Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Introducere

De la Wikisource

←←Curpins

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Introducere de Nicolae Bălcescu

Cartea I: Libertatea naţională→→

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX

[modifică] I

Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecarui individ legea libertăţii, a demnităţii, amoralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supunând natura, sila, lumea din afară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.

Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supunând acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutând realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul pieri-va de tot din lume? Omenirea va ajunge vrodată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.

Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi dinafară, în timp şi în spaţiu.

Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice.

Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi individurile în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.

Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea inţelegerii şi a simtimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.

Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătându-i şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele.

,,Marşul general al omenirei, zice învaţatul istoric Cantu, în căile ce providenţa pregăteşte, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pământ şi scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să expieze, să se amelioreze şi să moară. Aşa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducându-se, să confirmeze adevărul calcurilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din afară; pentru aceea Pascal zicea ca «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul». Mintea, înălţându-se prin umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte cât poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei."

[modifică] II

Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drepta-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.

Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii române şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secole de când se află statornicită în pământul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare.

[modifică] III

Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împăraţii următori, de care atârna d-a dreptul această ţară, colonia romană, în vreme de 160 ani ajunse într-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provinţe ale întinsei împărăţii romane. Mai mult de 70 cetăţi, împreunate cu drumuri minunate aşternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căărorî ruine incă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuia împărăţia şi care îi pregăti căderea: robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobândise la început, şi substituind robii la oamenii liberi.

Osăteînită de atâtea rele ce o rodea, întinsa împărăţie romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. Dumnezeua tunci, ca să schimbe faţa lumei vechi şi s-o întinerească, împinse potoape de naţii barbare asupră-i.

[modifică] IV

Aşezată la porţile împărăţiei şi în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi vâzu trecând şi retrecând pe pământulsău. Colonii romani din această ţară nu pregetară a apăra cu bărbăţie ţara lor şi chiar împărăţia ce îi părăsise. Şi când se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor, ei se traseră în Munţii Carpaţi, unde îşi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relaţiile lor cu barbarii, ei introduseră între dânşii cele dintâi cunoştinţe de agricultură, artele folositoare şi cuviinţele vieţii civilizate. Şi prin legăturile de interes şi comerciu, ei schimbară sălbătăcia şi dusmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, şi sili pe barbari a căuta a se statornici şi a se civiliza. Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre români. Pe la începutul secolului al XI-lea, acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, şi rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt fraţii români Petru, Asan şi Ioan şi, după o existenţă glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea şi al XI-lea, care în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, se contopiră printr-o mişcare de unitate în două staturi neatârnate, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei.

Cu întemeierea acestor state, evoluţiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viaţa lor ne este mai bine cunoscută.

[modifică] V

În cea dintâi epocă a întemeierii principatelor Ţării Româneşti (1290) şi a Moldovei (1356), care cuprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290--1418), vedem aceste state mai întâi ameninţate în naţionalitate şi existenţa lor politică când de unguri, când de poloni. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenţii cad zdrobite de vitejia românior. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o şcoală pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă, cu o naţie şi mai barbară, şi mai puternică: turcii osmani, care pe la 1360 năvălesc în Europa şi ameninţă a o cuceri. Încă din anul 1370, Ladislav-Vv. al Ţării Româneşti se opune acestor barbari şi se încearcă a pune stavilă furiei lor de cuprinderi. O luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci, luptă în care românii vărsară şiroaie de sânge şi se jertfiră ca nişte martiri pentru apărarea civilizaţiei în contra barbariei. Împărăţia româno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrân, unul din cei mai mari şi mai vestiţi voievozi ai noştri, reclamă de la turci această moştenire; el voieşte a întrupa toată românimea într-un singur stat şi caută a dobândi Bulgaria şi Moldova. Acum întâiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul secolilor viitoare şi a tuturor voievozilor noştri cei mari. Strivit însă între unguri şi turci, Mircea este silit a părăsi o parte din concuistele sale şi a primi încă şi suzeranitatea Porţii.

Tratatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează românilor drepturile următoare:

l. Dreptul d-a profesa nesupăraţi religia lor, d-a-şi alege voievozii şi d-a se cârmui independent, după legile lor.

2. Dreptul d-a face război sau pace. Îndatorirea românilor către turci stă într-un uşure tribut anual de 3 000 bani roşii.

