Poetul (Pavelescu)

 

Fecioare dulci, e în zadar!
Privirea voastră fermecată
Și ale voastre jurăminte,
Oricât de calde și de sfinte,
Nu pot din drum să mă abată
Căci e croit mai dinainte,
Așa spinos și solitar...
Un glas îmi strigă:
Mergi! nebun,
Puterii sfinte mă supun,
Și fug, și fug în largul zării,
Și fug în voia întâmplării
Călăuzit d-un singur dor:
Sunt jidovul rătăcitor
Al cugetării!

Noi cu vulturii suntem frați
De cer adânc înamorați,
Să pierdem vremea nu putem,
Ca ori și care pierde vară,
Citind în ochii voștri vii
În nopțile de primăvară,
Aceleași vechi zădărnicii
Și-aceleași patimi care mor
Aprinse-n însuși focul lor.
Căci visurile ce avem
Sunt mai mărețe și mai sfinte
Chiar o femeie de ne-nșală,
În focul dragostei — fierbinte,
Noi o privim cu nepăsare,
Cu indurare și răceală
Și trecem, mândrii înainte
Cu ochii vagi, pierduți in zare,
Spre ținta noastră ideală.

Iubirea noastră e bolnavă,
Și carnea e a carnei sclavă,
Dar gândul sfânt ce-arde-n noi
Ne smulge-o clipă din noroi.
Și către ceruri ne ridică
Și după culmea înălțimii,
Oh! cât de searbădă și mică
Ne pare lumea cea pitică
Și turma proastă a mulțimii
Ce cată, lung, la noi, cu frică.

Fecioare dulci e în zadar!
Privirea voastră fermecată
Și ale voastre jurăminte
Ori cât de calde și de sfinte
 Nu pot din drum să mă abată
Căci e croit mai din-nainte!