Poeziile lui Octavian Goga

De la Wikisource

Poeziile lui Octavian Goga de Titu Maiorescu

1906

Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite, şi unele din ele văd în apariţia noului volum „evenimentul literar" al anului din urmă. Efectul produs asupra marelui număr de cetitori credem că provine mai întîi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul „patriotic" al multora din versurile sale. In adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce ni le transmite tînărul poet sunt izvorîte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predomnitoare în statul lor. Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, orcîte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţimînt adevărat şi adînc, şi întrucît este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător dc poezie. Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru cînd, într-o parte a poeziilor sale, reprezentă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa.

„La noi sunt codri verzi de brad

Şi cîmpuri de mătasă ;

La noi atîţia fluturi sunt

Şi-atîta jale-n casă ;

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte ;

La noi sunt cîntece şi flori

Şi lacrimi multe, multe,

Pe boltă sus e mai aprins

La noi bătrînul soare,

De cînd pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul

Şi duc tustrele Crişuri."

Aşa ne spun cele dintîi strofe ale poeziei Noi, iar în Oltul se personifică amintirea trecutului şi răzbunarea viitorului, tot cu prilejul unei ape curgătoare, care atrage cu atît mai tare pe poet cu cît valurile ei se duc spre ţărmurile binecuvîntate ale României libere.

„De mult, în vremi mai mari la suflet,

Erai şi tu haiduc, moşnege,

Cînd domni vicleni jurau pe spadă

Să sfarme sfînta noastră lege :

Tu, frate plînsetelor noastre

Şi razvrătirii noastre frate,

Urlai tăriilor amarul

Mîniei tale-nfricoşate.

Slăvite fărmituri a vremii,

De mult v-am îngropat văleatul...

Neputincios pari şi tu astăzi —

Te-a-ncins cu lanţuri,.împăratul,

Ca unda ta strivită, gemem

Şi noi, tovarăşii tăi buni.

Dar de ne-om prăpădi cu toţii,

Tu, Oltule, să ne răzbuni !

Să verşi, păgîn, potop de apă

Pe şesul holdelor de aur ;

Să piară glia care poartă înstrăinatul nost tezaur ;

Ţărîna trupurilor noastre

S-o scurmi de unde ne-ngroparâ

Şi să-ţi aduni apele toate,

Să ne mutăm în altă ţară !"

Dar unde se vede arta scriitorului nu este în patriotismul simţit, ci în manifestarea lui mănţinută în dreapta măsură a frumosului. D.e., strofa citată mai sus nu întrebuinţează vorbe exagerate „în contra tiranilor barbari", ci zice numai :

„Neputincios pari şi tu astăzi —

Te-a-ncins cu lanţuri împăratul,"

şi cu cît expresia e mai măsurată, cu atît impresia e mai adîncă. Vechiul adevăr : prin strigăte violente se risipeşte emoţiunea şi dispare, prin vorba stăpînită se păstrează şi creşte. Şi, poate, cea mai frumoasa. strofă a mult admiratei poezii este aceea în care o privelişte descrisă ne încîntă în afară de nota specială a patriotismului :

„La sînul tău vin în amurguri

Sfioase fetele fecioare,

Şi dimineaţa vin neveste

Cu şorţul prins de cingătoare.

Şi vin păstori cu gluga albă,

Din fluier povestindu-şi dorul,

Şi cîte cîntece şi lacrimi

Nu duce valul, călătorul..."

Numeam mai sus „excepţionale" împrejurârile în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada sta în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, cari însă cîştigă deodată — pe lîngă valoarea şi menirea lor normalâ — o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decît din aprinderea luptei întru apărarca patrimoniului naţional. Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naţionalităţii ; în învăţătorul şi în învăţătoarea sa („sfielnica, bălaia dascăliţă") pe strejari cari îi păstreaza. comoara limbei şi a istoriei româneşti ca o armă de apărare ; în plugarul, cu tăria şi hărnicia lui, în deosebire de tîrgoveţul părtaş al unei admimstraţii duşmane, o garanţie a existenţei sale etnice ; în lăutarul şl cîntăreţul de la sat, în opoziţie cu cel înstrăinat din oraş, pe omul ce-i însufleţeşte şi-i răspîndeşte cîntecele naţionale. Pe cînd la noi, în regatul român, nici preotul, nici învăţătorul nu au misiunea specială de a apăra neamul în contra vreunei stăpîniri vrăjmaşe, nici între plugar şi tîrgoveţ, între cîntăreţul de la sat şi cel de la oraş nu există contrast în privlnţa dezvohârii naţionale ; şi nici lăutarul nu mai este păstrătorul exclusiv al cîntecelor populare. Şi acum înţelegem şi simţim împreuna cu poetul cînd zice :