În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejeste independinţa ţării sale de către poloni şi le răpeşte Pocuţia, care mai un secol rămâne întrupată cu Moldova.

Cu aceşti mari domni, Mircea şi Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituţiile ţării lor.

Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizaţia dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia română trecu.

[modifică] VI

Domnul, ales în Ţara Românească, moştenitor în Moldova, cârmuia ţara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Ţara Românească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cârmuirei, precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dânsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii stă în Adunarea sau Soborul a toată ţara. Originea acestor adunări izvorăşte din municipalităţile romane şi din soboarele goţilor, care, în lunga petrecerea lor în Dacia, lăsară multe urme şi obiceiuri între români. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orânduirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Când tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judeca asemenea în pricinile de vini mari politice, ca Camerele Lorzilor şi a Pairilor în Englitera şi Francia. Aceste adunări se compunea:

1. Clirosul, adecă mitropolitul ca prezident, episcopii şi egumenii monastirilor;
2. De boieri, atât cei din slujbă cât şi cei din afară;
3. De deputaţii breslelor.

Clirosul, ca şi monastirile, n-avea privelegiuri deosebite la început şi era cu totul supt jurisdicţia statului.

Boierii era slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-avea nobilimea feodală, ădeî concuistă, de origine, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pământ, d-a moşteni titluri şi slujbe, d-a fi deosebiţi de legea comună pentru toţi. Aceste principe, care singure constituiază casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în ţările noastre. Totdauna, tot românu a avut dreptul a se face proprietar de pământ şi a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decât pe viaţă, fără a lăsa drept la urmaşi. Titluri nu era la început, căci nu se da deosebit, ci reprezenta numai numirea funcţiilor. Boierii, ca toţi orăşenii, se numea jupani, adecă cetăţeni. Legea politică, civilă, ca şi criminală a fost aceeaşi pentru toţi. O singură deosebire se ivi mai târziu în legislaţia criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spânzure mai sus cu un cot decât săracul. În urmă se suprimă această osândă de tot pentru boieri.

Breslele se alcătuia de oarecare slujbaşi mai mici ai ţării şi de deosebitele categorii a burgeosiei, locuitorilor din oraşe şi a moşnenilor şi oamenilor liberi.

Oraşele ce îşi dobândiră şi îşi păstrară libertatea lor, constituindu-se pe principul comunal, se ocârmuia de o magistratură aleasă pe fiecare an şi compusă de un judeţ şi 12 pârgari.

Ţara ia o organizaţie ostăşească şi o centralizaţie puternică. Judeţele se dau supt comanda unui căpitan, care uneşte în mâna lui puterea administrativă, judecatorească şi ostăşească. Organizarea armatei permanente, a miliţiei şi a Landsturmului face din tot românul un soldat la nevoie, şi singură păstrează independenţa ameninţată de streini.

Dacă vom trece la organizaţia economică a ţării, găsim pe cei mai mulţi locuitori moşneni sau rezemaşi, adecă liberi şi cu proprietăţile lor. Dar lângă dânşii proprietari mari, pe care se află locuitori serfi, robi ai pământului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindinea în robi ai pământului. Întocmai după ăcum în Europa se obişnuise a se da acestor serfi numirea de romani, aşa şi la noi servagiul fu numit rumânie şi vecinătate, căci proprietarii din Ţara de Jos, unde mai cu seamă era proprietăţile mari, îşi adusese colonii din Ţara de Sus şi din românii din ţările vecine. Robia completă a acestora veni foarte târziu, căci la început stăpânul pământului făcuse 3 părţi din pământul său, din care două le împărţi în părţi mici pe la colonişti şi cealaltă fu cultivată de aceştia în folosul stăpânului, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte târziu, căci pănă în secolul al XVII-lea ei putea a se muta de la o moşie la alta, plătind găleata de ieşire.

