Proza lirică

De la Wikisource

Proza lirică de Paul Zarifopol

Grigori Sturdza: Pygmalion, Bucureşti, 1932 Asupra cuvântului roman sunt încă iritabili profesorii de literatură şi criticii cu apucătură şcolară. Ei cred a şti precis ce e un roman, după numărul de pagini şi după natura cuprinsului; prin această credinţă situaţia lor este, astazi, paradoxală. În voia lumii şi a timpurilor cuvântul acesta şi-a lărgit cu mare libertate înţelesul. Colecţii de scrisori şi memorii; dialoguri politice, filozofice, religioase; voluminoase istorii de familii şi povestiri dramatic strânse într-o sută de pagini, abundente expectoraţiuni lirice se numesc, acum, liniştit, în subtitlu: romane.

Uzul adevărat ne arată că acest cuvânt, după ce va fi concurat sinonimic, destulă vreme, cuvântul foileton, se va îndrepta să însemne poate: carte, simplu o întâmplare simetrică celei a cuvântului grec cu care europenii au ajuns a numi Sfânta Scriptură; numai că, la roman, mişcarea se face în sens opus, de la o semnificare specială spre una generală. Romanul este cartea favorită, e breviarul vremilor noi cum se vede şi din format chiar. Supărările profesionalilor oficiali ai literaturii şi obiecţiile lor sunt acum de mult alături cu drumul. Romanul este cartea în care se găseşte una din materiile (obişnuit: mai multe, amestecat) rezervate subsolului ziarelor: Filozofie; Religie; Morală; Psihologie intimă, sau naţională, sau socială; Politică; Erotică; Satiră socială, naţională, literară uneori satiră asupra unui singur om; Istorie văzută pitoresc sau interpretată filozofic ori psihologic; Impresii de călătorie şi orice fel de mulţumiri sau nemulţumiri, cetăţeneşti, domestice ori din viaţa adânc personală. Se cere totuşi, cu oarecare stăruinţă, pentru a corespunde titlului de roman, ca acest material să se prezinte, sau sub formă de naraţiune oarecum anonimă, sau sub formă de scrisori, de jurnal, de amintiri proprii ale povestitorului, care, în acest caz, ni se angajează direct autobiografic.

Este fatal ca, în materie de artă, termenii generici să devină tot mai de prisos; şi artistul şi opera vor să fie fenomene din ce în ce mai înverşunat individuale. Până la definitiva sa uitare, cuvântul roman figurează ca un jeton comod pe tabla jocurilor literare. Am notat acestea pentru a preveni, în cazul lui Pygmalion al lui Grigori M. Sturdza, obişnuita întrebare, cu pretenţii critice: e sau nu e roman ceea ce avem dinainte? Dacă au curs de roman dialogurile de tradiţie platonică ale lui France şi autoevlaviile lui Barres...

Romanul personal a crescut prin colaborarea energică a femeilor: un costum literar favorit al apologeticii feministe în veacul XVIII, şi în general o formă de degajare mai mult sau mai puţin discretă la femme ne se déguise jamais, mais elle se voile toujours, zicea cu subtilitate suspectă Madame de Genlis a oprimaţilor de diverse calităţi, cum au fost până nu demult femeile, sau unii bărbaţi care s-au născut cu virtuţi consacrate ca feminine. Naturile unde voinţa e în dezacord cu elementele real productive ale spiritului; suflete arse de ambiţii violente şi imprecise, de porniri care, cu acre zgândăriri se urcă până aproape de bordul hotărâtor al faptei expresive şi veşnic alunecă îndărăt, reînghiţite usturător. Astfel, fireşte, romanul personal e, adesea, accident de adolescenţă şi forma literară preferată a timidităţii sau mai mult poate a orgoliului pudic şi iritabil care o întovărăşte.

Romanul personal este neapărat o formă literară dintre cele mai ospitaliere; dar analiză psihică şi lirism i se cere, în orice caz. Proza lirică s-a desfăcut uneori din cadrul romanului personal şi a plutit de sine, vag imn autobiografic, ca în Orphée şi la Vision dHébal ale lui Ballanche, în Centaurul lui Maurice de Guérin.

Este de notat că, la Grigori Sturdza, romanul personal e redus la lirism cu o consecvenţă aproape fanatică. Avem aci încercarea de a păstra puritatea strictă a unei forme. Prin aceasta cartea obţine o savoare veche, curioasă; dar nu numai prin aceasta.

Sturdza fixează, ca izvorâtor al acestui debit pur liric, o figură de diletant absolut. Perfecţia desenului merge până aproape de marginile autoironizării, atât de scrupulos a inventariat autorul caracterele tipului.

