Poezia pură

De la Wikisource

Poezia pură de Paul Zarifopol

Între părintele Bremond, membru al Academiei Franceze, şi ziaristul Paul Souday s-a iscat ceartă, toamna trecută, de la definiţia poeziei. Pentru obişnuita lectură publică înaintea celor cinci secţii ale Institutului, preotul literat a ales să vorbească despre poezia pură, şi în cuvântarea lui avusese mai ales grijă să dea a înţelege că poezia nu se poate defini. Tocmai acest lucru pare să fi supărat mai mult pe Paul Souday. Probabil, ca frances de veche observanţă şi ca ziarist, el nu rabdă obscuritatea, oricât ar fi de prestigioasă, şi s-a necăjit rău când Bremond a spus că poezia n-are a face cu raţiunea. Souday s-a grăbit să înţeleagă şi aici pare c-a fost nedrept că Bremond consideră poezia ca un fel de divagaţie absolut certată cu mintea sănătoasă. Se poate zice şi aceasta despre poezie, dar în cazul special nu se zisese.

Cearta s-a îndărătnicit asupra unui vers celebru din Racine: la fille de Minos et de Pasiphaé.1 Souday e sigur că frumuseţea versului stă în înţeles: Minos, judecător în infern. Pasiphaé, amanta unui taur divin. Fedra, biruită de o grozavă ereditate: numai pentru cine ştie toate astea, versul poate fi frumos. Iar Bremond spune hotărât că valoarea versului aceluia exemplu rar de poezie pură nu depinde nicidecum de înţelesul său verbal. În general, ideile, sentimentele şi imaginile nu sunt poezie, deşi poezia se serveşte de dânsele. După un lung şir de lămuriri polemice, academicianul ajunge să identifice poezia cu rugăciunea: starea pur poetică e una şi aceeaşi cu starea mistică.

Concluzie foarte frumoasă şi potrivită pentru un preot care ţine mult la poezia modernă. De aceea, unii colegi serioşi l-au întrebat dacă e dadaist.

În adevăr, înţelesul cuvântului poezie e greu de aflat astăzi, şi-i foarte explicabil că oamenii se ceartă asupra lui. Desigur, nu-i fără interes să căutăm a ne înţelege cât mai bine când vorbim, măcar dacă nu e în discuţie decât un subiect aşa de puţin vital ca teoria poeziei. Poezia este un cuvânt foarte vechi, şi lesne se întâmplă ca înţelesul cuvintelor care durează prea mult, care trec adică peste marginile în timp ale societăţii în care s-au născut, să se încurce astfel, încât lămurirea lor să ajungă obiect de ceartă între învăţaţi. Gândiţi-vă la înţelesul cuvintelor filologie, filozofie, literatură...

În cazul de faţă, mă impresionează mai întâi că literaţii francezi s-au oprit iarăşi asupra acelui vers din Racine. Foarte de demult e admis, între francezi, că la fille de Minos et de Pasiphaé este o frumuseţe poetică fără pereche. Pierre Mille povestea deunăzi că a citit versul întâia oară când încă nu împlinise doisprezece ani, şi că a simţit o mare zguduire (un transport singulier et je le crains, presque charnel un tremblement voluptueux de tout mon ętre un enthousiasme ou se confondait le plus troublant mélange de langueur et dénergie). Nu cred că mulţi copii francezi să fie tot atât de sensibili la farmecul acestui alexandrin extraordinar; dar, desigur, toţi francezii se conving, până s-ajungă la maturitate, de frumuseţea lui unică. Iar străinii, pe cât se poate, nu rămân nesimţitori la muzicalitatea acestor douăsprezece silabe.