Dăjdiile era aşezate pe toţi deopotrivă. Acestea sunt liniile principale ale constituţiei ţării pe la începutul secolului al XIV-lea. Idealul ce românii goniră în organizaţia lor era egalitatea în drepturi şi în stare. Dar în această organizare era viţiuri, viţiuri izvorâte din ideile feodale ale timpului şi care fu pricina zdrobirii acestei constituţii. În această republică războinică se află, deşi slabe la început, elemente soţiale, monarhic, aristocratic şi democratic. Puterea publică nu era delegată vremelniceşte de popor unor aleşi ai săi, dar se afla din drept în mâna capilor războinici ai ţării. Era fireşte ca aceşti capi, care concentra în mâna lor puterea politică şi militară a ţării, să ia o preponderenţă deosebită asupra claselor de rând. Lipsa de comerciu nedând o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca şi poporul, se afla slabă în privinţa boierilor şi, după organizaţia militară a ţării, în dependenţă de un soldat către şeful său. Atât boierii în slujbe, cât şi cei din afară de slujbe, mazâlii, fiind din drept membri ai adunărilor, acestea ajungând prea numeroase...*

Boierii dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constitua într-o castă, dobândindu-şi privilege, şi a concentra toate drepturile în mâna lor. Asemenea şi prin proprietăţile lor mari, a absorbi proprietăţile mici. Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizaţi prin centralizarea statului, căutară mereu a-şi întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemaţi pe elementul popular şi a se face independenţi de dânşii, constituindu-se ereditari. Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite şi vrăjmaşe. Începută încă din al XIV-lea secol, ea continua în al XV-lea şi al XVI-lea. Doborând întâi elementul monarhic, aristocraţia doborî în urmă şi elementul popular şi, după aceste două ruine, ostenită, căzu şi ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioţi.

[modifică] VII

Istoria noastră n-a fost, sau a fost rău scrisă până acum. În luptele şi revoluţiile dinlăuntru, care au umplut secolul al XV-lea şi al XVI-lea, istoricii noştri n-au văzut decât nişte lupte de pretendenţi la tron, iar n-au vazut principul şi interesele ce fiecare pretendent reprezenta. Într-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n-avea dreptul de stăpânire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s-a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I, partidele în care ţara era împărţită începură lupta între dânsele, fiecare punându-se supt unul din fiii săi. Turcii şi ungurii găsiră prilej a se amesteca între deosebitele partide, susţinând când pe una, când pe alta, şi a călca libertatea

*

Sfârsitul frazei tăiat în original: ,,oamenii din stările de jos nu fură primiţi în mare număr" (n. ed.). naţiei. Puterea domnilor însă, ajutată de elementul democratic, ieşi biruitoare din aceste lupte între duşmanii dinlăuntru şi cei din afară. Vlad Dracula-Vv. ţinu sus şi puternic frânele guvernului, dobândind o glorie nemuritoare în luptele cu turcii şi zdrobind aristocraţia. Ţepeş urmează înainte şi mai puternic pe calea sa; c-o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimicniceşte facţiile dinlăuntru şi respinge nenumăratele oarde turceşti ce Mahomet II conducea asupra românilor. Silit mai târziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care păstrează stipulaţiile celui de la 1393, urcând tributul la 10 mii galbeni şi recunoscând suzeranitatea sau supremaţia nominală. Acest tratat încă şi astăzi formează dreptul public al ţării sau, cum se numeşte acum, capitulaţiile ei cu Poarta. Aristocraţia se aruncă în braţele turcilor şi izbuti a goni din ţară pe energicul domn, şi partida domnilor în braţele ungurilor. Poporul mai adesea rămânea indiferent într-aceste lupte, până când vedea libertatea ameninţată de vrajmaşii din afară; atunci alerga la aparărea ţării supt steagul domnului. Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide, căci toţi capii ce ieşea din popor intra, fireşte, şi se identifica cu una din partidele dominante.

Lupta, cu deosebite alternative între ambele principe, continuă până la Radul cel Mare (1495--1508), care se încercă de o politică de conciliaţie, fără a izbuti. El cercă atunci a balansa puterea boierilor, dând putere clerului, dar, revoluţionând organizaţia democratică a clerului şi făcându-l un corp privilegiat, îi crea interese conforme cu ale boierilor şi îi dete un auxiliar. Radu cel Mare fu dar un sprijin puternic al aristocraţiei.