CÎNTĂREŢILOR DE LA ORAŞ

Voi n-aveţi flori, nici cîntece, nici fluturi,

Căci soarele în ţara voastră moare.

Voi în deşert cerşiţi pe-a voastră strună

Din cerul sfînt o rază să coboare.

E frig la voi şi moartă-i strălucirea

Cetăţilor cu turnul de aramă,

Bieţi cîntâreţi cu aripile frînte :

În alte zări cuvîntul meu vă cheamă...

Să piară umbra zidurilor negre

Ce-ntuneca. cîntarea noastră sfîntă,

Curatul chip al farmecilor flrii

Să scînteie cînd glasul nost' cuvîntă,

Căci dumnezeul neamurilor toate,

Subt strălucirea mîndrei bolţi albastre,

În codri verzi şi-n negrele ogoare

A semănat nădejdea vieţii noastre..."

Mai accesibilă gustului obştesc va fi — în înţelesul celor arătate în rîndurile precedente — înfăţişarea preotului şi a plugarului ca figuri patriotice. Apostol îl şi numeşte poetul pe bătrînul popă, care „de cîrjă sprijinit răsare la portiţă":

„Moşneag albit de zile negre,

Aşa îl pomenise satul,

Pe pieptârelul lui de lînă

Purtînd un ban de la-mpăratul.

Domol în mijloc se aşează,

Şi sprijinind încet toiagul,

Clipind din genele cărunte

Începe-a povesti moşneagul...

Întreg norodul ia aminte

Şi-ascultă jalnica poveste.

Şi fusul se opreşte-n mîna

Înduioşatelor neveste,

Moşnegii toţi fărîmă lacrimi

Cu genele tremurătoare,

Aprinşi feciorn stîng praseaua

Cuţitului din cingătoare.

Din cetăţuia strălucirii

Coboară razele de lună

Şi pe argintul cărunteţei

Din aur împlctesc cunună. —

Cuvine-se hirotonirea

Cu harul ceriurilor ţie,

Drept vestitorule apostol

Al unei vremi ce va sa. vie."

Şi în poezia Plugaru ne zice:

„La voi aleargă totdeauna

Truditu-mi suflet să se-nchine,

Voi singuri străjuiţi altarul

Nădejdii mele de mai bine.

Cînd doarme plugul pe rotile,

În pacea serilor de toamnă

La voi coboară Cosinzeana,

A visurilor noastră doamnă.

Vin crai cu argintate coifuri

Şi-n aur zînele bălaie —

Atîta strălucire-ncape

în bordeiaşul vost' de paie.

Fraţi buni ai frunzelor din codru,

Copîi ai mîndrei bolţl albastre,

Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare

Ţărîna plaiurilor noastre !

Din casa voastră, unde-n umbră

Plîng doinele şi rîde hora

Va străluci odată vremii

Norocul nost' al tuturora."

Şi aşa de firesc şi de puternic este aici simţimîntul poetului, încît el înalţă şi nobilitează figuri şi expresii cari în alte împrejurări s-ar împotrivi la orce mcercare de poezie în limba românească. Un lăutar poate fi poetic de la sine, şi ce simpatie duioasa. deşteaptă Barbu Lâutaru în cîntecelul lui Alecsandri ! Dar un lăutar ţigan cu numele Nicolae, în prescurtare Laie — care-ţi aduce aminte de ţigan de laie — şi încă un lăutar ţigan Laie, căruia îi lipseşte un ochi : o asemenea figurâ cu asemenea însuşiri şi cu asemenea metehne ar părea imposibilă într-o poezie sentimentală. Şi totuş, ascukaţi cum ştie să ne povestească autorul :

LA GROAPA LUI LAIE

Am venit să-ţi spun o vorbă,

Azi, cînd pleci în ţăn maî bune,

Niculae, Laie Chioru,

Cîntăreţ din patru 'strune.