Ficţiunea primordială: Scriu numai pentru mine paginile aceste. E numai pentru mine tot ce voi scrie ne întâmpină cu surâs de sacrificiu literar de bătrânel, căzut în copilărie. Ca şi Sainte-Beuve, care, la 22 de ani, în Joseph Delorme, scria serios: Cest sur le passé que je me rejette, liricul din Pygmalion cochetează intens cu farmecele dulci-amare ale trecutului. Şi iaraşi: Când eram tânăr, scriam numai pentru mine. Acum, în maturitate, după ce a dat la lumină o sumă de cărţi, între care un Cesar Borgia (şi în oglindă, liricul îşi încearcă delicat asemănare fizionomică cu acel prestigios specialist al voinţei), revine în treacăt la scrisul pentru sine.

Mă plimb şi acum în pădurea scumpă copilăriei mele... Acum minunea se desprinde la fiecare pas sub îndemnul privirii mele creatoare... Artistul a răscumpărat cu prisos dezamăgirile vieţii.

Artist din dezamăgirile vieţii e un alt simptom decisiv al naturii diletante. În sfârşit, culminaţia: m-am întrebat, ca de pe hotarul a două lumi contradictorii, care e lumea adăpostitoare a adevărului veşnic, în care trebuie să găsesc calea ce mă va duce spre desăvârşirea pe care o râvnesc. Căutarea deliberată, din capul locului conştientă, a desăvârşirii: iată, în complet, metoda himerică a diletantului.

Desăvârşirea, cel mai imprecis dintre idoli, narcotic perfid al instinctului şi al sănătoasei lăcomii de a făptui...

Voiam să scriu o carte şi am înţeles curând că nu era decât începutul unui şir nesfârşit de lucrări, piatra fundamentală a unei opere vaste şi nebănuite... Proiecte imense, aşteptare, viitor, aşa se numesc diavolii sub gheara cărora se alintă dureros tot diletantul!

Mi-am făcut idoli din zdrenţele neputinţei mele... şi caut, caut întruna, şi parcă nu mai ştiu ce-am pierdut... astfel se amplifică până aproape de măreţie icoana slăbiciunilor chintesenţiale cu care se joacă, din care se adapă, cu acră poftă, diletantul.

Diletantismul nu e fatalitate, numaidecât; din fericire, el poate fi numai stadiu, una dintre bolile de formaţiune care se pot socoti salutare. În această formă de criză pur juvenilă, Sturdza îl schiţează astfel: Stăteam ceasuri întregi cu uşa încuiată în universul meu miraculos. La adăpostul gândurilor mele încrezătoare, fiinţa mea pământească îşi făurea o lume exterioară, mai blândă, mai răbdătoare, în care sufletul meu se simţea mângâiat.

Diletantul este un fals izolat. El se joacă de-a singurătatea, ca un copil care, sătul de răsfăţuri, se supără pe mama şi nu vrea să vie la masă. În beţiile sale de visări imprecise, în indolenţa care fuge de forma hotărâtă şi responsabilă, diletantul se deprinde a vedea fals. Dorurile necunoscute, îndemnurile unei vieţi noi, neînchipuite îi apar, deodată şi din fugă, ca forme viguroase pe care mintea sa le blagosloveşte cu duh însufleţit, şi spiritul nehotărât se leagănă agreabil în urzeala gândurilor bogate.

Diavoleasca mreajă în care se răsuceşte diletantul: imprecizia, copilul lenei de a-şi încorda la maximum puterile spiritului, îl smomeşte sa simtă bogăţii pipăite acolo unde nu sunt decât posibilităţi difuze, roditoare sau înşelătoare. Spiritul diletant este o fredonare. La cântarea adevărată el nu ajunge; până acolo drumul e prea inconfortabil. Îi place să întârzie pe treptele sentimentului pur, acolo unde, prin excelenţă, se operează mirajul pernicios al unei minţi prea încărcate, al unei himerice abundenţe. Lumea de perpetue avorturi, opacă şi dispneică a diletantului, cu nimicurile ei enorme, cu vagul prăpăstios, în jurul cărora se întind dezvoltări diluate Sturdza ne-o expune şi minuţios, şi amplu. Vorbirea la întâia persoană şerpuieşte statornic, între poetic şi elocvent, se abate armonic şi tradiţional în formă de scrisoare sau de povestire autobiografică a iubitei şi ajunge a ridica tonul până la imn. Însă în jurul acestei substanţe diletantice şi a formei sale adecvate e desenat un cadru artistic: peisajul psihic al picăturilor de ploaie. Prin încadrarea aceasta tabloul capătă distanţa estetică: grosul expunerii, cu monotonia inevitabilă genului, ni se prezintă cu un caracter de studiu bine susţinut. Să subliniem tare o pagină de virtuozitate discretă, dar de excelentă calitate: jocul de imagini interioare şi externe pe care le proiectează călăreţul, în trecerile sale periodice, pe aceeaşi câmpie, prin aceeaşi pădure. Abilitate sau numai întâmplare?

Masa cea mare a textului e de o vechime curioasă: e un fel de a zice care, adesea, ne duce, peste proza lirică a lui Eminescu, până aproape de romanele lui Bolintineanu; iar alteori ne lovim de neaoşia calculată şi de solemnitatea retorică a lui Vlahuţă.