Cu acest domn se încheie această epocă. În Moldova, asemenea, după moartea lui Alexandru cel Mare, boierii caută a doborî puterea domnilor, constituată acolo şi mai tare pe principul ereditar. Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina şi d-a supune ţara. Din mijlocul acestor sfâşieri care ameninţa pieire, iese un om puternic, care întoarce spiritul nestatornic al partidelor către duşmanii dinafară. Acesta fu Ştefan cel Mare. 40 ani de-a pururea călare pe câmpul bătăliei, el apără voiniceşte ţara şi creştinătatea. Moldavia e atunci în culmea sa şi trage mirarea lumei. Papa numeşte pe Ştefan soldatul lui Hristos... etc.*

Ştefan ia proiectul lui Mircea şi caută a uni ţările, dar spiritul individual al românilor zdrobeşte întreprinderea lui. Într-adevar, boierii ţării... etc... pierderea mării...

În aceste timpuri fraţii noştri din Transilvania, deşi Huniad şi fiul său cârmuiră soarta Ungariei, pierd drepturile lor etc...

Dacă acest secol fu pentru români un secol în care începură luptele dinlăuntru, dacă rezulta lui fu stingerea democraţiei, dar fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se nemuriră şi se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbaţi care produse acest secol în omenire fu români. Dracula Vv., Vlad Ţepeş, Ioan Huniad şi fiul său Matiaş şi, în sfârşit, Ştefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios...etc... Boierii ţării, recrutându-se tot mereu din elementul popular, desfăşură, pe lângă dorinţa d-a constitua libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmaşilor din afară...etc...

Dar, izolându-se de popor încet cu încet, fac pe acesta apatic. Ţara slăbeşte şi turcii îndrăznesc mai mult şi, în secolul următor, cade cu totul supt domnirea lor.

[modifică] VIII

După moartea lui Ştefan Vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, şi Petru Rareş calcă pe pasurile lui, ţin cu străşnicie liniştea înlăuntru şi apără şi întind hotarele ţării de duşmanii din afară. Dar, presuraţi de dânşii,ei caută de se învoiesc de bunăvoie cu cel mai puternic, cu turcii, cu condiţii încă mai favorabile decât muntenii. Dar boierii caută a zdrobi puterea domnilor; ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare, se aliază cu turcii şi izbutesc a lua preponderenţa totală în ţară şi a face tronul electiv şi cu totul în dispoziţia lor. Ţara

*

Ceea ce urmează de aici până la sfârşitul introducerii nu este o redactare definitivă a lui Bălcescu, pe alocuri avem de-a face numai cu enunţarea ideilor ce trebuiau dezvoltate. Asemenea situaţii mai întâlnim şi pe parcursul lucrării (n. ed.). cade în grozave sfâşieri şi abuzuri. Lăpuşneanu răzbună crud ţara asupra boierilor.

În aceste sfâşieri, nişte vânturatici streini, favorizaţi de popor în ură asupra boierilor, iau puterea. Despot voieste a civiliza... etc.

Unul din aceştia, Ion-Vodă, caută a se rezema în contra boierilor şi a turcilor, declarând război acestora. Trădat, el cade glorios în luptă. Ţara cade atunci cu totul supt puterea turcilor şi în prada lor, care răpeşte până şi dreptul d-a-şi alege domni şi aceştia ajung mai puţin de un paşă.

În Ţara Romănească, după Radu cel Mare, Mihnea ia cu putere, înţelepciune şi patriotism cârma ţării; dar boierii nu-l pot suferi şi, având în capul lor pe Basarabeşti sau Pârvuleşti, numiţi astfel după banul Pârvu, izbutesc, prin ajutorul turcilor, a-l depărta, ba încă a-l şi ucide în Ardeal, unde se trăsese. Pârvuleştii numesc pe Vlăducu domn, dar văzând pe acesta că voieşte a se libera de epitropia lor, îl ucid şi dau puterea unuia dintr-înşii, Neagoe Basarab. Bun, blând, acest domn face pe popor a ierta triumful boierilor, dar el dezvoltă şi mai mult privilegiurile boierilor şi clerului. El robeşte o mare parte a ţării monastirilor şi o mare parte a monastirilor la metoaşele streine greceşti. După moartea lui, partidele se răscoală; fiecare îşi numeşte un domn şi turcii intervin cu multă îndemânare, pun mâna pe ţară şi o declară paşalâc. Această izbire deşteptă pe români, primejdia îi uni şi, supt Radu de la Afumaţi, se luptă pentru drepturile naţionale şi triumfară.

