Robia modernă

Robia Modernă
de Ioan Slavici
Ioan Slavici, “Robia modernă,” în Apărarea Națională, III (1902), nr. 90 (26 Aprilie), p. 1.


Imĭ terminasem studiile juridice și-mĭ făceam practica prescrisă de lege pentru censura de avocat.

Intre clienții pe carĭ îĭ primisem de la principalul meŭ, era și o femee care trăsese în judecată pe mama eĭ pentru partea ce i se cuvenia din moștenirea rĕmasă de la rĕposatul eĭ tată, vre-o 400 florinĭ.

După ce procesul a fost câștigat și sentința a primit formula executorie, am ieșit la fața locului, ca să pun în vînz are averea văduveĭ, o casă, o vie și dece pogóne de pămînt, tóte împreună pretinse judecătoresce în 4200 fl.

De óre-ce nici la prima, nicĭ la a doua licitațiune nu s’a presentat cumpărător, urma ca la a treia licitațiune vînz area să se facă cu orĭ-ce preț.

Așa e porunca legiĭ, și acum s’aŭ presentat trei cumpĕrătorĭ, concetățeniĭ meĭ Spitzer, Steinbach și Goldberg. De óre-ce cheltuielile nóstre de proces făceau 275 fl. eŭ am primit însărcinarea ?eri suma acésta, nici maĭ mult, nici maĭ puțin.

Concetățeanul Spitzer a oferit 276, iar concetățeanul Steinbach 277 florini… 277fl. o dată, - de douĕ orĭ – nu dă nimenĭ maĭ mult!? – 277 florini de treĭ orĭ! – Averea prețuită judecătoresce la 4200 florini a fost vîndută cu 277 florini, și noĭ ne-am luat cheltuielile de proces, clienta nóstră a primit douĭ florini, iar văduva care maĭ avea douĭ copiĭ, și-a pierdut casa, via și cele z ece pogóne de pămînt.

Lucrul acesta nu-l știŭ din auzite: e cel din urmă proces în care am pledat, cea din urmă execuțiune, la care am asistat.

Plânsetele celor douĕ femeĭ, căința fiiceĭ și blestemele mumeĭ n’aŭ găsit nicĭ ur rĕsunet in inima cumpĕrătorului, care procedase la urma urmelor, corect și profitase numaĭ de dreptul pe care-l avea în virtutea legiĭ ca cetățean al Statului ungar. Indignațiunea mea însă pare că-l atingea. Mĕ știe, gândiam eŭ, om civilisat șu cu óre-care trecere, ține să nu se pună în luptă cu mine și va fi accesibil pentru un act de generositate.

“Mi-e milă și mie de sĕrmana vĕduvă, care a fost rĕŭ povățuită, și sînt gata să-ĭ las întréga avere-mĭ zise el; mĕ mulțumesc cu asigurarea hipotecară a pretențiunei mele."

După grele și îndelungate negocieri am pus dar la cale o învoială, în virtutea căreia vĕduva rĕmânea stăpână pe întréga avere, fiica eĭ se mulțumia cu 50 florinĭ, iară d. Steinbach rămânea creditor ipotecar pentru datoria de 1200 florinĭ, dați cu camătă legiuită, 6 la sută. Vĕduva avea dar să plătĕscă 72 florinĭ pe an, ba chiar și din această sumă se maĭ scădéu 25 fl., chiria odĕiĭ despre stradă a caseĭ, în care d. Steinbach, om generos, voia să adăpostéscă o familie săracă.

Eram mulțumit, căcĭ îmĭ închipuiam, că am pus la cale un lucru bun.

"O, - îmĭ zise primarul, - de aceștia sînt în satul nostru peste o sută. Stipzer, Steinbach și Goldberg sunt tovarăși, aŭ legăturĭ și găsesc banĭ ieftinĭ. Dacă aĭ mórte la casă, dacă păgubescĭ cu un boŭ, dacă aĭ vre-o nevoie grabnică, unul dintre dînșiĭ te ajută, cel-lalt te încurcă, iar at treilea cumpărându-țĭ averea. Fiind-că n’are ce să făcă cu ea, el ți-o lasă dar te légă cu hipotecă de îĭ rămâi rob pe tótă viața și munceșci numaĭ pentru dînsul.

Luând informațiunĭ, m’am încredințat, ca ceĭ treĭ tovarăși legaseră ast-fel pe toțĭ săteniĭ maĭ nevoiașĭ. Termenele de plată eraŭ puse în Ianuarie pentru-ca până pe timpul secerișuluĭ creditoriĭ să pótă avea titlul executoriŭ, și eĭ nu ținéu să fie achitațĭ în banĭ, ci ómeni generoșĭ, se mulțuméu și cu producte, ba chiar și cu zile de lucru. Cine avea dar fie la viĭ, fie la săpatul porumbuluĭ, fie la seceriș nevoia de brațe se adresa la Steinbach, care avea tot-deauna “ómeniĭ luĭ,” pe care îĭ da cu chirie.

In acela-șĭ timp tovarășiĭ adăpostiră în deosebite părțĭ ale satului, prin casele celor legațĭ cu hipotecă, șase-spre-z ece familiĭ sărace, care vindéŭ mărunțișurĭ pentru puĭ de găină, pentru rațe orĭ gâsce, pentru pieĭ crude, pentru ouă furate din cuibare, pentru grăunțe furate din hambare și pentru orĭ și ce alte producte, care se adunaŭ în magazia lui Steinbach de unde Vinerea eraŭ duse în oraș.

O însemnată parte din poporațiunea Ungarieĭ e ast-fel robită, și “înflorirea” economică a statului ungar e maĭ ales resultatul acesteĭ robiĭ, care face, ca mulca să fie ieftină, prețul productelor să scaz ă și producțiunea să créscă în vreme ce muncitorul cade în miserie din ce în ce maĭ négră și e din zi în zi maĭ istovit.

