Propaganda semitică

De la Wikisource

Propaganda semitică de Ioan Slavici

Ioan Slavici, “Propaganda semitică,” în Apărarea Naţioală, III (1902), nr. 112 (22 Decembrie), p. 1.

E cestiune de conservare naţională să nu suferim, ca Evrei să ia parte la viaţa noastră culturală.

Sunt acum vre-o douĕ-zeci de anĭ numaĭ puţinĭ dintre noĭ recunoşteaŭ adevĕrul acesta; ceĭ cu desăvîrşire mulţĭ eraŭ de părerea, că intrearea în viaţa noastră culturală a Evreilor e pentru noĭ un mare succes, şi Evreiĭ “deştepţĭ,” care începuseră să lucreze alăturea cu noĭ, eraŭ îmbrăţişaţĭ cu toată căldura şi se bucurau de o particulară încuragĭare. Şi ar fi riscată afirmarea, că dînşiĭ nu eraŭ vrednicĭ de încuragĭarea aceasta, căcĭ munca lor încordată trebuia să fie luată drept dovadă suficientă, că voiaŭ cu tot dinadinsul să-ĭ fie folositorĭ ţĕriĭ, pe care o consideraŭ ca patrie a lor.

In curênd a ieşit însă la iveală, că Evreiĭ sunt lipsiţĭ de aptitudinile cerute pentru lucrarea comună şi ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul să facă binele, sunt osândiţĭ a face numaĭ rĕul. In loc de a se potrivĭ cu noĭ, eĭ eraŭ împinşĭ de firea lor a-şĭ da silinţa să ne facă de o potrivă cu dînşiĭ, şi uniĭ maĭ indirect şi maĭ cu precauţiune, iar alţiĭ c’o insolenţă revoltătoare aŭ luat în bătaie de joc preocupările noastre religionare, tradiţiunile noastre naţionale, obiceiurile moştenite de la părinţĭ noştri, tot ceea ce constitue temeliile vieţuiriĭ noastre împreună.

Prin o firească reacţiune s’a produs dar în noi îndemnul de a face tot ceea ce ne stă prin putinţă, ca să scoatem pe Evreĭ din viaţa noastră culturală, iar aceasta nu din urăm, ci ca mĕsură de apărare neţională. Noĭ, care atâta timp am stat sub înrîurirea bizantină, ne-am jertfit existenţa naţională, dacă n’am combate cu toată stăruinţa pe cea semitică.

Chiar dacă am reuşit însă să facem peste putinţă înrîurirea directă a Evreilor, stăm sub înrîurirea lor indirectă, care e covîrşitoare.

Noi am crescut şi trăim maĭ mult ca oameni de cât ca Românĭ şi ne orientăm în toate amănuntele vieţiĭ noastre după popoarele de la Apus, pe care Evreiĭ aŭ reuşit să le semitiseze, şi maĭ ales după Paris, care e un fel de Babilon jidovit.

N’avem de cât să ne examinăm în toată liniştea pe noĭ înşi-ne, ca să ne încredinţăm, că chiar printre noĭ sunt ceĭ maĭ zeloşĭ propagatorĭ aĭ spiritului semitic şi că jidoveştĭ sunt chiar şi multe din apucăturile, prin care combatem înrîurirea jidovească.

Nota caracteristică a spiritului semitic e lipsa de simţîmînt comun.

Ne fiind în stare să ia parte la bucuriile şi la durerile semenilor săĭ, Semitul priveşte toate lucrurile din punctul da vedere al folsului practic, pe care el însuşi poate să-l tragă din ele. Bine e pentru el ceea ce îĭ prieşte, iar rĕŭ ceea ce îl jigneşte în interesele luĭ positive. Ast-fel Evreiĭ nicĭ eĭ între eĭ nu se iubesc. Ţin uniĭ la alţiĭ şi se solidarisează, fiindcă aŭ aceleaşi interese, în mijlocul uneĭ lumĭ străine se aseamănă între dînşii, se înţeleg maĭ uşor şi de ajută în daraverile lor. Om şi om însă în gândul lor nu sunt tovarăşi de suferinţe, care se simt mîngâiaţi mîngâindu-se unul pe altul, ci soţĭ de exploatare, care împreună-şĭ fac mai uşor treburile, şi omul pe urma căruia nu poate să tragă nicĭ un folos, pentru Semit nu preţuieşte nimic cum nu preţueşte nimic darul firesc, prin care nu poate să câştige nimic.

E fără îndoială şi Evreul e în stare să facă bine şi să ajute pe alţiĭ, nu însă numai pentru-ca să aibă mulţumirea de a fi alinat suferinţe, la care nu ia parte, ci în vederea unuĭ folos positiv, tot-deauna cu ostentaţiune, fie spre a se insinua, fie spre a-şĭ crea o posiţiune în societate Acest fel de a vedea lucrurile e atât de comun în societatea noastră, în cât e greŭ să găseşti oamenĭ, care admit, că el e semitic.. Ceĭ maĭ mulţĭ sunt convinşĭ, că aşa e omul din fire şi că alt-fel nicĭ nu poate să fie. Până chiar şi în cărţile noastre de citire rostul vieţiĭ comune e presentat din acest punct de vedere utilitar.