De la moartea acestui domn, 1552--1592, lupta aceasta continuă cu deosebite alternative. Poarta începu a numi singură domni. Tributul se mări nemăsurat; dăjdiile asemenea; ţara ajunsese într-o ticăloşie şi mergea cu paşi repezi spre o ruinare totală, când braţul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul şi individualitatea naţiei se intrupă într-însul... etc. Lupta pentru independenţă reîncepu cu glorie. După ce asta se asigură, Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocit decât Ştefan, el izbuteşte, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmăşia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste naţii generoase, cărora atâte interese le opune îndatorinţa d-a trăi frăţeşte împreună, se zdrobeşte una pe alta în folosul Austriei.

Mihai cade ucis hoţeşte de austriaci şi cu dânsul cade şi puterea românilor şi speranţele ce creştinătatea şi toate naţiile Orientului pusese în români, care îl numea steaua lor de la răsărit.

În toate aceste două secole, românii se arată vrednici de dânşii şi de misia lor. Clasa boierilor mai cu seamă, întinerită tot mereu prin elementul energic ce ieşea din popor şi se absorbea într-însa, făcu ţării şi omenirei slujbe mari. Vitează, roditoare în fapte eroice, în exemple sublime de jertfire, ea reprezintă simtimentul războinic al naţiei şi udă cu sângele său laurile patriei. Naţia în care simtimentu prevalează, dacă nu slujeşte omenirei prin dezvoltarea minţii, ca francezii, englezii şi nemţii, dar prin lucrare, prin jărtfire îi egalează şi îi întrec şi le dă repaosul d-a lucra. Astfel Dumnezeu împarte funcţiile între naţii şi, prin lucrare comună, omenirea se desăvârşeşte.

De la începutul secolului al XV-lea, lupta începuse între principiul libertăţii, care voia a mărgini puterea prinţilor, şi principiul autorităţii, care voia a o întări.

Ajutaţi adesea de principiul popular ce ei reprezenta, libertatea birui pe la capătul acestui secol, dar boierii biruitori făcură din această libertate un privilegiu al lor. Ei căutară a se forma în castă privilegiată, a-şi întemeia puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Izvorâtă din popor, iar nu din principiul concuistei, ea nu putea a se constitui pe bazele aristocraţiei feodale europene; ea nu putu în drept viola egalitatea; ea îşi mărgini dar acţia sa în rânduiala economică. A înghiţi proprietăţile cele mici, concentrându-le în proprietăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcându-i în serfi, a dobândi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, asta fu ţinta ei. Astfel, prin reformarea legilor economice ale ţării, o ţară întreagă ajunsese roabă unor particulari.

În Europa această luptă fu câştigată şi despotismul regilor fu un mare principiu de unitate şi de conservaţie, în vreme ce la noi izbânda aristocraţiei aduse slăbiciunea statului cu slăbiciunea puterii. Două chipuri sunt d-a avea un guvern puternic. Trebuie sau ca principiul, autoritatea ce el reprezintă să-şi aibă izvorul de sus, sau de jos, din popor; într-un cuvânt, nu este decât două guverne puternice: despotismul şi democraţia. Orice principiu intermediar este un principiu de slăbiciune. Despotismul totdauna a fost şi este peste putinţă între români, nu numai căci respectul către cel mare precumpăneşte, ci căci sunt o naţie foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decât cel întemeiat pe caracterul naţional, cel care organizează egalitatea, adecă democraţia.

La sfârşitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vv., silit de aristocraţi, făcu acel aşezământ ca fiecare ţăran, p-a cui moşie se va fi aflând, să rămâie rob veşnic. De atunci robia fu completă... etc. (ca în art. din Magazin istoric pentru Dacia. Clasa războinicilor se întemeiază dasupra muncitorilor. Această fărădelege a boierilor fu espiată cu pierderea ţării. Osânda o urma de aproape. Soţietatea întreagă se alcătuieşte pe un şir de privilegiuri şi clase, fiecare clasă are privilegiuri deosebite; fiecare individ are privilegiu: întins eşafodaj de tiranii superposate una asupra alteia şi toate apăsând poporul, pe ţăranul muncitor...

Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieşind din sânul poporului, robi pe fraţii şi părinţii lor şi care ocăra omenirea? Iată-i că sosesc; sunt şi ei nişte robi şi, pentru ca pedeapsa şi ruşinea să fie şi mai mare, sunt nişte robi streini.

[modifică] IX

Ce sunt aceşti streini care vin să revoluţioneze şi să schimbe soarta unei naţii întregi? Cum nişte streini pot ei doborî o soţietate puternic întemeiată? Ce principiu, ce interes vital al soţietăţii reprezentează? Prin ce lupte, prin ce mijloace ajung la putere şi la a domni asupra românilor?

După căderea imperiului Orientului întreg supt puterea turcilor, mulţi greci din Constantinopol şi Rumelia îşi căutară o scăpare în principate, care se bucura de libertate. Săraci, ei se apucară de negoţul mărunt şi de industrie. Ei ajung a lua astfel în mână toată industria şi comerţul ţării şi a alcătui o burghezie bogată. Îmbogaţindu-se, se însor cu pământence, dobândesc astfel drepturi şi încap în boierii. Ei se înalţă la putere, după cum s-a înălţat burgherii în Europa. Se fac apărătorii poporului împotriva apăsării aristocraţilor şi caută a le doborî privilegiurile. Astfel îşi fac partida puternică în ţară şi încep lupta în contra boierilor pământeni. Răi, intriganţi etc. (tablou de dânşii); ei n-au decât o ţintă fiscală. Vor să doboare toate privilegiurile, să pună mâna pe stat, să emancipeze pe ţărani de boieri, ca să-i poată despuia ei în numele statului. Dar poporul nu-i cunoaşte; vede că ei sunt vrăjmaşii boierilor ce îi tiraniza şi îi reazămă.

Încă din vremea lui Mihai Vv., grecii se făcuseră nesuferiţi pământenilor. Aceea ce ni se dovedeşte... etc... (după Magazin)... În Moldova...

Domnia lui Brăncoveanu mai pre larg... el reprezentează spiritul boierilor... Aristocraţia nu mai reprezenta nimic, pierduse virtuţile militare, se corupsese. Despuierile poporului cu birurile; stricarea armatei spre a face clăcaşi etc.

Cază dar această aristocraţie infamă! Vie fanarioţii, care să răzbune suferinţele poporului. Şi oricât de rău ar aduce ei ţării, când poporul va vedea că misia lor de zdrobire s-a sfârşit, va şti a-i mătura din ţară şi naţionalitatea va ieşi biruitoare, mai frumoasă şi mai puternică! După moartea lui Mihai, Radu Şerban răzbună vitejeşte pe români asupra ungurilor şi moldovenii, supt Tomşa, pedepsesc pe poloni, care, protecţionând pe Movileşti, se încearcă a-şi redobândi influenţa asupra Moldaviei. Aceste lupte slăbesc puterea şi a românilor, şi a ungurilor, şi a polonilor, şi le pregăteşte comuna nenorocire.

Radu Mihnea al X-lea se urcă pe tron la 1611. El fu cel dintâi domn care veni în scaun însoţit de o mulţime de greci. Boierii pământeni se tulbură l-această vedere şi la neorânduielile grecilor şi formează comploturi împotriva lor şi a domnului. Stolnicul Bercan de la Mărăcineni se pune în capul acestor comploturi, dar capul lui şi cu al soţilor săi cad supt securea gâdei şi o luptă înverşunată, care ţinu două secole, începu atunci între greci şi boieri. Cinci ani dup-aceea, vestitul paharnicu Lupu şi căpitanul Buzdugan pradă şi măcelăreşte pe toţi grecii din ţară. Dar supt domniile următoare, de la 1618--1631, grecii, favorizaţi iarăşi, se înmulţiră şi cautară a-şi răzbuna. Boierimea atunci, în desperanţă, se revoltă. În zadar Leon-Vv., la 1631, izgoneşte pe toţi grecii din ţară, căci era prea târziu. Boierii izbutesc a alege domn pe Matei Basarab, capul partidei boierilor. Tot atunci în Moldova, boierii, ajutoraţi de popor, gonesc pe greci şi pe Alexandru-Vv. Iliaş şi Vasile Lupul se numeşte domn. Dorinţa de unire a ţărilor aprinde din nenorocire un rezbel crud între ambele ţări surori şi pregăteşte slăbiciunea lor. Supt impresia uneltirilor grecilor d-a deznaţionaliza pe români, Matei şi Vasile caută a întemeia puternic naţionalitatea; limba românească se introduce în şcoli, biserici şi administraţii; şcoli se ridică, tipografii se întemeiază şi ţările se dotează de o condică de legi. Din nenorocire, interesul egoist al boierilor îi făcu sa uite interesul naţional. În loc d-a uşura pe popor, ei îi împovărară cu dăjdii şi condica nouă întăreşte şi mai mult robia. Poporul suferă şi strigă; armata se revoltă şi ţara cade în cea mai groaznică anarhie militară. Costandin Basarab izbuteşte prin ajutorul strein a stinge anarhia, desfăcând armata şi slăbind ţara.

