Prima-i vânătoare

Prima-i vânătoare de George Ranetti

Iat-o calmă, gravă.
Acest obicei
Nu e-n firea ei.
Nu cumva-i bolnavă?
Mă uit uluit
Cum stă liniștit.
Oare ce-a pățit?
Dar, privind mai bine,
Văd că Miau își ține
Urechea ciulită,
Și nu-i liniștită,
Nările-i palpită,
Iar ochii-i sălbatic
Ard ca un jăratec.
A! am priceput!
Subt un vechi fotel
Stă de spaimă mut
Un mic șoricel.
Ambii s-au văzut,
Pisica-i la pândă,
(D-aia stă-nțeleaptă!)
Iar el își așteaptă
Groaznica osândă.
Miau face-o mișcare.
Șoricelul crede
Că-n acest moment
Ea se și repede
Gata de război,
Și atunci, prudent,
Un pas înapoi.
Brrr! o să-l distrugă!
Mi-am zis eu. Hei aș!
Miau o ia la fugă
Ca un iepuraș!
Pentru-ntâia dată
Prada i s-arată
Și e-nspăimântată.
Dar și șoricelul,
Speriat de ea,
Dispăru mișelul
Subt o dușumea.
Ș-așteptai în van
Să le-admir duelul,
Căci „La lutte cessa
Faute de combattants“,
Miau ești drăgălașă,
Dar proastă și lașă,
Nu demnă urmașă —
A marilor feline
Din păduri virgine!
Cu-așa „performanță“,
N-am nicio speranță!
 Că-mi vei apără —
Cu bravura ta
De șoareci căminul.
Mă duc deci să-mi iau
Dela spițărie
Antișoricinul...
Miau, rușine ție!
După asta, după
Așa vitejie,
Mâine la dejun
La regim te pun:
Doar pâine și supă!
“Ești o scârnăvie,
Miau!.. Dar, scumpă fată
Vin și mâna-mi pupă:
Severul tău tată
Iartă ș-astă-dată!