Acea-șĭ e sórta muncitoruluĭ de prin orașe. Ne maĭ putĕnd să susțină concurență cu fabricile, care lucréză ĭeftin și prost, ceĭ maĭ mulțĭ dintre dînșiĭ aŭ fost nevoițĭ să intre în sîmbria capitaliștilor, care nu-ĭ lasă să móră de fóme.

Milióne de ómeni aŭ ajuns ast-fel să trăiască numaĭ de az ĭ pe mâine, muncind spre a spori bogățiile altora, sbătându-se în miserie fără de scăpare, agitațĭ nmereŭ de o viuă și legitimă nemulțumire și împinșĭ în mod fatal spre o catastrofă socială.

Se întĕmplă adese-orĭ, că cele maĭ viguróse pădurĭ de stejar, lăsate în părăginire, sînt înecate de plop, de salcie, de teiŭ orĭ de alte esențe, care cresc maĭ repede de cât stejarul. Vĕntul duce semînța de plop și-o risipește printre stejar, și lopul rĕsare în umbra stejarului, cresce cu chiŭ cu vaĭ subțire și lung; ajuns însă de deasupra, el îșĭ întinde crăcile, se îngróșă în trunchiŭ, îșĭ face rădăcini puternice și îĭ ia aĭerul și lumina stejaruluĭ, care încetul cu încetul se umple de muschĭ și de burețiĭ și se usucă în cele din urmă.

Tot ast-fel se petrec lucrurile în viața socială a Ungarieĭ. Un singur om rĕŭ e destul, ca miĭ și miĭ să cadă în robia celor ce nu iaŭ parte la durerea obștească, ci trag folos din strîmtorările altora. Acela, care s’a ridicat o-dată de asupra, îĭ înăbușe pe ceĭ rĕmașĭ în strîmtorare, și aceștia nu se maĭ pot ridica la aĭer și la lumină. Atât prin sate, cât și prin orașe averile se adună încetul cu încetul în mâinele câtor-va, care propagă demoralisarea prin o viețuire fără de frîŭ, și din zi în zi se sporesce numĕrul celor ce nu maĭ aŭ nimic, nu sînt stăpânĭ nicĭ pe propriile lor puterĭ și sînt mânațĭ spre ură neîmpăcată.

Româniĭ aŭ înființat băncile lor, ca să se răscumpere uniĭ pe alțiĭ și să scape de robia acésta. Băncile aceste însă susținêndu-se în luptă cu capitaliștiĭ marĭ, în deosebĭ miuncitorilor agricolĭ nu pot să le dea banĭ destul de ieftinĭ. Și ele robesc dar, - o robie maĭ ușóră, dar tot robie. Comitatele din nordul Ungariei însă, unde nu există asemenea băncĭ și unde explotatoriĭ se sporesc mereŭ, sînt cu desăvîrșire ruinate, iar șesul țăreiungureștĭ e plin de o poporațiune, care se sbate mereu fiind-că proprietățile aŭ trecut în mâinile exploatatorilor, care istovesc puterile muncitorilor.

Nu maĭ e dar acolo vorba nicĭ de naționalitate, nicĭ de rasă, nicĭ de religiune, ci de restabilirea buneĭ rînduelĭ sociale, de preîntâmpinarea unei marĭ catastrofe.

Dacă gospodarul trebue să curețe plopul și salcia și teiul din pădurea de stejar, dacă grădinarul trebue să curețe pomiĭ de omiz ĭ, de insecte, de păduchĭ, de rugină, de muschĭ și de burețĭ, ómeniĭ de stat trebue și eĭ să privegheze, ca ceĭ ce nu sînt în stare să trăiască din ródele proprieĭ muncĭ să nu pótă trăi sugând măduva din ósele celor harnicĭ și muncitorĭ și ca elementele vigoróse să nu pótă fi robite de cele parasitice.

Oamenii de stat aĭ maghiarilor nu și-aŭ făcut datoria acésta, și consequența nepriceperei lor e ruina morală și economică, degenerarea poporațiuneĭ, prin ale căruia puterĭ viĭ se susține statul ungar.

Noĭ Româniĭ, care vedem cele ce se petrec în Ungaria, ar trebui să fim lipsițĭ de orĭ și ce simțământ de conservare pentru ca să ne împăcăm cu gîndul, că și la noĭ se va face vre-odată ceea-ce s’a făcut în Ungaria, în Galiția orĭ în Bucovina.

Nicĭ odată! E cestiune de iubire de ómenĭ să le-o spunem Evreilor acésta în fiecare zi pentru ca să nu-și facă ilusiunĭ deșerte. In mijlocul nostru nu vor putea nicĭ odată să trăiască cum trăiesc în Ungaria, îm Galiția orĭ în Bucovina, și trebue să-șĭ dee silința de a fi ómeni cinstițĭ și muncitorĭ și să iee parte la tóte durerile și la tóte bucuriile nóstre, dacă in să aibă viață tihnită pe pământul românesc.

Acesta e simțământul tuturor Românilor, și aceia dintre Româĭ, care vorbesc alt-fel, orĭ sînt stăiniĭ de némul lor, orĭ îĭ înșélă pe Evreĭ.

Cea dintâĭ și mai adevărată dovadă de iubire este sinceritatea, și noĭ iubirea nóstră de ómeni o dovedim când le zicem Evreilor: Din zi în zi tot maĭ mult vom stăruĭ, ca prin legĭ bine chibzuite și prin o severă disciplină socială susțiitori statuluĭ român să fie ferițĭ de ruina morală și economică!

Acesta e adevărul, și cine nu se póte împăca cu el face bine dacă se duce.