Popi
De la Wikisource
| Popi[1] de Paul Zarifopol |
42 de grade la umbră cer de sticlă sinilie lumină cruntă pe ziduri şi pe uliţe albe obraze şi braţe măslinii şi ochi atât de negri încât irisul se confundă cu pupila cu priviri continuu intense ce obosesc ca spectacolul unui braţ dureros de încordat praf de marmură peste tot dar peste toate: politică. Politica e mai tare chiar decât flirtul cu romanţe, ce formează, cum s-ar fi zis altădată, subiectul povestirii domnului Teodor Scorţescu.
Popi amuzant nume, de copil sau de păpuşă. În perfectă armonie cu bisilabul acesta infantil, este nasul lui Popi nas naiv, puţin ridicat; nas pueril, de nevinovată ştrengărie. Popi s-ar rezuma, pare că, în desenul acestui nas simpatic de nespus, dacă n-am şti-o întreagă, în toată drăgălăşenia de baby încântător.
Priveam picioarele mici ale lui Popi, refugiate lânga peretele vagonului, se vede cu scopul de a demonstra atenienilor lipsa oricărei intimităţi cu vecinul lor. Piciorul, uşor cambrat, se termina printr-un genunchi rotund ca un măr domnesc, dezgolit de rochia scurtă. Coapsele ample, arcuite cu graţii de liră, contrastau cu umerii mici care dădeau o impresie neaşteptată de fragilitate.
Ajunge însă o romanţă, cântată înfocat, cu zdrăngăn surd de ghitară, şi bébé-ul se preface în grande amoureuse: cu ochii dilataţi, cu gura întredeschisă, cu pumnii strânşi, Popi privea pe Spyros. Totuşi nu în braţele cântăreţului cade frumoasa carfiotă.
Ea e constantinistă: cântăreţul, venizelist. Cântăreţul, domnul Spyros Valaginos, un refugiat din Smyrna, unde şi-a lăsat casă şi avere pradă curzilor şi soldaţilor lui Kemal, este un levantin perfect, cu buzunarul plin de paspoarte de diverse naţionalităţi, dar gol de orice alte valori. Pentru două sute de drahme pe seară, cântă romanţe sub fereastra lui Popi, în favoarea tânărului străin, neexercitat la canto, dar gata să piară de insolaţie în aşteptarea unui ceas păstoresc. Domnul Spyros, cum se întâmplă oricând în asemenea jocuri, se îndrăgosteşte pe cont propriu de simpatriota sa fragilă şi ardentă; şi neapărat îi destăinuieşte îndată că el e cântăreţul de sub fereastră şi nu tânărul străin care-l plătea. Însă dacă domnul Spyros are glas frumos, tânărul străin e băiat foarte de duh. Pătrunzând în casa lui Popi, tocmai când norocul stă să zâmbească foarte de aproape cântăreţului levantin, tânărul, arătând pe Spyros, exclamă viclean: Recunosc că acest înfocat regalist a fost mai tare ca mine! Levantinul e supralicitat, iar Popi e biruită de blufful politic... Pentru a-l convinge să-i închirieze glasul şi ghitara, străinul minţise energic lui Spyros că persoana este şi ea venizelistă. Fiindcă smirniotul pusese condiţie din capul locului:Vreau să ştiu care e culoarea politică a casei. Puterea magică a politicii nu se opreşte aci. Popi rămăsese mută şi rece, după plecarea lui Spyros: fusese prea greu lovită, şi dublu: ghitaristul conspirase cu străinul, ca s-o joace, şi era şi venizelist.
Iată însă că, de departe, se aud în noapte glasuri piţigăiate de copii strigând nu se ştie ce. Glasurile se apropie. Sunt copiii care se întorc de la locul de execuţie al miniştrilor gunarişti şi strigă de vânzare oscioare fărâmate din ţeasta unuia dintre împuşcaţi. A trebuit să leşine fata, şi, după toate bunele reguli, o fată nu poate rămâne leşinată prea mult. Gemu uşor, şi îşi întinse braţul pe lângă gâtul meu, cu o mişcare de vis. Putem cânta ca în La Belle Hélene: Puisque ce nest quun ręve...1 Popi, divorţată după doi ani de căsnicie cu un egoist, pasionat de afaceri şi cartofor, zisese hotărât: Vreau să fiu iubită. Cu toate aceste tânărului ea îi vorbeşte mult, şi fără cochetărie, de durerile ei politice; i se dă, în sfârşit, zdrobită de ceea ce în mintea ei este o grozavă catastrofă a patriei eline. Iar dragostea vulcanică a lui Spyros pe loc se preface în scârbă, când află că femeia e gunaristă, şi dezgustat îi întoarce spatele zbierând: Zito Venizelos!
În 1862, Emile Gebhart, proaspăt sosit în capitala Greciei ca elev al şcolii franceze din Atena, dă peste o revoluţie răsturnarea regelui Oton. Zito i Elefteria! Zito i Dimocratia!