Un grec, Mihnea-Vv., se urcă atunci pe tron, la 1658, şi răzbună cumplit purtarea cea neomenoasă a boierilor către popor. În domnia acestuia, a lui George şi Grigore Ghica şi a lui Radu Leon, grecii se înmulţesc iaraşi în ţară şi cu dânşii şi suferinţele ei. La 1669, boierii, ajutoraţi de popor, se ridică din nou asupra grecilor şi izbutesc a-i goni din ţară şi a dobândi un domn ales de dânşii, dar pentru scurt timp, căci la 1672, cu Grigore Ghica şi în urmă cu Duca-Vv., grecii iarăşi se reîntoarseră.

În Moldova, în acest an, boierii, supt comanda Hânceştilor, caută a goni pe greci din ţară împreună cu Duca-Vv., dar sunt biruiţi de dânşii, cu ajutorul turcilor. Acest patronaj ce le dă turcii aruncă privirea lor către nemţi şi poloni.

Însă puterea lor nu ţinu mult. Ajutaţi de turci, boierii izbutesc a numi domn pe Şerban Cantacuzino. Supt domnia acestuia şi a lui Brâncoveanu în Ţara Românească şi a Cantemireştilor în Moldova, intrigile grecilor se precurmară şi boierii stăpâniră ţara în pace de dânşii, în vreme mai mult de treizeci ani. Din nenorocire, boierii nu ştiură a se folosi de acest timp. În loc d-a se uni între dânşii spre a se apropia de popor, d-a căuta a-l ridica până la dânsii, ei se izolară de dânsul. Corupţi şi degradaţi, ei pierdură până şi virtuţile militare cu care se fălea odinioară şi nu mai reprezenta nici unul din simtimentele poporului. Puterea armată a ţării, în domnia Brâncoveanului, se dezorganizează ca să-i facă clăcaşi pe la moşii. În loc d-a căuta putere în popor, împotriva turcilor, ce din ce în ce se făcea mai asupritori, călcând legămintele ţării, mărind tributul şi globind-o în toate chipurile, ei alergară după falsa protecţie când a nemţilor, când a ruşilor. Afară de aceasta, caracterul lor mobil şi nestatornic băgă discordia până şi între dânşii. Odioşi ţării, bănuiţi turcilor, ei sunt lesne săpaţi de fanarioţi, din care unii, precum Mavrocordaţii, acum luaseră o mare influenţă pe lângă Poartă, şi astfel capetele celor mai însemnate familii a ţării cad sub securea turcilor sau sunt silite a scăpa la ruşi (unde împreună cu Cantemir merg să concure puternic la civilizarea acestei colosale împărăţii, care era ursită a atârna atât de puternic în viitorul nostru) şi la nemţi, şi fanarioţii dobândiră pe seamă-le domnirea statornică a ambelor ţări.

Ei măriră încai cu demnitate şi curaj, şi istoria, la acest spectacol trist, aruncă un val asupra greşalelor, crimelor lor, spre a putea da o lacrămă compătimitoare cumplitelor lor nenorociri. Acei ce rămân în ţară încearcă a se mai lupta şi pier. Îndată grecii îi doboară, sărăcindu-i prin contribuţii şi confiscări şi prin omoruri. Cei mai mulţi se trag la ţară şi, ruinaţi, intră în popor, de unde ieşiseră, şi ajung în stare de clăcaşi.

---

[1] Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, volume the first, chap. XI.

[2] Hrisovul lui Ştefan Racoviţă.

[3] Letopiseţul Moldovei de Kogălniceanu.