune că Basta, însărcinând pe locuitorii Aiudului d-a aduna într-un mormânt toate trupurile acelor căzuţi înbătaie, ei însărcinară cu această treabăpe unul din concetăţenii lor, care, făcând-o, raportă, după spusa analelor ungureşti, că pe cel mai mare deal era 9mii de trupuri şi în cel mai mic douămii, din ambele tabere, dar cei maimulţi erau secui şi români. Râul Mureşulstrică mai târziu cel mai mare din aceste dealuri. În acest număr nu se socoteşte cei înecaţi. De ar fi temeinicăaceastă arătare, că noi, pierzând de la4 la 5 mii oameni, încă două mii secuiucişi după bătălie (cum se va vedea), Românii supt Mihai-Voievod Viteazul urmează că duşmanul să fi pierdut maimult de 4 mii oameni. Italienii Tarduccişi Spontoni exagerează cu deosibirenumărul ucişilor. Cel dintâi zice că noipierdurăm 10 mii ostaşi şi Basta 40 numai; cel de-al doilea, că pierdurăm 18mii, afară din cei înecaţi în Mureş, şi30 tunuri, mari şi mici, iar Basta numai 40 inşi.

[176] - Spontoni, p. 120; Tarducci.

[177] - Spontoni, p. 122; Tarducci.

[178] - Spontoni, p. 122.

[179] - Spontoni, p. 120.

[180] - Istvanfi, p. 464.

[181] - Spontoni, p. 121.

[182] - ,,Piacquero a quelgl'animi alterati per le gia ricevute offese e di natura nemici della clemenza, e oltre modo avididi vendetta, le parole del Chiacchi"(Spontoni, p. 121).

[183] - Spontoni, p. 121.

[184] - Spontoni, p. 121 şi 122.

[185] - Bethlen, t. IV.

[186] - Spontoni, p. 122.

[187] - Istvanfi.

[188] - Spontoni, p. 122; Istvanfi, p. 464; Bethlen.

[189] - Spontoni, p. 122.

[190] - ,,Havendo fatto nel di del conflitto il debito suo, con haver essercitato in untempo istesso l'officio di provido Capitano e di valoroso soldato" (Spontoni,p. 122).

[191] - Spontoni, p. 122 şi 123.

[192] - Spontoni, p. 123.

[193] - Cronica lui Fuchsie.

[194] - Bethlen, t. IV.

[195] - Cronica lui Fuchsie.

[196] - Bethlen, t. IV.

[197] - Heidenstein, p. 360.

[198] - Cronica lui Fuchsie.

[199] - Heidenstein; Niemcewicz.

[200] - Niemcewicz.

[201] - Niemcewicz.