Este uşor de văzut că în versul acesta vocalele vin aşezate aşa, încât să formeze o melodie foarte marcată. În primul emistih, după cei doi i, cel din fille (acest din fille e şi foarte lung) şi cel din Minos, urmează o din acelaşi cuvânt. I este vocala cea mai de sus, o este o vocală de bas, care aici e şi accentuată şi prin urmare lungă şi ţinută, iar sonoritatea ei scoasă deosebit în evidenţă prin cezură. I-I-O formează o melodie descendentă, comparabilă unei coborâri de la notele de sus ale viorii spre cele de jos, poate chiar până către registrul violoncelului. Muzica emistihului al doilea stă toată în cuvântul Pasiphaé, unde a-i-a-é dau hotărât efect de fanfară parc-ar fi claxonul automobilelor curţii regale... Această melodie a versului, elementară şi evidentă, o simte numaidecât oricare ureche normală. De accea versul s-a fixat atât de bine în memoria oamenilor. E sigur, pe de altă parte, că oamenii pot asculta cu plăcere versuri fără să înţeleagă nimic din ce se spune în ele, chiar când cuprinsul şi construcţia acelor versuri sunt complet logice.

Este probabil că mulţi oameni, când citesc sau ascultă versuri, iau seama numai la înţelesul acelora care enunţă foarte energic şi foarte simplu idei frumoase. Pe celelalte le ascultă pur muzical, adică bătând tactul versului în gând, câteodată chiar clătinând ritmic capul, şi nu se gândesc la nimic, ci numai ici-colo îi trezeşte doar câte un cuvânt cu înţeles poetic. În adevăr, nu trebuie uitat că, pentru mulţimea oamenilor, cuvintele se împart, şi azi, în poetice şi nepoetice. O anchetă ar dovedi uşor că floare, stea, zefir, adie, Dumnezeu sunt unanim admise ca vorbe poetice.

Desigur, vocabularul poetic se schimbă cu vremea. Succesul inovaţiilor depinde de pregătirea sentimentală a publicului.

Cuvântul glie a avut un succes monstru, din cauza aureolei ţărăniste şi patriotice în care a fost numaidecât încadrat de sufletul public, şi din cauza sonorităţii sale dulci şi lipicioase. Când Minulescu a scris într-un vers cuvintele maladii molipsitoare, era sigur de ilaritatea dezaprobatoare a oamenilor de bun-simţ şi cu normală dragoste de poezie, adică de cuvinte poetice.

Publicul nu admite poezie fără cuvinte poetice, puse cu delicată chibzuinţă din loc în loc în corpul poemului, ca cireşele zaharisite pe faţa unui tort.

Cred că dacă părintele Bremond, înainte să-şi dea pe faţă ideea lui mistică despre poezie, ar fi avut ca mine răbdare să cerceteze ce este poezia pentru majoritatea oamenilor, Souday şi ceilalţi ziarişti, care s-au pornit contra lui, l-ar fi înţeles mai bine, deşi tot furioşi ar fi rămas pe dânsul.

Alexandrinul celebru, la fille de Minos et de Pasiphaé, îl ascultă poate mulţi francezi fără a se gândi la nimic. Totuşi, cred că cei mai mulţi nu pot împiedica să li se trezească asociaţii în felul acesta: Infern Minos, tiran mitic care procrea numai monştri fatalitate veche şi întunecată, blestem misterios şi divin erotică monstruoasă şi neînţeleasă între un taur şi o regină din poveşti. În tragedia franceză toată, acest vers este poate singurul misterios şi catastrofal... Dar vorba era să ştim dacă şi de ce e poetic, de ce e poezie pură.

Dicţionarele sunt descurajate şi descurajatoare în privinţa cuvântulul poezie. Larousse mărturiseşte că e unul din cuvintele cele mai greu de definit. Littré se mulţumeşte mai întâi, simplu de tot, cu ideea şcolară: lart de faire des ouvrages en vers. Dar în explicarea sensurilor, ajunge la această formulă: se dit de tout ce quil y a délevé, de touchant, dans une oeuvre dart, dans le caractere ou la beauté dune personne et męme dans une production naturelle.