Du-l cu tine meşteşugul

Care ne-ntărea soboru,

Meştere a nouă sate,

Lăutare Laie Chioru !

Unde nori-şi ţin popasul,

In lăcaş de mărgărint,

Şade Domnul cu Sîmpetru

La o masă de argint.

Tu să-ţi pleci uşor genunchii

Şi uşor să-ţi pleci grumazul,

Şi pe umerii vioarei

Tu să-ţi laşi domol obrazul.

Şi să cînţi un cîntec,

Laie, Cum se cîntă-n sat la noi

Cînd se tînguie ciobanul

După turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna înălţimilor albastre

Vremea lungă cîtă jale

Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pămîntul

C-ar veni, veni, ţigane,

Toate stelele s-asculte

Glasul strunei nâzdrăvane.

Blînd zîmbire-ar

Milostivul, lar din geana lui de-argint

Lacrămi-ar cădea-n adîncul Norilor de mărgârint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul

Ce de mult ne petrecea :

Între stelele de pazâ

Am avea şi noi o stea !"

Cînd suntem mişcaţi de puterea unui limbagiu poetic care e în stare să dea cetăţenia literarî şi unor nume proprii aşa de familiare; cînd mai cetim strofe ca acestea:

„Domol purcede glas de schije

De la clopotniţa dm deal,

Să povestească lumii jalea înstrăinatului Ardeal",

sau

„Şi cîtor cîntece la joc

Ţineam cu glasul meu ison,

De cîte ori am spus povestea

Lui Alisandru Machidon !

Şi ca un cîntec, cum s-a stins

Frumoasa mea copilărie

Şi dragostea de două veri

Cu fata popii Irimie",

ne aducem aminte de farmecul poeziilor lui Eminescu, în care pentru întîia oară s-a ivit această particularitate ca un criteriu de măiestrie Umbistică. Am citat atîtea exemple din volumul de care ne ocupăm pentru a lămuri precît ne este cu putinţă ccle zise despre elementul „patriotic" al multora din poeziile d-lul Goga, despre simţimîntul de care sunt purtate şi despre forma în care sunt plăsmuite. Ceea ce ne întăreşte impresia că în tînârul autor avem un poet dintre cei chemaţi şi aleşi este şi alt şir de poezii, care n-au a face cu patriotismul, ci sunt din veşnicul tezaur al emoţiunilor omeneşti, poeziile de veseiîe, de amor, de întristare intimă. Puţinele exemple ce le mai adăogăm pentru a întregi caracterizarea noului scriitor le începem cu unul din „cîntecele" sale;

„Măi crîşmare Niculae,

Ce mai zici de lumea asta ?

Dumnezeu să-ţi ţie vinu

Şi norocu şi nevasta,!

Cum mai umblă tîrgurile ?

Ţi-i cam acru vinul, vere,

Dar ţi-e harnică nevasta,

Arz-o focul de muiere !

Bea şi tu cu mine astăzi,

Că eu beau să-mi stîmpăr doru.

Parcă-i alta lumea, vere,

Cînd ne zice Laie Chioru.

Laie Chioru — bată-l Domnu !

— El nu vede toate celc ;

Din lăută două ştie :

Una-i dor şi alta-i jele,

Cînd de dor ne zice Laie,

Tremură cupa pe masă ;

Cînd de jele cîntă Laie,

Zboară cupa pe fereastrâ.

Şi-aş aprinde-atuncea satu,

Să-l văd parâ vîlvătaie...

Ochii vineţi foc să-i arzâ,

Măi crîşmare Niculae."