Muzici. Marseilleze pocite. Soldaţi beţi. Cu zece ani înainte, Edmond About se făcuse celebru cu pamfletul lui despre Grecia contemporană. About incarna, în sumara lui satiră burgheză, reacţia contra filoelenismului romantic. Cartea e plină cu generalizări de reporter grăbit. Bine închis în bunul-simţ francez, tânărul normalian era izbit de păcatele unei lumi cu totul străine lumea unor robi seculari ai turcilor şi n-a văzut decât păcate şi uriciuni. Multe din acestea le-a văzut bine. Gebhart confirmă foarte plauzibil pe About, şi acum Teodor Scorţescu pe Gebhart, tot atât de plauzibil. Amintim aceasta, pentru că Popi va stârni, mai întâi şi irezistibil, curiozitatea cititorilor prin partea ei informativă. Adică: pe care cititorul în general binevoieşte să o considere ca informativă. Însă aceasta e o confuzie. Arta nu informează. Când nu e pur fantastică, ea, inevitabil, operează şi cu date sau imagini care, în experienţa noastră practică, sunt fireşte localizate în timp şi în spaţiu. Dar, pentru că artistul a nimerit să treacă prin Atena, o nuvelă lucrată din impresii de acolo nu devine cu nici un preţ colecţie de generalităţi despre viaţa grecească. Este vorba numai de motive ce au a figura într-o construcţie artistică.
Sub soarele amiezii... Marea Egee, cu albastrul ei violet şi compact... se străduia să intre în cadrul unei cromolitografii.
Oraşul strălucea, alb, atât de alb încât părea că pozează la magnezium pentru un film fără sfârşit. Limpezimea fără seamăn a cerului atic scotea din fiece nuanţă o licărire delicată şi precisă, şi întregul peisaj strălucea ca imaginea proaspătă a unui apţibild.
Noaptea nu era decât o zi mai uşoară, mai pură, mai albastră, în care umbrele de cerneală ale copacilor, tăiate de un foarfece exact, se lipeau pe făşia albă a şoselei.
În sistemele aceste de imagini, asemenea unor desene muzicale, tânărul maestru povestitor ne dă calitatea vizuală a lumii în care ne va face să trăim. În acord cu peisajul de crudă lumină, el face ca lumina aceasta să ne ardă: aerul înfierbântat învăluia trecătorul într-un giulgiu de foc pe trotuar mă înghiţi cuptorul orbitor al străzii simţeam pe ceafă nişte plăci de metal roşit mă trezi un strop de sudoare care mi se prelinse brusc pe bărbie. Printre aceste icoane de arşiţă şi lumină pedepsitoare, sunt aşezate contrastele care vin să împlinească volumul impresiei totale. Popi spune: dorm pe o saltea, în vestibul, unde marmura ţine răcoare. Mă plimb în lung şi în lat în cămaşa prelungă... cu picioarele goale pe lespedea răcoritoare.
Imaginea aceasta, robitoare pentru povestitor, îl cuprinde halucinantă atunci când, înfăşurat în cearşafurile clocotite ale aerului de afară, aşteaptă în faţa casei lui Popi: vedeam vestibulul de marmură în care ea se plimba noaptea cu picioarele goale pe lespedea rece. Apoi o vede cu ochii, pe fereastră, vrăjită în faţa cântăreţului, stând în picioare într-o cămaşă de noapte, roză, care se cobora până la pământ, atârnată la piept de două ţinte. Picioarele ei goale, albe, apăreau pe marmura lucie, tăiate de marginea cămăşii.
Este vizibil cum efectele aceste de contrast, pe lângă funcţiunea lor plastică, accentuează, prin insistenţa lor de leitmotiv, răsunetul erotic al tabloului. Şi este vizibil că această histoire dune bonne fortune, în cadru grecesc, este o superioară comedie.
Fără îndoială, violenţa şi comicăria sunt două elemente tradiţional înregistrate de literaţii europeni din viaţa neogrecească, de la moartea romantismului naiv încoace. Această curioasă coincidenţă de elemente, comic şi violenţă, Scorţescu ne-o prezintă într-o concentrare artistică ce nu ştiu să fi reuşit încă egal vreunui alt meşter. În această compoziţie atât de armonică, el dovedeşte instinctele artistului de energică vocaţie, siguranţă de virtuoz deplin rutinat. Prezentarea ingenioasă a motivelor, amplificarea lor prin insistenţe savante, abilitatea în tranziţii şi contraste, echilibrul delicat între plastic şi dramatic, unitatea în care sunt atât de corect ţinute culori şi desene, şi, peste tot stăpânitoare, sobrietatea elegantă, înscriu povestirea lui Teodor Scorţescu la loc bun în inventarul artei narative europene.
Ca orice maestru, cu drept numit, Scorţescu modifică tonalitatea fixată de literaţii trecutului în tipul convenţional al grecului.
Acest artist ştie să-şi domine ironia; comicul său e de bun-gust, ce opreşte orice pas spre vodevil şi vulgara caricatură.
Ne poate înveseli încă uneori ofiţerul elin al lui Edmond About, mustăcios cavaler muiat în fireturi care, duhnind a usturoi, suspină în mijlocul balului: Zé souis céri des damouselles. Însă păpuşa ne înveseleşte acum numai prin puterea amintirii unui râs de altădată.
- ↑ Teodor Scorţescu: Popi. Bucureşti, 1930, "Cultura Naţională" (n.a.)