Vedem bine la ce stare de confuzie interesantă a ajuns cuvântul poezie în vorbirea uzuală: e lăsat, cât se poate, pradă discreţiei vorbitorului. Michelet, cel totdeauna pornit la vorbă şi la gând, ne dă un exemplu cu deosebire luminos prin însăşi violenţa lui: Tout est poésie dans la femme, mais surtout cette vie rythmique, harmonisée en périodes régulięres et comme scandée par la nature.

Aşadar: menstruaţia, fenomen pur poetic prin ritmul periodicităţii sale. Desigur, în strictă teorie nu-i nimic de obiectat la această splendidă extindere a cuprinsului poeziei, odată ideea ajunsă la acest grad de elasticitate. Totuşi, vorbirea, în chip firesc, tinde la precizie, şi o reacţie trebuia să se producă în sensul acestei tendinţe. Încercarea lui Bremond de a determina din nou, şi pentru noi, modernii, înţelesul poeziei, este justificată deplin.

Faţă cu mulţimea cititoare, situaţia omului care încearcă să determine o idee e totdeauna ingrată. Cu cât mai nelămurită şi anarhică este întrebuinţarea unei idei, prin urmare a unui cuvânt, cu atât mai îndărătnic şi mai neinteligent, fireşte, rezistă publicul la critica acelei stări de confuzie, pe care el n-o simte ca atare.

Când Bremond vorbeşte de poezie pură, el vrea mai întâi să definească nu un gen ori stil literar, ci o stare interioară specifică.

El caută să explice ce fel de stare a sufletului este aceea din care ia naştere expresia pe care teoria literară sau vorba de toate zilele o numeşte poetică. Asemenea cercetări trec mult peste capacitatea de abstracţie şi distingere a gândirii publice, şi sunt antipatice acestei gândiri. Publicul este empirist: el se întreabă, de ex., numai dacă textul care material îi stă înainte trebuie să se cheme poetic sau prozaic, şi nu vrea să ştie că realizările empirice nu sunt şi nu pot fi, faţă de precizia excluzivă a ideilor (şi singure ideile pot fi astfel precise), decât nişte aproximaţii infinit variate. Dar la această greutate esenţială de a comunica abstracţii precise celor nedeprinşi cu gândirea propriu-zisă, Bremond a adăugat, din vina lui mi se pare, alte cauze aducătoare de confuzie. Fiindcă, în căutarea poeziei, el se opreşte la starea mistică şi spune că experienţa poetică este o întâlnire cu Dumnezeu o atingere, inconştientă ori nu, dar reală şi fecundă cu Dumnezeu. Preotul literat lasă astfel ideea poeziei pure confundată în ideea experienţei religioase. Aşa încât tot nu aflăm ce e specific propriu atitudinii poetice, independent de orice realizare expresivă. Teologul mistic a pierdut din vedere că mai mult poate decât cuvântul poezie, cuvântul Dumnezeu trebuie să despereze pe autorii de dicţionare care, pe lângă intenţiile practic empirice sau istorice ale oricărui lexicograf, mai au şi scrupule inteligente. Să introduci pe Dumnezeu în definiţia poeziei înseamnă să prelungeşti o confuzie şi aşa destul de regretabilă.

În atitudinea mistică, astfel cum o arată Bremond, încape muzica mult mai potrivit decât poezia. Preotul spune: acea întâlnire cu Dumnezeu e cele mai de multe ori obscură. Obscură, se înţelege, desigur, din punctul de vedere al intelectului şi al logicii; şi fără îndoială că această obscuritate este perfectă tocmai în muzică.

Un glumeţ a spus că Bergson a greşit spunându-şi filozofia în vorbe: trebuia s-o scrie de-a dreptul în muzică. Şi asta e mai mult decât o glumă. Filozofia aceasta e doar, în fond, o căutare a atitudinii mistice.