Văzênd, cum limsa de simţîmînt comun ne duce spre descompunere socială, uniĭ dintre conducătoriĭ vieţiĭ noastre publice, care se gândesc şi la viitor, stăruie cu multă hotărâre, ca simtîmêntul patriotic să fie cultivat în şcoală, prin serbărĭ naţionale, prin conferinţe publice, prin publicaţiunĭ periodice şi prin fel de fel de alte mijloace, care pot să aibă efectul dorit în societate, în care sîmţămêntul comun e bine desvoltat şi are numai să fie conservat. I mijlocul unei societăţĭ pornite spre destrămare însă toate acestea sunt banalităţĭ, cum banalitate e sfînta cuminecătură pentru cel ce şi-a perdut credinţa.

Cu vorbe frumoase, cu forme deşerte, cu declamaţiunĭ patetice nu se maĭ poate vindeca societatea noastră de boala, în care am aruncat-o prin propagarea uneĭ culturĭ stricate.

Nu e, înainte de toate adevărat, că patriotismul ne lipseşte.

Românul cel adevăra, săteanul, a dovedit cu prisos, că-şĭ iubeşte ţara şi neamul, şi o dovedeşte aceasta şi astă-zĭ prin îndelunga luĭ răbdare. Eară noĭ ceĭ-l’alţĭ ar trebui să fim smintiţĭ, ca să nu iubim ţara aceasta, în care putem să ne facem toate chefurile – ca nicăierĭ aĭurea în lumea aceasta.

Ceea ce ne lipseşte nouĕ e conştiinţa, că tot ceea ce e al totorora e şi al fie-căruia în deosebĭ şi că lovitura, pe care o primeşte unul, pe toţĭ îĭ atinge.

Deşi ţine mult la ţară şi la neamul luĭ, săteanul român a perdut cu desăvîrşire simţîmêntul, că pe sine însuşĭ se păgubeşte când strică ceea-ce e al comuneĭ, al judeţuluĭ şi amaĭ ales al statului şi că propriile sale interese le serveşte purtând grijă de avutul comun. Ear aceasta pentru-că noĭ ceĭ-l’alţĭ l’am deprins prin faptele noastre cu gândul, că avutul comun e al celuĭ ce are dibăcia cuvenită, ca să pună mâna pe el.

Aŭ fost, ce-ĭ drept, şi sunt azĭ între noĭ oamenĭ, care-şĭ află mângîierea vieţiĭ în îndrumarea spre bine a vieţiĭ noastre comune; fiind însă puţinĭ, eĭ aŭ fost orĭ sunt nevoiţĭ a-şĭ călca pe inimă şi a le face concesiunĭ celor mulţĭ, care nu caută în viaţa publică de cât mulţumirĭ individuale. E lucru firesc, că marea mulţime a poporului, cetăţenĭ indiferenţĭ politiceşte şi tinerimea lipsită de experienţă staŭ cuprinşĭ de uimire în faţa acesteĭ învălmăşelĭ, nu maĭ sunt în stare să deosebeassă pe ceĭ bunĭ dintre ceĭ răĭ şi rĕmân cuprinşi de simţîmêntul, că întreaga viaţă publică e o goană pentru participarea la beneficiile stăpâniriĭ şi că tot-deauna cel maĭ stăruitor orĭ cel maĭ slugarnic iese de asupra în învălmăşeala acestei goane.

Nu e adevărat lucrul acesta, căcĭ, dac’ar fi adevĕrat, nu am fi putut să realisăm progresele pe carĭ toţĭ le recunosc: acesta e însă simţîmêntul, pe care promiscuitatea vieţiiĭ noastre publice îl produce în inimile celor politiceşte indiferenţĭ; aşa trebue să creadă mulţimea, când vede lucrând împreună oamenĭ, care s’aŭ tratat uniĭ pe alţiĭ de mişeĭ, şi conştiinţa comunităţiĭ de interese morale e din zi în zi maĭ slabă când totul pare a atîrna de comunitatea intereselor materiale. Dac’am fost în stare să ne pătrundem de convingerea, că e o cestiune de conservare naţională să nu suferim, ca Evreiĭ să ia parte la viaţa noastră culturală, ne vom pătrunde maĭ curînd orĭ maĭ târziu şi de convingerea, că e cestiune de conservare naţională să ne reîntărim conştiinţa comunităţiĭ de interese morale şi că aceasta n’o putem face de cât combătînd cu toată energia spiritul semitic, ce care suntem cuprinşi.

Aceasta e adevĕratul rost al mişcăriĭ antisemite, pe care numaĭ Evreiĭ şi ceĭ deopotrivă cu dînşiĭ îşĭ daŭ silinţa s’o presente ca fiind pornită din ură de rasă şi din fanatism religios. Ne apărăm noĭ fiinţa, şi nu e între noĭ nimenĭ nicĭ prea jos, nicĭ prea sus, ca să se poată socoti dispensat de datoria de a lua parte la această luptă de apărare naţională.