Dacă am adus ca exemplu şi această poezie, este anume pentru veselia ei zburdalnică, exprimată în forma cea mai potrivită şi ca vorbă, şi ca ritm, şi ca licenţă de rime („masă — fereastră", „cele — jele", terminate însă cu biruitoarea împărechere „vîlvătaie — Niculae"). Fireşte că asemenea versuri, avînd puterea sugestlvă a cîntecelor noastre populare cu minunata „frunză-verde", din care saltă adeseori aceeaş voie bunâ şi îndrăzneală, nu sunt pe placul celor deprinşi cu unele mievrerii (Miévreie (fr.) — dulcegărie.) moderne, şi aici cuvîntul franţuzit este poate singur la locul lui, nici al celor stăpîniţi de paradigmele clasicismului străin învăţat la şcoală. Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo tradiţie de regule înţepenite ; ea este de-a drcptul izvorîtă din cîntecele populare şi avînd aici o accentuare de cuvinte mult mai variată decît are, d. e., limba francezâ cu perpetua intonare a silabei din urmă, a devenit mai pronunţată în ritmul ei şi mai liberă în rimele ei. Aşa este şi aşa trebuie să rămîie, păstrîndu-şi aerul de sănătate şi de vigoare şi ferindu-se de parada cu un exotism neadaptabil. Nota populară este cu atît mai bine venită în poeziile d-lui Goga cu cît autorul se arată, de altminteri, înzestrat cu acea cultură generală mai înaltă, care distingea şi pe Eminescu şi a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi şi din prematura lîncezire a unora din poeţii cei mai lăudaţi ai literaturei noastre actuale. Ca să mai dăm un exemplu de poezie glumeaţă, reproducem pe cea mai scurtă, cu următoarele două strofe uşoare :

„Lună, lună, stea vicleană,

Neam de fire de vădanâ,

De ce dorurile mele

Spusu-le-ai la stele ?

Stelele sus călătoare,

Fete mari clevetitoare,

Mi-au spus vîntului oftatul

Şi mă ştie satul."

Le-am citat şi pe acestea, mai ales fiindcă vin de la un poet transilvănean şi-l deosebesc de unii din compatrioţii săi, al căror stil este adeseori greoi şi pedant. Un ultim exemplu, şi am terminat multele, poate prea multele citaţii :

TOAMNA

Văl de brumă arglnţie

Smălţuitu-mi-a grădina,

Firelor de tămîiţă

Li se uscă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă

Norii suri îşi poartă plumbul,

Cu podoaba zdrenţuită

Tremură pe cîmp pprumbul.

Şi cum de la miazânoapte

Vine vîntul fără milă,

De pe vîrful şurei noastre

Smulge-n zbor cîte-o şindrilă.

De viforniţa pâgînă

Se-ndoiesc nucii, bătrînii,

Plînge-un pui de ciocîrlie

Sus pe cumpăna fîntînii.

Îl ascult şi simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie :

— Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaş de ciocîrlie."

Pe cînd la poeziile vesele autorul lasâ expresiilor frîul mai liber, la cele triste, ca şi la cele patriotice, este mai cumpătat în manifestare. Căci de nota tristeţei şi de nota patriotismului s-a cam abuzat în literatura noastră. Cei ce rîvnesc la muze cred câ trebuie să para. numai-decît melancolici şi dezamăgiţi, şi, privind veselia ca ceva inferior, vor să arate cu orce preţ suferinţe sentimentale şi dureri patriotice. De aici multâ simulare şi declamaţie. în aceste împrejurări exuberanţa d-lui Goga la veselie este o reacţiune salutară, iar înfrînarea la tristeţe, un merit deosebit : credinciosul, în sfiala lui, se teme de profanarea celor sfinte. Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemaţi a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă „în vedere scrieri de pură literaturâ română, în proză şi în versuri, precum poeme, drame şi comedii serioase — mai ales subiecte naţionale — şi orce alte opere de înaltă literatură", atunci Academia Română în cazul de faţă nu-şi poate îndeplini mai bine datoria de a executa voinţa testatorului şi misiunea de a încuraja literatura română decît acordînd pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.

Fevruarie, 1906

________________________

1) Raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu (1906)

Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (Bucureşti: Minerva, 1906), pp. 393-406.

Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (Bucureşti: Editura pentru literatură, 1967), pp. 458-468.