În cursul certei literare de la care am pornit, un literat, Paul Tuffran, a scris lui Bremond mărturisirea următoare: poezia nu mă impresionează decât atunci când seriile pe care ea le desfăşoară serii de idei, de sentimente, de imagini - rămân deschise. Aceasta înseamnă că poezia are puterea specială de a ne lăsa sufletul sub impresia că ar putea continua nemărginit ceea ce i se oferă în forme inevitabil mărginite. Psihologii au atras de mult atenţia asupra acelor momente stranii în care sufletul simte ca o poruncă să-şi aducă aminte, dară făr să izbutească a şti anume ce. Asemenea stări, care la unii oameni se intensifică până la penibilă anxietate, ne pun în prezenţa unor asociaţii care s-ar putea numi, după vorba bine aleasă a lui Tuffran, asociaţii deschise. Observaţia arată uneori că aceleaşi locuri, anotimpuri sau ceasuri din zi, aceeaşi stare atmosferică dezlănţuie în acelaşi om impulsul misterios de a se gândi nu se ştie la ce. Dar vreo calitate particulară care să explice de ce din acele situaţii, şi nu din altele, pornesc asemenea asociaţii deschise nu se poate descoperi. Tot astfel nu se poate spune de ce un şir de vorbe e provocator de asociaţii deschise, altul nu. Cel mult ar fi de amintit aici că ritmul material al versului slăbeşte constrângerea logică şi înlesneşte divagaţia. Despre asemenea înclinare tainică a conştiinţei, deasupra întunericului care o împrejmuie, pare că vorbeşte Tuffran în mărturisirea lui asupra impresiei poetice.

Fagus, poetul, bun prieten de idei cu Bremond, defineşte poezia: arta şi ştiinţa de a exprima raporturile fiinţelor şi lucrurilor. Dacă mărginim domeniul poeziei la acele raporturi care se rezolvă, cu specială energie, în asociaţii deschise, definiţia lui Fagus e cu deosebire utilă. În forma prea generală pe care i-a dat-o el, definiţia se poate aplica ştiinţei tot atât cât poeziei.

Drept e că Fagus numeşte poezia o metamatematică; atunci ideea de raport capătă o justificare ceva mai bună în definiţia poeziei, fără însă ca înţelesul raporturilor poetice să devie precis faţă cu raporturile matematice. Cred că vorba lui Paul Valéry: în vers tot ce trebuie spus este aproape cu neputinţă de spus nu se referă decât la aceeaşi capacitate a poeziei de a determina asociaţii deschise şi la incapacitatea oricărei teorii de a hotărî cum poezia obţine acest efect. Poezia, prin urmare, ne impune sentimentul că e necesar şi că putem să prelungim infinit actualitatea sufletească în care ne găsim, mulţumită tocmai formei poetice concrete, dar fără să ni se arate spre ce anume gânduri, sentimente, imagini are să se îndrepte acea prelungire. De aceea, Bremond şi acei care ţin cu dânsul declară că idei, sentimente, imagini sunt anexe prozaice de care poezia se serveşte: poezia pură însă e tăcere, ca şi mistica, ea n-are nimic de spus, nu spune niciodată nimic.

Bergson a criticat teoria tradiţională despre asociaţia stărilor de conştiinţă. După credinţa lui, nu asemănarea, nici întâmplătoarea întâlnire în experienţă a unor date psihice regulează legătura lor, ci între tot ce se găseşte şi s-a găsit vreodată într-o conştiinţă există variate şi infinite legături, aşa încât orice poate aduce aminte de orice. Şi atunci, dacă are dreptate filozofia nouă, dacă orice element din conştiintă e asociat cu oricare altul, urmează că absolut toate asociaţiile sunt asociaţii deschise cel puţin într-o direcţie, iar închiderea lor în altă direcţie atârnă numai de situaţia practică a subiectului, şi în înţeles bergsonian orice expresie artistică este un sacrificiu adus practicii. Expresia poetică este impură prin definiţie, ca orice expresie. Atunci, în adevăr, poezia pură e tăcere. Orientarea mistică în psihologie şi în teoria cunoştinţei nu poate duce decât la tăcere. Din acest punct de vedere, cercetarea lui Bremond şi-a atins perfect ţinta.

Acolo unde a ajuns el nimic nu se mai deosebeşte de nimic, ci toate se confundă în Dumnezeu. Extazul, stare fără idei, imagini sau sentimente, e leşin pur. Din experienţa leşinului nu se află, cred, să se fi adus, până în prezent, ceva utilizabil omeneşte.

Este elementar că nu putem distinge în cuprinsul sufletesc decât ceea ce, din masa nepătrunsă şi nespusă a tăcerii, s-a limitat într-o expresie: cuvânt, ton muzical, linie, culoare sau imagine din fantezie. De aceea, chiar părintele Bremond nu poate rămâne la poezia-extaz, ci se simte îndemnat să recurgă la formula ritmului interior, pentru a ne spune cât mai bine ce e poezia pură. Negreşit, ritm interior, fără altă explicaţie, e ceva iarăşi misterios. Atât numai pare c-am putea spune, că ritm nu mai poate fi tăcere. Cu ideea de ritm părăsim numaidecât sfera tăcerii sublime, astfel că ritmul constituie o inconsecvenţă gravă.

În adevăr, nu numai poezia pură, ci şi teoria poeziei pure ar trebui, după metoda mistică, să fie tot tăcere.

De la Mallarmé incoace, poezia franceză s-a pasionat furios şi categoric de muzicalitate. Eu cred că ne aflăm aici în faţa unei reacţii literare specific franceze. Monotonia fără seamăn a versificaţiei lor, prozaismul groaznic al alexandrinului, incurabil în ciuda ostenelii grămăticilor patrioţi şi a poeţilor de a inventa graţii variate acestui vers prin excelenţă mnemotehnic explică acea desperată năpustire a literaţilor francezi în muzicalitate.

Revolta, concentrată în Mallarme şi urmaşii lui, a mers până la sacrificarea totală a înţelesului cuvintelor. Muzică şi alt nimic.

Inovaţia era enormă, şi totuşi nu era de ajuns: s-a oprit la cuvânt şi ar fi trebuit să meargă până la silabă. Versul pur muzical trebuie făcut din silabe lipsite de orice înţeles. E destul de ciudat că inovatorii au pierdut din vedere asociaţia indisolubilă a cuvântului cu înţelesul. Maestrul a zis: cuvintele vor face ce vor putea.

Cuvintele însă ar putea face orice, numai să se despartă de înţelesuri nu vor putea, nici chiar în capul celui mai liber şi mai muzical poet. Cuvintele vor rămânea totdeauna impure; versul făcut din cuvinte nu poate fi niciodată pur de orice înţeles.

Sugerările lui Bremond despre poezia pură sunt, evident, făcute din şi pentru poezia franceză modernă, sub auspicii bergsoniene. Încercarea merită să fie făcută, pentru că, desigur, lucruri noi s-au întâmplat în poezia şi gândirea franceză. Deloc nu vreau să dau a înţelege că discuţia rămâne un simplu paragraf de istoria literaturii franţuzeşti. Dar iarăşi e sigur că Bergson a avut, în alte ţări, predecesori decisivi, care vor fi descrişi la timp, aşa cum un francez descrie acum pe moraliştii literaturii sale ca izvoare decisive ale lui Nietzsche. Iar despre poezie trebuie amintit că alte popoare n-au suferit de monotonia muzicală în care poezia franceză a fost închingată, vreme de trei secole, de către maeştrii săi burghezi. Penru unele lucruri au venit şi francezii în urma altora, şi nici că se poate altfel. Fagus strigă foarte aprins că nu există altă poezie decât cea franceză. Vorba aceasta n-are decât valoare exclusiv patriotică.

Dar profitul teoretic pentru noi ceilalţi?... Poezia pură se manifestă impur (fiindcă altfel nu se poate) în serii de cuvinte (fiindcă altfel nu se poate), care reprezintă asociaţii deschise (şi toate asociaţiile sunt deschise), şi prin aceste asociaţii ni se porunceşte să visăm mult, mult, nu se ştie la ce.